Cap. 1 - Înfricoșata lepădare

„...Dacă sarea își pierde gustul ei de sare,

atunci nu mai este bună nici pentru pământ

nici pentru gunoi... ci este aruncată afară...”.

Domnul nostru Isus Hristos a lăsat Biserica Sa în lume ca pe o a doua Ființă a Sa - spre a împlini în locul Lui pe pământ lucrarea pe care a început-o El Însuși. Duceți-vă, - le-a zis El ucenicilor Săi, - propovăduiți și ziceți: Împărăția Cerurilor este aproape. Vindecați pe bolnavi, înviați pe morți, curățați pe leproși, scoateți afară dracii... îmbrăcați pe goi, săturați pe flămânzi, primiți pe străini, cercetați pe bolnavi... în dar ați primit, în dar să dați... Veți fi urâți de toți din pricina Numelui Meu, dar cine va răbda până la sfârșit, - acela va fi mântuit... Cum am făcut Eu, așa să faceți și voi...

Ce cuvinte de foc și ce porunci Dumnezeiești erau și sunt acestea! Cum ar fi trebuit ele să trăiască strălucind pe veci atât pe cerul cât și pe pământul din fața ochilor Bisericii lui Hristos, în orice loc, în orice vreme și în orice condiții de orice natură ar fi fost ele, în care ar fi ajuns ea. Cu ce cutremur sufletesc și cu ce temere iubitoare ar fi trebuit toată Biserica și toți cei din fruntea ei să-și dea tot interesul sfânt spre a împlini în totul aceste veșnice porunci. Nu numai pentru că ele întruchipează însăși voia și dorința Domnului Dumnezeului ei care îi este Creator și Stăpân, dar și fiindcă tocmai în chiar împlinirea acestor datorii stă însăși viața și chemarea pentru care a fost creată ea, Biserica Lui.

Au fost niște perioade minunate în viața și istoria Bisericii lui Hristos, mai ales la începuturile ei, când în întregime sau în cea mai mare parte a sa și-a împlinit în cel mai frumos fel și în cea mai mare măsură aceste datorii... - Dar pe măsură ce anii Bisericii s-au adăugat și hotarele ei s-au lărgit, frumosul șuvoi al binefacerilor ei, care curgea atât de îmbelșugat la început, a slăbit mereu, s-a lenevit și s-a uscat... Iar în locul curat și proaspăt cândva au început să se adune tot felul de bălării pline de tot felul de viețuitoare străine de voia lui Dumnezeu, contrare poruncii lui Hristos și vrăjmașe îndemnurilor Duhului Sfânt.

Unde se mai poate vedea astăzi o inițiativă sfântă din partea Bisericii noastre oficiale?

E plină lumea de spitale neîncăpătoare. Stau câte doi bolnavi pe un pat, ori trei pe două paturi... E plină lumea de închisori cu trei și patru rânduri de paturi suprapuse - și pe fiecare pat stau adeseori câte doi nenorociți înghesuiți cu tot bagajul lor pe o rogojină îngustă de 80 de centimetri... pe rândul al patrulea de paturi închipuiți-vă cum dorm și stau doi oameni, pe un loc care ar fi strâmt chiar și pentru unul singur...

E plină lumea de aziluri de bătrâni rămași fără nimeni pe lume, ori duși acolo de copiii lor nerecunoscători spre a scăpa de povara îngrijirii lor... Cum ajung și aceștia ca niște îngropați de vii în niște încăperi reci și murdare, cu îngrijitori prea puțini și prea rău plătiți, veșnic obosiți, nervoși și brutali, tratându-i ca pe niște animale netrebnice pe acești cei mai nefericiți bătrâni din lume care nu pot nici să trăiască și nu pot încă nici să moară...

E plină lumea de orfelinate unde zac alte și mai nefericite creaturi, copii adesea născuți infirmi, rămași fără părinți, ori cu părinții cei mai blestemați care i-au aruncat acolo fără să le mai pese ce se întâmplă, ori ce se va întâmpla cu ei... Părinți crescuți, ori ajunși, fără Dumnezeu și fără conștiință, varsă zilnic în aceste lacuri de colectare a acestor reziduuri umane mii și mii de astfel de creaturi nevinovate și nefericite, care apoi cresc și se dezvoltă în cel mai fioros fel, în cele mai îngrozitoare condiții. - Pe seama acestora statul face adeseori cele mai vinovate „economii” - ca apoi să devină în cea mai mare parte a lor niște elemente pierdute și primejdioase... Dintre care se recrutează hoții, criminalii, bețivii, pierduții - și tot felul de făcători de rele. Crescuți fără dragoste, fără credință, fără blândețe și bunătate, ei nu cunosc decât ura, cruzimea, brutalitatea, lăcomia, egoismul și răutatea.

E plină lumea de case de nebuni, ca urmare a vieții decăzute, imorale, nelegiuite și bestiale... Sunt acolo soți băgați de soțiile lor desfrânate... Sunt acolo soții nenorocite băgate de soți bestiali. Părinți băgați de copii, ori copii de părinți... Tot felul de nefericiți pe care nu-i mai caută nimeni, nu-i mai recunoaște nimeni, nu-i mai ajută nimeni...

Toți acești nefericiți din toate aceste categorii - și din altele - trăiesc în cel mai îngrozitor fel de existență. Statul - ori instituțiile care îi au în grijă, din cauza crizei ori din cauza neglijenței nu le asigură sau nu le pot asigura decât atâta cât să nu chiar moară, nu mai mult. Când de-abia pot să-și hrănească pe cei care lucrează și produc, sau pe cei care le apără hotarele - cine să se mai gândească la cei care nu mai pot produce nimic ci numai consumă?...

Dacă un astfel de nenorocit ajuns la disperare îndrăznește să plângă ori să se plângă înaintea cuiva că nu-i ajunge fărâma zilnică de pâine, ori medicamentul, ori rogojina, este îndată certat, bruscat și disprețuit:

- Taci și mulțumește-te cu ce capeți. Ești o rozătoare împuțită. Nici atâta n-ai merita.

Mori odată... că nu mai are nimeni nevoie de tine. Nu mai mânca pâinea degeaba...

Numai cine se duce, neoficial, să vadă aceste locuri, își dă cu adevărat seama de aceste grozăvii. Și constată că ele nu se împuținează ci că se înmulțesc cu o dureroasă și alarmantă repeziciune... O, dacă ați ști cu adevărat câte astfel de case de jale sunt pe lume - și cât de mare este numărul acelora care putrezesc de vii acolo, - v-ați înspăimânta ca de cea mai îngrozitoare amenințare. Nu numai pentru viitorul vostru ci pentru al întregii omeniri.

Ce știe Biserica oficială astăzi și mai marii ei despre toate astea?

Toate instituțiile și întreprinderile dintr-o țară lucrează adesea în pierdere, ori cunosc felurite lipsuri, curent ori periodic - numai instituția clericală, numai întreprinderea aceasta care administrează bunuri și suflete de valoare eternă, nu cunoaște nici o sărăcie și nici o lipsă - decât cea duhovnicească. Dar de aceasta puțin îi pasă. Din ce în ce mai puțin...

Pe lângă toate acele case de jale enumerate mai sus, mai marii ca și mai micii bisericilor de astăzi care ar trebui să-și împartă cu cel flămând pâinea lor de pe masa lor zilnică. Și ar trebui să dea celui gol a doua lor haină... Și ar trebui să sufere cu cel închis, să plângă cu cel orfan, să jelească cu cel nefericit, - toți aceștia care zic că Îl reprezintă și Îl înlocuiesc pe Hristos în lume, - trec pe lângă toate aceste case de jale unde rabdă și sufere Hristos prin fiecare nenorocit de acolo, - ei trec în mașini elegante, legănându-și grăsimea trupurilor sătule și leneșe pe pernele cele mai moi și în podoabele cele mai scumpe.

Se alocă anual fonduri imense pentru formalități ceremoniale, pentru festivități și întruniri, pentru exterioare și pentru interioare arătoase, pentru huzur și comoditate aducătoare de desfrâu și insolență... Dar care dintre mai marii vreunei astfel de instituții, comunități, uniuni, episcopii, mitropolii, - ori altele de felul acesta, care dintre conducătorii, directorii, președinții, pastorii lor, - s-au dus vreodată la conducerea vreunei închisori, a vreunui orfelinat ori azil, ori spital, ori sanatoriu, ori case de nebuni și să zică:

- Domnule director, știm că aici sunt multe suflete chinuite cu care aveți foarte mari cheltuieli de întreținere, de hrană, de îmbrăcăminte, de adăpostire, cheltuieli pe care ne închipuim că cu greu le puteți acoperi. Iată Biserica noastră, această instituție lăsată de Dumnezeu tocmai pentru a avea grija tuturor celor lipsiți, - venim acum să vă ajutăm. Mitropolia noastră, comunitatea noastră, sinagoga noastră, moscheea noastră, oferă acum din veniturile ei spitalului, închisorii, orfelinatului, azilului dv. jumătate din averea ei ca ajutor pentru îmbunătățirea hranei, pentru îmbrăcămintea sau medicamentele necesare ușurării vieții acestor chinuiți pe care îi aveți aici și care sunt semenii noștri față de care avem cea mai mare datorie umană.

Repet îndurerat întrebarea: care episcop, prezbiter, pastor, rabin, hoge - a făcut sau face acest lucru mai ales în preajma marilor sărbători, ori în vremea de iarnă când această nevoie se impune și mai dureros? Care dintre toți aceștia au făcut ori fac aceasta oficial, chiar riscându-și dacă ar fi nevoie ceva din poziția lui, din avantajele lui, din situația sa?

Au făcut însă și fac acest lucru - la nivelul redus al posibilităților lor, doar sufletele care fac parte din Biserica vie a lui Hristos, acea unică Biserică vie care este împrăștiată prin toate bisericile oficiale și oficioase, care doar de formă se numesc ale Lui. Dar toți acești împlinitori cu fapta a milosteniei poruncite de Hristos au adeseori de întâmpinat piedici și necazuri mari tocmai din partea celor care ei înșiși ar trebui să facă, la scara marilor lor posibilități, acest lucru al ajutorării umane.

Dar în acest secol care se mai numește și al luminii și al culturii, Biserica lui Hristos nu este chemată numai la binefaceri trupești față de cei căzuți în nenorocire și încredințați în grija ei - ci este și mai chemată la binefacerile sufletești. La propovăduirea luminii acolo unde este tot mai mare întunericul. La împărțirea Cuvântului lui Dumnezeu unde este atâta foame și sete după El... La îmbrăcarea cu credință, cu dragoste și cu putere în lupta cu ispitele și prăbușirile pierzătoare a tuturor celor ce sunt goi de orice adevăr și putere sfântă...

Aproape toate țările lumii se laudă că au lichidat cu analfabetismul firesc... Dar în ciuda acestor laude - și poate realități - în cele mai multe din aceste țări, domnește încă cel mai întunecat și mai îngrozitor analfabetism spiritual, duhovnicesc.

Ce face Biserica noastră oficială pentru a-i deprinde practic pe fiii ei cât de cât cu cele mai elementare cunoștințe despre Dumnezeu, despre nașterea din nou, despre o viață predată cu adevărat lui Hristos și despre întreținerea și creșterea vie a unei astfel de vieți?

Unde sunt scriitorii duhovnicești pentru popor? Unde este Biblia răspândită în tiraje de masă? - unde, când mai ales în privința aceasta și acum se propovăduiește cu putere de către mulți oficiali ai Bisericii interzicerea citirii Bibliei de către popor? Unde este măcar cartea duhovnicească pentru marea masă creștină? Unde măcar gazeta, revista, calendarul carte în tiraj suficient pentru milioanele și milioanele de analfabeți total în ce privesc aceste mari și sfâșietoare lipsuri și trebuințe după Dumnezeu? Unde sunt cărțile de educație și petrecere sufletească mai ales pentru copii și tineret? Cărțile de poezii, de cântări religioase, de meditație, de rugăciune, de îndrumare și de învățătură?

Chiar și în privința asta, dacă s-a făcut ori se mai face ceva - dureros de puțin - nu s-a făcut atât de către Biserica ori Bisericile oficiale care au atât de mari posibilități și atât de cutremurătoare datorii să le facă, - ci s-a făcut și se face cu mijloacele cele mai mici și cu riscurile cele mai mari, numai de către sufletele sporadice ale Bisericii vii a lui Hristos, de către acele suflete devotate pentru care dragostea față de Dumnezeu și grija pentru aproapele lor este mai presus de orice risc și de orice jertfă...

...La toate aceste adevăruri dureroase și la multe altele asemenea acestora - cugetam mereu, după Paștile anului 1976, în fiecare zi mergând și venind pe jos cei doisprezece km de drum dus-întors, de acasă până la protopopiatul din Beiuș, unde continuam să-mi fac serviciul meu de arhivar și dactilograf cu jumătate de normă și 513 lei salar pe lună.

Sosise de la mai marii Bisericii ordin și dispoziție pentru strângerea întregii arhive de pe la parohii: - registre de stare civilă, obiectele de cult și de inventar, orice valoare sau obiect care poate constitui un patrimoniu național, - spre a fi predate cât mai curând muzeelor județene...

Eu aveam însărcinarea să le strâng, să le așez în ordine pe ani, să le îndosariez, să le inventariez și să le pregătesc toate acestea din tot protopopiatul, pentru a le preda Muzeului județean de la Oradea... Munca asta în afară de corespondența zilnică îmi cerea foarte multă oboseală și adeseori lucram mult peste orele mele de serviciu...

Drumurile lungi pe jos, ori cu bicicleta, pe ploaie, pe vânt, pe zăpadă, prin frig ori prin călduri puternice, îmi afectau din ce în ce tot mai mult starea sănătății care se degrada din zi în zi. La piciorul stâng varicele mi se măriseră și se întinseseră peste tot. Simțeam tot mai dese junghiuri ascuțite până sus, amorțeli și scăpări supărătoare și neașteptate în mers. Inima îmi producea tot mai des aritmii, sufocări, amețeli. Capul mă durea uneori atât de puternic încât trebuia să mi-l strâng cu amândouă mâinile cât puteam, ca și cu niște clește.

În țară continuau urmăririle fraților, împrăștierea adunărilor, amenzi repetate și tot mai mari, percheziții cu confiscarea Bibliilor, cărților și caietelor de cântări, ori benzi, scrisori și tablouri... Tot ce era religios, dar mai ales tot ce aparținea Oastei Domnului.

La Pechea, în jud. Galați, au fost amendați frații găsiți în adunare sau chiar și numai dacă era știut ca făcând parte din Oastea Domnului. Într-o săptămână au ridicat de la frați peste 50.000 de lei. La Matca, tot așa peste 60.000 de lei. Pe fratele Irimie Karinca, un bătrân fără vedere dar cel mai credincios, l-au condamnat la doi ani închisoare pentru amenda de 3.000 de lei. La Podoleni și Slobozia - Neamț, alte amenzi de peste 70.000 de lei. La fel în Suceava, Bihor, Alba, Cluj - și în multe alte părți ale țării. În jud. Bacău, frații din Bogdănești, fiecare frate a fost amendat cu câte o mie, două, trei și chiar cinci mii de lei, confiscarea tuturor cărților, Bibliilor, caietelor - și a tot ce a fost găsit asupra lor. Plus că au fost bruscați, insultați și amenințați în tot felul, frații și surorile care se rugau și cântau Domnului.

La Moinești, bătrânul frate Petre Pascu, unul dintre cei mai harnici ostenitori pentru Domnul a fost bătut foarte rău. Și pentru că purta barbă, chinuitorii lui au luat un fier despicat la capăt pe care îl învârteau în barbă smulgând smocuri de păr pe care apoi le aruncau jos, smulgând altele... O soră, Paraschiva Ardeleanu care era și ea acolo de față, se apleca plângând și strângea de pe sub picioare părul smuls ca să-l ascundă sub haină. Pentru asta a fost luată și ea la bătaie și i s-a smuls și ei mult păr de pe cap. La Dofteana, fratele Petre a fost silit să bea rachiu, iar dacă el n-a vrut nicidecum să-l bea, i-au zdrobit buzele cu marginea paharului - și așa l-au lăsat să plece. Dar după toate acestea, în satul Plopu de unde era fratele, - s-au mai predat Domnului aproape o sută de familii... Dar într-o adunare au fost ridicați de milițieni și duși la post. Acolo cei mai bătrâni dintre frați au fost fotografiați și puși la panoul public în batjocură ca niște răufăcători... Au fost amendați cu toții cu sume între o mie și trei mii de lei. Cea mai mare parte a acestor frați și surori fiind de slabă stare materială - văzându-se obligați să plătească sume peste puterile lor, au cam dat înapoi din lipsă de bani pentru amenzi ori a temerii de închisoare pentru neplata acestor amenzi.

În toate aceste cazuri nici un episcop al Bisericii nu s-a ridicat în apărarea miilor de credincioși nedreptățiți deși știau bine că toți acești nevinovați erau dintre cei mai smeriți și ascultători fii ai Bisericii. Iar preoții locului, erau ei înșiși în multe cazuri pârâșii fraților și cei care îi dau pe mâinile autorităților locale învinuindu-i de tot felul de lucruri neadevărate ca să fie pedepsiți cât mai aspru și a-i face să se lepede de Oastea Domnului, deși acești frați erau cei dintâi nu numai la slujbele bisericești, dar și la împlinirea oricăror îndatoriri cultice.

În satul Plopu i s-a mai făcut percheziție și fratelui Petru Arseni - pe diferite motive false, dar i s-a luat de fapt numai Biblia, cartea de cântări, caiete cu însemnări biblice, corespondența cu frații, icoanele de pe pereți, tot ce avea un caracter religios. La sora Maria Arsene, care era după o gravă operație cu tot corpul în ghips, neputând să stea culcată pe spate - i s-a făcut și ei percheziție foarte dură, căci se știa că sora aceasta având o foarte mare râvnă pentru Domnul își copiase singură, așa stând în ghips pe pat, cu mâna ei, vreo patruzeci de caiete cu meditații evanghelice și poezii religioase. Acestea erau singura ei mângâiere în boala și în singurătatea în care zăcea...

I-au luat cu brutalitate toate aceste caiete ale ei la care ținea ca la lumina ochilor săi. Nu le-a păsat nici de lacrimile și țipetele disperate ale bietei surori singure și bolnave care plângea și se tânguia după rodul muncii ei chinuite ca după cea mai dureroasă pierdere a vieții sale...

Nici unora dintre toți acești frați și surori nu li s-a mai dat niciodată nimic din tot ce li s-a răpit cu așa nedreptate. Și nici unii dintre mai marii Bisericii noastre nu s-a sesizat, deși tuturor li s-au adus la cunoștință aceste cazuri.

La Berzunți, erau adunați mai mulți frați și surori, rudenii și vecini la casa fratelui Ion Ciocan care avea soția paralizată de 12 ani. Fratele Ion era orb și ca să înțeleagă de ce are nevoie soția lui pe care o îngrijea și care nu mai avea grai ci numai mișca buzele, el îi punea mâinile pe buze și sub bărbie și așa înțelegea ce are nevoie soția... În felul acesta își petreceau viața aceste suflete de atâția ani. Frații și surorile mergeau adesea în vizită pentru a-i mângâia și ajuta cu ce puteau... În aceste condiții au fost găsiți și atunci când milițienii au năvălit în casă, după ce se făcuse noapte. Doi milițieni și un paznic cu un ciomag mare s-au repezit la ei strigând și înjurând să iese cu toții afară. Au fost duși sub escortă la postul de miliție toți frații și surorile. Cercetați și bătuți, apoi amendați fiecare cu sume mari de bani. Unei surori sărace care n-avea decât o mașină de cusut cu care își câștiga traiul zilnic, fiindcă n-avea nici un ban pentru plata amenzii, i-au confiscat singura ei avere și singurul ei mijloc de hrană, - mașina ei de cusut... Sătenii când au văzut asta au pus mână de la mână banii pentru a-i cumpăra mașina confiscată a sorei noastre sărace...

Astfel de fapte abuzive aveau loc în multe părți ale țării de-a lungul a mulți ani. Nu ne-ar ajunge toată durerea inimii și tot spațiul cărții acesteia spre a înșirui toată lunga listă a celor ce le auzeam... Dar cât de mulți frați și surori bătuți și schingiuiți de chinuitorii lor, furioși și plini de ură, - nici n-au mai spus despre asta mai departe la nimeni, lăsându-le pe toate să le știe și să le plătească numai Dumnezeul Cel Drept și Puternic în Ziua Judecății Sale, cui știe El și cui va vrea.

Încă odată: despre toate acestea, conducerea Bisericii oficiale știa bine - fiindcă ea însăși dase aceste dispoziții ori le inspirase celor ce le-au dat. Preoții localităților respective la fel n-au intervenit în nici un caz în ajutorul nici unora dintre acești enoriași ai lor, ba în cele mai multe cazuri ei înșiși au dat pe frați în mâinile chinuitorilor lor, învinuindu-i fără nici o frică de Dumnezeu sau mustrare de conștiință de tot felul de neadevăruri numai spre a-i face să se lepede de Lucrarea Oastei Domnului și să-și calce legământul făcut cu Dumnezeu.

Pe de altă parte spiritul rătăcitor dinăuntru și dinafară, continuând să profite de situația noastră foarte grea, dădea o sălbatică năvală peste tot unde eram prigoniți de autorități și făceau un nemilos prozelitism printre frații chinuiți și împrăștiați, folosind cu gând de ademenire nu numai toate mijloacele unei „iubiri” prefăcut dezinteresate și „mila frățească” dornică să ajute „în Numele Domnului”, ci și amenințările autorităților și ura clerului față de noi. În multe locuri unde lucrurile lor nu le mergeau cum ar fi vrut din cauza Oastei Domnului, chiar acești „frați” din unele culte, nu se sfiau să facă denunțuri și ei contra noastră, învinuindu-ne autorităților de stat că noi ne adunăm și facem propagandă religioasă „fără autorizație”...

Toate acestea spre a-i face și ei pe frații prigoniți din Lucrarea Oastei Domnului care nu mai aveau liniște nicăieri, să-și piardă răbdarea, să părăsească Biserica și Oastea Domnului și să treacă la cultul lor. Ți se sfâșia inima când vedeai cum în Numele Domnului se nimicește Lucrarea cea mai frumoasă și mai evanghelică a lui Hristos din țara noastră - și cea mai necesară pentru mântuirea acestui neam... Cine va mai pune vreodată ceva de valoarea și de frumusețea acestora în locul ei, - dacă ea nu va mai putea rezista în fața atâtor atacuri ucigașe îndreptate împotriva ei din partea tuturor acestor trei mari puteri vrăjmașe: puterea clericală, puterea lumească și cea a prozelitismului necruțător și necinstit?... Pe cine să-l doară că în felul acesta se zădărnicește o idee atât de sfântă, o lucrare atât de minunată, o inițiativă atât de rară și de mântuitoare? Cei care ar trebui să vadă, nu văd. Cei pe care ar trebui să-i doară, nu-i doare. Cei care ar trebui să se îngrozească, nu se îngrozesc...

Eu eram supravegheat tot timpul. Frații puțini care riscau să vină până la mine, veneau până acasă numai în timpul nopții. Ori veneau până la Beiuș ziua și mă așteptau pe la colțuri de străzi ori prin locuri dosnice din parcuri spre a mă întâlni ca să-mi spună cu lacrimi alte și alte vești rele. Ori să mă întrebe și să ne sfătuim ce să mai putem face în una sau alta dintre aceste probleme și stări dureroase.

Cu cei mai mulți frați și surori care mă căutau, mă întâlneam în zilele de joi când era târg săptămânal de țară la Beiuș și veneau foarte mulți oameni la târg, așa că ne puteam ascunde mai ușor când ici când colo, de ochii răi care ne pândeau peste tot. Cei mai mulți și mai buni frați din țară erau foarte îngrijorați de marile frământări și dureri din mijlocul frățietății Oastei. Cele trei puteri potrivnice făceau numai prăpăd pretutindeni producând mari spărturi în adunările și rândurile noastre. Cu prigonirea autorităților lumești și necredincioase eram oarecum obișnuiți și ne așteptam la asta, fiindcă tot Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu ne înștiința și ne mângâia pentru răbdarea acestora. Chiar și pe cele din partea clerului le așteptam știind cu câtă nedreptate și cruzime se năpustiseră și acestea din partea multora din cei mai mari, asupra noastră începând mai ales de la conflictul din 1935. Cu toate că mai erau foarte mulți dintre preoți - cei care nu aveau nici un grad ierarhic dar care aveau frică de Dumnezeu și respect pentru misiunea lor sacerdotală. Aceștia sprijineau pe frați. Dar fără curaj pe față - și fără alt ajutor decât compasiunea lor sinceră dar deocamdată neputincioasă. Erau unii foarte curajoși, dar puțini ce-i drept, care cu orice risc, primeau pe frați și ascundeau adunările prin biserici. Mulți se lămuriseră și dintre ei cu blasfemia celor ce ne învinuiau de peste cincizeci de ani că suntem eretici, sectari, schismatici, dușmani ai Bisericii, etc. Toate acestea se dovediseră minciuni și calomnii răufăcătoare, pentru că toți știau că noi suferisem mii de frați bătăi, închisoare ani și ani, dar nu ne părăsisem - cum am fi putut să fim ispitiți și îndreptățiți chiar - nu ne părăsisem nici unii dintre noi nici Biserica și nici țara noastră.

Cu amenințările autorităților lumești la fel ne obișnuisem cumva, cum am spus și mai sus. Mai răbdam, mai treceau, mai slăbeau, mai încetau, - încet-încet mai lămurindu-se și ei în mare parte că noi nu prezentăm absolut nici un fel de primejdie pentru stat - ci dimpotrivă suntem chiar un element necesar pentru stăvilirea corupției și răului în mijlocul societății. Și ne mai lăsau în pace. Ba în multe cazuri chiar au apărat pe frați împotriva pârâtorilor clerici.

Dar stricăciunile prozelitismului diversionist continuau să ne facă cel mai mare rău. În privința asta n-a intervenit nici o ameliorare. Nici unul și dintre mai marii acestora, pretinși predicatori ai Evangheliei, nu s-au sesizat cu rușine de dezmățul care îl făceau supușii lor. Nici unul nu s-a dus să tempereze zelul prozelitist al subalternilor lor care făceau prăpăd în turma încolțită a oițelor Oastei Domnului. Aceasta este o dovadă că toți se bucurau când adunări de zeci și chiar sute de suflete hăituite din toate părțile, primeau „ocrotirea binevoitoare” a cultului lor cerând „de bunăvoie și nesilit de nimeni” să fie primiți cu înscriere ca membri ai acestor culte. Din cauza lipsei de legătură cu alți frați, din cauza nemiloaselor hărțuieli din partea autorității și din cauza unei totale lipse de speranță în orice viitor mai bun pe pământ, multe adunări și suflete s-au prăbușit atunci în ispita și ghearele acestui duh prefăcut. Mare parte dintre acești călcători ai legământului dintâi au ajuns apoi niște ademenitori ai celorlalți frați mai zeloși chiar și decât ademenitorii lor.

Nu știu ce să mai zic, dar dintre toate relele din lume această mârșăvie am găsit-o cea mai vinovată. Tu care te pretinzi credincios într-un Dumnezeu care le vede și le judecă pe toate, să folosești în chip nelegiuit nenorocirea semenului tău și să cauți să-l amăgești spre folosul tău ca să-și calce conștiința sa și legământul său cel unic și cutremurător făcut de bunăvoie și în lacrimi cu Dumnezeu... Fără să-ți pese de toate avertismentele Dumnezeiești împotriva acestui păcat.

Și nici de prăpastia în care îl împingi pe acest nenorocit care neștiind ce să mai facă de frică, sare din fața unui șoarece în gura unui leu...

Am mai spus-o de atâtea ori: noi nu negăm dreptul nimănui de a avea o convingere religioasă, dacă și-a ales-o singur și de bunăvoie, oricare ar fi aceasta. Între drepturile fiecărui om liber acest drept este cel mai dintâi. Dar odată ce un om și-a format această convingere și a pus un legământ unic și veșnic cu Dumnezeu pe această încredințare într-o lucrare și o biserică a Lui, - atunci credem că oricine ar veni, cu orice metode ar încerca să-i dărâme acestui om această convingere făcându-l să-și calce acel legământ, face o crimă de neiertat atât împotriva acelui suflet, cât și împotriva Duhului Sfânt care l-a născut din nou și l-a pus într-o lucrare a Sa, tocmai pentru a fi statornic și curat acolo până la moarte...

Și cu cât ademenirea mai multor astfel de suflete și stricarea unor astfel de familii, de adunări și de biserici se face pe o scară mai mare și prin forțarea unor împrejurări mai nenorocite care s-au năpustit asupra acelor suflete slabe, cu atât cei ce lucrează în acest mod murdar și mârșav - sunt mai vinovați și mai vrednici de blestemul și osânda lui Dumnezeu.

Împotriva acestui mare păcat și a acestor ademenitori la el ne-am ridicat cu toată puterea, mai ales din clipa când am văzut că el în loc să înceteze, începe să se practice pe o scară tot mai mare împotriva noastră, amenințând cu nimicirea totală a Oastei Domnului ca lucrare a lui Dumnezeu cu numele și cu rostul ei divin în timpul și în locul ei istoric în care o ridicase Duhul Sfânt. Ne-am ridicat mai ales împotriva elementelor celor mai distructive din slujba acestui duh rău, care fac cel mai mare rău tuturor adunărilor și bisericilor lui Dumnezeu prin dezbinarea acelor suflete slabe care îi ascultă și se iau după ei. Pentru că nu mai buni îi fac ci înzecit mai răi. Dintr-un ostaș rău îl face un dezident și mai rău. Dintr-un penticostal rău îl face un milenist și mai rău. Iar până la urmă acești nenorociți ajung pentru veci înapoi în păcatul și în lumea din care îi scosese cândva credința în care își puseseră și ei frumosul lor legământ. Dar acum de șapte ori mai răi - și pe totdeauna.

Din mijlocul unor astfel de suflete total decăzute erau recrutați apoi trădătorii fraților, iscoadele adunărilor, iudele și vânzătorii lui Hristos. Fiind cunoscuți și cunoscători ai fraților și a locurilor de adunare, - ei se duceau și făceau cea mai blestemată slujbă. Sub numele de „foști frați”, cu obrăznicie și cu îndrăzneală satanică ascunsă sub prefăcătoria pe care știau bine cum s-o afișeze, ei strângeau și duceau de fiecare dată toate dovezile de care vor avea nevoie apoi acuzatorii să ne chinuie, să ne strângă, să ne condamne.

În condițiile acestea atât dinafară cât și dinăuntru, existau multe adunări în care unii frați - sau foști frați buni dar acum clătinați - ridicau tot mai puternice proteste împotriva Bisericii oficiale pentru atitudinea ei dovedită și voit dușmănoasă împotriva Oastei Domnului. Acești frați care își pierduseră răbdarea și care nu mai aveau nici un fel de speranță în viitor pentru o îndreptare a lucrurilor, ridicau problema unei noi atitudini mai distantă față de biserică și față chiar de unele practici de cult ale ei cu o mai puțină justificare evanghelică, practici - ziceau ei - nebiblice și chiar contrare Bibliei, - influențați fiind nu numai de un duh de revanșă ci și de niște păreri de inspirație străină.

În această situație care devenea din ce în ce mai alarmantă se impunea neapărat o nouă consfătuire pe țară a tuturor fraților de răspundere, câți vor putea fi adunați în aceste grele împrejurări. Trebuie să încercăm să ne punem de acord asupra atitudinii pe care trebuie s-o avem cu toții față de cele trei forțe care ne lovesc, dar mai ales față de prozelitismul distructiv și viclean al celor care se amestecau atât de negativ și de răufăcător în viața și activitatea Oastei Domnului, care avea o învățătură clară, o credință unică, un rost și un scop sfânt atât de clar și de precis în neamul nostru și în Biserica noastră. Rostul și scopul acesta fiind primit prin revelație Dumnezeiască, orice om sau orice învățătură care venea să le abată de la misiunea lor, - atât dinăuntru cât și dinafară, - era limpede că sunt de la cel rău și că fac o lucrare satanică.

Doamne și Dumnezeul nostru, Tu a căruia este această sfântă Lucrare, întărește în mijlocul și în fruntea ei învățătura Ta cea dreaptă și credința Ta cea sănătoasă. Și scoate din ea orice învățătură străină și orice duh tulburător și vrăjmaș.

Și Te rugăm binecuvântează gândul întâlnirii noastre cu toți frații noștri care au pe inimă gândul și răspunderea bunului mers al Oastei Tale. Rânduiește ziua și locul acestei consfătuiri și pregătește Tu totul în așa fel încât lumina Ta să ne călăuzească în găsirea celei mai bune căi iar puterea Ta să ne ajute în împlinirea totală a gândului Tău și a voii Tale cu această Lucrare în misiunea pe care i-ai rânduit-o.

În ce grea situație ne aflăm! Prea marea împrăștiere în care ne găseam de mulți ani de zile... Apoi eroziunea, măcinarea la care eram supuși de aceste îndelungate și continue hărțuieli atât trupești cât și sufletești... Apoi atitudinea răuvoitoare a acestui cler pe care noi îl ajutăm și îl respectăm sincer prin însăși educația și credința noastră de fii adevărați ai Bisericii... Apoi vrăjmășia acestei stăpâniri pe care o ascultăm cinstit cu o supunere sfântă și pentru care ne rugăm din convingerea noastră evanghelică... Apoi acești așa ziși „frați în Hristos” - care ne strâng de gât și ne jefuiesc adunările noastre devastate...

Dumnezeul nostru ai milă de noi și fă o cât de îngustă cale de trecere pentru noi și Lucrarea Oastei Tale, prin acest hățiș atât de spinos și de întunecat. Nu ne lăsa nici să ne rătăcim noi înșine prin acest întuneric, nici să ne lăsăm sfâșiați de una sau alta dintre aceste trei feluri de fiare care se năpustesc cu toată furia și viclenia lor împotriva noastră...

Amin.

Slăvit să fie Domnul!