Armata băutorilor

Cârciuma este cercul de recrutare al acestei jalnice armate

Diavolul îşi are şi el între oameni o armată a lui, armata băutorilor; armata celor biruiţi de patimi şi fărădelegi; armata celor biruiţi de ispitele lui. Armata băuturilor, armata beţivilor, asta e doar cea mai puternică armată a diavolului. Şi Satan are grijă de ea, să nu scadă.

Sunt pline satele şi oraşele de cercuri de recrutare pentru armata diavolului. Cârciumile sunt tot atâtea cercuri de recrutare pentru armata diavolului. Iar crâşmarii sunt cei ce strâng şi recrutează mereu recruţi pentru armata cea neagră a băuturilor, a iadului.

Diavolului îi trebuie neîncetat recruţi noi, rezervişti noi, căci armata lui, armata beţivilor, îşi are şi ea pierderile ei. Zi de zi cade unul şi altul din cei intraţi în armata beţivilor. Cade beţivul doborât de ticăloşie trupească şi sufletească. Cade doborât de vrăjmaşul cel înfricoşat de care zice Mântuitorul că „omoară şi trupul, şi sufletul omului” (Mt 10, 28). Cade beţivul omorât de alcool, de duhul şi puterea Necuratului.

Locurile celor ce cad trebuie umplute şi ele se umplu repede. Din toate părţile sosesc recruţi noi pentru armata diavolului. Îi aduce crâşmarul şi îi pune la rând (cum se vede în chipul de alături). Îi râde dracului barba de bucurie văzându-şi armata crescând mereu.

Sunt pline satele şi oraşele cu rezervişti pentru armata diavolului. Cercurile de recrutare ale Satanei (cârciumile) gem de mulţimea celor ce se pregătesc să intre în armata diavolului. Ţărani şi muncitori, săteni şi orăşeni, tineri şi bătrâni, învăţaţi şi proşti se înşiruie mereu în armata cea neagră a băutorilor, a iadului.

Oh, ce lucru înfricoşat se poate vedea în creştinătatea de azi! Ajunge omul, ajunge creştinul să-şi dea viaţa şi sufletul pentru alcool, pentru lucrul diavolului şi pentru biruinţa iadului. Sunt pline satele şi oraşele de creştini care cad şi mor moarte de „eroi “ şi „mucenici “ în armata diavolului, în armata beţivilor. Sunt pline satele şi oraşele de astfel de „mucenici” care îşi dau sănătatea şi viaţa pentru alcool, pentru lucrul diavolului şi biruinţa iadului.

Dragă cititorule! Nu te încrede în aceea că tu bei, dar nu eşti beţiv. Ia seama că asta e calea ce duce spre armata cea neagră a diavolului. Azi eşti rezervist, ca mâine vei fi soldat. Azi te poţi opri la un pahar, mâine ba. Alcoolul e lucrul diavolului.

Fugiţi şi feriţi-vă de el!

Faţă de armata cea neagră şi fioroasă a beţivilor, stă Oastea cea frumoasă a Domnului, stă Oastea mântuirii sufleteşti, stă Oastea celor care se jertfesc pentru sufletul lor, pentru lucrul Domnului! Intraţi în această Oaste! Intraţi în Oastea Domnului!

Dragă suflete! Te-a prins cumva şi pe tine cârciumarul în armata diavolului? Ieşi, dragă suflete, ieşi îndată din această fioroasă armată a pieirii şi intră în Oastea Domnului. Intră în Oastea mântuirii tale sufleteşti!

O socoată despre cât beau oamenii

Un învăţat s-a apucat şi a făcut o socoată despre câtă băutură alcoolică bea un om în timp de 20 de ani. A luat pe unul ce bea moderat. Socoata a ieşit aşa după cum arată chipul de mai jos. Atâtea butoaie de băutură goleşte în timp de 20 de ani cel ce bea câte două, cel mult trei pahare de băutură la zi. I se pare omului o nimica toată, dar iată ce se strânge în timp de 20 de ani.

Despre cei beţivi, învăţatul n-a putut face socoata în butoaie, ci a făcut-o într-o asemănare. O moară mânată cu apă - zice învăţatul - ar putea măcina ziua întreagă cu băutura câtă o bea un beţiv într-o viaţă întreagă. Iar din lacrimile ce le varsă o femeie simţitoare într-o viaţă întreagă după bărbatul ei beţiv, s-ar putea scoate câteva kilograme de sare (lacrimile au în ele materie sărată).

Despre câte sudălmi, blesteme şi păcate curg din aceste butoaie, învăţatul n-a făcut socoata.

Iată o socoată mai mult de plâns decât de râs. Nu-i aşa?

O poartă ciudată

Cu metrul în mână, un om măsura uşa unei porţi. Tot măsura şi se tot mira: „1 metru 20 lăţimea; 1 metru 80 înălţimea? Se poate?”, se întreba omul mirat. Parcă nu-i ieşea măsura şi începea din nou: „1 metru 80 înălţimea, 1 metru 20 lăţimea! Hm!” - se ciuda din nou omul şi iar începea, din nou. Începu de sus, începu de jos, începu de la dreapta, începu de la stânga, dar metrul dădea tot acelaşi rezultat: 1 metru 20 lăţimea; 1 metru 80 înălţimea.

Asudase omul de atâta frământare.

Pe urmă, în faţa porţii începură a se opri trecătorii miraţi şi unul întrebă:

- Ce te căzneşti, omule, măsurând de atâtea ori uşa asta?

- Păi, dragii mei - răspunse omul - mă tot mir cum s-a putut ca pe o uşă ca asta, lată de numai 1 metru 20 şi înaltă de 1 metru 80, să încapă casa mea, vitele mele, moşia mea şi toată averea mea...

Atunci oamenii se uitară deasupra porţii, unde era scris «Cârciumă», şi înţeleseră totul. Era vorba de unul care îşi mâncase averea aici la cârciumă. Pe o uşă atât de mică intrase toată averea lui.

Cu adevărat, mică este uşa cârciumii, dar pe ea intră atâtea şi atâtea case şi moşii. Şi ce este şi mai rău: pe urmă intră şi sufletul omului în iad.

Cu adevărat, cel ce a îndrăgit uşa cârciumii a pierdut totul.

Diavolul și cârciumarul

Cică odată diavolul a luat chip de om şi a intrat într-un sat, să tulbure viaţa oamenilor şi să semene neghina păcatelor.

Gânditor a intrat Necuratul în sat; îşi bătea din greu capul cum să-i înşele pe oameni.

Intrând în sat, se întâlneşte cu un om ce ducea un butoi mare într-o căruţă.

- Cine eşti tu, omule? - întreabă diavolul.

- Eu sunt... cârciumarul satului nostru.

- Şi cum îţi merge?

- Foarte bine.

- Apoi, dragul meu, dacă tu eşti aici şi îţi merge bine, eu n-am ce mai face în satul acesta, că toată treaba mea o faci tu...

Şi dracul pieri.

Cine are urechi de auzit să audă.