Aici intră rosturile Oastei

Şi noi ostaşii eram iobagii lui Faraon. Îi făceam regulat cărămizile păcatelor. Şi trăiam în pace. Slăvit să fie Domnul că nu ne-a lăsat să ne prăpădim în această fioroasă robie. Duhul lui Dumnezeu ne-a trezit; a trezit în noi dorul după Canaan, după mântuire. Într-o zi ne-am prezentat la Faraon şi i-am zis: Faraoane, să fii sănătos!... Noi plecăm. Ne-am săturat de iobăgia ta!

Şi a sărit Faraon să nu ne scape. Ne-a luat mai întâi cu buna. Prin argaţii lui ne grăia: ce vreţi să faceţi dragii mei?... Staţi pe loc!... Nu vă faceţi de ocara lumii... ce? vreţi să răsturnaţi lumea pe dos?... n-au trăit şi moşii şi strămoşii voştri tot aşa?... aşa a fost lumea de cându-i şi aşa va fi...

Iar când noi n-am ascultat acest glas şiret, s-a năpustit Faraon asupra noastră cu prigoane, cu batjocuri, cu ameninţări, cu bătăi şi cu toate uneltirile lui.

Dar noi am stăruit în hotărârea noastră. Am rupt-o cu Egiptul, am rupt-o cu Faraon şi am plecat spre Canaan. Noi suntem acum în drum spre Canaan. Noi suntem în pustie. După părerea lumii, noi suntem într-o grozavă pustie. Zice lumea că noi ne canonim viaţa. Dar tocmai în această pustie noi avem bucurii pe care nu le-am avut niciodată. Ne hrănim cu mană din cer şi sorbim apă din Stânca Golgotei. Cântând, luptând şi biruind înaintăm mereu spre Canaan, spre ţara făgăduinţei.

Ei vedeţi, scumpii mei fraţi ostaşi, asta-i Oastea Domnului: ruperea pe de-a-ntregul cu Egiptul păcatelor şi cu robia lui Faraon. În acest înţeles m-a povăţuit Duhul Domnului să înfiripez Oastea Lui. Oastea Domnului e drumul Canaanului, e drumul pustiei, e drumul luptelor noastre pentru ţara făgăduinţei.

Ori lumea tocmai în acest punct nu înţelege Oastea. Auzi mă, să te laşi de băutură, de jocuri, de petreceri, să te laşi de toate... asta-i prea, prea... bună va fi Oastea dar merge prea departe (adică exact părerea lui Faraon). Părintele Trifa - spunea în public un preot - prea exagerează lucrurile cu Oastea... merge prea departe... neapărat trebuiesc luate măsuri de îndreptare...

Dar, o! Dumnezeule, asta ar însemna pentru mine să le strig ostaşilor: Fraţii mei, întoarceţi-vă înapoi din pustie... prea v-aţi depărtat de Egipt... vă cheamă Faraon... veniţi înapoi la cuptoarele lui! Asta ar însemna pur şi simplu să fac pe crainicul lui Faraon.

Scumpii şi iubiţii mei fraţi ostaşi! Privegheaţi, vă zic vouă şi iar privegheaţi, căci acum ori mai târziu veţi auzi glasuri care vă vor chema înapoi din drumul vostru spre Canaan. Vă cheamă şi azi aşa mai pe departe, dar vă vor chema mai lămurit ca mâine, când eu voi fi în mormânt. Atunci se vor lua măsuri faţă de exagerările mele şi veţi fi chemaţi înapoi că prea v-aţi depărtat! Mai curând, ori mai târziu, poate va veni o vreme când vor fi două, sau mai multe feluri de oşti. Oastea va fi atunci a celor care nu se depărtează prea tare. Aceştia - din lume fiind - vor avea pace şi linişte în lume.

Iar de altă parte va fi Oastea cea mică, turma cea mică, care înaintează prin pustie, prin prigoane, prin hule, prin lupte, prin suferinţe, prin biruinţe.

Voi, iubiţii mei fraţi, rămâneţi până la sfârşit în această Oaste luptătoare. Veţi fi chemaţi mereu înapoi. Veţi fi chemaţi înapoi la o oaste ce nu se depărtează prea mult. Vi se va spune mereu că la oaste nu trebuie să vă depărtaţi prea mult. Dar voi, iubiţii mei, stăruiţi în drumul vostru cel sfânt. Orice ispite v-ar chema înapoi lângă cuptoarele lui Faraon, voi rămâneţi în pustie şi înaintaţi mereu spre ţara făgăduinţei cântând, luptând şi biruind. Despre nimic altceva voi să nu vreţi să ştiţi, decât despre Isus Cel Răstignit şi călătoria spre Canaan. Şi chemaţi-i şi pe alţii în călătoria asta sfântă.

O Doamne Isuse, întăreşte-ne pe noi în călătoria noastră cea sfântă. Cu nor luminos şi stâlp de foc trece-ne prin toate ispitele şi greutăţile. Condu-ne cu mână tare şi cu braţ înalt până în clipa când vom trece Iordanul şi vom intra în ţara făgăduinţei ca să trăim cu Tine în vecii vecilor. Amin.