Când arde casa de nebuni

Mai anii trecuţi am citit despre cum a ars o casă de nebuni din New York. Ce lucru înfricoşat a fost acolo! Aproape toţi nebunii au pierit în foc. N-au putut fi salvaţi. De ce? Pentru că erau nebuni, pentru că n-aveau pricepere.

Când s-au ivit flăcările, o parte din ei au sărit în foc arzând. Credeau că focul e o jucărie.

O altă parte au stat locului liniştiţi. Focul nu i-a înfricat. Iar când au ajuns la ei pompierii să-i mântuie, s-au năpustit asupra lor. Un nebun striga cât ce putea: Pe ei fraţilor, au venit să ne omoare! Câţiva pompieri au fost omorâţi de nebuni.

Eu mă gândesc ce adânc înţeles sufletesc are acest foc pentru vremile şi oamenii de azi. În înţeles sufletesc, oare nu este întrucâtva şi lumea de azi în chipul unei case de nebuni ce a luat foc? În înţeles sufletesc oare, nu sunt întrucâtva şi mulţi, mulţi dintre oamenii de azi în chipul nebunilor care au pierit în foc?

Lumea este plină de focul ispitelor, de focul fărădelegilor, de focul stricăciunilor sufleteşti; câţi însă umblă să scape de acest foc?

În chipul nebunilor din New York, unii râd de acest foc şi se bagă râzând în el. Beţivii, chefuitorii, desfrânaţii, etc, oare nu sunt tot atâţia nebuni care se bagă râzând în focul pierzării sufleteşti? Râd de chemările mântuirii sufleteşti.

Şi iarăşi, alţii nu suferă să li se vestească mântuirea şi să fie mântuiţi. Cei mai mulţi păcătoşi se îndârjesc când aud de vestea mântuirii. Nu le trebuie mântuire, ba sunt gata să-i ia şi la bătaie pe cei care umblă să-i scoată din focul pieirii sufleteşti.

Cu adevărat oamenii de azi stau lângă un foc mistuitor şi nu se îngrozesc, stau lângă nişte flăcări veşnice şi nu se cutremură. (Isaia 33, 14).