Începutul și Sfârșitul
Traian Dorz - Alergarea Stăruitoare
1 - În Lucrarea aceasta a Oastei Domnului în care Harul Sfânt ne-a adus și pe noi, - o cât de mulți eram la început. Cât de mulți au auzit Cuvântul Domnului din gura părintelui Iosif, a fratelui Marini, a atâtora din trimișii înflăcărați ai Duhului Sfânt...
Cât de mulți au mers încolonați sub steagurile cu semnul sfânt al Crucii Mântuitorului nostru și pe care era scris numele frumos al Oastei Lui!
Dar cât de puțini au rămas până la sfârșit. Roadele se numără la sfârșitul anului, iar biruitorii numai la sfârșitul vieții.
2 - Cât de mulți au purtat la început pe pieptul lor, deasupra inimii tinere promisă Domnului, frumoasa cruciuliță primită la legământ și pe care era scris cu litere de aur:
Dar cât de puțini dintre aceștia au rămas după prima furtună grea, venită atât de neașteptat!
Și dezlănțuită atât de necruțător peste rândurile noastre!
3 - Primul vânt puternic a trântit dintr-o dată jumătate din pădurea noastră. Toți copacii cei mai lăudați și mai falnici s-au prăbușit cu rădăcinile în sus, ca și cum ar fi fost sădiți în niște nisip mișcător.
Apoi pârjolul următor le-a pustiit și locul lor și urmele, în așa fel că nici nu se mai cunoaște nici unde erau.
Cât de însemnate sunt rădăcinile la un copac - și credința la un suflet!
4 - Mulți dintre cei înrolați în Oastea Domnului, - pentru o promisiune sau pentru o amenințare, - n-au mai ținut seamă de nimic în ceasul ispitei.
S-au lepădat de tot ce avuseră până atunci, ceresc dar îndepărtat... Și au ales ceea ce era mai pământesc, dar mai aproape...
Cât de puternică este firea pământească în cei care nu se nasc din nou cu adevărat!
5 - Numai o rămășiță au fost totdeauna acei care pentru ca să dobândească o înviere mai bună, au rezistat furtunii și au suferit cuptoarele,
lăsând în ele frânturi ale ființei lor, sângele și sudoarea lor,
ori ființe și lucruri de nemaiînlocuit pentru unii pe pământ. - Dar nu și-au ars și nu și-au lepădat acolo nici credința lor, nici nădejdea, nici dragostea inimii...
O, ce mare preț au astfel de suflete!...
6 - În vremea încercărilor credinței, au fost multe și acele suflete care deși păreau că vor intra frumos în tunelul întunecos al suferinței pentru Domnul, - n-au fost tot așa când au văzut că într-adevăr se apropie de el.
Ușa mântuirii și calea urmării lui Hristos este foarte îngustă și joasă. Puțini se pot strânge și apleca într-atâta încât să nu se prăbușească la vederea ei
ori să nu fugă când sunt siliți să intre pe ea.
7 - Tot minunatul capitol 11 de la Evrei, capitolul credinței, este plin numai de lei, de foc, de săbii, de chinuri, de batjocuri, lanțuri, bătăi, închisori,
de uciși cu pietre, de tăiați cu ferăstrăul,
de pribegi îmbrăcați în piei de animale, de lipsiți de toate, de chinuiți și de munciți, - ei de care lumea nu era vrednică - ei care singuri erau vrednici de lume,
- au avut loc numai prin pustiuri, acolo unde nu erau oameni,
prin peșteri și prin crăpăturile pământului, unde erau numai fiare, - fiindcă aceste locuri erau singurele din care încă nu-i alungaseră oamenii.
Acolo locuiau fiarele și fiarele i-au primit pe sfinți să locuiască cu ele
- dar oamenii nu.
8 - Va veni în curând vremea când lumea nu-i va mai putea suferi pe sfinții lui Hristos nici acolo. Oamenii vor cuprinde și aceste ultime locuri în care mai putea să se retragă credința adevărată și dragostea sfântă.
Dar când credința adevărată și dragostea sfântă, aceste fiice și comori sfinte și scumpe ale cerului lăsate pe pământ pentru a strânge pe cei care doresc cerul - nu vor mai avea loc nicăieri în lume,
- atunci Domnul lor va veni după ele și după fiii lor, aducându-le fericita lor izbăvire.
Prin arătarea slavei Sale va veni după ei El, Marele Isus Hristos, Dumnezeul și Mântuitorul celor care au pierdut totul pentru ca să-L câștige pe El (Filip. 3, 7-11; Tit 2, 13).
Și atunci El va aduce acea Înviere nespus mai bună, tuturor celor care n-au primit izbăvirea acestei lumi, - fiindcă lumea le-o cere în schimb tocmai pe aceea.
9 - Dumnezeu a vrut ca toți sfinții Lui să n-ajungă în Slava Lui fără noi - și de aceea ne-a trimis și nouă cea mai puternică dintre soliile trimise de El pentru chemarea la mântuire - de multe veacuri încoace.
Ne-a ridicat pe unul dintre cei mai mari profeți ai veacurilor din urmă, pentru ca să strige puternic încă odată chemarea și trezirea mântuirii,
pentru noi toți cei mai întârziați, - ca să ajungem și noi la mântuire, la răsplată, la desăvârșirea veșnică împreună cu ei.
Dar deși trâmbița acestui mare profet a dat un sunet atât de puternic și deslușit, - câți oare au ținut seamă de sunetul trâmbiței sale, ca să se pregătească de lupta mântuirii lor?
10 - Nu ești tu cumva fiul unor părinți credincioși?
Dacă da, vrei tu ca părinții tăi să ajungă la mântuire fără tine?
De ce nu mergi cu ei? De ce nu-i asculți și nu-i însoțești pe calea Domnului și tu?
Când din fața Judecății lui Hristos se vor despărți cei mântuiți de-a dreapta și cei pierduți la stânga Lui și când părinții tăi vor merge la mântuire - unde te vei duce tu?
11 - Poate ești soțul unei soții credincioase, dar nu mergi spre mântuire cu ea, ci te duci la pierzare cu cei răi... Vrei tu oare ca ea să meargă în cer fără tine?
Poate o iubești mult, căci ea este răbdătoare, blândă, evlavioasă, harnică și ține atât de mult la tine...
Poate că n-ai vrea pentru nimic în lume să meargă ea nicăieri fără tine...
De ce atunci în veșnicie vrei ca ea să se ducă fără de tine?
Ce vei face tu când va trebui să te desparți de ea pentru totdeauna, mergând ea într-o parte strălucită, iar tu în cealaltă întunecoasă, despărțindu-vă pentru totdeauna unul de celălalt?
12 - La orice act al nostru noi nu suntem singuri niciodată. O mulțime de martori nevăzuți ne privesc și ne ascultă în orice vreme, în orice loc, în orice faptă și în orice cuvânt al nostru.
Apoi ne văd ochii îngerilor Lui, cărora Dumnezeu le-a poruncit să ne însoțească în toate căile noastre (Psalm 91, 11-12).
Apoi ne privesc ochii lumii, ochii vrăjmașilor, ochii lucrurilor, ochii durerilor... - mii de ochi ne privesc de fiecare dată în orice loc.
Nimic din tot ce facem sau spunem noi nu este ascuns de acești ochi. Nimic nu este acoperit de aceste urechi.
Tot ce s-a făcut odată în întuneric va fi arătat odată în lumină și tot ce s-a șoptit în ascuns, va fi strigat de pe acoperișurile caselor (Luca 12, 2-3).
Iar aceste mii de mărturii care ne-au văzut și ne-au auzit, - vor dovedi judecata cea dreaptă care ne va răsplăti pe fiecare.
13 - Să ne temem de fiecare dată de orice rău, - spre a nu-l face, nici în cel mai ascuns întuneric.
Nici în cel mai tainic loc, fiindcă nicăieri nu suntem singuri. Și niciunde nu suntem acoperiți.
14 - Mântuirea este o alergare stăruitoare spre Ținta cerească.
O luptă grea pentru cucerirea unui loc ceresc.
O muncă obositoare pentru culegerea unui rod veșnic.
Oricine merge încet, s-ar putea să nu ajungă nicăieri.
Oricine luptă slab, s-ar putea să nu o cucerească niciodată.
Și oricine muncește leneș, s-ar putea să nu culeagă nimic.
Și atunci, cel care nu ajunge nicăieri, ce folos că a pornit?
Cel care nu o cucerește niciodată, ce folos că a luptat?
Iar cel ce nu culege nimic, ce folos că a muncit?
15 - Frate și soră, voi suflete scumpe care ați pornit spre mântuire, nu uitați că Mântuitorul nostru a spus că Împărăția lui Dumnezeu se ia cu năvala (Matei 11, 12; Luca 16, 16)...
„Năvala” este o alergare vitează, un atac îndrăzneț, o înaintare din toate părțile și cu toată hotărârea, spre dobândirea Împărăției lui Dumnezeu.
Iată: tu când ai nevoie de pâine, alergi să ajungi până nu se închide prăvălia și te înghesui să ajungi până nu se termină pâinea.
Și dacă pentru o pâine trecătoare faci așa, deși dacă n-o afli astăzi, poți s-o afli mâine, - atunci de ce nu faci mai degrabă așa cu mântuirea ta cea veșnică,
pe care dacă nu o câștigi astăzi - se poate să n-o mai afli niciodată?
16 - În orice alergare pentru salvarea vieții tale, cauți să arunci tot ce te împiedică, tot ce-ți îngreuiază mersul, tot ce-ți încurcă pașii.
Gândește-te când ai fugit vreodată de vreun șarpe otrăvitor, sau de vreun taur furios, sau de vreun vrăjmaș înfuriat, - ce-ai făcut cu haina, ce-ai făcut cu bagajul, ce-ai făcut cu tot ce te împiedica în fuga salvatoare?
Nu le-ai aruncat oare pe toate, ca să poți alerga cât mai neîmpiedicat, ca să nu te ajungă vrăjmașul, ca să-ți scapi viața?
Atunci de ce nu faci mai degrabă așa cu aceste nimicuri deșarte care te împiedică în alergarea mântuirii tale acum, și-ți pun în primejdie salvarea sufletului tău care este amenințat de cei trei mari vrăjmași ai tăi: păcatul, moartea și diavolul?
17 - Îți faci casă mult mai mare decât ai nevoie, ca să ai cât mai multă muncă la ea
și cât mai puțină vreme să lucrezi pentru Domnul.
Ca să ai unde să-ți cheltuiești cât mai mulți dintre banii tăi pentru pământ, ca să-ți rămână cât mai puțin sau chiar nimic ca să mai dai și pentru cer.
18 - Cauți slujbă mult mai înaltă decât ai nevoie, - pentru ca mândria să te împiedice cât mai mult să cauți pe cei săraci - și smerenia să te poată ajuta cât mai puțin să îngenunchezi și să plângi la rugăciune.
19 - Cauți să umbli cu nasul cât mai pe sus, pentru ca ochii tăi să se aplece cât mai puțin spre drumul cel bun și pașii tăi să calce cât mai nemilos peste alții...
Atunci cum să alergi frumos?
Cum să nu te împiedici rău?
Și cum să ajungi bine?
20 - Cuvântul Domnului spune să ne uităm țintă...
- Uitarea țintă îți cucerește nu numai ochii ci și gândurile și inima și toată ființa ta.
Uitarea țintă la un lucru te leagă atâta și într-atâta de lucrul din care ți-ai făcut o țintă, încât nu mai vezi nimic altceva,
- nu mai auzi nimic altceva
- și nu mai știi nimic altceva - decât pe aceea care ți-a robit toți ochii tăi și ți-a cuprins toată ființa ta.
Doamne Isuse, așa să ne cucerești pe noi!
Amin.