Cine a iscodit cârciuma şi băutura?...

În legătură cu fioroasa istorie alor trei creştini: Toader, George şi Ion

Cică odată diavolul şi moartea se întâlniră la sfat despre cum ar mai putea câştiga suflete pentru împărăţia iadului şi a morţii.

- E rău de noi - zise diavolul. Pe zi ce merge, scad certurile, se împuţinează bătăile, se sting sudălmile, se umplu bisericile şi se golesc temniţele...

- Să ne slobozim între oameni cu atare ciumă - zise moartea.

- Nu, răspunse diavolul, această pieire nu ni-e de nici un folos, căci Hristosul oamenilor le-a lăsat vorbă să nu se teamă de cei ce omoară trupul, ci de cei ce pot omorî şi sufletul lor. O astfel de pieire care să omoare şi trupul, şi sufletul oamenilor ne trebuie nouă.

Şi se căznea Necuratul şi moartea despre ce să facă. Atunci diavolul, tot mai şiret, zise:

- Eu cred că trebuie să căutăm mai adânc pieirea trupească şi sufletească a oamenilor. Dumnezeu i-a dat omului minte şi judecată, să vadă binele şi răul şi să vadă ispitele noastre. Pe acest izvor trebuie să-l tulburăm, grăi Necuratul.

Şi se apucă diavolul şi moartea de făcut la fel de fel de vrăji.

- Bun, ziseră tovarăşii când vrăjile fură gata; dar acum trebuie să ne sfătuim cum să ducem vrăjile între oameni şi să facem să le bea.

- Ne vom schimba înfăţişarea şi hainele - zise moartea. Eu, moartea, mă voi face negustor, iar tu vei fi ajutorul meu.

Din vrăjile noastre vom face o băutură plăcută oamenilor.

Şi cei doi ortaci începură a se pregăti. Moartea îşi ia un chepeneag lung de negustor, iar diavolul se îmbracă în haine de popor, ca să poată mai uşor atrage pe oameni la „negoţul” ortacului său. Când fură gata, luară cu ei vrăjile şi plecară să iasă între oameni.

Diavolul și moartea s-apucă de lucru...

La al 3-lea pahar începe slujba diavolului

Iată de ce meserie s-apucară cei doi ortaci după ce ajunseră în sat. Moartea se făcu cârciumar, iar diavolul, paharnic şi făcător de curaj şi voie bună oamenilor.

O, ce bună meserie şi-a ales diavolul şi moartea! E cea mai bine plătită în vremile noastre! Şi, o, ce minunate isprăvi face diavolul şi moartea cu această meserie!

Diavolul priveghează neîncetat şi-i îndeamnă pe oameni să intre în cârciumă, „la un pahar”. Mii şi mii de şoapte plăcute are diavolul pentru acest lucru. De-i omul necăjit, diavolul îndată-i gata cu şoapta: „Hai, omule, la un pahar”; de-i omul voios: „Hai, omule, la un pahar”; de-i omul ostenit: „Hai la un pahar”; de-i duminică sau atare praznic: „Hai în cârciumă, la un pahar!”... Şi aşa mai departe, diavolul pentru fiecare om are câte o şoaptă ce-l cheamă la cârciumă.

Şi apoi dacă ai intrat în cârciumă, uitaţi-vă la chipul de alături şi vedeţi cum lucrează mai departe diavolul şi moartea. Moartea scoate mereu sticle de după tarabă, iar diavolul toarnă mereu... otravă şi moarte în paharele băutorilor, care, din ce beau mai mult, se simt mai voioşi, mai sănătoşi, mai bogaţi şi mai viteji.

După slujba de la biserică...

Trei creştini - George, Toader şi Ion - veneau tocmai de la sfânta biserică spre casă.

La mijlocul drumului le iese în cale argatul cârciumarului (Aghiuţă) şi, spunându-le că stăpânul a adus băutură proaspătă, îi cheamă la un pahar de gustare.

Cei trei creştini intră, se aşază la masă şi închină un pahar, cu vorbele: „Doamne-ajută!”; „Dumnezeu să primească sf. slujbă de azi!”.

La auzul acestor vorbe, diavolul se înfioară, dar moartea îi şopteşte: „Nu te speria, ortace diavole, că numaidecât vine şi rândul nostru”.

La al treilea pahar, vorba „Doamne-ajută” se schimbă în „Omoare-te dracu” - şi diavolul se bucură.

La al 10-lea pahar, vorba ajunge la „o sută de draci”, iar la al 20-lea pahar răsună dumnezaiele, precistele, soarele, sfinţii etc.

O, ce lucru grozav e acum aici! Cei ce numai cu câteva ceasuri mai înainte Îl lăudaseră pe Dumnezeu în sfânta biserică, acum Îl înjură şi grăiesc hulă împotriva Lui, aruncând în noroi şi călcând în picioare tot ce-i mare şi sfânt!

Şi, o, ce creştinătate mincinoasă este aici! Zice Domnul Iisus: „Nu puteţi sluji la doi domni: şi lui Dumnezeu, şi lui Mamona” (Mt 6, 24).

Şi iată, întocmai aşa fac şi creştinii aceştia şi alţii mulţi ca ei.

Începe slujba morții

La al 30-lea pahar, Ion varsă băutura de pe masă.

- Ce-ai făcut, dobitocule? - urlă ceilalţi doi.

- Dobitoci sunteţi voi şi tot neamul vostru, mă sărăntocilor, răspunde Ion.

Într-o clipă, cei trei creştini se încaieră de bătaie. George ridică băţul, Toader scoate un cuţit. S-a început şi slujba morţii.

Moartea parcă stă în strana morţii şi cântă: „Fericiţi veţi fi când vă veţi omorî, pierzându-vă sufletul pentru mine şi pentru ortacul meu, diavolul”... Iar diavolul - adică dracul - răspunde de acolo din fund: „Amin. Amin”.

Toader împlântă cuţitul în pieptul lui Ion; George îi dă şi el o izbitură cu băţul în cap şi într-o clipă fratele lor se răstoarnă jos fără răsuflare.

Casa diavolului se umple de sânge, iar diavolul şi moartea râd de bogatul seceriş ce l-au avut.

De la cârciumă, slujba morții trece și acasă la om...

Ce fioroase isprăvi face diavolul şi moartea pe la crâşme.

Dar diavolul şi moartea nu se mulţumesc numai cu isprăvile ce le fac pe la crâşme, ci din crâşme îşi trec isprăvile şi prin casele oamenilor.

Unii îşi bat muierile când vin beţi de la crâşmă, alţii chiar părinţii, iar înjurăturile, vasele sparte, desfrânările, acelea pe deasupra.

Chipul de pe pagina următoare arată un astfel de lucru groaznic şi fioros pe care diavolul şi moartea l-au trecut din crâşmă în casa omului.

E vorba despre istoria celor trei creştini - Toader, George şi Ion - care, după ieşitul din biserică, s-au băgat pe la crâşmă să „închine un pahar”. Ion a rămas mort în crâşmă. Toader a fost arestat încă în acea noapte, iar George s-a dus acasă.

Diavolul şi moartea au plecat şi ei cu el, să secere roadă şi în casa omului.

După ce ajunse acasă beatul, soţia lui începu a se tângui cu lacrimi în ochi: „Vai, bărbate dragă, uite ce faci, iar ţi-ai băut banii şi mintea pe la crâşmă... iar ai cheltuit banii şi ştii bine că n-avem nici pâine în casă... n-avem nici haine... n-avem nici lemne... pierim de rău...”.

Dar beatul înjura şi din sticlă tot înghiţea.

Atunci diavolul se apleacă la urechea beatului cu şoapta: „Dar ce? Bărbat eşti tu la casa aceasta?... O muiere slabă îţi porunceşte ţie?... Dar ea munceşte pentru banii tăi?...”.

Şi beatul, ascultând de şoapta Satanei, o dată puse mâna pe un topor şi-l izbi în capul sărmanei femei, ce căzu moartă într-un lac de sânge.

Iată clipele cele mai fioroase din slujba ce o face dracul şi moartea cu ajutorul băuturilor şi beţiilor.

Un ucigaş şade înaintea soţiei sale căreia îi jurase credinţă şi apărare în faţa sf. altar.

Iată şi copilaşii cum se uită ca nişte păsărele speriate din cuibuşorul lor. Sărăcuţii de ei, Doamne! Sângele şi viaţa scumpei lor mame se scurge mereu şi de acum nu vor mai avea aripile mamei care să-i încălzească. La vederea sângelui, iată, s-a trezit şi beatul, dar acum ce folos... e prea târziu...

Cititorule! 80 la sută din ucigaşii care zac şi putrezesc prin temniţe au omorât în stare de beţie. Oare nu este şi aceasta o mărturie grăitoare despre cumplitele isprăvi ce le face dracul şi moartea cu ajutorul băuturilor şi beţiilor?

Cum râde pe urmă dracul și moartea de necazul și pierzarea celor pe care i-au îmbătat

Iată beatul cel care şi-a omorât soţia. A ajuns în temniţă grea. Dar şi mai grea decât temniţa sunt chinurile sufleteşti ce le are. Ca şi Cain din Biblie, ucigaşul aude neîncetat prin întunericul temniţei vocea soţiei sale: „Soţule dragă, soţule dragă, ce-ai făcut? De ce m-ai omorât? De ce m-ai despărţit de copii?”.

Ori încotro şi-ar întoarce ochii şi privirile, el vede fiorosul topor şi chipul sărmanei femei.

La fereastra temniţei, iată, se ivesc cei doi ortaci: dracul şi moartea, care râd pe întrecute de suferinţele ucigaşului.

Ucigaşul stă şi se uită la ei lung şi speriat. Îi cunoaşte. Sunt cei ce i-au măsurat băutura şi i-au făcut curaj la băut. Acum numai i se dezleagă ochii şi înţelege totul... Dar acum e prea târziu.

Aşa s-a gătat istoria celor trei prieteni care au apucat cu cârciuma şi băutura; şi aşa se gată şi azi istoria celor mai mulţi beţivi (temniţele sunt cele mai grăitoare dovezi).

Plâng soţiile din pricina bărbaţilor beţivi, plâng copiii lor, plânge şi sufletul beţivilor, numai dracul şi moartea râd şi se veselesc.

Cititorule! Nu te încrede în aceea că tu bei, dar nu eşti beţiv. O singură beţie îţi poate aduce pieire sufletească şi trupească. Eu am cunoscut la ţară un om foarte blând. N-avusese în viaţa lui cu nimeni nimic. Ispita l-a băgat odată la cârciumă; s-a îmbătat; s-a luat la ceartă cu un vecin; l-a omorât şi zace şi azi în temniţă, blestemând clipa în care s-a băgat la birt.

Doi morți am văzut...

Un lucru jalnic am văzut odată la ţară. Un biet om murise fără veste în drum. Suferea cu inima şi moartea l-a ajuns în drum. Îl plângeau cu jale mare copiii şi soţia. Ţi se rupea inima de durere auzind strigăte ca aceste: „Tată dragă, scoală-te!...

Soţule dragă, de ce m-ai lăsat?”...

Dar totul era în zadar. Omul murise. El nu mai auzea plânsul şi tânguirea scumpilor lui.

Tot în aceeaşi zi, am văzut un altfel de „mort”. Înăuntrul unei cârciumi, o femeie cu trei copilaşi mici îşi chema bărbatul acasă. Femeia plângea, copiii plângeau, dar omul stătea ticăloşit la masa de băut. Parcă nici n-auzea, nici nu vedea nimic. Bieţii copilaşi tremurau de frig şi foame, dar tatăl lor stătea parcă înţepenit şi ticăloşit lângă masa cu băutură. Ţi se rupea inima de jale auzind pe copii strigând: „Tată dragă, vino acasă!”, dar tatăl nici grăia, nici se mişca. Parcă n-avea nici urechi, nici inimă.

Văzând acest lucru, mi-am zis: Iată, şi acesta este un mort ca şi acela căzut în drum. Îl plânge şi pe acesta soţia, îl strigă copiii, dar el parcă-i mort: n-aude, nu vede, nu simte nimic.

Cu adevărat, beţivul este un „mort viu, un mort ce trăieşte” (Apoc 3, 1). Dar oricât de grozav ar fi acest mort, el mai poate fi încă adus la viaţă prin suflarea şi darul Duhului Sfânt. Să-L rugăm pe Duhul sfânt să-i trezească din moarte pe astfel de pierduţi.

„Sus, Mărculeo, sus!”

Mărculea trăieşte şi azi

S-au schimbat vremile, s-a schimbat lumea. S-a dus şi Mărculea. S-a dus şi ursarul ce-şi juca ursul prin târguri.

Şi totuşi Mărculea a rămas într-o altă formă; a rămas într-o formă şi mai grozavă.

Băutorul, beţivul nu este altceva decât un „sus, Mărculeo” pe care îl joacă diavolul.

Ursul e tare, dar în mâna ursarului e slab şi ascultător. De ce? Pentru că e legat de nas cu o verigă şi e purtat de un lanţ. Legat fiind în lanţ, el trebuie să facă ceea ce îi porunceşte ursarul. El trebuie să joace aşa cum îi cântă ursarul.

Exact în aceeaşi situaţie este şi beţivul. Băutura şi beţia este belciugul (veriga), este lanţul cu care diavolul îl leagă pe om şi îl joacă cum vrea. Beţivul face - şi trebuie să facă - voia diavolului. El trebuie să joace aşa cum îi fluieră diavolul.

Ursarul îşi joacă ursul în public: prin târguri, pe străzile oraşelor, prin uliţele satelor etc. Aşa face şi dracul. El îşi joacă „ursul” în public pe la cârciumi şi petreceri.

„Sus, Mărculeo” de odinioară era de râs şi de petrecanie, dar „Sus, Mărculeo” celălalt este de plâns pentru orice creştin adevărat.

Ursul nu se poate elibera din mâna ursarului, oricât de tare ar fi - pentru că e legat. Aşa e şi păcătosul şi pătimaşul. El este un „rob al păcatului” (In 8, 34). El este un legat în lanţurile lui Satan. Toate încercările lui de a scăpa din aceste lanţuri cu puterile lui sunt zadarnice. Lanţurile beţiei şi altor patimi rele, le poate frânge numai Iisus Mântuitorul, pentru că El a venit anume să strice lucrurile diavolului (1 In 3, 8).

Dragă cititorule! Te-a prins şi pe tine ursarul diavol în lanţurile lui! O, nu mai rămâne în această ruşinoasă robie. Intră îndată în Oastea Domnului; predă-te Lui, cere ajutorul şi El îndată te va scăpa.

Necuratul trece în revistă (raport) isprăvile ce le-au făcut argații lui cu alcoolul

Alcoolul este arma cea mai cumplită a diavolului, cu care junghie şi omoară neîncetat sufletele oamenilor. Alcoolul este un blestem ce vine din adâncul iadului şi împrăştie în lume prăpăd şi pieire sufletească.

În chipul de pe pagina următoare se vede Scaraoschi, mai-marele dracilor, cum şade mulţumit pe tronul său din iad şi trece mereu în revistă isprăvile ce le-au făcut argaţii lui prin lume cu ajutorul alcoolului.

Diavolii se prezintă în faţa lui, rând pe rând, într-un şirag nesfârşit. Ei vin din cutreierarea lumii, ei vin de prin sate şi oraşe. Ei vin aducând butoaiele golite... se închină cu ele în faţa lui Scaraoschi şi raportează despre isprăvile ce le-au putut face.

- Întunecimea voastră - raportează cel dintâi sosit - cu alcoolul ce mi s-a încredinţat mie am strâns 50 de mii de sudălmi, 2600 de desfrânări, 45 de bătăi mai uşoare şi 40 de bătăi mai grele; am omorât cu ajutorul alcoolului 15 oameni şi am adus sufletele lor aici în împărăţia Întunecimii voastre”

- Brava ţie, fiule - îi zice Scaraoschi, râzându-i barba de bucuria câştigului... Bine ai lucrat... Intră înăuntru, umple-ţi butoiul şi pleacă iarăşi în lume, să sporeşti mai departe biruinţa iadului nostru.

Un al doilea diavol se prezintă la raport.

- Eu, Întunecimea voastră, am dat târcoale mai ales pe la cârciumi unde roadă bogată am secerat. Am stropit cu sânge de om 50 de cârciumi... am făcut 500 de bătăi, dintre care 200 s-au gătat cu omor... pe 300 de oameni i-am băgat în temniţă, pe 300 în spital... pe 85 i-am băgat în casa de nebuni, pe 22 i-am spânzurat şi sufletele lor le-am adus aici în împărăţia Întunecimii voastre.

- Brava ţie, fiule, - îi zise Scaraoschi, râzând de bucuria câştigului... Bine ai lucrat, umpleţi iar butoiul şi pleacă iarăşi în lume, să sporeşti mai departe biruinţa noastră.

Al treilea diavol se prezintă la raport.

- Eu, Întunecimea voastră, cu alcoolul ce mi s-a încredinţat mie am dat târcoale mai ales pe la casele creştinilor. Cu ajutorul alcoolului am băgat ceartă şi neînţelegere în 400 de familii... am făcut 100 de divorţuri... am vândut la licitaţie 100 de averi... am lăsat pe drumuri 300 de orfani şi 100 de mame...

- Eu - raportează un alt argat - am căutat cu alcoolul să fac biruinţă pe la oraşe, între domni şi muncitori. Să fii liniştit, Măria ta, că şi oraşele sunt pline de isprăvile noastre... le-am făcut adevărate Sodome şi Gomore...

Şi aşa se prezintă, rând pe rând, drăceştile gloate în faţa lui Scaraoschi cu raport despre fioroasele isprăvi ce le-au făcut cu ajutorul alcoolului.

Oh, ce isprăvi cumplite face diavolul cu ajutorul alcoolului! Cu adevărat, isprăvile alcoolului vin ca dintr-un adânc al iadului. O armată nevăzută a iadului parcă umblă prin lume şi roadă bogată culege cu ajutorul alcoolului pentru împărăţia iadului.

Alcoolul este lucrul şi duhul diavolului. Feriţi-vă de el!

Alcoolul face un iad din casa omului

„Ce legătură tainică este între soţi - zice Sf. Părinte Tertulian - ei se roagă împreună, suferă împreună... îşi împart bucuriile ca şi necazurile... viaţa lor e o viaţă de dragoste... şi rugăciune”; iar unde sunt astfel de „doi”, acolo e şi Domnul între ei (Mt 18, 20).

Dar dintr-o astfel de viaţă, cu ajutorul băuturii, diavolul face un iad. Unde bărbatul a apucat cu băutura, vai de soţia lui, vai de copiii lui şi vai de casa aceea. O astfel de casă şi viaţă este un adevărat iad. Beţivul calcă în picioare totul. Calcă în picioare până şi Biblia şi cartea de rugăciune a bietei sale soţii.