Aşa face şi diavolul

Diavolul Faraon veghează neîncetat asupra iobagilor lui. Face totul ca să-i ţină în robia lui. Iar când în noi se trezeşte dorul după Canaan, după libertate, după mântuire - Faraon se împotriveşte, se înfurie, face tot ca să nu-l scape pe om.

Ca să împace dorul creştinului după mântuire, diavolul Faraon îi lasă omului un anumit fel de libertate. Ca şi Faraon din Biblie, diavolul parcă i-ar zice omului: Da, te las să pleci, numai să nu te depărtezi prea tare de cuptoarele mele. Du-te duminică dimineaţa la biserică, dar deseară întoarce-te iar la cuptorul cârciumii mele. Fă-ţi rugăciunile obişnuite, ţine-ţi datinile, dar fă-mi şi cărămizile mele.

Şi aici, în cursa aceasta cade mulţimea cea mare a creştinilor. Ei se mulţumesc cu libertatea care le-o dă Faraon cel viclean. Duminică dimineaţa la biserică, după amiază la cârciumă şi păcate. Acum se roagă omul lui Dumnezeu, acum Îl suduie pe Dumnezeu. Acum e oaie blândă, acum îi lup răpitor, sau vulpe vicleană. Acum îl vezi în tabăra Domnului, acum în lagărul lui Faraon.

Asta-i marea înşelăciune a mântuirii sufleteşti. Omul se crede că şi-a făcut datoria faţă de cele sufleteşti şi moare sărmanul în Egipt, în robia lui Faraon.

Dragă cititorule, eu te întreb, cum stai tu cu Faraon? Acum poate că mă înţelegi ce rost are această întrebare. Eu aştept răspunsul tău categoric: eşti tu în Egipt ori ai plecat din Egipt? - eşti tu robul lui Faraon, ori ai rupt-o cu Faraon? - trăieşti tu în lume, ori ai ieşit din lume? A crede că te poţi mântui stând în Egipt sau depărtându-te numai puţin de cuptoarele lui Faraon, e cea mai nenorocită stare sufletească. Este exact starea unei păsărele, prinsă şi legată cu o sfoară de copii. O lasă copiii să zboare puţin, să guste din dulceaţa libertăţii, dar îndată o trag iarăşi înapoi în prinsoare. Mântuirea înseamnă ruperea pe de-a întregul cu Egiptul, cu Faraon, cu lumea, cu păcatul.