V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, și bucuria voastră să fie deplină.
Dintre puținele bucurii trupești pe care le are omul în viață, nici una nu rămâne statornic în inima lui.
Nici una nu-l însoțește până la moarte.
Nici una nu trece cu el în veșnicie.
Numai bucuria părtășiei cu Hristos, este singura care poate rămâne inimii omului pe totdeauna.
Copilăria își are bucuria ei, dar care ține numai atâta timp cât ține copilăria. Uneori și mai puțin.
Tinerețea și sănătatea,
puterea și frumusețea,
prieteniile și averea - toate acestea își au și ele, fiecare bucuriile lor.
Dar umbrite și otrăvite adesea, chiar așa scurte cum sunt, de atâtea amărăciuni și dezamăgiri.
Da, numai bucuria lui Hristos primită în inimă și păstrată prin ascultarea Cuvintelor Sale, este și rămâne adevărata și statornica bucurie pe totdeauna, fericind sufletul care a aflat-o.
Se spune că pe când vorbea Isus, despre toate aceste lucruri, noroadele care veniseră ca să-I asculte Cuvintele Lui de pe munte, un tânăr ucenic a venit la Isus și L-a întrebat:
- Învățătorule, arată-mi Te rog ce este deșertăciunea deșertăciunilor, de care ne vorbești Tu!
- Ia, te rog, acest ulcior, - i-a zis Învățătorul - și du-te în satul vecin să-Mi aduci puțină apă căci Mi-e sete.
Tânărul ucenic a luat ulciorul din mâna Domnului Isus și a plecat.
Era foarte cald.
Ajungând în sat, pe când ucenicul umbla pe la porți să găsească apă, o tânără fată l-a chemat în curtea casei lor ca să-i dea apă în ulciorul său.
Cum era cald, iar lângă fântână la umbra viței era răcoare, tânărul ucenic s-a dat în vorbe cu fata; apoi de bucuria ei, a uitat de Învățătorul său.
Seara, venind părinții fetei și plăcându-le de tânăr, l-au oprit la ei zicând: Rămâi la noi și dacă vă iubiți vă veți căsători, apoi vă voi zidi o casă în sus pe râu, veți crește fii și fiice - și veți fi fericiți.
Nu te mai gândi la Învățătorul tău, rămâi la noi.
Și așa au făcut...
S-au căsătorit, și-au făcut casă și au trăit doisprezece ani... având în casa lor doi fii și găsindu-și bucuria în a-și face planuri frumoase pentru fericirea pe mulți ani.
Dar în primăvara a douăsprezecea marile zăpezi au început să se topească într-o noapte pe munții apropiați.
Râul dezghețat a năvălit spumegând înspăimântător la vale.
O ploaie de tunete și trăsnete cumplite umflau apele care mugind furioase rostogoleau pomii smulși din rădăcini, bârne de case dărâmate, bucăți de gheață spartă, bolovani și animale înecate, spre casa fericirii lor.
În puterea acelei nopți, ucenicul s-a trezit cu groază în vuietul valurilor care izbind în ușă au smuls-o, năvălind în casă și amenințând s-o dărâme, să-i ia pe toți, să-i piardă cu tot ce au.
În grabă, îngrozit, ucenicul și-a trezit femeia și cei doi copii.
La lumina fulgerelor și-a luat doar lădița cu banii și comorile casei și pe copilul cel mai mare, iar soția pe cel mai mic, căutând să scape prin valuri la mal, cu tot ce mai putuseră lua.
Dar un sloi de gheață i-a lovit soția și copilul și i-au acoperit cu apele tulburi.
El voind să-i ajute, a scăpat în valuri pe celălalt copil, și lădița cu comorile strânse.
În aceeași clipă casa lor se prăbuși cu vuiet mare, luată de apă,
iar el, abia putu să scape singur și gol la mal...
Acolo, stând pierdut pe o piatră privea zdrobit în gol, nemaiavând nici o putere să facă nimic.
Dimineața se liniștise totul...
Răsărise soarele...
Se făcuse spre amiază. Și el stătea tot acolo pierdut și zdrobit.
Deodată o mână blândă se opri pe umărul lui... Se întoarse îndurerat și văzu pe Învățătorul, care îi zise:
- Te-am rugat să-Mi aduci puțină apă să beau...
- O, zise ucenicul, zdrobit - au trecut doisprezece ani Doamne, iar eu Te-am uitat...
- La tine au trecut doisprezece ani, i-a zis Domnul, dar la Mine numai câteva clipe.
Am vrut să-ți arat ce este aceea deșertăciunea deșertăciunilor...
Abia atunci, ucenicul a înțeles.
O, de am înțelege și noi înainte, nu după!
O Doamne Isuse, câte bucurii ne-am căutat și noi. Și pentru câte deșertăciuni nu Te-am părăsit adesea pe Tine, Singura noastră Bucurie adevărată.
Acum după ce și peste noi au trecut atâtea furtuni, abia acum vedem că singura bucurie ești Tu.
Că tot ce nu-i din Tine nu rămâne
și că în afară de bucuria Ta, totul este deșertăciune și goană după vânt, precum zice Scriptura Ta.
Te rugăm Doamne Isuse fă ca bucuria Ta să rămână în noi pururea,
pentru ca de ea, toți să avem folos veșnic și deplin.
Amin.