Cap. 1 - Grăuntele de muştar

Domnul nostru Isus Hristos a zis: Se aseamănă Împărăţia lui Dumnezeu cu un grăunte de muştar pe care l-a luat un om şi l-a aruncat în grădina sa. El a crescut, s-a făcut copac mare şi păsările cerului şi-au făcut cuiburi în ramurile lui... (Luca 13, 18-19).

La acest adevăr profetic din cuvintele Mântuitorului nostru Preaiubit, gândim acum cu admiraţie şi recunoştinţă, când după cincizeci de ani de la semănarea grăuntelui de muştar al Oastei Domnului în grădina Bisericii Sale, noi ca nişte păsări cereşti, ne desfătăm cu cântări şi bucurii, în cuiburile adunărilor duhovniceşti din ramurile acestui binecuvântat copac.

Binecuvântând Numele Cel Sfânt al Domnului şi Mântuitorului nostru pentru această minunată Lucrare a Lui, prin care ne-a dăruit şi nouă bucuria şi nădejdea mântuirii Sale, - vrem la popasul acestor cincizeci de ani să ne oprim puţin şi să privim înapoi.

Acum Lucrarea minunată a Oastei Domnului este un copac mare... Crengile puternice i se întind până la mari depărtări şi mii de cuiburi mari şi mici leagănă şi cresc mulţi pui duhovniceşti care cântă şi slăvesc Numele Iubit şi Scump al Tatălui şi Domnului nostru din ramurile ei.

Dar multe din aceste suflete noi şi scumpe care au ajuns să vadă lumina Soarelui Hristos în căldura şi veselia sfântă a acestei Lucrări cereşti, nu-i cunosc istoria şi începutul ei. Sufletele mai noi ar dori fierbinte să ştie cât mai multe despre începuturile acestei familii sfinte în care s-au născut. Să ştie cât mai multe despre înaintaşii lor, despre munca şi lupta, despre încercările şi bucuriile, despre înfrângerile şi biruinţele de până aici.

Din dorinţa de a asculta şi împlini această mare trebuinţă a celor prezenţi şi viitori - am început această lucrare în care, după puţinele noastre puteri şi slaba noastră pricepere, vrem să înfăţişăm cu sinceritate şi nepărtinire, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor, faptele aşa cum le ştim şi cum le-am trăit. Cele de dinainte de intrarea noastră în cursul lor, le vom înfăţişa după cele auzite direct de la cei ce le-au trăit. Ori din puţinele scrieri care au mai rămas de atunci. Iar cele de după, le vom descrie după cum le-am văzut şi auzit noi înşine.

Dacă totuşi se va fi strecurat vreo greşeală de nume sau de date, rugăm să se ţină seama de toate încercările prin care am trecut, când ni s-au pierdut toate însemnările scrise, rămânându-ne singură memoria, care şi ea după atâtea vremuri şi frământări nu-i de mirare că ne-a slăbit.

Până când Domnul Duhul Sfânt va face să vină acel suflet înzestrat prin care va scrie istoria completă şi vrednică a acestei Lucrări semănate şi crescute de El, - încercarea aceasta credem că va ţine locul unui îndrumător modest, pregătind venirea aceleia.

Şi acum să ne întoarcem dar, spre începutul grăuntelui de muştar. Dar mai înainte, încă nişte gânduri de neapărată trebuinţă pentru mai buna înţelegere:

Orice lucrare din lumea asta se desfăşoară pe două planuri: unul spiritual iar celălalt material. Unul nevăzut cu care începe chemarea prin voia lui Dumnezeu - şi celălalt văzut care începe cu omul rânduit de Dumnezeu pentru aceasta.

Aşa a început lucrarea lui Adam, aşa a lui Avraam, aşa a lui Moise.

Începutul nevăzut este în cer, încolţit în gândurile minunate şi iubitoare ale lui Dumnezeu, cu un scop, cu o întindere şi cu o durată pe care numai Dumnezeu care a conceput-o le cunoaşte. Iar începutul văzut este într-un timp şi într-o trebuinţă, încolţit în vreo conştiinţă şi determinat de nişte stări şi împrejurări, de nişte datorii şi răspunderi care cer această lucrare şi o poruncesc, cu tărie de nebiruit.

Împrejurările creează datoria. Datoria creează nevoia. Nevoia alege omul. Şi timpul. Şi felul lucrării.

Tot ceea ce se vede însă este numai haina în care sunt îmbrăcate aici hotărârile lui Dumnezeu, luate mai dinainte în cer. - Sau hotărârile oamenilor luate pe pământ.

Toate întâmplările văzute sunt numai felul fericit sub care se împlinesc hotărârile mântuitoare a lui Dumnezeu prin oamenii ascultători de El. Sau felul nefericit prin care oamenii neascultători umblă să zădărnicească acele hotărâri mântuitoare, împinşi de îndemnul duhului satanic potrivnic lui Dumnezeu.

În toată desfăşurarea tuturor întâmplărilor istoriei este deci numai înfruntarea celor două puteri: Puterea Binelui care doreşte şi lucrează numai spre fericirea creaţiunii şi creaturilor lui Dumnezeu prin Isus Hristos Domnul - şi puterea Răului care luptă mereu împotriva acestui scop şi doreşte numai nefericirea lumii prin păcat. Oamenii, buni sau răi, sunt numai uneltele văzute de care se folosesc aceste două puteri nevăzute.

Adevăratul Început al Evangheliei este acela de la Ioan cap. 1, vers. 1. Acest Început izvorăşte din Isus - Cuvântul lui Dumnezeu, care ERA mai înainte de orice început. Din El şi cu El care era ÎN Tatăl, CU Tatăl şi CA Tatăl, - au început toate. Cu El continuă toate. Şi cu El vor sfârşi toate. Acesta e adevăratul Început. Căci este în cer, în Veşnicie.

Şi numai după acel Început de la Ioan 1, 1 vine începutul de la Matei 1, 1, - apărând undeva în Timp, pe parcursul îngust al vieţii unui popor şi al unui loc, potrivit măsurii în care îl putem înţelege şi primi noi. Nemărginitul lua forma mărginitului, după măsura cuprinderii noastre. Precum, pentru înţelegerea unui copil, îi arătăm desenat un cerculeţ cu câteva linioare şi îi zicem: iată acesta este soarele.

Dar, o, cât de mult este de la soarele-cerculeţ sub care îl priveşte copilaşul - şi până la soarele adevărat!

Suntem înconjuraţi de taine, dar pricepem nespus de puţin din tot ce ne înconjoară! Nu putem pătrunde nici în cele ce le vedem decât atât de puţin - şi atunci cât oare mai avem de pătruns în cele ce nu le vedem!

De aceea cel mai însemnat lucru în cercetarea tuturor lucrurilor este buna credinţă. Fără ea nu se poate nici afla nici păstra nimic din Adevăr.

Cu această bună credinţă dorim să ne apropiem de începutul văzut al Lucrării văzute făcute de Oastea Domnului. Şi cu această bună credinţă dorim să îndreptăm gândurile cititorului spre partea nevăzută a acestei lucrări care se va desfăşura paralel cu cele văzute şi prin ele.

Fiindcă numai luând seama la aceasta, vom putea desprinde adevăratul înţeles al întâmplărilor care s-au petrecut sub ochii noştri şi pe care noi le-am trăit atât de zguduitor şi de real.

Toate cele ce vor urma deci sunt numai mărturia făcută de cugetul curat al unuia din cei care prin tainica orânduire a voii nepătrunse a lui Dumnezeu, a ajuns de la cea mai îndepărtată margine a acestor lucruri, în chiar mijlocul lor.

Încă odată: nu sunt un istoric! Am mai spus-o! Nu sunt nici măcar un scriitor, în înţelesul pe care oamenii îl dau, obişnuit, acestor noţiuni. Dar în lucrarea Harului lui Dumnezeu lucrurile nu se întâmplă după felul obişnuit al celor ce se petrec pe plan lumesc. Dumnezeu a binevoit să-Şi aleagă pe cei de care a vrut să Se folosească în Evanghelia Sa, după cu totul alte criterii decât lumea. Dar chiar omeneşte vorbind, pentru a depune o mărturie adevărată, nu este nevoie decât de adevăr... Nu este nevoie decât să iubeşti adevărul şi să vrei să-l slujeşti cu un cuget curat. Să-l cauţi şi să-l mărturiseşti cu o minte călăuzită numai de buna credinţă.

De aceste lucruri, pentru care ne rugăm neîncetat şi pe care le dorim mai presus de orice, vom căuta să fim călăuziţi neîncetat în toată mărturia noastră.

Ştim că tot ceea ce facem şi spunem este văzut şi judecat de Dumnezeu, căruia avem a da seamă în curând fiecare din noi de tot ce am făcut, de tot ce am spus, de tot ce am scris, de tot ce am gândit.

De aceea mărturia noastră este adevărată, iar tu drag suflet cititor poţi s-o crezi!

Era în zilele de după primul mare război, început în 1914 şi terminat, de peste tot, abia prin 1919. Zic terminat, în înţelesul că au încetat tunurile şi puştile, - dar continuând puternic încă multă vreme prin urmările grozave ale relelor pe care le-a stârnit. Când apele adânci se tulbură, ele se liniştesc foarte greu şi au nevoie de timp îndelungat spre a se linişti deplin. Marile războaie răscolesc din afunduri tot ce este rău în oameni şi în lume, iar răstimpul scurt dintre ele nu mai dă voie să se limpezească şi să se aşeze bine nimic. Fiecare a adus un rău tot mai cumplit. Ultimul mare război, ar putea aduce nimicirea totală.

Era deci după primul mare, îndelungat şi crâncen război. Atât peste popoarele învinse cât şi peste cele învingătoare se abătuseră potopul multor rele trupeşti şi sufleteşti. Marile învrăjbiri dintre oameni, marile tulburări şi răsturnări ale ordinei şi lucrurilor dinainte, marile împrăştieri de oameni dintr-o parte în alta a lumii, marile despărţiri din familii - aduseseră atâtea rele şi nimiciseră atâtea bune, încât orice minte sănătoasă privea viitorul cu cea mai mare teamă şi îngrijorare.

Desfrâul, alcoolismul, ura, lăcomia, vorbirea scârboasă şi neruşinată - erau unele din păcatele care se întindeau cel mai nimicitor, aducând cu ele valurile negre ale morţii şi pieirii sufleteşti şi trupeşti, peste tot mai multe suflete şi familii.

Un alt mare rău adus de noile aşezări de graniţe era ura naţională şi şovinismul barbar, care făceau să se duşmănească şi să se lupte oamenii diferitelor limbi din chiar cuprinsul aceleaşi ţări. Câte încăierări sângeroase cu morţi şi răniţi au îndurerat fără nici un folos atâta vreme popoarele; chiar şi poporul nostru!

La ura naţională se adăuga apoi ura politică. Poporul dezbinat într-o mulţime de partide politice, răsărite din ambiţiile şi din lăcomia unor oameni care mai totdeauna erau nişte mincinoşi şi înşelători, - se agita, se lupta şi se ruina într-o măsură înspăimântătoare.

Şi ca şi cum toate acestea n-ar fi fost de-ajuns, a mai venit şi lupta confesională, lupta religioasă dintre diferitele culte în care era împărţit poporul, mai adăugându-se şi altele noi la cele vechi.

În privinţa aceasta, între cele două biserici româneşti din Ardeal, cea ortodoxă şi cea greco catolică, neînţelegerile confesionale - care, înainte de război, când Ardealul era sub stăpânirea ungurească, din motive naţionale, erau adormite, - acum după eliberare începuseră să se trezească.

Din frumoasa şi paşnica lor convieţuire de dinainte de război, cele două comunităţi româneşti se pomeniseră acum într-o necruţătoare luptă şi ură confesională. Săgeţile de foc se încrucişau, pline de ură, între Sibiu şi Blaj, cele două centre ale vieţii religioase din Ardeal, unul ortodox iar celălalt catolic. Ura religioasă venea şi ea să adâncească tot mai mult dezbinarea dintre suflete. Curând s-a adăugat apoi schimbarea calendarului cu modificarea datei sărbătorilor, creând încă o dezbinare, cea stilistă!

În învălmăşeala aceasta religioasă, urmările războiului au adus apoi valul noilor crezuri. Oameni veniţi din străinătate au adus sămânţa baptismului, adventismului, milenismului şi a altor crezuri, care răspândindu-se întregeau tabloul plin de amărăciune al tuturor dezbinărilor, certurilor şi vraiştei în care se afla ţara noastră şi poporul nostru. Căci felul în care lucrau atunci aceste mişcări duhovniceşti era dur şi duşmănos. Binele pe care poate că îl făceau acestea unora, era nimic pe lângă răul pe care îl făceau tuturor.

O dezorientare totală stăpânea pretutindeni între cei de jos şi o zăpăceală nepăsătoare şi leneşă îi cuprinsese pe cei de sus. Harnică era numai lăcomia, numai ura, numai păcatul.

Cârciumile erau din ce în ce tot mai multe şi tot mai pline. Tribunalele pline, închisorile pline, cluburile politice pline. Speculanţii, cămătarii şi îmbogăţiţii din afaceri necinstite, mişunau pretutindeni.

La sate şi la marginile oraşelor, ţăranii şi muncitorii care purtaseră greul războiului îndelungat şi crâncen, abia întorşi de pe front sau din prizonierat, îşi aflaseră familiile ruinate sau nimicite. Tot ei care purtaseră tunul războiului trebuiau să tragă acum la carul păcii, în care se suiseră toţi cei care se numeau pătură conducătoare. - Şi care se certau pe câştig nemuncit şi pe putere, fără nici o ruşine de lume, fără nici de frică de Dumnezeu şi fără nici o milă de bietul popor.

În tot acest tablou grozav, se vedeau tot mai ameninţători vrăjmaşii dinafară care încurajaţi de haosul dinăuntru, plănuiau sfâşierea ţării noastre, abia înjghebată între noile ei hotare mari, după atâtea secole de jertfă.

Cam aceasta era starea de lucruri din ţara şi biserica noastră, când Dumnezeu S-a îndurat să trimită Lucrarea Oastei. Când în grădina ţării şi bisericii noastre a fost aruncat grăuntele acesta de muştar ceresc.

Unele minţi treze din biserica ardeleană văzând îngrozite haosul existent şi gândindu-se cu groază la prăpădul care putea urma, au început să se frământe în căutarea şi găsirea unor măsuri de oprire a răului şi de îndreptare a lucrurilor. Şi glasuri îngrozite au început să strige tot mai alarmant:

- Ce facem? Unde mergem? Unde vom ajunge?

- Înapoi, la Hristos!

Era prin 1921.

La conducerea mitropoliei din Sibiu se afla de curând instalat un bărbat care părea însufleţit de gânduri mari şi iniţiative frumoase. Fost profesor la teologia Sibiului el venea cu vederi largi şi dorinţe mari pe măsura noilor trebuinţe cerute de noua situaţie şi noile vremuri. Era mitropolitul Nicolae Bălan.

Încă de pe vremea când era profesor la teologie, influenţat de tot ce cunoştea frumos la alte popoare, el se dovedise însufleţit de gânduri mari şi de idei înnoitoare, pentru ridicarea nivelului moral şi duhovnicesc al poporului, printr-o lucrare mai vie şi mai puternic evanghelică a bisericii şi preoţimii. Toate ostenelile sale erau să scoată din şcoala teologică preoţi cât mai însufleţiţi şi mai plini de zel pentru evanghelizarea poporului, prin activitatea lor - şi mai ales prin viaţa lor, prin exemplul trăirii lor, în mijlocul celor pe care îi păstoreau.

Cu astfel de gânduri, îndată după instalarea sa ca îndrumător al întregii biserici ortodoxe din Ardeal, mitropolitul Bălan şi-a dat şi mai bine seama de întinderea răului şi de graba şi însemnătatea măsurilor noi care trebuiesc luate. Căci pe lângă primejdia dinăuntru apărea tot mai ameninţătoare primejdia dinafară, a acelora care pândeau dezbinarea ţării şi lucrau cu tot felul de mijloace pentru ruperea unirii noastre şi fărâmiţarea ei din nou. Astfel că pe lângă refacerea morală, se cerea luptat din toate puterile pentru sudarea sufletească a tuturor, pentru salvarea nu numai a sufletelor ci şi a hotarelor ţării.

Ca unul care îşi dădea atunci bine seama de aceste lucruri, mitropolitul Bălan, simţindu-şi marea răspundere pe care o avea din locul unde se afla, căuta să se înconjoare cu colaboratori buni, oameni de iniţiativă şi suflet cu care să poată porni cu toată hotărârea la muncă şi luptă pentru stăvilirea răului şi îndreptarea lucrurilor.

După o serie de lungi consfătuiri s-a ajuns la adoptarea unui plan de măsuri printre care în primul loc era iniţierea unor acţiuni cultural-religioase, ceva mai adânci şi mai puternice decât cele cunoscute mai înainte cu asociaţia Astra din Ardeal.

S-au luat hotărâri să se înfiinţeze asociaţii cultural-religioase pentru tineret, pentru femei, pentru intelectuali...

Să se insufle o nouă viaţă vechii asociaţii «Astra». Să se tipărească şi răspândească mereu mai multe cărţi şi publicaţii moral-religioase. Să se înfiinţeze cămine, biblioteci, şezători şi conferinţe, toate cu scop moral-educativ şi cultural-patriotic... S-au împărţit funcţii, însărcinări...

Dar în cadrul tuturor acestor măsuri, cel mai grabnic se impunea nevoia unei gazete purtătoare a acestor gânduri şi îndrumări în pătura cea mai largă a poporului, în lumea satelor româneşti care alcătuiau grosul populaţiei ţării. De acolo de la sat a pornit totdeauna ceea ce a fost sănătos şi viteaz în istoria noastră. Şi de acolo trebuie să pornească şi acum înnoirea şi înălţarea spre lumină şi mântuire.

Dar pentru orice acţiune îţi trebuie mai întâi un om.

Cu cât acţiunea este mai însemnată, cu atât omul trebuie să fie mai potrivit pentru ea, mai corespunzător ei.

Şi Dumnezeu care veghează necurmat asupra planurilor Sale spre a le aduce la îndeplinire, intervine totdeauna la timpul potrivit, săvârşind minunea Sa ca şi cum totul ar fi firesc, normal, obişnuit. Ca şi cum omul ar fi acela care face şi care alege...

Dumnezeu a făcut ca gândurile mitropolitului Bălan să se îndrepte şi să se oprească asupra unuia din cei mai buni studenţi ai săi de la teologia Sibiului şi care era acum preot tânăr pe undeva prin satele Munţilor Apuseni.

Peste faţa şi peste viaţa acelui student al său, fostul profesor văzuse atunci semnul cel rar şi sfânt al harului divin.

Un simţământ tainic şi puternic îl apropiase de acest tânăr, puţin la trup dar uriaş la suflet. Şi o adâncă legătură duhovnicească l-a apropiat cu deosebire de tânărul acesta.

Ca o revelaţie cerească i-a venit gândul şi inspiraţia: singur acest suflet ar putea fi în stare să facă munca aceasta aşa de fierbinte şi mare cum se cere să fie făcută. Pentru salvarea din prăbuşirea spre care mergem grabnic trebuie neapărat o jertfă.

Şi jertfa aceasta nu poate fi decât el. Îl va chema deci aici la Sibiu, neîntârziat.

Aşa împlinesc oamenii planurile lui Dumnezeu, pe care nu le pricep şi nu le doresc, crezând că şi le pun la cale pe ale lor.

Slăvit să fie Domnul.