Așa face și diavolul

Diavolul Faraon veghează neîncetat asupra iobagilor lui. Face totul ca să-i țină în robia lui. Iar când în noi se trezește dorul după Canaan, după libertate, după mântuire - Faraon se împotrivește, se înfurie, face tot ca să nu-l scape pe om.

Ca să împace dorul creștinului după mântuire, diavolul Faraon îi lasă omului un anumit fel de libertate. Ca și Faraon din Biblie, diavolul parcă i-ar zice omului: Da, te las să pleci, numai să nu te depărtezi prea tare de cuptoarele mele. Du-te duminică dimineața la biserică, dar deseară întoarce-te iar la cuptorul cârciumii mele. Fă-ți rugăciunile obișnuite, ține-ți datinile, dar fă-mi și cărămizile mele.

Și aici, în cursa aceasta cade mulțimea cea mare a creștinilor. Ei se mulțumesc cu libertatea care le-o dă Faraon cel viclean. Duminică dimineața la biserică, după amiază la cârciumă și păcate. Acum se roagă omul lui Dumnezeu, acum Îl suduie pe Dumnezeu. Acum e oaie blândă, acum îi lup răpitor, sau vulpe vicleană. Acum îl vezi în tabăra Domnului, acum în lagărul lui Faraon.

Asta-i marea înșelăciune a mântuirii sufletești. Omul se crede că și-a făcut datoria față de cele sufletești și moare sărmanul în Egipt, în robia lui Faraon.

Dragă cititorule, eu te întreb, cum stai tu cu Faraon? Acum poate că mă înțelegi ce rost are această întrebare. Eu aștept răspunsul tău categoric: ești tu în Egipt ori ai plecat din Egipt? - ești tu robul lui Faraon, ori ai rupt-o cu Faraon? - trăiești tu în lume, ori ai ieșit din lume? A crede că te poți mântui stând în Egipt sau depărtându-te numai puțin de cuptoarele lui Faraon, e cea mai nenorocită stare sufletească. Este exact starea unei păsărele, prinsă și legată cu o sfoară de copii. O lasă copiii să zboare puțin, să guste din dulceața libertății, dar îndată o trag iarăși înapoi în prinsoare. Mântuirea înseamnă ruperea pe de-a întregul cu Egiptul, cu Faraon, cu lumea, cu păcatul.