Șarpele din grădina Edenului pândește azi din sticla de alcool
Pr. Iosif Trifa - Alcoolul - duhul diavolului
Biblia ne spune că oarecând șarpele diavol a înșelat pe strămoșii noștri cu un măr și cu acest măr i-a atras în moarte trupească și sufletească. Azi se pare că șarpele diavol a aflat un altfel de „măr” cu care îi înșală pe oameni și-i atrage la moarte și pieire. Acest „măr” e sticla de băutură. Diavolul pune și această patimă în fața omului ca un măr mic, ca un păhărel de băutură. Patima beției se începe cu un măr, cu cel dintâi pahar, și se gată cu pieire trupească și sufletească. Mărul cu care a ispitit diavolul pe Adam și Eva se pare că, în zilele noastre, e păhărelul cu alcool.
Șarpele din grădina Edenului pândește azi din sticla de alcool.
Mărul cel din rai a fost un izvor de nesfârșite răutăți trupești și sufletești pentru neamul omenesc. Așa-i și sticla cu băutură, un izvor de răutăți: sudălmi, bătăi, omoruri, desfrânări etc., etc... Mărul cel din rai li s-a părut lui Adam și Eva frumos la vedere și dulce la gustare, dar pe urmă amare au fost roadele lui. Așa-i și băutura, precum zice Sfânta Scriptură: „Nu te uita la băutură când face spume în pahar; alunecă ușor, dar pe urmă mușcă ca un șarpe și înțeapă ca o viperă. Ochii tăi se vor uita după muiere străină și gura ta va grăi prostii. Și vei fi ca un om culcat în mijlocul mării și ca un cârmaci ce doarme la cârmă...” (Pilde 23, 31-34).
Din sticla de alcool, șarpele diavol mușcă de moarte trupul și sufletul omului. Cu ajutorul alcoolului, șarpele diavol bea vlaga cea trupească și sufletească a omului.
Fugiți de alcool ca de șarpele ce mușcă de moarte.
Fratele meu! Te-a mușcat șarpele-alcool? Scapă îndată la Domnul Iisus, căci El singur te poate tămădui și scăpa.
Un rege al morții: Alcoolul
În Franța, la Paris, s-a ținut odată un concurs, o întrecere, despre cel mai bun tablou în care să se vadă toate relele și răutățile ce le face alcoolul.
Premiul acestui concurs l-a câștigat tabloul ce se vede alături. În acest tablou, pictorul a înfățișat alcoolul în chipul unui rege înfricoșat al morții.
Potrivită asemănare, căci cu adevărat alcoolul stăpânește în lume ca un rege înfricoșat. Împărăția lui n-are hotar. Întrece toate împărățiile din lume. Nici o împărăție n-are atâția „supuși” și nici un rege n-are atâția soldați ca regele-alcool.
Precum se vede în chip, acest rege are de o parte, ca emblemă, cuțitul.
Asta înseamnă crimele, omorurile ce le face alcoolul. Cele mai multe bătăi și omoruri se fac în stare de beție.
De cealaltă parte, regele-alcool are ca emblemă un cap de om tâmpit. Asta înseamnă că alcoolul tâmpește și îndobitocește pe om. Aproape toți tâmpiții, hăbăucii și nebunii sunt jertfele alcoolului.
Ca hlamidă (haină regală), regele-alcool are o haină ruptă și zdrențăroasă. Asta înseamnă sărăcia și mizeria ce o face alcoolul. Băutura îl face pe om calic; pe el și pe copiii lui.
De gât îi atârnă, ca brățară, un ștreang. Asta înseamnă ștreangul cu care își fac moarte unii din cei apucați cu băutura. Alcoolul dă și cele mai multe sinucideri. Urmașii lui Iuda se recrutează aproape toți dintre cei apucați cu alcoolul.
Tronul acestui rege se vede așezat pe o grămadă de cioburi, de lucruri sparte din care iese praf și fum. Asta înseamnă ruina materială și sufletească ce o face alcoolul acolo unde își așază scaunul lui. Din om bogat și de omenie, alcoolul face un sărăntoc, un mișel și prăpădit. Dintr-un om sănătos, face un putregai.
La picioarele acestui tron se vede și un șarpe, o viperă. Aceasta este vipera păcatului despre care zice Scriptura: „Nu te uita la băutură când face spumă în pahar, căci pe urmă mușcă ca un șarpe și înțeapă ca o viperă” (Pilde 23, 31-34). Nimic nu ațâță așa tare poftele ca alcoolul.
La picioarele acestui tron blestemat se vede și curgând ceva. Sunt lacrimile mamelor, soțiilor, copiilor etc... care suferă pe urmele bețivilor. Sunt lacrimile copilașilor ce rabdă foame și frig, în vreme ce tații lor beau la crâșmă, beau sănătatea lor... beau pâinea lor... beau și viața lor.
La picioarele tronului se văd și lanțuri de fier. Acestea sunt lanțurile cele înfricoșate cu care patima băuturii leagă pe om.
Alcoolul are lanțuri înfricoșate cu care îi leagă pe oameni și îi face robii lui. Bețivul este un rob legat în lanțurile alcoolului.
Oh, ce rege înfricoșat este alcoolul! Împărăția lui e împărăția ticăloșiei trupești și sufletești... Împărăția lui este împărăția mizeriei și ruinii trupești și sufletești... Împărăția lui este împărăția robiei trupești și sufletești... Împărăția lui e împărăția morții trupești și sufletești.
Se vorbește despre grozăveniile războaielor. Dar aceste războaie sunt o nimica toată față de războiul ce-l face alcoolul. Milioane și milioane de oameni cad și mor moarte de erou pentru regele alcool și împărăția lui. Milioane și milioane de suflete cad în prinsoarea și lanțurile acestui rege înfricoșat.
Regele alcool omoară mai mulți oameni decât toate războaiele pământului. Și pe deasupra, omoară și sufletele oamenilor.
Oameni buni, feriți-vă de alcool! Feriți-vă de împărăția și de robia acestui rege mișel și înfricoșat!
Iată „Împăratul!” la care se închină creștinii de azi
Un creștin este făcut a se închina Făcătorului său.
„Unde este Împăratul cel curând născut, să ne închinăm Lui?”, întrebau magii la nașterea Mântuitorului. Și s-au închinat Lui împreună cu păstorii.
Însă, vai, creștinii de azi au aflat un alt «împărat» la care se închină. Se închină la idolii desfătărilor, banilor, plăcerilor și păcatelor. În special însă se închină creștinii de azi la un idol mare și cumplit: alcoolul.
Milioane și milioane de închinători are acest „rege” mișel și ucigaș. Crai și păstori, bogați și săraci, proști și învățați, plugari și cărturari..., oameni din toate tagmele, din toate țările, din toate limbile și semințiile se închină în fața acestui „împărat” înfricoșat.
De-a dreapta și de-a stânga lui se văd cei doi sfetnici: diavolul și cârciumarul. Prin ei lucrează acest „împărat”. Roade bogate culege și unul, și altul. Diavolul își umple iadul cu „supușii” lui, iar cârciumarul își umple punga (și râde de ticăloșia și prostia creștinilor). Iar „supușii” ce câștigă? Spitalul, temnița și iadul: moarte trupească și sufletească.
Ah, ce creștinătate mincinoasă trăim! Ah, cum își dau creștinii viața și sufletul pentru acest împărat al morții. Vai, cum înfundă creștinii temnițele, spitalele și iadul, închinându-se la acest împărat cumplit.
Oameni buni, feriți-vă de alcool!
Testamentul unui bețiv
În orașul Osvego, din America, un bețiv a lăsat următorul testament:
„Părinților mei le las moștenire mâhnire destulă pentru bătrânețe. Fraților mei, rușine și supărare. Soției mele îi las o viață plină de mizerie și inima bolnavă ce i-am zdrobit-o. Iar copiilor mei, pe lângă sărăcie și mizerie, le mai las și rușinea că tatăl lor a murit în ticăloșia băuturii”...
Îngerul păzitor al bețivului
Despre fiecare om se spune că are un înger păzitor care-l însoțește nevăzut pe tot locul și-l apără de primejdii.
Și bețivul are un astfel de „înger păzitor”. Iată-l în chipul de alături. „Îngerul păzitor” al bețivului este moartea. Acest „înger păzitor” îl însoțește pe tot locul pe cel bețiv.
Acest „înger păzitor” îl aruncă pe cel bețiv în apă, în foc, în zăpadă, în temniță, în spital, în mormânt și în iad.
Vai de cei ce și-au predat viața în seama acestui fioros „înger păzitor”.
„Al tempo perduto”
Un prieten îmi spunea că, umblând astă-vară prin Italia, a văzut într-un loc o cârciumă pe care scria: „Al tempo perduto”, adică: „La timpul pierdut”.
Potrivită firmă! Cu adevărat, vremea cea scumpă ce o petrece omul la birt este o vreme pierdută pentru suflet, pierdută pentru împărăția lui Dumnezeu. Este însă această „vreme pierdută” un mare câștig pentru împărăția iadului.