Banul e ochiul dracului

În ţările Răsăritului circulă o preafrumoasă şi plină de învăţătură poveste despre păţania unui pescar cu necuratul, pe care o dăm şi noi mai jos, pe scurt.

Cică trăia odată un om, de meserie pescar, şi acest pescar era veşnic nemulţumit cu soarta lui, ba, nu o dată, se încumeta chiar să şi mustre pe Făcătorul că pe el l-a lăsat sărac, iar pe alţii, mai bogaţi.

Odată, pescuind el la mare, scoase cu undiţa din adâncul mării ceva greu: era un vas de aramă închis şi pecetluit bine. Când îl desfăcu să vadă ce-i în el, un duh cumplit şi urât ieşi din vas, şi pescarul încremeni de groază. „Nu te teme - zise duhul - eu am fost întemniţat în vasul acesta şi, ca mulţumire că m-ai scăpat, am să-ţi răsplătesc binefacerea cu un mare dar. Ştiind că eşti om sărac, iată îţi dau o traistă fermecată; în ea este numai un galben, dar dacă îl scoţi, altul răsare în loc şi apoi iar altul şi altul, aşa că vei putea scoate galbeni câţi vei voi. O singură condiţie are această traistă fermecată: să scoţi galbenii din ea întruna, fără să o închizi, şi când crezi că ai scos galbeni de-ajuns, să o arunci iarăşi aici în mare.

Cu aceste vorbe, duhul se făcu nevăzut, iar pescarul merse acasă şi s-apucă de scos galbeni. Scoate o zi, scoate două, scoate o grămadă, scoate două grămezi de galbeni, dar din ce scotea i se părea că galbenii sunt tot mai mari şi mai strălucitori. De mâncat mânca numai pe apucate şi ce putea, ca să nu scape atâta bunătate. Începu omul a slăbi, dar să se lase de scos nu se îndura. Pe urmă, când abia sta pe picioare de slab, plecă cu straiţa să o arunce în mare. Însă când ajunse la mare, în marginea apei se vedeau doi galbeni aşa de strălucitori cum nu mai văzuse. Se aplecă să-i ia dar, cu groază, văzu în oglinda apei că cei doi galbeni sunt ochii strălucitori ai tartorului pe care-l scosese din apă. Înfiorat, dădu să se tragă înapoi, dar înfiorarea şi slăbirea îl împinseră în apă şi muri acolo.

De atunci a rămas vorba că banu-i ochiul dracului.