Alergarea spre Țintă
Traian Dorz - Alergarea Stăruitoare
1 - Când ai ochii pironiți spre țintă, atunci toată ființa ta aleargă spre ea.
Spre ținta ochilor tăi îți aleargă atunci picioarele tale
ți se întind mâinile tale
și ți se îndreaptă toate simțurile și mădularele ființei tale.
Pentru atingerea țintei tale lași totul și dai totul,
- uiți totul, jertfești totul și faci totul.
O, dacă am face toți așa spre Ținta noastră Isus!
2 - Când ținta ființei tale este fericită, atunci tot ce dai tu pentru ea este fericit
- și tot ce primești tu prin ea este la fel.
Dar când ținta aceasta este o deșertăciune, - cât de nefericit ești și când alergi către ea - și când îți pare că ai atins-o!
3 - Pe Hristos se întemeiază toată credința noastră într-o mântuire a sufletului nostru și toată nădejdea noastră în dobândirea acestei mântuiri.
Fără Hristos toată credința noastră ar fi zadarnică și toată nădejdea noastră ar fi deșartă.
4 - Hristos Domnul nostru a fost începutul mântuirii noastre și numai El este Garantul pentru sfârșitul ei bun. Nimeni dintre noi niciodată n-am putea avea mântuirea fără El.
Deci toată ațintirea privirilor noastre doritoare după mântuire, s-o îndreptăm numai spre Domnul Isus,
- spre Crucea Lui răscumpărătoare,
spre Golgota Lui ispășitoare a păcatului nostru,
spre Jertfa Lui care ne dă și ne garantează unica mântuire adevărată și veșnică a sufletului nostru...
5 - Dar Mântuitorul nostru Minunat nu este numai Căpetenia credinței noastre, Cel care merge înainte, care ne deschide drumul și Cerul, - pe urma căreia noi pășind să fim siguri că vom ajunge...
- Ci este și Desăvârșirea acestei credințe.
Adică Cel care vine și în urma ei... Cel care și întregește ce n-a putut face credința noastră.
Cel care umple ceea ce a lăsat ea gol.
Cel care drege ceea ce a lăsat ea crăpat.
Cel care acopere ceea ce a rămas de ea descoperit.
Cel care înfrumusețează ceea ce nu era destul de frumos
și Cel care desăvârșește ceea ce a rămas nedesăvârșit.
6 - Dar Isus Hristos Domnul și Desăvârșirea Credinței noastre, vine și El din urmă, pentru ca să facă și mai frumos frumosul nostru.
Și mai mult multul nostru.
Pentru a fi și mai răsplată răsplata noastră.
Și mai fericire fericirea noastră.
Și mai rai raiul nostru.
7 - Așa a făcut și așa face Domnul nostru Isus Hristos.
De aceea El a primit Numele Cel mai presus de orice nume și de aceea în Numele Lui se apleacă orice genunchi al celor din ceruri, al celor de pe pământ - și chiar și a celor de sub pământ.
Al celor din lumină, al celor din umbră - și al celor din întuneric.
Al celor din slavă, al celor din luptă - și al celor din robie.
Al celor ce au ajuns, al celor din drum - și al celor ce nici nu au pornit sau au căzut.
Al celor ce au fost, al celor ce sunt - și al celor ce vor fi - sau nici n-au să mai fie.
Căci Celui ce a câștigat biruința cea mai mare cu prețul cel mai mare i se va da slava cea mai mare.
8 - Iată făgăduința: Slavă, cinste și pace va veni peste orice suflet omenesc
care face binele. Da! numai peste cel care face binele!
Nu peste cel care predică bine, sau cântă bine, sau scrie bine, sau gândește bine - ci numai peste cel care face binele.
Fiindcă nici una din celelalte nu-i de-ajuns să îmbrace pe un gol, să sature pe un flămând, să încălzească pe un înghețat, să adăpostească pe un străin.
Ci numai fapta!
9 - Toate celelalte urmăresc folosul eului. - Numai binefacerea urmărește foloasele de-aproapelui.
Toate celelalte pot dovedi credință, dar nici una nu poate fi socotită faptă, fără mâna care dă,
fără piciorul care aleargă,
fără umărul care poartă,
sau genunchii care se roagă,
sau ochii ce plâng.
10 - Dumnezeu a osândit totdeauna egoismul, adică iubirea omului de sine - și a binecuvântat totdeauna altruismul, adică iubirea de aproapele.
Credința este iubirea de sine și numai fapta este iubirea de semen.
Preotul și levitul din pilda „Samariteanului milostiv” erau și ei „credincioși”, - dar iată ce a făcut numai credința lor... și ce răsplată și-a primit ea.
Pe când Samariteanul cu fapta lui cât de frumos închipuie el pe Dumnezeu.
11 - Însuși Mântuitorul ne spune că vor fi mulți cei alungați de El de la ușa mântuirii, în focul osândei, - și nu dintre cei cu daruri mici, ci chiar cei cu cele mai mari daruri, cu darul prorociei, cu darul scoaterii dracilor și cu darul facerii minunilor... (Matei 7, 21-23).
De ce oare asta?
- Numai din pricină că singură credința oricât de puternică ar fi ea, nu-i de-ajuns, nu-i de-ajuns...
Nu-s de-ajuns nici minunile, nici prorociile și nici exorcismele...
Numai împlinirea cu fapta a dragostei de semeni.
12 - Fiți cu mare grijă, frații și surorile noastre, căci în vremile acestea din urmă, astfel de duhuri lăudăroase cu darurile lor vor fi din ce în ce tot mai multe,
- iar mărturisitorii cei smeriți și adevărați vor fi tot mai puțini, tot mai rari și tot mai îngrădiți...
Cei ce vor propovădui mântuirea oamenilor vor fi tot mai mulți, - iar cei ce vor propovădui mântuirea lui Dumnezeu vor fi tot mai puțini.
Pentru că lumea dorește o mântuire ieftină și comodă - oamenii vor merge ușor după profeții mincinoși.
Dar pentru că prea puțini doresc să sufere ocara lui Hristos și să ia sarcina binelui altora, - cerută de Dumnezeu în schimbul mântuirii Lui - puțini o vor dori.
Și mai puțini o vor dobândi cu adevărat.
13 - Credinciosul adevărat face mereu o mare deosebire dintre felul cum judecă lumea și felul cum judecă Dumnezeu.
Dintre gândurile oamenilor și Gândul Lui,
dintre căile oamenilor și Calea Lui,
dintre mântuirile oamenilor și Mântuirea Lui,
dintre judecățile oamenilor și Judecata Lui...
Și numai atunci nu se înșală, când o face bine.
14 - Înaintea oamenilor se are în vedere fața omului, îmbrăcămintea omului, numele omului...
- înaintea lui Dumnezeu se are în vedere numai faptele omului.
Omul este în fața lui Dumnezeu fără față, fără îmbrăcăminte, fără nume... - numai cu faptele sale, bune sau rele, drepte sau nedrepte, sfinte sau murdare...
Și judecata se va rosti neșovăitoare, nepărtinitoare, negreșitoare, asupra fiecărei vieți omenești, potrivit cu faptele sale. Se va avea în vedere cunoștința omului, posibilitățile omului, starea omului - și apoi faptele lui, în raport cu toate acestea și pe măsura acestora.
Nici mai mult, dar nici mai puțin.
15 - Biblia vorbește printre oamenii drepți și despre Noe - dar acest om drept a făcut o corabie cu care s-a salvat numai pe sine și pe ai săi...
Cineva îl aseamănă pe Noe în privința asta cu un om care în timp ce este frig într-o cameră plină de oameni, își îmbracă o haină groasă care îl încălzește numai pe el, în loc să facă un foc să-i încălzească pe toți.
16 - Toți cei care au păcătuit fără lege, - vor pieri fără lege... Aceștia cred că sunt cei ce n-au ținut seama de nici o lege, de nici o opreliște, de nici o margine în înfăptuirea răului și păcatului.
Judecata va fi fără milă pentru ei, fiindcă nici ei n-au ținut seama de nici o milă față de semenii lor în vremea când ei judecau pe alții
17 - După cum un pom altoit nu simte nici o greutate sau neplăcere în a-și aduce roadele pentru care a căpătat altoirea, firea lui cea nouă, - tot așa nici omul cel nou și duhovnicesc, care prin Duhul Sfânt a fost altoit în Hristos ca într-un butuc de viță, - nu numai că nu va simți o sarcină cu greu de îndeplinit, înfăptuirea voii lui Dumnezeu și împlinirea datoriilor cerute de iubirea lui Hristos - ci dimpotrivă îndeplinirea acestora îl va face cu atât mai fericit cu cât va putea să le împlinească mai mult și mai bine.
18 - Să fim cu toată grija în temeinicia credinței noastre ca nu cumva să ne pomenim că ne-am clădit casa mântuirii pe nisipul unor încredințări mișcătoare, pe niște păreri îndoielnice, pe niște interpretări rătăcite - iar în furtuna cea mare a judecății, totul să ni se prăbușească precum casa omului nechibzuit clădită pe nisip.
Credința fără fapte este un nisip mișcător pe care clădesc cei mai mulți nechibzuiți și azi.
19 - Atât dinăuntrul nostru cât și dinafara noastră avem fiecare o deplină lumină a binelui și a răului care ne stau în față îmbiindu-ne spre a le face.
Tot meritul celui credincios stă numai în lupta voinței sale de a face binele și a nu face răul.
Și tot așa toată pedeapsa celuilalt este că iubește și face răul, că urăște și nu face binele.
20 - Începutul răsplătirii pentru cel ce face binele - este însăși mulțumirea pe care o simte îndată în inima lui, după făptuirea acestui bine.
Tot așa începutul pedepsei pentru înfăptuirea răului, este mustrarea de conștiință, apăsarea sufletească, împovărarea duhului, - care vin îndată în ființa celui care a făptuit răul.
Acestea vor merge apoi crescând mereu fie în sus fie în jos, potrivit cu sporirea binelui sau a răului fiecăruia.
Ca niște semințe puse în pământ, nici binele nici răul, nu stau pe loc - ci cresc și rodesc mereu și veșnic, potrivit cu felul fiecăruia.
La urmă omul doar culege în viața veșnică, - ceea ce a semănat în pământul faptelor sale.
Doamne și Dumnezeul nostru Te rugăm ajută-ne să semănăm mereu numai binele.
Amin.