Cap. 1 - Înfricoşata lepădare

„...Dacă sarea îşi pierde gustul ei de sare,

atunci nu mai este bună nici pentru pământ

nici pentru gunoi... ci este aruncată afară...”.

Domnul nostru Isus Hristos a lăsat Biserica Sa în lume ca pe o a doua Fiinţă a Sa - spre a împlini în locul Lui pe pământ lucrarea pe care a început-o El Însuşi. Duceţi-vă, - le-a zis El ucenicilor Săi, - propovăduiţi şi ziceţi: Împărăţia Cerurilor este aproape. Vindecaţi pe bolnavi, înviaţi pe morţi, curăţaţi pe leproşi, scoateţi afară dracii... îmbrăcaţi pe goi, săturaţi pe flămânzi, primiţi pe străini, cercetaţi pe bolnavi... în dar aţi primit, în dar să daţi... Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu, dar cine va răbda până la sfârşit, - acela va fi mântuit... Cum am făcut Eu, aşa să faceţi şi voi...

Ce cuvinte de foc şi ce porunci Dumnezeieşti erau şi sunt acestea! Cum ar fi trebuit ele să trăiască strălucind pe veci atât pe cerul cât şi pe pământul din faţa ochilor Bisericii lui Hristos, în orice loc, în orice vreme şi în orice condiţii de orice natură ar fi fost ele, în care ar fi ajuns ea. Cu ce cutremur sufletesc şi cu ce temere iubitoare ar fi trebuit toată Biserica şi toţi cei din fruntea ei să-şi dea tot interesul sfânt spre a împlini în totul aceste veşnice porunci. Nu numai pentru că ele întruchipează însăşi voia şi dorinţa Domnului Dumnezeului ei care îi este Creator şi Stăpân, dar şi fiindcă tocmai în chiar împlinirea acestor datorii stă însăşi viaţa şi chemarea pentru care a fost creată ea, Biserica Lui.

Au fost nişte perioade minunate în viaţa şi istoria Bisericii lui Hristos, mai ales la începuturile ei, când în întregime sau în cea mai mare parte a sa şi-a împlinit în cel mai frumos fel şi în cea mai mare măsură aceste datorii... - Dar pe măsură ce anii Bisericii s-au adăugat şi hotarele ei s-au lărgit, frumosul şuvoi al binefacerilor ei, care curgea atât de îmbelşugat la început, a slăbit mereu, s-a lenevit şi s-a uscat... Iar în locul curat şi proaspăt cândva au început să se adune tot felul de bălării pline de tot felul de vieţuitoare străine de voia lui Dumnezeu, contrare poruncii lui Hristos şi vrăjmaşe îndemnurilor Duhului Sfânt.

Unde se mai poate vedea astăzi o iniţiativă sfântă din partea Bisericii noastre oficiale?

E plină lumea de spitale neîncăpătoare. Stau câte doi bolnavi pe un pat, ori trei pe două paturi... E plină lumea de închisori cu trei şi patru rânduri de paturi suprapuse - şi pe fiecare pat stau adeseori câte doi nenorociţi înghesuiţi cu tot bagajul lor pe o rogojină îngustă de 80 de centimetri... pe rândul al patrulea de paturi închipuiţi-vă cum dorm şi stau doi oameni, pe un loc care ar fi strâmt chiar şi pentru unul singur...

E plină lumea de aziluri de bătrâni rămaşi fără nimeni pe lume, ori duşi acolo de copiii lor nerecunoscători spre a scăpa de povara îngrijirii lor... Cum ajung şi aceştia ca nişte îngropaţi de vii în nişte încăperi reci şi murdare, cu îngrijitori prea puţini şi prea rău plătiţi, veşnic obosiţi, nervoşi şi brutali, tratându-i ca pe nişte animale netrebnice pe aceşti cei mai nefericiţi bătrâni din lume care nu pot nici să trăiască şi nu pot încă nici să moară...

E plină lumea de orfelinate unde zac alte şi mai nefericite creaturi, copii adesea născuţi infirmi, rămaşi fără părinţi, ori cu părinţii cei mai blestemaţi care i-au aruncat acolo fără să le mai pese ce se întâmplă, ori ce se va întâmpla cu ei... Părinţi crescuţi, ori ajunşi, fără Dumnezeu şi fără conştiinţă, varsă zilnic în aceste lacuri de colectare a acestor reziduuri umane mii şi mii de astfel de creaturi nevinovate şi nefericite, care apoi cresc şi se dezvoltă în cel mai fioros fel, în cele mai îngrozitoare condiţii. - Pe seama acestora statul face adeseori cele mai vinovate „economii” - ca apoi să devină în cea mai mare parte a lor nişte elemente pierdute şi primejdioase... Dintre care se recrutează hoţii, criminalii, beţivii, pierduţii - şi tot felul de făcători de rele. Crescuţi fără dragoste, fără credinţă, fără blândeţe şi bunătate, ei nu cunosc decât ura, cruzimea, brutalitatea, lăcomia, egoismul şi răutatea.

E plină lumea de case de nebuni, ca urmare a vieţii decăzute, imorale, nelegiuite şi bestiale... Sunt acolo soţi băgaţi de soţiile lor desfrânate... Sunt acolo soţii nenorocite băgate de soţi bestiali. Părinţi băgaţi de copii, ori copii de părinţi... Tot felul de nefericiţi pe care nu-i mai caută nimeni, nu-i mai recunoaşte nimeni, nu-i mai ajută nimeni...

Toţi aceşti nefericiţi din toate aceste categorii - şi din altele - trăiesc în cel mai îngrozitor fel de existenţă. Statul - ori instituţiile care îi au în grijă, din cauza crizei ori din cauza neglijenţei nu le asigură sau nu le pot asigura decât atâta cât să nu chiar moară, nu mai mult. Când de-abia pot să-şi hrănească pe cei care lucrează şi produc, sau pe cei care le apără hotarele - cine să se mai gândească la cei care nu mai pot produce nimic ci numai consumă?...

Dacă un astfel de nenorocit ajuns la disperare îndrăzneşte să plângă ori să se plângă înaintea cuiva că nu-i ajunge fărâma zilnică de pâine, ori medicamentul, ori rogojina, este îndată certat, bruscat şi dispreţuit:

- Taci şi mulţumeşte-te cu ce capeţi. Eşti o rozătoare împuţită. Nici atâta n-ai merita.

Mori odată... că nu mai are nimeni nevoie de tine. Nu mai mânca pâinea degeaba...

Numai cine se duce, neoficial, să vadă aceste locuri, îşi dă cu adevărat seama de aceste grozăvii. Şi constată că ele nu se împuţinează ci că se înmulţesc cu o dureroasă şi alarmantă repeziciune... O, dacă aţi şti cu adevărat câte astfel de case de jale sunt pe lume - şi cât de mare este numărul acelora care putrezesc de vii acolo, - v-aţi înspăimânta ca de cea mai îngrozitoare ameninţare. Nu numai pentru viitorul vostru ci pentru al întregii omeniri.

Ce ştie Biserica oficială astăzi şi mai marii ei despre toate astea?

Toate instituţiile şi întreprinderile dintr-o ţară lucrează adesea în pierdere, ori cunosc felurite lipsuri, curent ori periodic - numai instituţia clericală, numai întreprinderea aceasta care administrează bunuri şi suflete de valoare eternă, nu cunoaşte nici o sărăcie şi nici o lipsă - decât cea duhovnicească. Dar de aceasta puţin îi pasă. Din ce în ce mai puţin...

Pe lângă toate acele case de jale enumerate mai sus, mai marii ca şi mai micii bisericilor de astăzi care ar trebui să-şi împartă cu cel flămând pâinea lor de pe masa lor zilnică. Şi ar trebui să dea celui gol a doua lor haină... Şi ar trebui să sufere cu cel închis, să plângă cu cel orfan, să jelească cu cel nefericit, - toţi aceştia care zic că Îl reprezintă şi Îl înlocuiesc pe Hristos în lume, - trec pe lângă toate aceste case de jale unde rabdă şi sufere Hristos prin fiecare nenorocit de acolo, - ei trec în maşini elegante, legănându-şi grăsimea trupurilor sătule şi leneşe pe pernele cele mai moi şi în podoabele cele mai scumpe.

Se alocă anual fonduri imense pentru formalităţi ceremoniale, pentru festivităţi şi întruniri, pentru exterioare şi pentru interioare arătoase, pentru huzur şi comoditate aducătoare de desfrâu şi insolenţă... Dar care dintre mai marii vreunei astfel de instituţii, comunităţi, uniuni, episcopii, mitropolii, - ori altele de felul acesta, care dintre conducătorii, directorii, preşedinţii, pastorii lor, - s-au dus vreodată la conducerea vreunei închisori, a vreunui orfelinat ori azil, ori spital, ori sanatoriu, ori case de nebuni şi să zică:

- Domnule director, ştim că aici sunt multe suflete chinuite cu care aveţi foarte mari cheltuieli de întreţinere, de hrană, de îmbrăcăminte, de adăpostire, cheltuieli pe care ne închipuim că cu greu le puteţi acoperi. Iată Biserica noastră, această instituţie lăsată de Dumnezeu tocmai pentru a avea grija tuturor celor lipsiţi, - venim acum să vă ajutăm. Mitropolia noastră, comunitatea noastră, sinagoga noastră, moscheea noastră, oferă acum din veniturile ei spitalului, închisorii, orfelinatului, azilului dv. jumătate din averea ei ca ajutor pentru îmbunătăţirea hranei, pentru îmbrăcămintea sau medicamentele necesare uşurării vieţii acestor chinuiţi pe care îi aveţi aici şi care sunt semenii noştri faţă de care avem cea mai mare datorie umană.

Repet îndurerat întrebarea: care episcop, prezbiter, pastor, rabin, hoge - a făcut sau face acest lucru mai ales în preajma marilor sărbători, ori în vremea de iarnă când această nevoie se impune şi mai dureros? Care dintre toţi aceştia au făcut ori fac aceasta oficial, chiar riscându-şi dacă ar fi nevoie ceva din poziţia lui, din avantajele lui, din situaţia sa?

Au făcut însă şi fac acest lucru - la nivelul redus al posibilităţilor lor, doar sufletele care fac parte din Biserica vie a lui Hristos, acea unică Biserică vie care este împrăştiată prin toate bisericile oficiale şi oficioase, care doar de formă se numesc ale Lui. Dar toţi aceşti împlinitori cu fapta a milosteniei poruncite de Hristos au adeseori de întâmpinat piedici şi necazuri mari tocmai din partea celor care ei înşişi ar trebui să facă, la scara marilor lor posibilităţi, acest lucru al ajutorării umane.

Dar în acest secol care se mai numeşte şi al luminii şi al culturii, Biserica lui Hristos nu este chemată numai la binefaceri trupeşti faţă de cei căzuţi în nenorocire şi încredinţaţi în grija ei - ci este şi mai chemată la binefacerile sufleteşti. La propovăduirea luminii acolo unde este tot mai mare întunericul. La împărţirea Cuvântului lui Dumnezeu unde este atâta foame şi sete după El... La îmbrăcarea cu credinţă, cu dragoste şi cu putere în lupta cu ispitele şi prăbuşirile pierzătoare a tuturor celor ce sunt goi de orice adevăr şi putere sfântă...

Aproape toate ţările lumii se laudă că au lichidat cu analfabetismul firesc... Dar în ciuda acestor laude - şi poate realităţi - în cele mai multe din aceste ţări, domneşte încă cel mai întunecat şi mai îngrozitor analfabetism spiritual, duhovnicesc.

Ce face Biserica noastră oficială pentru a-i deprinde practic pe fiii ei cât de cât cu cele mai elementare cunoştinţe despre Dumnezeu, despre naşterea din nou, despre o viaţă predată cu adevărat lui Hristos şi despre întreţinerea şi creşterea vie a unei astfel de vieţi?

Unde sunt scriitorii duhovniceşti pentru popor? Unde este Biblia răspândită în tiraje de masă? - unde, când mai ales în privinţa aceasta şi acum se propovăduieşte cu putere de către mulţi oficiali ai Bisericii interzicerea citirii Bibliei de către popor? Unde este măcar cartea duhovnicească pentru marea masă creştină? Unde măcar gazeta, revista, calendarul carte în tiraj suficient pentru milioanele şi milioanele de analfabeţi total în ce privesc aceste mari şi sfâşietoare lipsuri şi trebuinţe după Dumnezeu? Unde sunt cărţile de educaţie şi petrecere sufletească mai ales pentru copii şi tineret? Cărţile de poezii, de cântări religioase, de meditaţie, de rugăciune, de îndrumare şi de învăţătură?

Chiar şi în privinţa asta, dacă s-a făcut ori se mai face ceva - dureros de puţin - nu s-a făcut atât de către Biserica ori Bisericile oficiale care au atât de mari posibilităţi şi atât de cutremurătoare datorii să le facă, - ci s-a făcut şi se face cu mijloacele cele mai mici şi cu riscurile cele mai mari, numai de către sufletele sporadice ale Bisericii vii a lui Hristos, de către acele suflete devotate pentru care dragostea faţă de Dumnezeu şi grija pentru aproapele lor este mai presus de orice risc şi de orice jertfă...

...La toate aceste adevăruri dureroase şi la multe altele asemenea acestora - cugetam mereu, după Paştile anului 1976, în fiecare zi mergând şi venind pe jos cei doisprezece km de drum dus-întors, de acasă până la protopopiatul din Beiuş, unde continuam să-mi fac serviciul meu de arhivar şi dactilograf cu jumătate de normă şi 513 lei salar pe lună.

Sosise de la mai marii Bisericii ordin şi dispoziţie pentru strângerea întregii arhive de pe la parohii: - registre de stare civilă, obiectele de cult şi de inventar, orice valoare sau obiect care poate constitui un patrimoniu naţional, - spre a fi predate cât mai curând muzeelor judeţene...

Eu aveam însărcinarea să le strâng, să le aşez în ordine pe ani, să le îndosariez, să le inventariez şi să le pregătesc toate acestea din tot protopopiatul, pentru a le preda Muzeului judeţean de la Oradea... Munca asta în afară de corespondenţa zilnică îmi cerea foarte multă oboseală şi adeseori lucram mult peste orele mele de serviciu...

Drumurile lungi pe jos, ori cu bicicleta, pe ploaie, pe vânt, pe zăpadă, prin frig ori prin călduri puternice, îmi afectau din ce în ce tot mai mult starea sănătăţii care se degrada din zi în zi. La piciorul stâng varicele mi se măriseră şi se întinseseră peste tot. Simţeam tot mai dese junghiuri ascuţite până sus, amorţeli şi scăpări supărătoare şi neaşteptate în mers. Inima îmi producea tot mai des aritmii, sufocări, ameţeli. Capul mă durea uneori atât de puternic încât trebuia să mi-l strâng cu amândouă mâinile cât puteam, ca şi cu nişte cleşte.

În ţară continuau urmăririle fraţilor, împrăştierea adunărilor, amenzi repetate şi tot mai mari, percheziţii cu confiscarea Bibliilor, cărţilor şi caietelor de cântări, ori benzi, scrisori şi tablouri... Tot ce era religios, dar mai ales tot ce aparţinea Oastei Domnului.

La Pechea, în jud. Galaţi, au fost amendaţi fraţii găsiţi în adunare sau chiar şi numai dacă era ştiut ca făcând parte din Oastea Domnului. Într-o săptămână au ridicat de la fraţi peste 50.000 de lei. La Matca, tot aşa peste 60.000 de lei. Pe fratele Irimie Karinca, un bătrân fără vedere dar cel mai credincios, l-au condamnat la doi ani închisoare pentru amenda de 3.000 de lei. La Podoleni şi Slobozia - Neamţ, alte amenzi de peste 70.000 de lei. La fel în Suceava, Bihor, Alba, Cluj - şi în multe alte părţi ale ţării. În jud. Bacău, fraţii din Bogdăneşti, fiecare frate a fost amendat cu câte o mie, două, trei şi chiar cinci mii de lei, confiscarea tuturor cărţilor, Bibliilor, caietelor - şi a tot ce a fost găsit asupra lor. Plus că au fost bruscaţi, insultaţi şi ameninţaţi în tot felul, fraţii şi surorile care se rugau şi cântau Domnului.

La Moineşti, bătrânul frate Petre Pascu, unul dintre cei mai harnici ostenitori pentru Domnul a fost bătut foarte rău. Şi pentru că purta barbă, chinuitorii lui au luat un fier despicat la capăt pe care îl învârteau în barbă smulgând smocuri de păr pe care apoi le aruncau jos, smulgând altele... O soră, Paraschiva Ardeleanu care era şi ea acolo de faţă, se apleca plângând şi strângea de pe sub picioare părul smuls ca să-l ascundă sub haină. Pentru asta a fost luată şi ea la bătaie şi i s-a smuls şi ei mult păr de pe cap. La Dofteana, fratele Petre a fost silit să bea rachiu, iar dacă el n-a vrut nicidecum să-l bea, i-au zdrobit buzele cu marginea paharului - şi aşa l-au lăsat să plece. Dar după toate acestea, în satul Plopu de unde era fratele, - s-au mai predat Domnului aproape o sută de familii... Dar într-o adunare au fost ridicaţi de miliţieni şi duşi la post. Acolo cei mai bătrâni dintre fraţi au fost fotografiaţi şi puşi la panoul public în batjocură ca nişte răufăcători... Au fost amendaţi cu toţii cu sume între o mie şi trei mii de lei. Cea mai mare parte a acestor fraţi şi surori fiind de slabă stare materială - văzându-se obligaţi să plătească sume peste puterile lor, au cam dat înapoi din lipsă de bani pentru amenzi ori a temerii de închisoare pentru neplata acestor amenzi.

În toate aceste cazuri nici un episcop al Bisericii nu s-a ridicat în apărarea miilor de credincioşi nedreptăţiţi deşi ştiau bine că toţi aceşti nevinovaţi erau dintre cei mai smeriţi şi ascultători fii ai Bisericii. Iar preoţii locului, erau ei înşişi în multe cazuri pârâşii fraţilor şi cei care îi dau pe mâinile autorităţilor locale învinuindu-i de tot felul de lucruri neadevărate ca să fie pedepsiţi cât mai aspru şi a-i face să se lepede de Oastea Domnului, deşi aceşti fraţi erau cei dintâi nu numai la slujbele bisericeşti, dar şi la împlinirea oricăror îndatoriri cultice.

În satul Plopu i s-a mai făcut percheziţie şi fratelui Petru Arseni - pe diferite motive false, dar i s-a luat de fapt numai Biblia, cartea de cântări, caiete cu însemnări biblice, corespondenţa cu fraţii, icoanele de pe pereţi, tot ce avea un caracter religios. La sora Maria Arsene, care era după o gravă operaţie cu tot corpul în ghips, neputând să stea culcată pe spate - i s-a făcut şi ei percheziţie foarte dură, căci se ştia că sora aceasta având o foarte mare râvnă pentru Domnul îşi copiase singură, aşa stând în ghips pe pat, cu mâna ei, vreo patruzeci de caiete cu meditaţii evanghelice şi poezii religioase. Acestea erau singura ei mângâiere în boala şi în singurătatea în care zăcea...

I-au luat cu brutalitate toate aceste caiete ale ei la care ţinea ca la lumina ochilor săi. Nu le-a păsat nici de lacrimile şi ţipetele disperate ale bietei surori singure şi bolnave care plângea şi se tânguia după rodul muncii ei chinuite ca după cea mai dureroasă pierdere a vieţii sale...

Nici unora dintre toţi aceşti fraţi şi surori nu li s-a mai dat niciodată nimic din tot ce li s-a răpit cu aşa nedreptate. Şi nici unii dintre mai marii Bisericii noastre nu s-a sesizat, deşi tuturor li s-au adus la cunoştinţă aceste cazuri.

La Berzunţi, erau adunaţi mai mulţi fraţi şi surori, rudenii şi vecini la casa fratelui Ion Ciocan care avea soţia paralizată de 12 ani. Fratele Ion era orb şi ca să înţeleagă de ce are nevoie soţia lui pe care o îngrijea şi care nu mai avea grai ci numai mişca buzele, el îi punea mâinile pe buze şi sub bărbie şi aşa înţelegea ce are nevoie soţia... În felul acesta îşi petreceau viaţa aceste suflete de atâţia ani. Fraţii şi surorile mergeau adesea în vizită pentru a-i mângâia şi ajuta cu ce puteau... În aceste condiţii au fost găsiţi şi atunci când miliţienii au năvălit în casă, după ce se făcuse noapte. Doi miliţieni şi un paznic cu un ciomag mare s-au repezit la ei strigând şi înjurând să iese cu toţii afară. Au fost duşi sub escortă la postul de miliţie toţi fraţii şi surorile. Cercetaţi şi bătuţi, apoi amendaţi fiecare cu sume mari de bani. Unei surori sărace care n-avea decât o maşină de cusut cu care îşi câştiga traiul zilnic, fiindcă n-avea nici un ban pentru plata amenzii, i-au confiscat singura ei avere şi singurul ei mijloc de hrană, - maşina ei de cusut... Sătenii când au văzut asta au pus mână de la mână banii pentru a-i cumpăra maşina confiscată a sorei noastre sărace...

Astfel de fapte abuzive aveau loc în multe părţi ale ţării de-a lungul a mulţi ani. Nu ne-ar ajunge toată durerea inimii şi tot spaţiul cărţii acesteia spre a înşirui toată lunga listă a celor ce le auzeam... Dar cât de mulţi fraţi şi surori bătuţi şi schingiuiţi de chinuitorii lor, furioşi şi plini de ură, - nici n-au mai spus despre asta mai departe la nimeni, lăsându-le pe toate să le ştie şi să le plătească numai Dumnezeul Cel Drept şi Puternic în Ziua Judecăţii Sale, cui ştie El şi cui va vrea.

Încă odată: despre toate acestea, conducerea Bisericii oficiale ştia bine - fiindcă ea însăşi dase aceste dispoziţii ori le inspirase celor ce le-au dat. Preoţii localităţilor respective la fel n-au intervenit în nici un caz în ajutorul nici unora dintre aceşti enoriaşi ai lor, ba în cele mai multe cazuri ei înşişi au dat pe fraţi în mâinile chinuitorilor lor, învinuindu-i fără nici o frică de Dumnezeu sau mustrare de conştiinţă de tot felul de neadevăruri numai spre a-i face să se lepede de Lucrarea Oastei Domnului şi să-şi calce legământul făcut cu Dumnezeu.

Pe de altă parte spiritul rătăcitor dinăuntru şi dinafară, continuând să profite de situaţia noastră foarte grea, dădea o sălbatică năvală peste tot unde eram prigoniţi de autorităţi şi făceau un nemilos prozelitism printre fraţii chinuiţi şi împrăştiaţi, folosind cu gând de ademenire nu numai toate mijloacele unei „iubiri” prefăcut dezinteresate şi „mila frăţească” dornică să ajute „în Numele Domnului”, ci şi ameninţările autorităţilor şi ura clerului faţă de noi. În multe locuri unde lucrurile lor nu le mergeau cum ar fi vrut din cauza Oastei Domnului, chiar aceşti „fraţi” din unele culte, nu se sfiau să facă denunţuri şi ei contra noastră, învinuindu-ne autorităţilor de stat că noi ne adunăm şi facem propagandă religioasă „fără autorizaţie”...

Toate acestea spre a-i face şi ei pe fraţii prigoniţi din Lucrarea Oastei Domnului care nu mai aveau linişte nicăieri, să-şi piardă răbdarea, să părăsească Biserica şi Oastea Domnului şi să treacă la cultul lor. Ţi se sfâşia inima când vedeai cum în Numele Domnului se nimiceşte Lucrarea cea mai frumoasă şi mai evanghelică a lui Hristos din ţara noastră - şi cea mai necesară pentru mântuirea acestui neam... Cine va mai pune vreodată ceva de valoarea şi de frumuseţea acestora în locul ei, - dacă ea nu va mai putea rezista în faţa atâtor atacuri ucigaşe îndreptate împotriva ei din partea tuturor acestor trei mari puteri vrăjmaşe: puterea clericală, puterea lumească şi cea a prozelitismului necruţător şi necinstit?... Pe cine să-l doară că în felul acesta se zădărniceşte o idee atât de sfântă, o lucrare atât de minunată, o iniţiativă atât de rară şi de mântuitoare? Cei care ar trebui să vadă, nu văd. Cei pe care ar trebui să-i doară, nu-i doare. Cei care ar trebui să se îngrozească, nu se îngrozesc...

Eu eram supravegheat tot timpul. Fraţii puţini care riscau să vină până la mine, veneau până acasă numai în timpul nopţii. Ori veneau până la Beiuş ziua şi mă aşteptau pe la colţuri de străzi ori prin locuri dosnice din parcuri spre a mă întâlni ca să-mi spună cu lacrimi alte şi alte veşti rele. Ori să mă întrebe şi să ne sfătuim ce să mai putem face în una sau alta dintre aceste probleme şi stări dureroase.

Cu cei mai mulţi fraţi şi surori care mă căutau, mă întâlneam în zilele de joi când era târg săptămânal de ţară la Beiuş şi veneau foarte mulţi oameni la târg, aşa că ne puteam ascunde mai uşor când ici când colo, de ochii răi care ne pândeau peste tot. Cei mai mulţi şi mai buni fraţi din ţară erau foarte îngrijoraţi de marile frământări şi dureri din mijlocul frăţietăţii Oastei. Cele trei puteri potrivnice făceau numai prăpăd pretutindeni producând mari spărturi în adunările şi rândurile noastre. Cu prigonirea autorităţilor lumeşti şi necredincioase eram oarecum obişnuiţi şi ne aşteptam la asta, fiindcă tot Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu ne înştiinţa şi ne mângâia pentru răbdarea acestora. Chiar şi pe cele din partea clerului le aşteptam ştiind cu câtă nedreptate şi cruzime se năpustiseră şi acestea din partea multora din cei mai mari, asupra noastră începând mai ales de la conflictul din 1935. Cu toate că mai erau foarte mulţi dintre preoţi - cei care nu aveau nici un grad ierarhic dar care aveau frică de Dumnezeu şi respect pentru misiunea lor sacerdotală. Aceştia sprijineau pe fraţi. Dar fără curaj pe faţă - şi fără alt ajutor decât compasiunea lor sinceră dar deocamdată neputincioasă. Erau unii foarte curajoşi, dar puţini ce-i drept, care cu orice risc, primeau pe fraţi şi ascundeau adunările prin biserici. Mulţi se lămuriseră şi dintre ei cu blasfemia celor ce ne învinuiau de peste cincizeci de ani că suntem eretici, sectari, schismatici, duşmani ai Bisericii, etc. Toate acestea se dovediseră minciuni şi calomnii răufăcătoare, pentru că toţi ştiau că noi suferisem mii de fraţi bătăi, închisoare ani şi ani, dar nu ne părăsisem - cum am fi putut să fim ispitiţi şi îndreptăţiţi chiar - nu ne părăsisem nici unii dintre noi nici Biserica şi nici ţara noastră.

Cu ameninţările autorităţilor lumeşti la fel ne obişnuisem cumva, cum am spus şi mai sus. Mai răbdam, mai treceau, mai slăbeau, mai încetau, - încet-încet mai lămurindu-se şi ei în mare parte că noi nu prezentăm absolut nici un fel de primejdie pentru stat - ci dimpotrivă suntem chiar un element necesar pentru stăvilirea corupţiei şi răului în mijlocul societăţii. Şi ne mai lăsau în pace. Ba în multe cazuri chiar au apărat pe fraţi împotriva pârâtorilor clerici.

Dar stricăciunile prozelitismului diversionist continuau să ne facă cel mai mare rău. În privinţa asta n-a intervenit nici o ameliorare. Nici unul şi dintre mai marii acestora, pretinşi predicatori ai Evangheliei, nu s-au sesizat cu ruşine de dezmăţul care îl făceau supuşii lor. Nici unul nu s-a dus să tempereze zelul prozelitist al subalternilor lor care făceau prăpăd în turma încolţită a oiţelor Oastei Domnului. Aceasta este o dovadă că toţi se bucurau când adunări de zeci şi chiar sute de suflete hăituite din toate părţile, primeau „ocrotirea binevoitoare” a cultului lor cerând „de bunăvoie şi nesilit de nimeni” să fie primiţi cu înscriere ca membri ai acestor culte. Din cauza lipsei de legătură cu alţi fraţi, din cauza nemiloaselor hărţuieli din partea autorităţii şi din cauza unei totale lipse de speranţă în orice viitor mai bun pe pământ, multe adunări şi suflete s-au prăbuşit atunci în ispita şi ghearele acestui duh prefăcut. Mare parte dintre aceşti călcători ai legământului dintâi au ajuns apoi nişte ademenitori ai celorlalţi fraţi mai zeloşi chiar şi decât ademenitorii lor.

Nu ştiu ce să mai zic, dar dintre toate relele din lume această mârşăvie am găsit-o cea mai vinovată. Tu care te pretinzi credincios într-un Dumnezeu care le vede şi le judecă pe toate, să foloseşti în chip nelegiuit nenorocirea semenului tău şi să cauţi să-l amăgeşti spre folosul tău ca să-şi calce conştiinţa sa şi legământul său cel unic şi cutremurător făcut de bunăvoie şi în lacrimi cu Dumnezeu... Fără să-ţi pese de toate avertismentele Dumnezeieşti împotriva acestui păcat.

Şi nici de prăpastia în care îl împingi pe acest nenorocit care neştiind ce să mai facă de frică, sare din faţa unui şoarece în gura unui leu...

Am mai spus-o de atâtea ori: noi nu negăm dreptul nimănui de a avea o convingere religioasă, dacă şi-a ales-o singur şi de bunăvoie, oricare ar fi aceasta. Între drepturile fiecărui om liber acest drept este cel mai dintâi. Dar odată ce un om şi-a format această convingere şi a pus un legământ unic şi veşnic cu Dumnezeu pe această încredinţare într-o lucrare şi o biserică a Lui, - atunci credem că oricine ar veni, cu orice metode ar încerca să-i dărâme acestui om această convingere făcându-l să-şi calce acel legământ, face o crimă de neiertat atât împotriva acelui suflet, cât şi împotriva Duhului Sfânt care l-a născut din nou şi l-a pus într-o lucrare a Sa, tocmai pentru a fi statornic şi curat acolo până la moarte...

Şi cu cât ademenirea mai multor astfel de suflete şi stricarea unor astfel de familii, de adunări şi de biserici se face pe o scară mai mare şi prin forţarea unor împrejurări mai nenorocite care s-au năpustit asupra acelor suflete slabe, cu atât cei ce lucrează în acest mod murdar şi mârşav - sunt mai vinovaţi şi mai vrednici de blestemul şi osânda lui Dumnezeu.

Împotriva acestui mare păcat şi a acestor ademenitori la el ne-am ridicat cu toată puterea, mai ales din clipa când am văzut că el în loc să înceteze, începe să se practice pe o scară tot mai mare împotriva noastră, ameninţând cu nimicirea totală a Oastei Domnului ca lucrare a lui Dumnezeu cu numele şi cu rostul ei divin în timpul şi în locul ei istoric în care o ridicase Duhul Sfânt. Ne-am ridicat mai ales împotriva elementelor celor mai distructive din slujba acestui duh rău, care fac cel mai mare rău tuturor adunărilor şi bisericilor lui Dumnezeu prin dezbinarea acelor suflete slabe care îi ascultă şi se iau după ei. Pentru că nu mai buni îi fac ci înzecit mai răi. Dintr-un ostaş rău îl face un dezident şi mai rău. Dintr-un penticostal rău îl face un milenist şi mai rău. Iar până la urmă aceşti nenorociţi ajung pentru veci înapoi în păcatul şi în lumea din care îi scosese cândva credinţa în care îşi puseseră şi ei frumosul lor legământ. Dar acum de şapte ori mai răi - şi pe totdeauna.

Din mijlocul unor astfel de suflete total decăzute erau recrutaţi apoi trădătorii fraţilor, iscoadele adunărilor, iudele şi vânzătorii lui Hristos. Fiind cunoscuţi şi cunoscători ai fraţilor şi a locurilor de adunare, - ei se duceau şi făceau cea mai blestemată slujbă. Sub numele de „foşti fraţi”, cu obrăznicie şi cu îndrăzneală satanică ascunsă sub prefăcătoria pe care ştiau bine cum s-o afişeze, ei strângeau şi duceau de fiecare dată toate dovezile de care vor avea nevoie apoi acuzatorii să ne chinuie, să ne strângă, să ne condamne.

În condiţiile acestea atât dinafară cât şi dinăuntru, existau multe adunări în care unii fraţi - sau foşti fraţi buni dar acum clătinaţi - ridicau tot mai puternice proteste împotriva Bisericii oficiale pentru atitudinea ei dovedită şi voit duşmănoasă împotriva Oastei Domnului. Aceşti fraţi care îşi pierduseră răbdarea şi care nu mai aveau nici un fel de speranţă în viitor pentru o îndreptare a lucrurilor, ridicau problema unei noi atitudini mai distantă faţă de biserică şi faţă chiar de unele practici de cult ale ei cu o mai puţină justificare evanghelică, practici - ziceau ei - nebiblice şi chiar contrare Bibliei, - influenţaţi fiind nu numai de un duh de revanşă ci şi de nişte păreri de inspiraţie străină.

În această situaţie care devenea din ce în ce mai alarmantă se impunea neapărat o nouă consfătuire pe ţară a tuturor fraţilor de răspundere, câţi vor putea fi adunaţi în aceste grele împrejurări. Trebuie să încercăm să ne punem de acord asupra atitudinii pe care trebuie s-o avem cu toţii faţă de cele trei forţe care ne lovesc, dar mai ales faţă de prozelitismul distructiv şi viclean al celor care se amestecau atât de negativ şi de răufăcător în viaţa şi activitatea Oastei Domnului, care avea o învăţătură clară, o credinţă unică, un rost şi un scop sfânt atât de clar şi de precis în neamul nostru şi în Biserica noastră. Rostul şi scopul acesta fiind primit prin revelaţie Dumnezeiască, orice om sau orice învăţătură care venea să le abată de la misiunea lor, - atât dinăuntru cât şi dinafară, - era limpede că sunt de la cel rău şi că fac o lucrare satanică.

Doamne şi Dumnezeul nostru, Tu a căruia este această sfântă Lucrare, întăreşte în mijlocul şi în fruntea ei învăţătura Ta cea dreaptă şi credinţa Ta cea sănătoasă. Şi scoate din ea orice învăţătură străină şi orice duh tulburător şi vrăjmaş.

Şi Te rugăm binecuvântează gândul întâlnirii noastre cu toţi fraţii noştri care au pe inimă gândul şi răspunderea bunului mers al Oastei Tale. Rânduieşte ziua şi locul acestei consfătuiri şi pregăteşte Tu totul în aşa fel încât lumina Ta să ne călăuzească în găsirea celei mai bune căi iar puterea Ta să ne ajute în împlinirea totală a gândului Tău şi a voii Tale cu această Lucrare în misiunea pe care i-ai rânduit-o.

În ce grea situaţie ne aflăm! Prea marea împrăştiere în care ne găseam de mulţi ani de zile... Apoi eroziunea, măcinarea la care eram supuşi de aceste îndelungate şi continue hărţuieli atât trupeşti cât şi sufleteşti... Apoi atitudinea răuvoitoare a acestui cler pe care noi îl ajutăm şi îl respectăm sincer prin însăşi educaţia şi credinţa noastră de fii adevăraţi ai Bisericii... Apoi vrăjmăşia acestei stăpâniri pe care o ascultăm cinstit cu o supunere sfântă şi pentru care ne rugăm din convingerea noastră evanghelică... Apoi aceşti aşa zişi „fraţi în Hristos” - care ne strâng de gât şi ne jefuiesc adunările noastre devastate...

Dumnezeul nostru ai milă de noi şi fă o cât de îngustă cale de trecere pentru noi şi Lucrarea Oastei Tale, prin acest hăţiş atât de spinos şi de întunecat. Nu ne lăsa nici să ne rătăcim noi înşine prin acest întuneric, nici să ne lăsăm sfâşiaţi de una sau alta dintre aceste trei feluri de fiare care se năpustesc cu toată furia şi viclenia lor împotriva noastră...

Amin.

Slăvit să fie Domnul!