Aici intră rosturile Oastei

Și noi ostașii eram iobagii lui Faraon. Îi făceam regulat cărămizile păcatelor. Și trăiam în pace. Slăvit să fie Domnul că nu ne-a lăsat să ne prăpădim în această fioroasă robie. Duhul lui Dumnezeu ne-a trezit; a trezit în noi dorul după Canaan, după mântuire. Într-o zi ne-am prezentat la Faraon și i-am zis: Faraoane, să fii sănătos!... Noi plecăm. Ne-am săturat de iobăgia ta!

Și a sărit Faraon să nu ne scape. Ne-a luat mai întâi cu buna. Prin argații lui ne grăia: ce vreți să faceți dragii mei?... Stați pe loc!... Nu vă faceți de ocara lumii... ce? vreți să răsturnați lumea pe dos?... n-au trăit și moșii și strămoșii voștri tot așa?... așa a fost lumea de cându-i și așa va fi...

Iar când noi n-am ascultat acest glas șiret, s-a năpustit Faraon asupra noastră cu prigoane, cu batjocuri, cu amenințări, cu bătăi și cu toate uneltirile lui.

Dar noi am stăruit în hotărârea noastră. Am rupt-o cu Egiptul, am rupt-o cu Faraon și am plecat spre Canaan. Noi suntem acum în drum spre Canaan. Noi suntem în pustie. După părerea lumii, noi suntem într-o grozavă pustie. Zice lumea că noi ne canonim viața. Dar tocmai în această pustie noi avem bucurii pe care nu le-am avut niciodată. Ne hrănim cu mană din cer și sorbim apă din Stânca Golgotei. Cântând, luptând și biruind înaintăm mereu spre Canaan, spre țara făgăduinței.

Ei vedeți, scumpii mei frați ostași, asta-i Oastea Domnului: ruperea pe de-a-ntregul cu Egiptul păcatelor și cu robia lui Faraon. În acest înțeles m-a povățuit Duhul Domnului să înfiripez Oastea Lui. Oastea Domnului e drumul Canaanului, e drumul pustiei, e drumul luptelor noastre pentru țara făgăduinței.

Ori lumea tocmai în acest punct nu înțelege Oastea. Auzi mă, să te lași de băutură, de jocuri, de petreceri, să te lași de toate... asta-i prea, prea... bună va fi Oastea dar merge prea departe (adică exact părerea lui Faraon). Părintele Trifa - spunea în public un preot - prea exagerează lucrurile cu Oastea... merge prea departe... neapărat trebuiesc luate măsuri de îndreptare...

Dar, o! Dumnezeule, asta ar însemna pentru mine să le strig ostașilor: Frații mei, întoarceți-vă înapoi din pustie... prea v-ați depărtat de Egipt... vă cheamă Faraon... veniți înapoi la cuptoarele lui! Asta ar însemna pur și simplu să fac pe crainicul lui Faraon.

Scumpii și iubiții mei frați ostași! Privegheați, vă zic vouă și iar privegheați, căci acum ori mai târziu veți auzi glasuri care vă vor chema înapoi din drumul vostru spre Canaan. Vă cheamă și azi așa mai pe departe, dar vă vor chema mai lămurit ca mâine, când eu voi fi în mormânt. Atunci se vor lua măsuri față de exagerările mele și veți fi chemați înapoi că prea v-ați depărtat! Mai curând, ori mai târziu, poate va veni o vreme când vor fi două, sau mai multe feluri de oști. Oastea va fi atunci a celor care nu se depărtează prea tare. Aceștia - din lume fiind - vor avea pace și liniște în lume.

Iar de altă parte va fi Oastea cea mică, turma cea mică, care înaintează prin pustie, prin prigoane, prin hule, prin lupte, prin suferințe, prin biruințe.

Voi, iubiții mei frați, rămâneți până la sfârșit în această Oaste luptătoare. Veți fi chemați mereu înapoi. Veți fi chemați înapoi la o oaste ce nu se depărtează prea mult. Vi se va spune mereu că la oaste nu trebuie să vă depărtați prea mult. Dar voi, iubiții mei, stăruiți în drumul vostru cel sfânt. Orice ispite v-ar chema înapoi lângă cuptoarele lui Faraon, voi rămâneți în pustie și înaintați mereu spre țara făgăduinței cântând, luptând și biruind. Despre nimic altceva voi să nu vreți să știți, decât despre Isus Cel Răstignit și călătoria spre Canaan. Și chemați-i și pe alții în călătoria asta sfântă.

O Doamne Isuse, întărește-ne pe noi în călătoria noastră cea sfântă. Cu nor luminos și stâlp de foc trece-ne prin toate ispitele și greutățile. Condu-ne cu mână tare și cu braț înalt până în clipa când vom trece Iordanul și vom intra în țara făgăduinței ca să trăim cu Tine în vecii vecilor. Amin.