Banul e ochiul dracului

În țările Răsăritului circulă o preafrumoasă și plină de învățătură poveste despre pățania unui pescar cu necuratul, pe care o dăm și noi mai jos, pe scurt.

Cică trăia odată un om, de meserie pescar, și acest pescar era veșnic nemulțumit cu soarta lui, ba, nu o dată, se încumeta chiar să și mustre pe Făcătorul că pe el l-a lăsat sărac, iar pe alții, mai bogați.

Odată, pescuind el la mare, scoase cu undița din adâncul mării ceva greu: era un vas de aramă închis și pecetluit bine. Când îl desfăcu să vadă ce-i în el, un duh cumplit și urât ieși din vas, și pescarul încremeni de groază. „Nu te teme - zise duhul - eu am fost întemnițat în vasul acesta și, ca mulțumire că m-ai scăpat, am să-ți răsplătesc binefacerea cu un mare dar. Știind că ești om sărac, iată îți dau o traistă fermecată; în ea este numai un galben, dar dacă îl scoți, altul răsare în loc și apoi iar altul și altul, așa că vei putea scoate galbeni câți vei voi. O singură condiție are această traistă fermecată: să scoți galbenii din ea întruna, fără să o închizi, și când crezi că ai scos galbeni de-ajuns, să o arunci iarăși aici în mare.

Cu aceste vorbe, duhul se făcu nevăzut, iar pescarul merse acasă și s-apucă de scos galbeni. Scoate o zi, scoate două, scoate o grămadă, scoate două grămezi de galbeni, dar din ce scotea i se părea că galbenii sunt tot mai mari și mai strălucitori. De mâncat mânca numai pe apucate și ce putea, ca să nu scape atâta bunătate. Începu omul a slăbi, dar să se lase de scos nu se îndura. Pe urmă, când abia sta pe picioare de slab, plecă cu straița să o arunce în mare. Însă când ajunse la mare, în marginea apei se vedeau doi galbeni așa de strălucitori cum nu mai văzuse. Se aplecă să-i ia dar, cu groază, văzu în oglinda apei că cei doi galbeni sunt ochii strălucitori ai tartorului pe care-l scosese din apă. Înfiorat, dădu să se tragă înapoi, dar înfiorarea și slăbirea îl împinseră în apă și muri acolo.

De atunci a rămas vorba că banu-i ochiul dracului.