Armata băutorilor

Cârciuma este cercul de recrutare al acestei jalnice armate

Diavolul își are și el între oameni o armată a lui, armata băutorilor; armata celor biruiți de patimi și fărădelegi; armata celor biruiți de ispitele lui. Armata băuturilor, armata bețivilor, asta e doar cea mai puternică armată a diavolului. Și Satan are grijă de ea, să nu scadă.

Sunt pline satele și orașele de cercuri de recrutare pentru armata diavolului. Cârciumile sunt tot atâtea cercuri de recrutare pentru armata diavolului. Iar crâșmarii sunt cei ce strâng și recrutează mereu recruți pentru armata cea neagră a băuturilor, a iadului.

Diavolului îi trebuie neîncetat recruți noi, rezerviști noi, căci armata lui, armata bețivilor, își are și ea pierderile ei. Zi de zi cade unul și altul din cei intrați în armata bețivilor. Cade bețivul doborât de ticăloșie trupească și sufletească. Cade doborât de vrăjmașul cel înfricoșat de care zice Mântuitorul că „omoară și trupul, și sufletul omului” (Mt 10, 28). Cade bețivul omorât de alcool, de duhul și puterea Necuratului.

Locurile celor ce cad trebuie umplute și ele se umplu repede. Din toate părțile sosesc recruți noi pentru armata diavolului. Îi aduce crâșmarul și îi pune la rând (cum se vede în chipul de alături). Îi râde dracului barba de bucurie văzându-și armata crescând mereu.

Sunt pline satele și orașele cu rezerviști pentru armata diavolului. Cercurile de recrutare ale Satanei (cârciumile) gem de mulțimea celor ce se pregătesc să intre în armata diavolului. Țărani și muncitori, săteni și orășeni, tineri și bătrâni, învățați și proști se înșiruie mereu în armata cea neagră a băutorilor, a iadului.

Oh, ce lucru înfricoșat se poate vedea în creștinătatea de azi! Ajunge omul, ajunge creștinul să-și dea viața și sufletul pentru alcool, pentru lucrul diavolului și pentru biruința iadului. Sunt pline satele și orașele de creștini care cad și mor moarte de „eroi “ și „mucenici “ în armata diavolului, în armata bețivilor. Sunt pline satele și orașele de astfel de „mucenici” care își dau sănătatea și viața pentru alcool, pentru lucrul diavolului și biruința iadului.

Dragă cititorule! Nu te încrede în aceea că tu bei, dar nu ești bețiv. Ia seama că asta e calea ce duce spre armata cea neagră a diavolului. Azi ești rezervist, ca mâine vei fi soldat. Azi te poți opri la un pahar, mâine ba. Alcoolul e lucrul diavolului.

Fugiți și feriți-vă de el!

Față de armata cea neagră și fioroasă a bețivilor, stă Oastea cea frumoasă a Domnului, stă Oastea mântuirii sufletești, stă Oastea celor care se jertfesc pentru sufletul lor, pentru lucrul Domnului! Intrați în această Oaste! Intrați în Oastea Domnului!

Dragă suflete! Te-a prins cumva și pe tine cârciumarul în armata diavolului? Ieși, dragă suflete, ieși îndată din această fioroasă armată a pieirii și intră în Oastea Domnului. Intră în Oastea mântuirii tale sufletești!

O socoată despre cât beau oamenii

Un învățat s-a apucat și a făcut o socoată despre câtă băutură alcoolică bea un om în timp de 20 de ani. A luat pe unul ce bea moderat. Socoata a ieșit așa după cum arată chipul de mai jos. Atâtea butoaie de băutură golește în timp de 20 de ani cel ce bea câte două, cel mult trei pahare de băutură la zi. I se pare omului o nimica toată, dar iată ce se strânge în timp de 20 de ani.

Despre cei bețivi, învățatul n-a putut face socoata în butoaie, ci a făcut-o într-o asemănare. O moară mânată cu apă - zice învățatul - ar putea măcina ziua întreagă cu băutura câtă o bea un bețiv într-o viață întreagă. Iar din lacrimile ce le varsă o femeie simțitoare într-o viață întreagă după bărbatul ei bețiv, s-ar putea scoate câteva kilograme de sare (lacrimile au în ele materie sărată).

Despre câte sudălmi, blesteme și păcate curg din aceste butoaie, învățatul n-a făcut socoata.

Iată o socoată mai mult de plâns decât de râs. Nu-i așa?

O poartă ciudată

Cu metrul în mână, un om măsura ușa unei porți. Tot măsura și se tot mira: „1 metru 20 lățimea; 1 metru 80 înălțimea? Se poate?”, se întreba omul mirat. Parcă nu-i ieșea măsura și începea din nou: „1 metru 80 înălțimea, 1 metru 20 lățimea! Hm!” - se ciuda din nou omul și iar începea, din nou. Începu de sus, începu de jos, începu de la dreapta, începu de la stânga, dar metrul dădea tot același rezultat: 1 metru 20 lățimea; 1 metru 80 înălțimea.

Asudase omul de atâta frământare.

Pe urmă, în fața porții începură a se opri trecătorii mirați și unul întrebă:

- Ce te căznești, omule, măsurând de atâtea ori ușa asta?

- Păi, dragii mei - răspunse omul - mă tot mir cum s-a putut ca pe o ușă ca asta, lată de numai 1 metru 20 și înaltă de 1 metru 80, să încapă casa mea, vitele mele, moșia mea și toată averea mea...

Atunci oamenii se uitară deasupra porții, unde era scris «Cârciumă», și înțeleseră totul. Era vorba de unul care își mâncase averea aici la cârciumă. Pe o ușă atât de mică intrase toată averea lui.

Cu adevărat, mică este ușa cârciumii, dar pe ea intră atâtea și atâtea case și moșii. Și ce este și mai rău: pe urmă intră și sufletul omului în iad.

Cu adevărat, cel ce a îndrăgit ușa cârciumii a pierdut totul.

Diavolul și cârciumarul

Cică odată diavolul a luat chip de om și a intrat într-un sat, să tulbure viața oamenilor și să semene neghina păcatelor.

Gânditor a intrat Necuratul în sat; își bătea din greu capul cum să-i înșele pe oameni.

Intrând în sat, se întâlnește cu un om ce ducea un butoi mare într-o căruță.

- Cine ești tu, omule? - întreabă diavolul.

- Eu sunt... cârciumarul satului nostru.

- Și cum îți merge?

- Foarte bine.

- Apoi, dragul meu, dacă tu ești aici și îți merge bine, eu n-am ce mai face în satul acesta, că toată treaba mea o faci tu...

Și dracul pieri.

Cine are urechi de auzit să audă.