V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină.
Dintre puţinele bucurii trupeşti pe care le are omul în viaţă, nici una nu rămâne statornic în inima lui.
Nici una nu-l însoţeşte până la moarte.
Nici una nu trece cu el în veşnicie.
Numai bucuria părtăşiei cu Hristos, este singura care poate rămâne inimii omului pe totdeauna.
Copilăria îşi are bucuria ei, dar care ţine numai atâta timp cât ţine copilăria. Uneori şi mai puţin.
Tinereţea şi sănătatea,
puterea şi frumuseţea,
prieteniile şi averea - toate acestea îşi au şi ele, fiecare bucuriile lor.
Dar umbrite şi otrăvite adesea, chiar aşa scurte cum sunt, de atâtea amărăciuni şi dezamăgiri.
Da, numai bucuria lui Hristos primită în inimă şi păstrată prin ascultarea Cuvintelor Sale, este şi rămâne adevărata şi statornica bucurie pe totdeauna, fericind sufletul care a aflat-o.
Se spune că pe când vorbea Isus, despre toate aceste lucruri, noroadele care veniseră ca să-I asculte Cuvintele Lui de pe munte, un tânăr ucenic a venit la Isus şi L-a întrebat:
- Învăţătorule, arată-mi Te rog ce este deşertăciunea deşertăciunilor, de care ne vorbeşti Tu!
- Ia, te rog, acest ulcior, - i-a zis Învăţătorul - şi du-te în satul vecin să-Mi aduci puţină apă căci Mi-e sete.
Tânărul ucenic a luat ulciorul din mâna Domnului Isus şi a plecat.
Era foarte cald.
Ajungând în sat, pe când ucenicul umbla pe la porţi să găsească apă, o tânără fată l-a chemat în curtea casei lor ca să-i dea apă în ulciorul său.
Cum era cald, iar lângă fântână la umbra viţei era răcoare, tânărul ucenic s-a dat în vorbe cu fata; apoi de bucuria ei, a uitat de Învăţătorul său.
Seara, venind părinţii fetei şi plăcându-le de tânăr, l-au oprit la ei zicând: Rămâi la noi şi dacă vă iubiţi vă veţi căsători, apoi vă voi zidi o casă în sus pe râu, veţi creşte fii şi fiice - şi veţi fi fericiţi.
Nu te mai gândi la Învăţătorul tău, rămâi la noi.
Şi aşa au făcut...
S-au căsătorit, şi-au făcut casă şi au trăit doisprezece ani... având în casa lor doi fii şi găsindu-şi bucuria în a-şi face planuri frumoase pentru fericirea pe mulţi ani.
Dar în primăvara a douăsprezecea marile zăpezi au început să se topească într-o noapte pe munţii apropiaţi.
Râul dezgheţat a năvălit spumegând înspăimântător la vale.
O ploaie de tunete şi trăsnete cumplite umflau apele care mugind furioase rostogoleau pomii smulşi din rădăcini, bârne de case dărâmate, bucăţi de gheaţă spartă, bolovani şi animale înecate, spre casa fericirii lor.
În puterea acelei nopţi, ucenicul s-a trezit cu groază în vuietul valurilor care izbind în uşă au smuls-o, năvălind în casă şi ameninţând s-o dărâme, să-i ia pe toţi, să-i piardă cu tot ce au.
În grabă, îngrozit, ucenicul şi-a trezit femeia şi cei doi copii.
La lumina fulgerelor şi-a luat doar lădiţa cu banii şi comorile casei şi pe copilul cel mai mare, iar soţia pe cel mai mic, căutând să scape prin valuri la mal, cu tot ce mai putuseră lua.
Dar un sloi de gheaţă i-a lovit soţia şi copilul şi i-au acoperit cu apele tulburi.
El voind să-i ajute, a scăpat în valuri pe celălalt copil, şi lădiţa cu comorile strânse.
În aceeaşi clipă casa lor se prăbuşi cu vuiet mare, luată de apă,
iar el, abia putu să scape singur şi gol la mal...
Acolo, stând pierdut pe o piatră privea zdrobit în gol, nemaiavând nici o putere să facă nimic.
Dimineaţa se liniştise totul...
Răsărise soarele...
Se făcuse spre amiază. Şi el stătea tot acolo pierdut şi zdrobit.
Deodată o mână blândă se opri pe umărul lui... Se întoarse îndurerat şi văzu pe Învăţătorul, care îi zise:
- Te-am rugat să-Mi aduci puţină apă să beau...
- O, zise ucenicul, zdrobit - au trecut doisprezece ani Doamne, iar eu Te-am uitat...
- La tine au trecut doisprezece ani, i-a zis Domnul, dar la Mine numai câteva clipe.
Am vrut să-ţi arat ce este aceea deşertăciunea deşertăciunilor...
Abia atunci, ucenicul a înţeles.
O, de am înţelege şi noi înainte, nu după!
O Doamne Isuse, câte bucurii ne-am căutat şi noi. Şi pentru câte deşertăciuni nu Te-am părăsit adesea pe Tine, Singura noastră Bucurie adevărată.
Acum după ce şi peste noi au trecut atâtea furtuni, abia acum vedem că singura bucurie eşti Tu.
Că tot ce nu-i din Tine nu rămâne
şi că în afară de bucuria Ta, totul este deşertăciune şi goană după vânt, precum zice Scriptura Ta.
Te rugăm Doamne Isuse fă ca bucuria Ta să rămână în noi pururea,
pentru ca de ea, toţi să avem folos veşnic şi deplin.
Amin.