Cap. 1 - Grăuntele de muștar

Domnul nostru Isus Hristos a zis: Se aseamănă Împărăția lui Dumnezeu cu un grăunte de muștar pe care l-a luat un om și l-a aruncat în grădina sa. El a crescut, s-a făcut copac mare și păsările cerului și-au făcut cuiburi în ramurile lui... (Luca 13, 18-19).

La acest adevăr profetic din cuvintele Mântuitorului nostru Preaiubit, gândim acum cu admirație și recunoștință, când după cincizeci de ani de la semănarea grăuntelui de muștar al Oastei Domnului în grădina Bisericii Sale, noi ca niște păsări cerești, ne desfătăm cu cântări și bucurii, în cuiburile adunărilor duhovnicești din ramurile acestui binecuvântat copac.

Binecuvântând Numele Cel Sfânt al Domnului și Mântuitorului nostru pentru această minunată Lucrare a Lui, prin care ne-a dăruit și nouă bucuria și nădejdea mântuirii Sale, - vrem la popasul acestor cincizeci de ani să ne oprim puțin și să privim înapoi.

Acum Lucrarea minunată a Oastei Domnului este un copac mare... Crengile puternice i se întind până la mari depărtări și mii de cuiburi mari și mici leagănă și cresc mulți pui duhovnicești care cântă și slăvesc Numele Iubit și Scump al Tatălui și Domnului nostru din ramurile ei.

Dar multe din aceste suflete noi și scumpe care au ajuns să vadă lumina Soarelui Hristos în căldura și veselia sfântă a acestei Lucrări cerești, nu-i cunosc istoria și începutul ei. Sufletele mai noi ar dori fierbinte să știe cât mai multe despre începuturile acestei familii sfinte în care s-au născut. Să știe cât mai multe despre înaintașii lor, despre munca și lupta, despre încercările și bucuriile, despre înfrângerile și biruințele de până aici.

Din dorința de a asculta și împlini această mare trebuință a celor prezenți și viitori - am început această lucrare în care, după puținele noastre puteri și slaba noastră pricepere, vrem să înfățișăm cu sinceritate și nepărtinire, înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor, faptele așa cum le știm și cum le-am trăit. Cele de dinainte de intrarea noastră în cursul lor, le vom înfățișa după cele auzite direct de la cei ce le-au trăit. Ori din puținele scrieri care au mai rămas de atunci. Iar cele de după, le vom descrie după cum le-am văzut și auzit noi înșine.

Dacă totuși se va fi strecurat vreo greșeală de nume sau de date, rugăm să se țină seama de toate încercările prin care am trecut, când ni s-au pierdut toate însemnările scrise, rămânându-ne singură memoria, care și ea după atâtea vremuri și frământări nu-i de mirare că ne-a slăbit.

Până când Domnul Duhul Sfânt va face să vină acel suflet înzestrat prin care va scrie istoria completă și vrednică a acestei Lucrări semănate și crescute de El, - încercarea aceasta credem că va ține locul unui îndrumător modest, pregătind venirea aceleia.

Și acum să ne întoarcem dar, spre începutul grăuntelui de muștar. Dar mai înainte, încă niște gânduri de neapărată trebuință pentru mai buna înțelegere:

Orice lucrare din lumea asta se desfășoară pe două planuri: unul spiritual iar celălalt material. Unul nevăzut cu care începe chemarea prin voia lui Dumnezeu - și celălalt văzut care începe cu omul rânduit de Dumnezeu pentru aceasta.

Așa a început lucrarea lui Adam, așa a lui Avraam, așa a lui Moise.

Începutul nevăzut este în cer, încolțit în gândurile minunate și iubitoare ale lui Dumnezeu, cu un scop, cu o întindere și cu o durată pe care numai Dumnezeu care a conceput-o le cunoaște. Iar începutul văzut este într-un timp și într-o trebuință, încolțit în vreo conștiință și determinat de niște stări și împrejurări, de niște datorii și răspunderi care cer această lucrare și o poruncesc, cu tărie de nebiruit.

Împrejurările creează datoria. Datoria creează nevoia. Nevoia alege omul. Și timpul. Și felul lucrării.

Tot ceea ce se vede însă este numai haina în care sunt îmbrăcate aici hotărârile lui Dumnezeu, luate mai dinainte în cer. - Sau hotărârile oamenilor luate pe pământ.

Toate întâmplările văzute sunt numai felul fericit sub care se împlinesc hotărârile mântuitoare a lui Dumnezeu prin oamenii ascultători de El. Sau felul nefericit prin care oamenii neascultători umblă să zădărnicească acele hotărâri mântuitoare, împinși de îndemnul duhului satanic potrivnic lui Dumnezeu.

În toată desfășurarea tuturor întâmplărilor istoriei este deci numai înfruntarea celor două puteri: Puterea Binelui care dorește și lucrează numai spre fericirea creațiunii și creaturilor lui Dumnezeu prin Isus Hristos Domnul - și puterea Răului care luptă mereu împotriva acestui scop și dorește numai nefericirea lumii prin păcat. Oamenii, buni sau răi, sunt numai uneltele văzute de care se folosesc aceste două puteri nevăzute.

Adevăratul Început al Evangheliei este acela de la Ioan cap. 1, vers. 1. Acest Început izvorăște din Isus - Cuvântul lui Dumnezeu, care ERA mai înainte de orice început. Din El și cu El care era ÎN Tatăl, CU Tatăl și CA Tatăl, - au început toate. Cu El continuă toate. Și cu El vor sfârși toate. Acesta e adevăratul Început. Căci este în cer, în Veșnicie.

Și numai după acel Început de la Ioan 1, 1 vine începutul de la Matei 1, 1, - apărând undeva în Timp, pe parcursul îngust al vieții unui popor și al unui loc, potrivit măsurii în care îl putem înțelege și primi noi. Nemărginitul lua forma mărginitului, după măsura cuprinderii noastre. Precum, pentru înțelegerea unui copil, îi arătăm desenat un cerculeț cu câteva linioare și îi zicem: iată acesta este soarele.

Dar, o, cât de mult este de la soarele-cerculeț sub care îl privește copilașul - și până la soarele adevărat!

Suntem înconjurați de taine, dar pricepem nespus de puțin din tot ce ne înconjoară! Nu putem pătrunde nici în cele ce le vedem decât atât de puțin - și atunci cât oare mai avem de pătruns în cele ce nu le vedem!

De aceea cel mai însemnat lucru în cercetarea tuturor lucrurilor este buna credință. Fără ea nu se poate nici afla nici păstra nimic din Adevăr.

Cu această bună credință dorim să ne apropiem de începutul văzut al Lucrării văzute făcute de Oastea Domnului. Și cu această bună credință dorim să îndreptăm gândurile cititorului spre partea nevăzută a acestei lucrări care se va desfășura paralel cu cele văzute și prin ele.

Fiindcă numai luând seama la aceasta, vom putea desprinde adevăratul înțeles al întâmplărilor care s-au petrecut sub ochii noștri și pe care noi le-am trăit atât de zguduitor și de real.

Toate cele ce vor urma deci sunt numai mărturia făcută de cugetul curat al unuia din cei care prin tainica orânduire a voii nepătrunse a lui Dumnezeu, a ajuns de la cea mai îndepărtată margine a acestor lucruri, în chiar mijlocul lor.

Încă odată: nu sunt un istoric! Am mai spus-o! Nu sunt nici măcar un scriitor, în înțelesul pe care oamenii îl dau, obișnuit, acestor noțiuni. Dar în lucrarea Harului lui Dumnezeu lucrurile nu se întâmplă după felul obișnuit al celor ce se petrec pe plan lumesc. Dumnezeu a binevoit să-Și aleagă pe cei de care a vrut să Se folosească în Evanghelia Sa, după cu totul alte criterii decât lumea. Dar chiar omenește vorbind, pentru a depune o mărturie adevărată, nu este nevoie decât de adevăr... Nu este nevoie decât să iubești adevărul și să vrei să-l slujești cu un cuget curat. Să-l cauți și să-l mărturisești cu o minte călăuzită numai de buna credință.

De aceste lucruri, pentru care ne rugăm neîncetat și pe care le dorim mai presus de orice, vom căuta să fim călăuziți neîncetat în toată mărturia noastră.

Știm că tot ceea ce facem și spunem este văzut și judecat de Dumnezeu, căruia avem a da seamă în curând fiecare din noi de tot ce am făcut, de tot ce am spus, de tot ce am scris, de tot ce am gândit.

De aceea mărturia noastră este adevărată, iar tu drag suflet cititor poți s-o crezi!

Era în zilele de după primul mare război, început în 1914 și terminat, de peste tot, abia prin 1919. Zic terminat, în înțelesul că au încetat tunurile și puștile, - dar continuând puternic încă multă vreme prin urmările grozave ale relelor pe care le-a stârnit. Când apele adânci se tulbură, ele se liniștesc foarte greu și au nevoie de timp îndelungat spre a se liniști deplin. Marile războaie răscolesc din afunduri tot ce este rău în oameni și în lume, iar răstimpul scurt dintre ele nu mai dă voie să se limpezească și să se așeze bine nimic. Fiecare a adus un rău tot mai cumplit. Ultimul mare război, ar putea aduce nimicirea totală.

Era deci după primul mare, îndelungat și crâncen război. Atât peste popoarele învinse cât și peste cele învingătoare se abătuseră potopul multor rele trupești și sufletești. Marile învrăjbiri dintre oameni, marile tulburări și răsturnări ale ordinei și lucrurilor dinainte, marile împrăștieri de oameni dintr-o parte în alta a lumii, marile despărțiri din familii - aduseseră atâtea rele și nimiciseră atâtea bune, încât orice minte sănătoasă privea viitorul cu cea mai mare teamă și îngrijorare.

Desfrâul, alcoolismul, ura, lăcomia, vorbirea scârboasă și nerușinată - erau unele din păcatele care se întindeau cel mai nimicitor, aducând cu ele valurile negre ale morții și pieirii sufletești și trupești, peste tot mai multe suflete și familii.

Un alt mare rău adus de noile așezări de granițe era ura națională și șovinismul barbar, care făceau să se dușmănească și să se lupte oamenii diferitelor limbi din chiar cuprinsul aceleași țări. Câte încăierări sângeroase cu morți și răniți au îndurerat fără nici un folos atâta vreme popoarele; chiar și poporul nostru!

La ura națională se adăuga apoi ura politică. Poporul dezbinat într-o mulțime de partide politice, răsărite din ambițiile și din lăcomia unor oameni care mai totdeauna erau niște mincinoși și înșelători, - se agita, se lupta și se ruina într-o măsură înspăimântătoare.

Și ca și cum toate acestea n-ar fi fost de-ajuns, a mai venit și lupta confesională, lupta religioasă dintre diferitele culte în care era împărțit poporul, mai adăugându-se și altele noi la cele vechi.

În privința aceasta, între cele două biserici românești din Ardeal, cea ortodoxă și cea greco catolică, neînțelegerile confesionale - care, înainte de război, când Ardealul era sub stăpânirea ungurească, din motive naționale, erau adormite, - acum după eliberare începuseră să se trezească.

Din frumoasa și pașnica lor conviețuire de dinainte de război, cele două comunități românești se pomeniseră acum într-o necruțătoare luptă și ură confesională. Săgețile de foc se încrucișau, pline de ură, între Sibiu și Blaj, cele două centre ale vieții religioase din Ardeal, unul ortodox iar celălalt catolic. Ura religioasă venea și ea să adâncească tot mai mult dezbinarea dintre suflete. Curând s-a adăugat apoi schimbarea calendarului cu modificarea datei sărbătorilor, creând încă o dezbinare, cea stilistă!

În învălmășeala aceasta religioasă, urmările războiului au adus apoi valul noilor crezuri. Oameni veniți din străinătate au adus sămânța baptismului, adventismului, milenismului și a altor crezuri, care răspândindu-se întregeau tabloul plin de amărăciune al tuturor dezbinărilor, certurilor și vraiștei în care se afla țara noastră și poporul nostru. Căci felul în care lucrau atunci aceste mișcări duhovnicești era dur și dușmănos. Binele pe care poate că îl făceau acestea unora, era nimic pe lângă răul pe care îl făceau tuturor.

O dezorientare totală stăpânea pretutindeni între cei de jos și o zăpăceală nepăsătoare și leneșă îi cuprinsese pe cei de sus. Harnică era numai lăcomia, numai ura, numai păcatul.

Cârciumile erau din ce în ce tot mai multe și tot mai pline. Tribunalele pline, închisorile pline, cluburile politice pline. Speculanții, cămătarii și îmbogățiții din afaceri necinstite, mișunau pretutindeni.

La sate și la marginile orașelor, țăranii și muncitorii care purtaseră greul războiului îndelungat și crâncen, abia întorși de pe front sau din prizonierat, își aflaseră familiile ruinate sau nimicite. Tot ei care purtaseră tunul războiului trebuiau să tragă acum la carul păcii, în care se suiseră toți cei care se numeau pătură conducătoare. - Și care se certau pe câștig nemuncit și pe putere, fără nici o rușine de lume, fără nici de frică de Dumnezeu și fără nici o milă de bietul popor.

În tot acest tablou grozav, se vedeau tot mai amenințători vrăjmașii dinafară care încurajați de haosul dinăuntru, plănuiau sfâșierea țării noastre, abia înjghebată între noile ei hotare mari, după atâtea secole de jertfă.

Cam aceasta era starea de lucruri din țara și biserica noastră, când Dumnezeu S-a îndurat să trimită Lucrarea Oastei. Când în grădina țării și bisericii noastre a fost aruncat grăuntele acesta de muștar ceresc.

Unele minți treze din biserica ardeleană văzând îngrozite haosul existent și gândindu-se cu groază la prăpădul care putea urma, au început să se frământe în căutarea și găsirea unor măsuri de oprire a răului și de îndreptare a lucrurilor. Și glasuri îngrozite au început să strige tot mai alarmant:

- Ce facem? Unde mergem? Unde vom ajunge?

- Înapoi, la Hristos!

Era prin 1921.

La conducerea mitropoliei din Sibiu se afla de curând instalat un bărbat care părea însuflețit de gânduri mari și inițiative frumoase. Fost profesor la teologia Sibiului el venea cu vederi largi și dorințe mari pe măsura noilor trebuințe cerute de noua situație și noile vremuri. Era mitropolitul Nicolae Bălan.

Încă de pe vremea când era profesor la teologie, influențat de tot ce cunoștea frumos la alte popoare, el se dovedise însuflețit de gânduri mari și de idei înnoitoare, pentru ridicarea nivelului moral și duhovnicesc al poporului, printr-o lucrare mai vie și mai puternic evanghelică a bisericii și preoțimii. Toate ostenelile sale erau să scoată din școala teologică preoți cât mai însuflețiți și mai plini de zel pentru evanghelizarea poporului, prin activitatea lor - și mai ales prin viața lor, prin exemplul trăirii lor, în mijlocul celor pe care îi păstoreau.

Cu astfel de gânduri, îndată după instalarea sa ca îndrumător al întregii biserici ortodoxe din Ardeal, mitropolitul Bălan și-a dat și mai bine seama de întinderea răului și de graba și însemnătatea măsurilor noi care trebuiesc luate. Căci pe lângă primejdia dinăuntru apărea tot mai amenințătoare primejdia dinafară, a acelora care pândeau dezbinarea țării și lucrau cu tot felul de mijloace pentru ruperea unirii noastre și fărâmițarea ei din nou. Astfel că pe lângă refacerea morală, se cerea luptat din toate puterile pentru sudarea sufletească a tuturor, pentru salvarea nu numai a sufletelor ci și a hotarelor țării.

Ca unul care își dădea atunci bine seama de aceste lucruri, mitropolitul Bălan, simțindu-și marea răspundere pe care o avea din locul unde se afla, căuta să se înconjoare cu colaboratori buni, oameni de inițiativă și suflet cu care să poată porni cu toată hotărârea la muncă și luptă pentru stăvilirea răului și îndreptarea lucrurilor.

După o serie de lungi consfătuiri s-a ajuns la adoptarea unui plan de măsuri printre care în primul loc era inițierea unor acțiuni cultural-religioase, ceva mai adânci și mai puternice decât cele cunoscute mai înainte cu asociația Astra din Ardeal.

S-au luat hotărâri să se înființeze asociații cultural-religioase pentru tineret, pentru femei, pentru intelectuali...

Să se insufle o nouă viață vechii asociații «Astra». Să se tipărească și răspândească mereu mai multe cărți și publicații moral-religioase. Să se înființeze cămine, biblioteci, șezători și conferințe, toate cu scop moral-educativ și cultural-patriotic... S-au împărțit funcții, însărcinări...

Dar în cadrul tuturor acestor măsuri, cel mai grabnic se impunea nevoia unei gazete purtătoare a acestor gânduri și îndrumări în pătura cea mai largă a poporului, în lumea satelor românești care alcătuiau grosul populației țării. De acolo de la sat a pornit totdeauna ceea ce a fost sănătos și viteaz în istoria noastră. Și de acolo trebuie să pornească și acum înnoirea și înălțarea spre lumină și mântuire.

Dar pentru orice acțiune îți trebuie mai întâi un om.

Cu cât acțiunea este mai însemnată, cu atât omul trebuie să fie mai potrivit pentru ea, mai corespunzător ei.

Și Dumnezeu care veghează necurmat asupra planurilor Sale spre a le aduce la îndeplinire, intervine totdeauna la timpul potrivit, săvârșind minunea Sa ca și cum totul ar fi firesc, normal, obișnuit. Ca și cum omul ar fi acela care face și care alege...

Dumnezeu a făcut ca gândurile mitropolitului Bălan să se îndrepte și să se oprească asupra unuia din cei mai buni studenți ai săi de la teologia Sibiului și care era acum preot tânăr pe undeva prin satele Munților Apuseni.

Peste fața și peste viața acelui student al său, fostul profesor văzuse atunci semnul cel rar și sfânt al harului divin.

Un simțământ tainic și puternic îl apropiase de acest tânăr, puțin la trup dar uriaș la suflet. Și o adâncă legătură duhovnicească l-a apropiat cu deosebire de tânărul acesta.

Ca o revelație cerească i-a venit gândul și inspirația: singur acest suflet ar putea fi în stare să facă munca aceasta așa de fierbinte și mare cum se cere să fie făcută. Pentru salvarea din prăbușirea spre care mergem grabnic trebuie neapărat o jertfă.

Și jertfa aceasta nu poate fi decât el. Îl va chema deci aici la Sibiu, neîntârziat.

Așa împlinesc oamenii planurile lui Dumnezeu, pe care nu le pricep și nu le doresc, crezând că și le pun la cale pe ale lor.

Slăvit să fie Domnul.