Cap. 2 - A treia zi istorică

„Fii cu luare aminte asupra ta însuţi

şi asupra învăţăturii pe care o dai altora...

Căci dacă vei face aşa, te vei mântui

pe tine şi pe cei ce te ascultă”.

Drumul Lucrării lui Dumnezeu prin lume... Calea Bisericii vii a lui Hristos... istoria umblării poporului sfânt, a neamului ales, a adevăraţilor fii ai Duhului Sfânt, - fie luaţi în întregimea lor felurită din toate părţile şi generaţiile pământului, - fie luaţi ca lucrare a Evangheliei vii în parte, - drumul lor se aseamănă cu o călătorie prin locuri când mai grele când mai uşoare, când mai senine când mai întunecoase, când mai înalte când mai joase, spre Ţinta cerească, finală.

Cu Lucrarea Oastei Domnului, cu istoria luptei şi călătoriei ei prin lumea aceasta şi prin vremurile acestea, tot aşa a fost şi tot aşa este. Şi tot aşa pare că va fi până va ajunge la ţinta ei cerească finală, în Canaanul şi Ierusalimul cel de Sus, către care merge ea urmând pe Domnul Isus al cărui Nume Sfânt Îl poartă, împărtăşind soarta Lui şi călcând pe urmele Sale care trec când prin lumină când prin umbră. Ca un drum cu tuneluri când mai lungi când mai scurte. Când mai dese şi mai grele, când mai rare şi mai uşoare.

Am fost în câteva rânduri în strâmtorări şi în primejdii peste măsură de mari şi din care părea că este cu neputinţă să mai scăpăm. Cum era poporul lui Israel la ieşirea lui din Egipt când ajunsese în faţa Mării Roşii. În faţă era marea iar în spate Faraon cu oştirea lui nimicitoare. Nici o salvare nu se vedea cu putinţă în starea aceasta. Se părea că acolo vor pieri ori înecaţi în apele mării ori arşi de focul nimicitor al vrăjmaşilor care erau gata să se năpustească asupra lor.

Ce slabi erau toţi acei bieţi copii ai lui Dumnezeu ameninţaţi. Ce pradă păreau că vor fi daţi peste câteva clipe în mâinile asupritorilor lor nedrepţi!... Munciseră fără nici o plată, se supuseseră fără nici o crâcnire asupririi nedrepte.

Răbdaseră fără să se răzbune în nici un fel toate batjocurile şi ura tuturor, iar acum iată-i pentru ascultarea şi iubirea lor faţă de Dumnezeu în faţa celei mai nedrepte morţi, fără nici o scăpare...

Slujiseră stăpânirii acesteia patru sute de ani, lăsaseră acolo atâţia morţi, atâtea lacrimi, atâta sudoare - şi totuşi vrăjmaşilor nu le era de ajuns. Nu-i puteau şti decât ori sclavi ori morţi...

Ce nedrept şi ce sălbatic este totdeauna asupritorul poporului lui Dumnezeu. Acest asupritor este un tiran şi un despot, fie că este un individ, fie că este o gloată, o hoardă, o haită, un popor, un sistem, un regim - oricum s-ar numi el.

Dar sunt totuşi în călătoria asta şi momente deosebit de mari şi decisive. Mari şi decisive fie prin luptele şi jertfele lor, fie prin dezmeticirile şi hotărârile lor de după aceste lupte şi jertfe.

Strămoşii poporului nostru, după fiecare luptă şi înfrângere a lor, trăgeau învăţăminte şi luau hotărâri, pentru a lucra în viitor altfel spre a nu-i da vrăjmaşului alt prilej să mărească răul, să înmulţească pierderile şi să grăbească nimicirea pe care o urmărea. Astfel ei descopereau locurile prin care se strecura vrăjmaşul, însemnau pe oamenii stricaţi şi răufăcători din mijlocul lor, cercetau metodele viclene pe care le folosea nimicitorul faţă de ei pentru a-şi duce la îndeplinire planurile sale ucigaşe. Odată înlăturate aceste blestemate unelte şi mijloace folosite de vrăjmaşul, biruinţa era asigurată şi neamul era salvat. Ce bine ar fi fost - ziceau toţi - dacă se luau mai din vreme aceste măsuri salvatoare. Atunci n-ar fi fost atâtea pierderi, atâţia pierduţi, atâtea ruini, atâtea dureri... Dar bine totuşi că a fost cineva care să le ia chiar şi acum mai târziu, spre a nu se lăsa totul chiar până când nu s-ar mai fi putut salva nimic...

Au fost trei astfel de momente mari şi împrejurări cruciale până acum şi în scurta dar atât de zbuciumata istorie a Oastei Domnului... În viaţa ei de continue şi grele confruntări cu cele trei mari primejdii duhovniceşti printre care a trebuit - şi poate va mai trebui - să străbată drumul ei spre împlinirea scopului pământesc şi ceresc rânduit ei de Dumnezeu, aceste trei mari primejdii au fost puse la cale de cele trei mari duhuri potrivnice, foarte şirete dar şi foarte puternice. Acestea sunt:

1 - Duhul formalismului oficial. Duhul literei, cum spunea părintele nostru Iosif. Acest duh umblă mereu să sugrume, să sufoce şi să omoare duhul de viaţă nouă, evanghelică, vie din mişcarea aceasta înnoitoare, curată şi lucrătoare în Hristos Cel Viu şi lucrător.

2 - Duhul îngâmfat, ambiţios şi firesc al unora care dinăuntrul Lucrării lui Dumnezeu îşi permite amestecătură cu lumea care învaţă lucruri stricătoare, îngăduitoare faţă de păcat, compromisuri cu sisteme lumeşti, abătând sufletele şi adunările Domnului de la umblarea curată şi de la păstrarea învăţăturii sănătoase. Ei dispreţuiesc ascultarea frăţească, îngăduie păcatul, nesocotesc pe înaintaşi, răzvrătindu-se împotriva oricărei rânduieli frăţeşti...

3 - Duhul prozelitismului diversionist care lucrează prin unii care nu sunt credincioşi ci formalişti dezbinaţi şi dezbinători, oameni fără nici o frică şi fără nici o cunoaştere de Dumnezeu, care în numele unor dezbinătoare şi false interpretări biblice, tulbură şi înşală inimile celor lesne crezători şi a celor nestatornici, făcând cu ei tot felul de lucrări neîngăduite şi aruncându-i până la urmă în pierzarea tuturor păcatelor cele contra Duhului Sfânt...

Cei dintâi vin cu tipicul şi cu superstiţia.

Cei de ai doilea vin cu pornirile fireşti şi cu pasiunea politică.

Dar cei de ai treilea vin cu Biblia pentru a lucra nimicitor tocmai împotriva duhului Bibliei. Vin în numele dragostei nimicind tocmai roadele dragostei adevărate. Vin în Numele lui Hristos tocmai spre a nimici Lucrarea Evangheliei Lui.

O mişcare nouă şi curată cum era mişcarea duhovnicească a Oastei Domnului cu un duh atât de smerit, de sincer şi de iubitor cum era duhul ei, fără dedesubturi şi fără experienţe - a ajuns pe nepregătite şi dintr-o dată în toiul acestor lupte cumplite, inegale şi îndelungi. Desigur că a avut mari şi dureroase pierderi, adânci şi usturătoare rane, cumplite şi tragice dezertări şi morţi duhovniceşti. Cei 12 ani grei din 1935 până în 1947 despre care se vorbeşte în volumul doi al acestei Istorii sunt plini de victime şi de înfrângeri, dar şi de învăţăminte zguduitoare.

Dar chiar dacă până la urmă Dumnezeu a ajutat Duhul Oastei ca pe micul dar curatul David să iese învingător asupra puternicilor săi cei trei goliaţi, - totuşi uriaşii aceştia n-au murit de tot şi zvârcolirile lor n-au încetat. Din când în când şi din loc în loc fiecare dintre aceşti trei goliaţi încearcă mereu să-l sugrume pe David. De aceea acest David trebuie totdeauna să vegheze, să fie bine pregătit şi bine înarmat, gata totdeauna atât de apărare cât şi de atac. Cât de puternic trebuie să-i fie scutul lui de apărare, aşa trebuie să-i fie de puternică şi praştia lui de atac.

Duhul de nesupunere şi derută din sânul Oastei Domnului care s-a ivit îndată după 1945 ridicând glas dezbinător şi îngâmfat a început tot din Sibiu. Oameni netăiaţi împrejur cu inima, au sărit dinafară peste gard în staulul Oastei fără să fi avut niciodată un legământ curat şi cinstit pus în mijlocul fraţilor şi în faţa Domnului cu lacrimi şi sinceritate ca şi toţi ceilalţi fraţi prin care să se simtă legaţi şi ei sufleteşte de această familie sfântă... Dintre aceştia erau doctorul Banu, un om care înşelând buna credinţă a fratelui Marini - schimbându-şi numai părul dar nu şi năravul - a trecut cu uşurinţă şi cu aroganţă, fără nici o naştere din nou dintr-o criminală organizaţie politică unde fusese un nechibzuit activist - şi s-a pomenit dintr-o dată mare diriguitor şi poruncitor în Casa Oastei. Nevinovatul şi bunul frate Marini, cu iubirea şi încrederea lui îngăduitoare i-a slujit de bun paravan acestui arogant ambiţios care profitând de acest avantaj şi-a luat un avânt din care numai palma Domnului l-a trântit.

Al doilea era Moldoveanu care la fel cu primul îmi înşelase mie buna credinţă, îl urma acum şi îl sprijinea îndeaproape pe uzurpatorul Banu. Cu mai puţină violenţă, e adevărat, ca acesta, dar cu mai multă perfidie şi şiretenie ca acesta. Toţi ceilalţi sibieni, mai vechi şi mai noi ca aceşti doi intruşi răufăcători, n-au opus nici o rezistenţă manevrelor acestora, ci s-au lăsat dirijaţi şi folosiţi de aceşti doi. Întâi de Banu iar mai apoi, după prăbuşirea acestuia, de către Moldoveanu, după buna plăcere şi după şiretenia lor în mijloacele de amăgire. Sprijiniţi şi inspiraţi de elemente dubioase cu nume răsunătoare din Bucureşti, aria lor de lucru s-a întins cu repeziciune şi în laţul rătăcirii lor de la credinţa şi dragostea dintâi, au căzut alte suflete tinere din Oaste, cum erau Tudose Constantin din Galaţi, Traistă Nicolae de la Neamţ, Magdici Costică - de nicăieri şi de peste tot. Şi chiar fraţi mai în vârstă cum erau David Bălăuţă, Gheorghe Condruz, Stancu Petru - şi alţii... Cea mai mare parte din aceştia rămânând apoi pierduţi pe totdeauna.

Bineînţeles că Dumnezeu a avut grijă să le zădărnicească şi acestor vrăjmaşi ai Oastei Domnului planurile lor rele împotriva ei, după cum le zădărnicise şi celorlalţi de dinaintea lor. Dar cu toate că cea mai mare parte din aceştia au pierit atât trupeşte cât şi sufleteşte, - totuşi rămăşiţa lor mai luptă şi azi, deşi văd şi ei că practic toată această luptă a lor este zadarnică şi fără nici o şansă de reuşită cândva. Totuşi cu o îndărătnicie ca a şarpelui care şi când este zdrobit în praf, până când mai poate cu dinţii să muşte şi cu limba să şuiere, - nu se lasă. Luptă. Muşcă. Otrăveşte.

Şi faţă de acest duh şerpesc, călcâiul Oastei Domnului va trebui să vegheze mereu gata să-l calce pe cap orişiunde şi orişicând s-ar ivi. Căci rămăşiţele lor nu se vor face niciodată peşti curaţi. Nici scaieţii lor grâu bun.

Şi cu asta iată am ajuns la al treilea vrăjmaş şi la august 1976.

Frământaţi de durerile multor adunări şi familii din ţară pe unde predicatorii prozelitismului dezbinător pătrunseseră masiv şi reuşiseră să facă mulţi tovarăşi de rătăcire dintre fraţii noştri, iar acum căutau prin aceştia să rupă cât mai multe adunări, - vorbeam adesea cu dureroasă îngrijorare unii cu alţii ce este de făcut. Căci trebuia neapărat şi fără întârziere făcut ceva mare şi hotărâtor. Sosise ceasul luării unor măsuri puternice pentru frânarea prăbuşirii şi pentru îndreptarea lucrurilor, oricât de primejdioase ar fi ameninţările care ne puteau lovi. Şi oricât de mare ar fi riscul de a le înfrunta.

În această lună august a anului 1976, într-o zi când ieşisem de la serviciul meu, am văzut aşteptându-mă la un colţ de stradă un frate din Moldova pe care îl cunoşteam ca unul dintre cei infectaţi de păreri sectare - şi ros de viermele ambiţiei după întâietate cu orice preţ.

- Trebuie să se hotărască neapărat şi cât mai urgent un sfat frăţesc - îmi zise el îndată după primul cuvânt de salut. Trebuie să fie puşi odată la punct toţi cei care tot caută să ne mai ţină în robia Bisericii căutând să întoarcă mereu pe fraţi în robia lui Faraon, în robia literei. Trebuie să o rupem odată cu formele acestea care omoară duhul şi împiedică propovăduirea adevărului evanghelic. Neapărat trebuie să fie puşi la punct acei fraţi care mai luptă să împiedice mersul înainte al Oastei şi să fie luate hotărâri definitive şi măsuri contra lor... Mai sunt unii care nu au nici o lumină asupra felului cum trebuie să creadă şi să lucreze şi din această cauză este o mare dezbinare peste tot - şi toţi fraţii doresc să se ţină cât mai grabnic un sfat care să pună ordine în lucrul acesta.

- Bine, i-am răspuns eu. Dacă această nevoie şi dorinţă este a mai multora, iată eu sunt gata cu orice risc să merg oriunde şi oricând, numai să pot ajuta cu ceva la limpezirea lucrurilor şi la orientarea fraţilor pe calea şi învăţătura cea sănătoasă. Deşi împrejurările în care ne găsim sunt tot grele, iar eu mă găsesc sub o restricţie aspră să nu părăsesc domiciliul şi să nu mă pot deplasa nicăieri fără aprobarea lor, iată pentru Domnul şi pentru fraţi sunt gata la orice. Să se fixeze o dată şi un loc. Să ştiu - şi voi fi acolo, oricând este nevoie. Şi dacă fr. ta ai avut acest gând, iată, ia-ţi fr. ta această însărcinare de a anunţa fraţii şi a pregăti locul unde să ne întâlnim. Cred că termenul trebuie fixat peste o lună sau două spre a fi timp să se anunţe toţi fraţii. Locul ar trebui ales cam la mijlocul ţării pentru a fi mai uşor la toţi.

A fost aleasă la început data de 25 septembrie, iar locul la Poiana Braşovului, într-o locuinţă izolată a unui frate pădurar şi paznic care locuia cu familia sa acolo, în mijlocul unei frumoase păduri de brazi, nu departe de staţia de autobuz. Trebuiau invitaţi vreo 50 de fraţi din diferitele părţi ale ţării, lucru care a mers cam anevoie. De aceea s-a amânat totul pentru data de 7 noiembrie, sărbătoarea sfinţilor arhangheli Mihail şi Gavril. Locul a rămas acelaşi.

Pentru seara respectivă, am plecat din vreme împreună cu doi fraţi buni de la Beiuş - fr. Petru şi Gavriş - luaţi într-o maşină de alţi doi fraţi buni dar tineri care veniseră tocmai atunci într-o vizită pe la noi din Vulcana Pandele - Dâmboviţa - şi se întorceau acasă. Fr. Nicuşor Ionescu şi cumnatul său Niculiţă.

Am ajuns cu bine la Poiana Braşovului la casa întâlnirii din mijlocul pădurii de brazi. Unii fraţi erau acolo, sosiseră mai din vreme înaintea noastră. Alţii urmau să mai sosească; era vremea după noi. Dar până la urmă, în loc de cel puţin 50 de fraţi câţi speram noi, - s-au strâns doar ceva peste 30.

Încă din ziua când se hotărâse acest sfat, eu m-am rugat cu multe stăruinţe şi multe lacrimi Domnului, ca totul să fie ocrotit de El şi călăuzit de Duhul Său Cel Sfânt, pentru ca totul să fie potrivit cu voia Lui spre a se reuşi în felul cel mai bun. Răscrucea la care ne găseam acum, la aproape 40 de ani din 12 septembrie 1937 de la Sibiu, - nu era mai uşoară. Şi importanţa hotărârii pe care urma să o luăm şi acum nu era nici ea mai mică decât cea de atunci.

La sfatul de atunci din 12 septembrie 1937 participau însă peste 500 de fraţi din toate părţile Oastei Domnului - şi ceva mai mult, era în mijlocul lor însuşi profetul lui Dumnezeu, părintele Iosif, căruia Dumnezeu îi inspirase gândul înfiinţării Oastei Domnului. Atunci însă Lucrarea Oastei era mai aproape ca acum cu 40 de ani de izvorul ei. Şi pe lângă asta, era în centrul frământărilor chiar vasul ei cel mai ales iar în jurul său aproape toţi primii lucrători prin care Domnul făcuse pionieratul acestei treziri şi învieri duhovniceşti... Deci lor le era mult mai uşor să ia o hotărâre mare fiindcă erau nu numai cei mai mulţi, dar şi cei mai vrednici. Şi erau şi alte vremuri atunci. Nimeni dintre autorităţi nu le pusese nici o piedică. Nu era nici o lege discriminatorie să le constrângă libertatea de mişcare ori întrunirile lor duhovniceşti...

Dar acum în toate privinţele este cu totul altfel...

Totuşi, chiar pentru asta ni se cere nouă acum o nespus mai mare grijă ca lor atunci, cu cât noi avem acum nu numai o condiţie mai grea ci şi o răspundere mai apăsătoare ca a lor.

Ca să poţi vedea bine înainte ţi se cere mai întâi să priveşti bine înapoi. Ca să te poţi orienta bine în viitor, trebuie mai întâi să ştii trage bine învăţămintele din trecut. Şi ca să ştii să-ţi îndrumezi bine copiii, trebuie mai întâi să iei bine aminte la felul cum te-au îndrumat pe tine părinţii tăi. Cine nu ştie să desprindă şi să înţeleagă bine învăţămintele trecutului său - acela îşi va nimici sigur atât viitorul lui cât şi pe al multora.

Am descris pe larg în volumul doi al acestei lucrări celelalte două împrejurări istorice, de răscruce ale Oastei Domnului precum şi cele două mari adevăruri ale acestor împrejurări. Adică cea din 12 septembrie 1937 cu fixarea definitivă a atitudinii Oastei Domnului faţă de învăţătura şi autoritatea Bisericii noastre Ortodoxe. Şi cea din 12-16 februarie 1938 la moartea părintelui Iosif, cu precizarea datoriei şi cu legământul tuturor fraţilor pentru păstrarea întocmai înăuntrul Oastei şi în activitatea ei pe totdeauna a liniei şi a rânduielii lăsate de scrisul, de viaţa şi de pilda părintelui Iosif. Adică fixarea atitudinii Oastei Domnului faţă de ea însăşi pentru ca să poată îndeplini frumos şi deplin misiunea ei rânduită din cer de Dumnezeu, în mijlocul Bisericii noastre şi a neamului nostru. Pentru că încă odată trebuie să spunem acest mare şi sfânt adevăr: dacă mântuirea neamului nostru din păcatul şi osânda lui sufletească şi dacă învierea şi trezirea evanghelică a Bisericii noastre din somnul şi moartea în care se află acum - nu vor veni prin Oastea Domnului, atunci ele poate nu vor mai veni niciodată. Aceasta nu este o presupunere hazardată ci este un adevăr etern, o constatare cutremurătoare.

Poate că şi alte lucrări duhovniceşti care activează în ţara noastră mai fac câte ceva pentru oameni. Dar ţara noastră este o ţară Ortodoxă şi tot poporul nostru este format de veacuri pe această credinţă având o foarte adâncă înrădăcinare în această învăţătură. Aşa că numai o lucrare evanghelică cum este Oastea Domnului ce conţine aceste elemente poate să ajute cu adevărat şi pe scară mare la fericita transformare şi înnoire în Hristos. Toate celelalte lucrări zise evanghelice, venind din afara acestui popor şi având un caracter mult diferit, foarte greu pot prinde câte un suflet şi-l pot atrage şi transforma după felul lor. Cine vine astfel în una dintre aceste lucrări trebuie să facă nişte mutaţii atât de mari atât în afara cât şi înăuntrul său, încât rari sunt cei ce le pot face...

De aceea mulţi, cei mai mulţi nu se pot acomoda decât foarte greu sau după un timp îndelungat.

Dar Lucrarea Oastei Domnului, croită de Dumnezeu spre a fi potrivită cu toate coordonatele sufleteşti ale poporului nostru şi realizând în cel mai înalt şi mai frumos fel evanghelic tot specificul valoros şi curat al sufletului şi credinţei acestui neam - apoi lucrând nu dinafară ori de la vreo periferie a vieţii sale sufleteşti ci chiar din mijlocul, din miezul ei, - această lucrare zic, este cu uşurinţă şi cu bucurie îmbrăţişată de la început de către aproape întreagă mulţimea acestui popor. Numai aşa se explică marile adeziuni ale maselor poporului de la chiar primele chemări de înrolare în lupta minunată a Oastei Domnului şi succesul mesajului ei ceresc împotriva tuturor piedicilor şi opoziţiilor atât de puternice din partea tuturor forţelor potrivnice ei. Se repetă aidoma fenomenul din vremea Mântuitorului când se ataşa de El toată mulţimea poporului, deşi atât puterea politică cât şi cea religioasă se ridicau împotriva Lui cu toată furia lor...

De aceea, din prăbuşirea vertiginoasă în păcat şi în corupţie, spre care merge acum atât poporul cât şi clericalismul oficial - singura salvare a tuturor nu poate fi alta decât prin Evanghelia propovăduită de Oastea Domnului şi prin naşterea din nou cerută şi practicată de ea prin Hristos şi înnoirea adusă de El. Până ce nu se va vedea clar acest adevăr şi până ce se vor tot căuta mereu alte căi pentru această salvare, totul va merge din rău în mai rău. Şi dacă îndrumătorii de răspundere din biserică şi popor nu vor vrea să vadă şi să primească acest adevăr niciodată, atunci totul va fi pierdut atât pentru ei cât şi pentru toţi cei ce îi urmează în orbia lor, pe totdeauna, pentru că o altă salvare nu există. Cine nu vrea să creadă astăzi, acela o va constata mâine. De aceea cei care ne leapădă acum ca pe o piatră de poticnire, s-ar putea să caute mâine această piatră ca s-o pună în capul unghiului construcţiei lor, pentru a clădi pe ea izbăvirea neamului din prăbuşire şi a Bisericii din corupţie.

Viitorul şi Adevărul ne vor da dreptate. Veţi vedea.

Numai că, pentru aceasta, ne revine şi nouă şi acum şi în viitor tot cea mai mare şi cea mai grea răspundere: aceea de a rămâne cât mai fideli credincioşi pe calea şi în învăţătura cea clară şi dulce a Lucrării Oastei Domnului, aşa cum a fost ea inspirată şi trasată de la început de descoperirea lui Dumnezeu prin iniţiatorul ei. Şi de a ne iubi neamul şi credinţa noastră cu o dragoste şi cu o curăţie atât de mare şi adevărată, încât să facem tot ce putem pentru salvarea acestora cu cea mai cinstită, mai înaltă şi mai devotată conştiinţă. Pentru că acestea ne sunt cele două mai mari şi mai sfinte valori. Tocmai pentru asta simţindu-ne această uriaşă şi permanentă datorie faţă de ele să avem grijă ca în tot timpul şi în tot felul să avem în vedere numai scopul şi rostul nostru în împlinirea acestei misiuni. Şi preocuparea cu teamă de a nu greşi întru nimic nici de a ne abate cumva spre a nu zădărnici ori a întârzia planul lui Dumnezeu şi voia Lui pentru salvarea lor prin noi.

Din grija şi preocuparea aceasta apăsătoare s-a născut şi gândul acestei întâlniri şi hotărâri frăţeşti de care este acum o atât de mare nevoie pe cât era în 12 septembrie 1937 de consfătuirea şi hotărârea de atunci. Şi în 12-16 februarie 1938 de aceea care era atunci.

Întâlnirea şi hotărârea de azi va trebui să precizeze pe totdeauna atitudinea noastră faţă de prozelitismul străin care se amestecă atât de negativ şi de vinovat în Lucrarea Oastei Domnului, în chemarea şi misiunea ei cerească şi unică, folosindu-se de toate nenorocirile noastre şi de toate şireteniile lor, spre a ne răpi mii şi mii de suflete, nimicind sute de adunări şi mai adăugând un necaz la multele pe care le avem de îndurat, prin aţâţarea împotriva noastră şi mai mult a autorităţii noastre clericale, cu învinuirea că noi suntem o punte de trecere la sectari.

Ca şi cum noi am fi vinovaţi de aceste nefericite treceri şi nu prigonirea lor şi viclenia celorlalţi pe care amândouă le-a unit Satana tocmai spre a face astfel cel mai mare rău curatei mişcări a evanghelizării lui Hristos... O, cât de mult rău au făcut aceste două partide a urii şi a dezbinării şi cât de multă pagubă Lucrării lui Hristos de-a lungul atâtor ani - numai Viul Dumnezeu care i-a văzut şi care le va plăti odată după faptele lor, - numai El ştie.

Dar împotriva prozelitismului acestuia iată că a sosit vremea să ne ridicăm acum cu toată hotărârea, spre a ne apăra de sfâşierea lui nimicitoare şi a lua toate măsurile să oprim infiltrarea lui otrăvitoare în mintea şi inima fraţilor noştri.

Iată-ne deci acum prezenţi aici în casa din pădure a fratelui nostru din Poiana Braşovului, vreo 35 de fraţi, veniţi care cum au putut cu multe primejdii şi mari greutăţi.

Moldoveanu şi Tudose, cei doi mai infectaţi de boala dezbinărilor, tocmai ei, care era de cea mai mare nevoie să fie de faţă aici spre a fi confruntaţi direct cu adevărul şi cu fraţii, - tocmai ei, deşi au fost invitaţi cu insistenţă - n-au venit... Poate din teama că nu vor putea răspunde. Poate din sfidare pentru fraţi, poate din viclenia de a se sustrage lăsând totul în echivoc şi mai departe... Poate din laşitate şi frică de a nu suferi cumva din nou din partea autorităţilor. Sau poate din toate acestea. Metoda lor necinstită de a lucra mereu în ascuns şi cu prefăcătorie şi diversiune ferindu-se de adevăr şi ascunzându-şi minciuna, pentru a înşela buna credinţă a fraţilor - rămăsese aceeaşi... Se feriseră întotdeauna să nu aibă confruntare cu fraţii. Să nu fie siliţi să-şi arate gândurile pentru ca la adăpostul acestui întuneric să poată lucra mai departe ca rozătoarele ascunse în magazia Domnului... Această metodă era însăşi structura lui Moldoveanu care era pătruns ca un burete de apă, de duhul şi învăţătura milenistă şi iehovistă încă de la prima lui apropiere de Oastea Domnului. Vă aduceţi aminte de discuţia cu el la prima întâlnire de la Anul Nou 1940. Dar câtă vreme a fost sărac şi necunoscut a avut nevoie să se ascundă fiindcă era milog şi avea interesul să fie ajutat. Cu scopul dovedit mai târziu atât de urât şi de mârşav, de a se infiltra cât mai repede şi a ajunge cât mai sus pentru ca apoi de acolo să nimicească şi să denatureze. Ce murdar lucru şi ce josnic să profiţi de bunătatea şi încrederea celor ce au milă de tine înşelând dragostea lor „care crede totul” pentru ca odată ajuns în vârful grămezii să începi a devasta, a împrăştia şi a vinde totul, pentru ambiţia şi egoismul tău nelegiuit!

Aşa om plin de viclenie bine ascunsă a fost acest alintat şi protejat de noi toţi „Niculiţă” Moldoveanu. Cel dintâi pe care l-a săpat spre a-l înlătura ca să nu-i întunece talentul său fusese chiar bunul lui camarad de cazarmă, colegul lui de grad şi meserie, Iacob Alecu, sergent major trompetist şi el, dar mai înzestrat cu darul cântării ca Moldoveanu - şi mult mai cinstit şi credincios. După aceasta s-a aşezat mai confortabil pe locul întâi. Dar îl deranja acum şi Niculiţă Cioran care avusese atât de minunate melodii încă cu mulţi ani înaintea lui. A reuşit să-l sape şi pe el până ce l-a îndepărtat tot aşa. Apoi şi pe alţii care cum începeau să se afirme până ce s-a considerat că a rămas singurul mare cântăreţ al Oastei Domnului care pentru asta se credea mai presus ca toţi.

Sosise deci momentul când putea da lovitura decisivă pentru a pune stăpânire asupra Lucrării Oastei şi a o transforma într-o sectă personală sub comanda lui arogantă şi nebună. Astfel a devenit nesupus şi obraznic, crezându-se de neînlocuit şi neegalat, sfidând orice sfat şi avertisment frăţesc. Învăţăturile lui susţinute şi propagate cu insolenţă şi cu persistenţă erau tot cele care le tăcuse în ianuarie 1940, când era milog, dar nu le mai tăcea acum când era obraznic.

Folosea cântarea pentru a deschide sufletele ascultătorilor iubitori ai cântării, apoi prin toţi porii sufletului deschişi de aburii cântării strecura otrava învăţăturilor dezbinătoare, peticite pentru uimirea naivilor cu idei de la diferiţi „reformatori” pe care nu se sfia să-i citeze, mai adăugând pe deasupra uneori ca pe un ulei înşelător citate trunchiate şi răstălmăcite şi din Sf. Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Ciprian şi chiar părintele Trifa. Un amalgam de prefăcătorie nebunească şi arogantă. O înfruntare goală de orice conţinut serios... Cred că îşi pierduse tragic şi trist orice echilibru sănătos al judecăţii sale. Toate acţiunile începeau să-l arate ca pe un om bolnav - dar primejdios de închipuit şi de important.

Şi nenorocirea era că mulţi începuseră să se lase atraşi în mrejele rătăcirii lui bolnave. Toţi cei din Sibiu care mai rămăseseră netrecuţi oficial la alte culte, erau total hipnotizaţi de magia lui. Chiar şi bătrânii - 3-4 câţi mai rămăseseră, erau captaţi de el şi nu se mai puteau descurca din mrejele lui încâlcite...

În ţară la fel, el începu să fie căpetenia ascultată a tuturor răzvrătiţilor şi a celor înclinaţi contra clerului şi simpatizanţi ai diversionismului. Încurajat de toate acestea Moldoveanu nu mai avea nici o ruşine şi nici o limită în răzvrătirea lui. Dar se ferea mereu de orice situaţie în care ar putea fi constrâns să-şi clarifice poziţia şi convingerile. Prefera să mintă cu îndărătnicie că el este în Lucrarea Oastei. Că în felul acesta este şi trebuie să fie Oastea. Şi să pretindă că noi toţi ceilalţi suntem rătăciţi, iar nu el. Nici un alt om atât de necinstit şi de primejdios nu mai întâlnisem în Lucrarea lui Dumnezeu de când scăpasem de Secaş. Şi nici nu mă gândeam măcar că se va mai putea ivi vreunul. Dar iată tocmai acest nenorocit pe care îl culesesem din cel mai întunecos anonimat, îl luasem în braţele mele, îl ridicasem pe umerii mei şi îl ajutasem să ajungă într-o situaţie nici sperată vreodată de el, iată acum tocmai acesta mi se suie în cap dovedindu-se a fi - şi a şi fost, o unealtă a vrăjmaşului cel mai perfid... Dumnezeule al Dreptei Judecăţi, adu-Ţi aminte de tot ce am făcut noi pentru el şi de tot ce face el împotriva noastră. Şi judecă Tu între el şi noi, plătindu-ne fiecăruia numai după cum am făcut...

Deci Moldoveanu nu venise între noi nici de data asta, deşi fusese, cum am spus, cel mai stăruitor invitat şi provocat să vină. Sfida întreaga frăţietate ca un Goliat pe poporul lui Dumnezeu şi nu-l lăsase nici pe Tudose cel de la Galaţi, care era tovarăş de rătăcire la Galaţi cu cel de la Sibiu. Cred că aceştia apoi mai influenţaseră să nu vină şi pe alţii. În schimb am aflat mai târziu că el a trimis acolo cel puţin pe doi dintre iscoadele vrăjmaşului: Pop Gheorghe şi Bocăneală David din Cluj.

Astfel adunarea noastră a început în seara asta spre 8 noiembrie 1976 cu cei 35 de fraţi prezenţi - şi cu cele două iscoade trimise special între noi spre a ne pândi ce facem şi spre a merge apoi cu denunţul împotriva noastră spre a ne vinde.

Pe la ceasul 9 seara ne-am plecat pe genunchi şi cu o rugăciune fierbinte am mulţumit Domnului pentru prilejul acesta atât de deosebit şi L-am chemat stăruitor cu lacrimi fierbinţi pe Domnul Isus să vină şi să rămână în mijlocul nostru. Să ne dea lumina şi călăuzirea Duhului Sfânt, ocrotind şi păzind totul cu Sfânta Lui putere. Aşa cum ne rugasem şi acum peste 39 de ani sub mesteacănul din Aleea Filozofilor cu părintele Iosif în mijlocul celor peste cinci sute de fraţi de atunci. Îl simţeam şi acum aici alături de noi pe profetul Domnului şi înaintaşul nostru, rugându-se şi el împreună cu noi şi acum ca atunci. Pentru că tot la o răscruce la fel de mare eram şi de data asta. Tot într-o luptă la fel de grea eram încleştaţi cu un alt vrăjmaş dar mult mai primejdios. Şi tot pentru luarea unei mari hotărâri istorice ne adunasem.

Ne-am aşezat apoi cu toţii pe nişte scaune lungi aşezate de-a lungul celor patru pereţi ai camerei şi în jurul mesei de la mijloc, de la fereastră şi până la uşă.

M-am ridicat în mijlocul fraţilor având în mână Ecoul din 12 septembrie 1937, cu toată relatarea întâmplărilor şi hotărârilor de atunci. Şi mai aveam încă alte trei documente scrise la maşină, două semnate în copie de către părintele Iosif în aprilie şi mai 1935 şi unul semnat în original de către noi cei câţiva de la redacţia, librăria şi adunarea din Sibiu, din ziua de 12 martie 1938. - Eram 25 de fraţi bărbaţi din Sibiu atunci acolo în acea adunare. Prin toate aceste documente se adevereau încă odată Mitropoliei Sibiului ataşamentul total al părintelui Iosif şi al nostru atât faţă de Biserica noastră Ortodoxă şi învăţătura ei cât şi faţă de Oastea Domnului şi de dreptatea pe care o avea părintele Trifa. După cum o făcuseră şi cei 500 de fraţi delegaţi la Sfatul Central din 12 septembrie trecut, prin Moţiunea înaintată Mitropoliei atunci. Aceste documente întăreau şi ele cele scrise pe larg în Ecoul şi adevereau convingerea noastră deplină de dreptatea părintelui Iosif. Şi repetam şi din partea noastră în special cererea de rezolvare dreaptă a acestui dureros conflict şi reabilitarea părintelui Iosif.

Dăm aici în copie aceste trei documente:

Primul Document:

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne

În preajma Anului Nou a. c. - precum este ştiut, s-a iscat un dureros conflict în legătură cu mişcarea Oastea Domnului. Felul cum s-a desfăşurat acest conflict m-ar fi silit să ies din ascultarea ierarhică.

Regret şi mă doare că - în aşteptarea unei soluţii de înţelegere, eu am rămas în starea aceasta.

Declar însă că departe de mine a fost, este şi va fi gândul să permanentizeze starea aceasta sau s-o prefac într-un conflict cu Biserica, cu vătămarea canoanelor şi a ierarhiei, sau să pornesc în direcţia aceasta Oastea Domnului.

Ca o dovadă despre aceasta aduc şi faptul că îndată după deschiderea conflictului m-am prezentat I.P.S. Sale Patriarhului Dr. Miron Cristea declarând că înţeleg să rămân până la sfârşitul vieţii mele un slujitor devotat al Bisericii şi supus disciplinei bisericeşti - aşteptând rezolvarea conflictului din partea Sf. Sinod, respectiv a forurilor bisericeşti competente.

Iar de altă parte, membrii mişcării Oastea Domnului au făcut şi ei din toate părţile ţării declaraţii solemne că înţeleg să rămână pentru totdeauna fii credincioşi ai sfintei biserici, aşteptând şi ei dezlegarea fericită a neînţelegerii ce s-a iscat. Recunosc că în desfăşurarea acestei scurte neînţelegeri, am avut şi unele ieşiri pe care le regret, îmi exprim părerea de rău pentru ele şi îmi cer iertare pentru ele.

Regretând toate şi cerându-mi iertare pentru toate, doresc să reintru în ascultarea ierarhică, urmând însă şi cerând ca odată cu aceasta să fie soluţionate fericit şi chestiunile din cauza cărora a ieşit această dureroasă frământare.

Iar întrucât rămânerea mea în arhiepiscopia Sibiului ar fi neavenită - fie din felul în care s-au desfăşurat lucrurile, fie din greutatea ce s-ar ivi în soluţionarea chestiunilor în cauză, fie în greutatea ce s-ar ivi în viitoarea mea activitate la Sibiu, - în interesul liniştii şi păcii sfintei biserici, eu sunt gata să fac jertfa aceasta de a părăsi Sibiul şi arhiepiscopia Sibiului cerându-mi arhiereasca binecuvântare pentru a trece în altă eparhie.

Sibiu la 18 aprilie 1935

Cu smerită supunere,

preot Iosif Trifa.

Al doilea Document:

Apărarea

Înaintată în scris Consistoriului Spiritual Eparhial de către

Pr. Iosif Trifa, înainte de a cunoaşte cuprinsul actului de acuză.

Prea Venerat Consistoriu Spiritual Eparhial,

La acuza ce mi se aduce precizez şi răspund din partea mea următoarele:

Cauzele care m-au dus la ieşirea din ascultarea ierarhică şi la scoaterea unei foi afară de această ascultare - sunt arătate pe larg în articolul Istoria unei Jertfe din foaia Oastea Domnului pe care o alătur ca document aici.

Mersul conflictului este arătat acolo numai până la un loc, până la data foii. De atunci încoace mai servesc Consistoriului Spiritual Eparhial următoarele date şi amănunte care cred că îşi au însemnătatea lor:

Văzând că conflictul continuă şi nu se face nimic pentru o oarecare aplanare, m-am prezentat la păr. rector al Academiei Teologice, Nicolae Colan, rugându-l să aducă la cunoştinţa I.P.S. Sale mitropolitul Nicolae că eu nu înţeleg să tulbur liniştea Bisericii şi în special a arhiepiscopiei. Întrucât o înţelegere nu s-ar mai putea face, eu sunt gata să părăsesc Sibiul şi arhiepiscopia. Prin aceasta vedeam eu un început de descordare, o uşurare a situaţiei, pentru că pe atunci era o mare tulburare pe fronturile Oastei. N-am primit însă nimic în cauză.

Mai târziu, pe la începutul lunii trecute, o anumită mijlocire între I.P.S. Sa şi mine a făcut pr. prof. Nanu, pe care l-am rugat să ducă la reşedinţă dorul şi dorinţa mea de a relua raportul de ascultare şi de soluţionare în chip fericit a chestiunilor care au produs dureroasa frământare. Am chiar şi propus praznicul Învierii ca cel mai potrivit pentru a face o bucurie pentru Oastea Domnului şi toată ţara.

N-am primit însă nimic, nici o indicaţie. Văzând că vremea trece şi lucrurile se amână, mi-am cerut audienţă la I.P.S. Sa. M-am prezentat şi mi-am cerut iertare. La un rezultat precis însă nu s-a putut ajunge. I.P.S. Sa mi-a spus să precizez în scris ceea ce am de spus. Eu eram de părere să se lămurească mai întâi toate chestiunile care au produs frământarea şi apoi să se precizeze în scris ceea ce va fi necesar.

Văzând că I.P.S. Sa stăruie să precizez în scris ceea ce am de spus, am făcut şi acest lucru.

Cu data de 18 aprilie am înaintat I.P.S. Sale următoarele rânduri:

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne

În preajma Anului Nou a. c. precum este ştiut, s-a iscat un dureros conflict în legătură cu mişcarea Oastea Domnului. Felul cum s-a desfăşurat acest conflict m-a silit să ies din ascultarea ierarhică.

Regret şi mă doare că în aşteptarea unei soluţionări de înţelegere - eu am rămas în starea aceasta. Declar însă că departe de mine a fost, este şi va fi gândul să permanentizez starea aceasta sau să o prefac într-un conflict de biserică cu vătămarea canoanelor şi a ierarhiei, sau să pornesc în direcţia aceasta mişcarea Oastea Domnului. Ca dovadă despre aceasta aduc şi faptul că îndată după deschiderea conflictului m-am prezentat I.P.S. Sale Patriarhul Dr. Miron Cristea declarând că înţeleg să rămân până la sfârşitul vieţii mele ca slujitor devotat al Bisericii şi supus disciplinei bisericeşti, aşteptând rezolvarea conflictului din partea Sf. Sinod, respectiv a forurilor bisericeşti competente.

Recunosc că în desfăşurarea acestei acute neînţelegeri, am avut şi unele ieşiri pe care le regret, îmi exprim părerea de rău pentru ele şi îmi cer iertare.

Regretând toate şi cerându-mi iertare pentru toate, doresc să reintru în ascultarea ierarhică, urmând însă şi cerând ca odată cu acestea să fie soluţionate în chip fericit şi chestiunile din cauza cărora a ieşit această dureroasă frământare.

Iar întrucât rămânerea mea în arhiepiscopia Sibiului ar fi neavenită - fie din felul în care s-au desfăşurat lucrurile, fie din greutatea ce s-ar ivi în soluţionarea chestiunilor în cauză, fie în greutatea ce s-ar ivi în viitoarea mea activitate la Sibiu, - în interesul liniştii şi păcii sfintei biserici, eu sunt gata să fac şi jertfa aceasta de a părăsi Sibiul şi arhiepiscopia Sibiului cerându-mi arhiereasca binecuvântare pentru a trece într-o altă eparhie.

Sibiu la 23 aprilie 1935

Cu smerită supunere,

preot Iosif Trifa.

Cu scrisoarea aceasta eu credeam că se deschide drumul aplanării conflictului.

N-am primit însă nici un fel de răspuns sau indicaţie.

Am precizat aceste amănunte ca o dovadă că eu am căutat mereu reluarea raportului de ascultare ierarhică şi de soluţionare a conflictului. Mi s-a cerut mereu reintrarea în ascultare - şi am căutat-o.

De încheiere rog pe Veneratul Consistoriu Spiritual Eparhial în judecarea acestei cauze să se ţină seama că aici nu este vorba numai de o abatere şi pedepsirea ei, ci este vorba despre soluţionarea fericită a unei chestiuni care agită o biserică întreagă, o ţară întreagă.

În interesul Bisericii şi al neamului meu pentru care şi eu am făcut ceea ce Domnul mi-a ajutat să fac, eu doresc ca Ven. Consistoriu Spiritual să afle calea cea mai bună care să aducă mult dorita aplanare a conflictului pentru ca binecuvântata mişcare de înviorare Oastea Domnului să-şi poată continua drumul ei de lumină.

Aceste rânduri sunt răspunsul meu de apărare înainte de a cunoaşte cuprinsul actului de acuzare...

Din cuprinsul actului de acuzare spicuiesc unele afirmaţii la care dau răspunsul cuvenit în procesul verbal.

Sibiu la 9 mai 1935

Preot Iosif Trifa.

Al treilea Document:

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne

Un grup de credincioşi ai Bisericii noastre strămoşeşti, care facem parte din mişcarea de trezire spirituală religioasă Oastea Domnului iniţiată şi condusă de părintele Iosif Trifa, domiciliaţi în Sibiu, chemaţi fiind şi verbal şi mai ales prin comunicatul scris şi publicat în foaia Oastea Domnului din 6 martie 1938 - spre viaţa cea dintâi a Oastei Domnului.

Cu supunere şi devotament mărturisim din nou credinţa noastră şi repetăm ceea ce tot timpul am spus-o că ostăşia Domnului Isus o trăim şi vrem să o trăim sub binecuvântarea Bisericii noastre strămoşeşti.

Dar chemaţi fiind la o viaţă de luptă duhovnicească împotriva păcatului şi înrolându-ne de bună voie într-o mişcare a Domnului cu smerită părere credem că viitorul acestei mişcări depinde de voluntariatul ei. Acest voluntariat prin care a lucrat revărsarea Duhului Sfânt, a fost şi este fiinţa şi biruinţa acestei mişcări.

Trezirea la o viaţă nouă a fost problema ce ne-a fost pusă. Ne-am înrolat în această mişcare producându-se în noi procesul profund al renaşterii sufleteşti.

Iar această renaştere ne-a venit prin puterea Domnului Isus Hristos şi Cuvântul Evangheliei Lui tâlcuită şi împărtăşită sufletelor noastre prin scrisul înaripat şi truda jertfelnică a aceluia care a fost părintele Iosif Trifa, întâiul ostenitor al Oastei Domnului.

De aceea, pentru a nu face un act impios faţă de memoria celui plecat şi un gest de desolidarizare cu fraţii noştri de credinţă din întreaga ţară care adunaţi în 12 septembrie 1937 împreună cu părintele Iosif Trifa au înaintat o moţiune I.P.S. Voastre - cu smerită supunere şi încredere aşteptăm răspunsul la această moţiune, răspuns pe care I.P.S. Voastră ni l-aţi promis.

Pe lângă aceasta ne îngăduim a mărturisi înaintea oamenilor şi a lui Dumnezeu că rămânem, dorim şi vrem să rămânem pe lângă credinţa cea dintâi care ne-a însufleţit să pornim la luptă prin această mişcare contra păcatului.

Credem şi mărturisim precum am văzut şi auzit că mişcarea religioasă în care ne-am înrolat este viaţă. Ori viaţa nu poate fi anchilozată în tipare omeneşti.

De aceea întru smerenia noastră socotim, precum şi după cele spuse nouă dintru început că Statutele destinate mişcării Oastei în forma lor actuală nu sunt potrivite pentru mişcarea în care suntem înrolaţi, căci aceasta n-a fost şi nu poate fi o societate ca oricare alta, ci numai o mişcare duhovnicească, un curent de viaţă nouă în cadrele sfinte ale ortodoxiei noastre, iar o mişcare a Duhului nu poate fi prinsă în tipare fără a fi ucisă.

Religia creştină este viaţă, - şi viaţa trece de la om la om prin atingerea sufletului ce se aprinde ca lumina din lumină.

Mişcarea condusă de părintele Iosif Trifa a avut acest secret că a aprins „lumina din lumină”.

Renaşterea sufletelor noastre este problema şi cheia mântuirii.

Materializarea nu foloseşte la nimic, iar religia nu se poate închega în regulamente reci - strict omeneşti - după cum nici apostolul Pavel n-a plecat la propovăduirea Evangheliei cu statutele în spinare.

După toate acestea am mărturisit şi mărturisim că suntem copii credincioşi ai sfintei noastre biserici.

Mişcarea religioasă din care facem parte s-a născut şi trăieşte sub aripile Bisericii. Ea este în însăşi substanţa Bisericii. Ea nu este ceva mai mult decât ortodoxia, ci este numai o familie restrânsă, o comuniune de frăţietate evanghelică, cu gândul precis de a trăi mai intens învăţăturile Bibliei şi Bisericii. Ea nu a vrut şi nici nu vrea să facă reguli peste sau contra Bisericii.

Prin această mişcare religioasă vrem numai să trăim cu toată fiinţa regulile existente ale Bisericii. Biserica nu are nevoie de nici o asociaţie religioasă, fiindcă ea însăşi este o atare asociaţie. Are însă nevoie de un curent purificator care să vină din rândurile ei. În acest curent religios în care suntem încadraţi am avut şi avem nevoie de oameni destoinici, pregătiţi nu numai în a şti vorbi şi discuta, ci doveditori prin fapte şi purtare morală că sunt adevăraţi creştini. Ca urmare, în fruntea noastră am vrut şi vrem să fie socotiţi de drept conducători văzuţi numai aceia care fie preoţi fie laici, trăiesc viaţa ostăşiei Domnului.

Prin rezerva de a nu se face îngrădire Duhului, a curentului de viaţă, rugăm însă să nu fim socotiţi ca potrivnici unei reglementări juridice, a punerii mişcării în cadrele juridice de trebuinţă, pentru o bună îndrumare în cele materiale. Nu suntem în contra unui statut tip juridic care să se ocupe însă de mişcarea spirituală. Să reglementeze însă toate chestiunile administrative în legătură cu mişcarea.

I.P.S. Stăpâne! Pentru a se putea rezolva toate cele de mai sus şi cele din moţiunea din 12 septembrie 1937, pentru ajungerea la Oastea cea dintâi, toate gândurile noastre se îndreaptă către I.P.S. Voastră, cu o smerită rugăminte: că dând dovadă noi şi toţi fraţii noştri din restul ţării de alipire constantă şi strânsă de sfânta noastră biserică şi putând avea încredere în statornicia credinţei noastre strămoşeşti - să binevoiţi a mijloci la Sf. Sinod pentru reabilitarea părintelui Iosif Trifa, care cât timp a fost în viaţă nu s-a declarat contra Bisericii. Şi pentru repunerea mişcării noastre în drepturile şi libertatea ei de la început.

Ai I.P.S. Voastre supuşi şi smeriţi fii duhovniceşti.

Sibiu la 12 martie 1938

(Urmează semnăturile în original ale următorilor: Tit Trifa, Traian Dorz, Ioan Marini, Crăciun Vasile, Ioan Opriş, Prisecan Ilie, Gheorghe Comiza, Ioan Dragomir, Păsculescu Dumitru, Diac Vasile, Gheorghe Crăciunescu, Pruma Ioan, Piţigoi Ioan, Munteanu Valer, Drăgoi Nicolae, Munteanu Nicolae, Reşiţan Vasile, Fulea Ioan, Ioan Diac, Nicolae Bucur, Sotir Simion, Pascu Adam, Cosman Alexandru, Ioan Capătă, Ioan Popovici).

Le-am spus şi le-am arătat prin citirea acestora cât am putut de pe larg fraţilor prezenţi şi prin ei tuturor fraţilor din ţară cele trei mari adevăruri pe care nu trebuie să le uităm niciodată şi anume:

1 - Că noi nu suntem începătorii acestei lucrări sfinte ci suntem numai nişte continuatori în ea, unii mai demult, alţii mai de curând, unii mai de la centru, alţii mai de la periferie. Că nu noi am primit de Sus de la Dumnezeu inspiraţia şi puterea creării ei. Şi nu noi am făcut munca cea grea şi anevoioasă a începutului - ci altul, părintele Iosif Trifa, a fost acela care a primit direct de la Duhul lui Dumnezeu chemarea şi călăuzirea cum să facă şi să îndrume după planul şi după voia Lui această lucrare duhovnicească. Duhul Domnului aşa i-a arătat s-o facă. El aşa a făcut-o. Şi aşa ne-a lăsat-o. Noi doar am intrat în această lucrare primită de-a gata, fără a mai avea nici nevoie şi nici voie nici să adăugăm nici să scădem nimic - după cum spune Mântuitorul şi apostolilor Săi în Evanghelia sf. Ioan cap. 4, 37-38. Eu - zice Domnul Isus - v-am trimis pe voi să seceraţi acolo unde nu voi v-aţi ostenit. Alţii s-au ostenit iar voi aţi intrat în lucrul lor... Prin urmare noi suntem numai nişte urmaşi ai acelora care au început şi au dus până la noi şi încă multă vreme în fruntea noastră această Lucrare sfântă. Ei au fost schimbul întâi - noi acum cel mult suntem schimbul doi, după ei. Deci, dacă noi suntem cel mult schimbul doi ori chiar schimbul trei, luând în primire lucrul început şi dus atâta vreme de către ei, ce mare datorie avem ca să preluăm şi să continuăm cu toată cutremurătoarea conştiinţă a răspunderii noastre, acest lucru sfânt întocmai aşa cum au lucrat ei. Să clădim pe temelia sfântă a lui Isus Cel Răstignit exact în acelaşi fel cum au făcut ei, până în clipa când noi am intrat, iar ei au ieşit din lucru.

2 - Ca nişte zidari cinstiţi şi conştiincioşi noi trebuie să preluăm de la ei acelaşi plan al lucrării şi dreptar al zidirii... Aceleaşi unelte cu care lucrează ei şi acelaşi material din care zidiseră.

Dreptarul învăţăturii sănătoase după care lucrase părintele Iosif era preluat de la sfinţii Apostoli, apoi de la Sfinţii părinţi. Dreptarul acesta l-au folosit cei dinaintea noastră, având totdeauna cea mai mare atenţie şi grijă să nu se abată de la el nici la dreapta şi nici la stânga, ci să se alinieze şi pe ei şi să alinieze şi pe alţii cât mai desăvârşit după acest sănătos Dreptar. Nouă ne este acum şi nespus mai uşor dar şi nespus mai greu decât lor. Mai uşor din cauza luminii mult mai mare pe care ne-au lăsat-o ei acum. Dar şi mai greu din cauza lipsei de ascultare a unora dintre noi cei dinăuntru precum şi din cauza marilor împotriviri ale unora dinafară. De aceea răspunderea ce ne revine nouă acum este atât de mare pentru că lucrarea aceasta care ne-a fost lăsată nouă, când am primit-o noi era atât de curată şi de frumoasă în starea ei. Atât de mare şi de unită în numărul ei. Şi atât de bogată şi de plăcută în roadele ei duhovniceşti. Şi iată cum arată astăzi grădina şi via acestei lucrări atât de plăcută atunci, - dar atât de pustiită astăzi.

3 - Pentru a ne orienta acum bine în viitor, avem nevoie neapărat să stăm acum bine aici şi să privim bine în trecut. Să luăm pildă şi lumină de la felul cum au lucrat cei dinaintea noastră în împrejurări ca acestea pentru ca să nu abatem nici noi cu nimic Lucrarea lui Dumnezeu de care noi răspundem în clipa aceasta, de la calea şi rostul pe care i l-a rânduit El. Nici să nu clădim noi deasupra lucrului lor un alt material ori în alt fel de cum au făcut ei.

Să luăm deci cu evlavie şi cu frică de Dumnezeu foarte bine seama la aceste adevăruri acum când suntem aici pentru a preciza cu mare hotărâre atitudinea noastră clară şi definitivă atât faţă de învăţăturile străine care am văzut cât rău ne-au făcut până astăzi şi ne mai fac încă, cât şi faţă de acei dintre noi sau dintre străini care aduc aceste învăţături stricătoare şi le propagă cu îndărătnicie răufăcătoare printre fraţi şi prin adunările Oastei Domnului. După cum spune şi sfântul Pavel când zice: ...Ştiu bine fraţilor că după plecarea mea se vor vârî între voi lupi răpitori care nu vor cruţa turma şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase ca să atragă pe cei începători de partea lor (Fap. Ap. 20,29-30). Să luăm deci şi noi acum foarte bine seama la aceste înştiinţări în desfăşurarea muncii rânduită de Dumnezeu azi nouă care răspundem prin această Lucrare de mântuirea în perspectivă a neamului nostru şi de învierea duhovnicească şi evanghelică a Bisericii noastre.

Am ales aceste 3 documente - am zis mai departe - fiindcă cea mai mare parte dintre cei care suntem adunaţi acum aici sunteţi mai tineri şi poate că nici nu le cunoşteaţi prea bine. Totuşi iată că mai sunt aici şi câţiva fraţi care au fost prezenţi atât la Consfătuirea din 12 septembrie 1937 cât şi la legământul de la mormântul părintelui Iosif din 12-16 februarie 1938. Aceştia trebuie să-şi aducă bine aminte despre cele petrecute atunci şi pot adeveri prin viu grai acum aici în faţa tuturor cele ce vi le citesc şi vi le înfăţişez eu prin aceste documente.

După ce am să vă termin de înfăţişat aceste

lucruri şi veţi lua pe deplin şi clar cunoştinţă de ele, va trebui să vă încărcaţi sufletele cu cutremurătoarea răspundere de a le împlini întocmai şi de a învăţa şi pe alţii să le împlinească.

Eu îmi voi face aici în faţa lui Dumnezeu şi în faţa tuturor celor ce sunteţi aici, mărturisirea mea. Şi îmi voi înnoi legământul meu pentru primirea, păstrarea şi împlinirea lor întocmai pe toată viaţa mea. Iar după mine va trebui şi fr. voastră fiecare la rând, aşa cum vă găsiţi aşezaţi pe aceste scaune să luaţi cuvântul pentru a vă arăta personal convingerea, aici în faţa lui Dumnezeu şi în faţa Lucrării Oastei Domnului, prezentată aici prin fraţii delegaţi veniţi din partea adunărilor frăţeşti, în numele ei. Va trebui să precizaţi deci fiecare deschis, clar şi hotărât, la rând, care vă este încredinţarea şi atitudinea faţă de învăţătura şi credinţa Oastei Domnului de astăzi şi din viitor.

Cum înţelegeţi să fiţi şi să lucraţi atât faţă de această învăţătură şi credinţă, cât şi faţă de cei care le încalcă şi le schimbă. Fie ei din mijlocul nostru fie dinafara noastră. Trebuie să fim cinstiţi faţă de Dumnezeu, faţă de Adevăr şi faţă de Frăţietatea Oastei. Căci am pus un legământ sfânt că vom împlini întocmai toate acestea.

Eu am fost şi sunt prezent, iată de peste 45 de ani în chiar centrul tuturor evenimentelor acestei istorii zbuciumate a Oastei Domnului.

Am făcut parte din nucleul de conducere al Oastei împreună cu părintele Trifa încă din 1934, participând direct alături de părintele Iosif şi cei câţiva fraţi care nu mai sunt, la toată munca şi lupta de atunci. Am trecut apoi prin furtuni în care nu se mai vedea om cu om. Au căzut dintre noi cu miile şi chiar cu zecile de mii, dar Dumnezeu mi-a ajutat să rămân neclintit lângă Steagul Oastei şi lângă purtătorul acestui Steag căutând să sprijinesc şi eu un braţ al lui Moise, să mânuiesc şi eu după puterile mele o sabie şi după priceperea mea o unealtă lângă Neemia. Toţi cei care sunteţi acum aici sunteţi martori şi ştiţi că nu mint.

Au fost vremuri când sub loviturile vrăjmaşilor furioşi şi puternici mai rămăsesem atât de puţini şi de împrăştiaţi încât nimeni nu se mai numea nici măcar în batjocură cu numele Oastei Domnului ci toţi se numeau cu dispreţ trifişti, schismatici, sectari, eretici... Până şi cei ce ne priviseră cu respect cândva se depărtau acum cu ruşine şi cu dispreţ de noi.

În anii aceştia - din 1947, lucrând la trierea arhivei rămasă din timpul acelor ani chinuiţi, găsesc multe circulare şi dispoziţii date de către autorităţile bisericeşti de atunci şi de către cele de stat împotriva noastră, ca împotriva celor mai mari răufăcători. Păstrez încă între lucrurile mele pe undeva pe acasă câteva astfel de ordine circulare date de unele episcopii şi prefecturi de atunci după formula: „...urmăriţi, prindeţi şi înaintaţi sub escortă pe individul Traian Dorz care suntem informaţi că umblă prin satele noastre făcând propagandă duşmănoasă împotriva Bisericii noastre... El face parte din organizaţia schismatică a fostului preot Iosif Trifa, decedat...”

Dar Slăvit să fie Domnul care nu numai că ne-a scăpat din toate până azi, dar i-a dovedit pe toţi pârâtorii noştri ca mincinoşi, arătând la lumina zilei în faţa lumii întregi dreptatea cauzei pentru care am luptat şi am suferit atât de mult. Şi nevinovăţia noastră faţă de tot ce eram învinuiţi.

Astăzi nici unii dintre cei ce ridicau atunci pietrele cele mai grele împotriva noastră, nu mai sunt. S-au dus ori cu grămada ori pe rând la Judecata lui Dumnezeu şi la răsplata Lui. Iar noi cei puţini şi slabi şi fără nume atunci am ajuns o mare oştire care umple ţara şi lumea. Sute de mii suntem, multe sute de mii - şi peste 80% dintre noi sunt tineri, tineri inteligenţi, talentaţi, frumoşi şi sănătoşi la trup şi la suflet. La adunările şi la nunţile noastre ne întâlnim cu miile. Şi în ciuda amenzilor, ameninţărilor şi restricţiilor, numărul nostru creşte continuu şi râvna fraţilor la fel. Inimile noastre ale tuturor vibrează de dragoste pentru Hristos. Ochii ne strălucesc în lacrimi şi glasul ne laudă pe Domnul în cele mai inspirate, mai cereşti şi unice stări din lume. Îţi vine să strigi şi să sari de bucurie precum psalmistul şi regele David în zilele marilor sărbători şi biruinţe ale lui Dumnezeu şi ale poporului Său.

Cum oare să-L putem slăvi şi lăuda îndeajuns pe Domnul Dumnezeul nostru pentru toate acestea? Cum altfel decât aşa, făcându-I lucrul Său cu toată dragostea şi teama pentru ca El să fie mulţumit de noi. Tocmai de aceea acum când trebuie să luăm şi noi nişte hotărâri atât de mari care pot ajuta şi grăbi izbânda cea mare pentru salvarea întregului nostru popor şi reînvierea sufletească a întregii noastre biserici, fiecare dintre noi să fim în cel mai înalt grad pătrunşi şi conştienţi de datoria ce ne revine înaintea lui Dumnezeu şi a viitorului Frăţietăţii noastre pentru aceasta...

Vorbeam plin de înflăcărare, adânc mişcat şi cu ochii scăldaţi de lacrimi, pentru că trăiam atât de puternic acest moment hotărâtor - şi doream din toată fiinţa mea să-l trăiască în felul acesta şi fiecare dintre cei 35 de fraţi care erau acum aici în faţa lui Hristos, la Poiana Braşovului.

După această cam lungă dar necesară introducere am citit din foaia Ecoul toate cele scrise în vremea aceea despre desfăşurarea Consfătuirii din 12 septembrie 1937, despre numele multora dintre cei prezenţi atunci, despre cuvântările şi îndrumările părintelui Iosif, despre moţiunea acelui Sfat Frăţesc, despre adeziunea totală şi semnarea cu mâna proprie a tuturor celor prezenţi pe acest act istoric şi despre tot ce s-a mai petrecut şi cum s-a încheiat Sfatul Frăţesc. Apoi le-am citit şi explicat clar şi tare şi celelalte trei documente despre care am amintit mai înainte - apoi am încheiat cu declaraţia mea personală astfel:

„- Ca şi în 12 septembrie 1937 şi în 12-16 februarie 1938 şi de atunci şi până astăzi, eu nu am nici acum şi nu voi avea nici în viitor până la moarte o altă credinţă ori o altă învăţătură cu privire la aceste lucruri decât aceeaşi una şi pe totdeauna. Cum am fost de la început, aşa am rămas şi aşa promit din nou în faţa lui Dumnezeu şi în faţa lucrării Oastei Lui să fiu şi să rămân până la moarte. Şi cu ele aşa vreau să trec atunci peste pragul morţii să merg aşa în faţa Domnului şi Mântuitorului meu Isus Hristos... La Judecata şi la Răsplata Lui.

Iar în ce priveşte pe cei care îi cunosc sau care îi vor cunoaşte că aduc învăţături străine în adunarea Oastei Domnului, ori vor primi şi vor încuraja pe cei care le aduc, după întâia şi a doua mustrare dacă nu se vor îndrepta îi voi socoti vrăjmaşi ai Lucrării lui Dumnezeu, potrivnici ai lui Hristos şi vinovaţi împotriva Duhului Sfânt. Voi lupta împotriva lor ca împotriva unor vrăjmaşi ai Lucrării lui Dumnezeu şi mă voi feri izolându-i ca pe nişte leproşi duhovniceşti. Aşa să-mi ajute Dumnezeu, după Cuvântul Lui Cel Sfânt. Amin...”

Şi acum iată este rândul fr. voastre începând cu primul de acolo de pe locul de la uşă şi până la ultimul cel de la capătul celălalt să vă ridicaţi, să alegeţi şi să mărturisiţi. Dumnezeu să vă asculte şi să vă însemne în faţa Lui tot ce gândiţi şi tot ce veţi mărturisi...

Au urmat la cuvânt toţi, fiecare la rândul său.

În afară de trei care erau mai demult cunoscuţi ca dezbinători şi potrivnici, toţi ceilalţi au mărturisit cu lacrimi şi cutremur totala lor adeziune la învăţătura şi credinţa Bisericii şi Oastei, punând gând şi legământ şi ei fiecare că aşa vor fi şi vor rămâne până la moarte.

Doar cei trei, vechi prieteni ai lui Moldoveanu - şi partizani ai diversionismului, fără să-şi arate nici de data asta, pe faţă gândurile ca şi el, dispreţuind însemnătatea acestei consfătuiri au ocolit orice precizare a poziţiei lor, lăsând lucrurile încurcate după obiceiul lor şi al lui.

Am stăruit de ei din nou zicând: să nu ne dăm în lături de la marea datorie pe care o avem acum şi aici, de a înţelege şi de a preciza clar şi categoric încredinţarea şi atitudinea noastră faţă de problema pentru care suntem aici. Pentru noi şi pentru neamul nostru, trebuie să ne fie clar pe totdeauna că mântuirea nu poate veni prin nici o altă lucrare străină şi din afara ţării noastre sau a credinţei noastre, ci numai printr-o lucrare dinăuntrul acestora. Şi aceasta este Lucrarea Oastei Domnului. Prin felul cum a pornit şi a lucrat ea până acum de zeci de ani, s-a dovedit a fi unica şi puternica Lucrare evanghelică trimisă de Dumnezeu special neamului nostru şi Bisericii noastre. Dacă până la apariţia Oastei Domnului au mai fost în ţara noastră şi alte lucrări religioase, ele s-au dovedit a fi slabe şi sărăcăcioase, cu un mesaj încurcat şi inferior, arătându-se total neputincioase de a face o mare şi solidă lucrare de trezire şi rodire duhovnicească şi durabilă în ţara noastră şi în poporul nostru.

Fiind total străine nu numai de învăţătura şi credinţa noastră, ci şi de structura sufletească a poporului nostru. De aceea ele n-au putut avea nici ecou şi nici priză în mijlocul nostru, rămânând total străine şi azi ca la început. Prin urmare strângeţi-vă gândurile aici lângă vatra caldă şi duioasă a sufletului nostru şi indentificaţi-vă cu scopul lui Dumnezeu. Rupeţi-vă inima şi gândurile de tot ce este străin - şi alipiţi-vă total de Lucrarea în care v-a născut şi chemat Domnul în Oastea Lui pe totdeauna. Aceasta este pentru noi Lucrarea lui Hristos, nu falsele crezuri şi dezbinătoarele învăţături seci, uscate şi fără nici o dulceaţă şi bucurie, aduse nu cu un gând total bun faţă de noi. Lucrarea Oastei este a Domnului şi noi trebuie să o ferim de orice duhuri străine. Nici habotnici formalişti, dar nici habotnici diversionişti. Nici o cruce fără Hristos, dar nici un Hristos fără cruce.

Dacă ar fi fost nefericită o alunecare a Oastei Domnului în prăpastia oficializării, - atunci desigur cu atât mai mult ar fi şi mai nefericită o alunecare în cealaltă prăpastie a rătăcirilor, spre care au tras-o şi au împins-o cu atâta nebunie unii... Şi care încă o mai trag şi o împing şi acum. Dar slăvit să fie Domnul că n-a lăsat-o să cadă nici în prima şi El n-o va lăsa să cadă nici într-a doua ispită. Totuşi aceasta nu scade întru nimic marea vină a celor care au vrut să-i facă acest rău. Nici a celor dinafara şi nici a celor dinăuntrul ei. Nici a celor din trecut, nici a celor din prezent şi desigur şi din viitor.

Trebuie să vă precizaţi foarte clar şi categoric chiar acum atitudinea faţă de crezurile străine care s-au dovedit că nu vin spre noi decât cu gânduri hrăpăreţe şi vrăjmaşe, căci iată pe toate sufletele care le-au răpit din trunchiul şi din trupul Oastei, nu mai buni i-au făcut ci i-au făcut mai răi. După ce i-au făcut să-şi lepede credinţa, să-şi piardă dragostea şi să-şi calce legământul dintâi, toţi aceştia au devenit nişte batjocoritori ai Crucii, ai Maicii Domnului, ai Bisericii, ai Sfintei Împărtăşanii şi ai tuturor lucrurilor sfinte pe care le cinsteau şi le respectau cu evlavie şi ei înainte, cum se şi cuvine. Au devenit chiar şi mai răi de cum erau ei înşişi înainte până nici nu cunoscuseră pe Dumnezeu şi nici nu auziseră de Cuvântul Lui, cum spune Sfânta Scriptură (Matei 12,45; Evrei 10,26).

Noi nu urâm pe nimeni şi nu batjocorim credinţa nimănui. Nu dezbinăm adunările altora şi nu avem nevoie de nimic din ce este al lor. Respectăm dreptul fiecăruia la credinţa pe care şi-o alege singur şi de bunăvoia lui. El şi-o alege, el va răspunde...

Dar acuzăm înaintea lui Dumnezeu pe toţi acei care din interes, din lăcomia şi din dorinţa nebunească de acaparare a sufletelor, nu ţin seama nici de ce este drept nici de ce este păcat, ci dau năvală asupra sufletelor neştiutoare ori uşuratice şi caută să le sucească mintea, să le strice inima, să-i amăgească cu felurite metode numai să-i prindă în mreaja lor... Să le facă să-şi batjocorească credinţa dată lor de Dumnezeu. Să-şi calce legământul dat de ei lui Hristos şi să-şi lepede lucrarea Duhului Sfânt în care au fost chemaţi. O astfel de faptă nu se poate spune cât de blestemată şi de satanică este. Şi cel care se face vinovat de păcatul acesta desigur nu va avea iertare nici în veacul acesta şi nici în cel viitor.

Iar oricine îl primeşte pe un astfel de nelegiuit şi îl ajută în vreun fel la lucrarea lui, se face părtaş la aceeaşi osândă cu el (2 Ioan 10-11).

Precizaţi vă rugăm şi fr. voastre ce credeţi, ce gândiţi şi ce hotărâţi să faceţi faţă de aceste lucruri!

Unul a zis: - eu voi răspunde la urmă!

Altul a zis: - eu trebuie să mă mai gândesc!

Al treilea a zis: - eu deocamdată nu spun nici da nici ba!

- Şi tăcerea este un răspuns - am zis eu cu durere. Bine!

Au mai urmat apoi la cuvânt şi alţi fraţi cu alte propuneri printre care s-au precizat trei lucruri obligatorii pentru toţi fraţii ca să le practice şi cei care până acum nu le-au practicat şi anume:

1 - Semnul Oastei Domnului, Semnul Golgotei, Semnul Crucii Domnului nostru Isus Hristos să fie obligatoriu a-l face cu toţi. Mai ales cei care s-au obişnuit să nu-l facă din cauza influenţelor străine. La începutul şi sfârşitul rugăciunilor noastre, la începutul şi sfârşitul vorbirilor - oriunde vor fi acestea, trebuie să se facă semnul Sfintei Cruci. Chiar şi la începutul declamărilor de poezii şi la sfârşitul acestora. Prin aceasta se creează la început o atmosferă înaltă şi sfântă, dând un ceresc avânt şi o evlavioasă formă tuturor cuvintelor şi producţiilor noastre pentru Domnul şi pentru adunarea Lui. La începutul Oastei Domnului toate steagurile noastre aveau pe ele Semnul biruitor al Crucii. În timpul adunărilor noastre, pe masă alături de Sfânta Scriptură era şi Sfânta Cruce. La predarea şi legământul de ostaş, fiecare frate şi soră primea cruciuliţa medalie a Oastei, semnul de ostaş al Domnului pe care îl purta cu drag prins pe pieptul său deasupra inimii ca semn că inima aceea este predată pe totdeauna Domnului.

2 - Cel puţin de două ori pe an în marile posturi ale Naşterii şi a Învierii Domnului, toţi fraţii şi surorile trebuiesc să se mărturisească şi să se împărtăşească la biserică în chip smerit şi evlavios, după buna şi străbuna noastră rânduială şi după sfânta poruncă a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos care spune: „să faceţi aceasta!...” Împărtăşania cu Trupul şi Sângele Domnului este o taină prin care noi primim curăţirea şi puterea trupului şi a sufletului nostru.

3 - Participarea frăţească la Sf. Liturghie duminicală. Aceasta este o trebuinţă şi o dorinţă sfântă pentru fiecare dintre noi. Prin urmare, pe cât ne este cu putinţă suntem datori cu toţii să luăm parte totdeauna la aceste slujbe şi rugăciuni. În orice caz nicăieri şi niciodată să nu se ţină adunări ale Oastei Domnului duminica dimineaţa când este slujbă la biserică. Ci toţi fraţii şi surorile trebuie să fie acolo în Casa Domnului.

Aceste precizări s-au făcut tocmai din pricina celor care fiind influenţaţi de învăţăturile străine, cam neglijau aceste lucruri. Făcându-se cu deosebită insistenţă această precizare şi condiţie obligatorie, doream să pornim cât mai concret şi mai hotărâţi la aducerea tuturor cât mai curând şi cât mai frumos pe calea cea bună şi sănătoasă a identităţii noastre ca o lucrare a lui Dumnezeu altoită sănătos pe trunchiul neamului şi al credinţei noastre...

Se lumina spre ziuă când s-au terminat discuţiile noastre asupra acestor lucruri şi trebuia să încheiem totul cu o rugăciune de mulţumire, fiindcă trebuia să ne grăbim la plecare până nu se vedea bine afară.

Am îngenuncheat cu toţii urmând ca unul dintre noi să facă rugăciunea. Ne aşteptam la un frate dintre cei mai bătrâni şi mai aleşi - cum s-ar fi căzut. Dar îndată s-a grăbit să sară tocmai unul dintre cei 3 dezbinaţi din cele două iscoade care s-a dovedit până la urmă iudă şi vânzător. A început rugăciunea dintr-un duh provocator şi fără să-şi facă semnul Crucii, deşi doar cu câteva minute mai înainte hotărâsem cu toţii asta.

Văzând această provocare şi dispreţ atât faţă de rugăciune cât şi faţă de hotărârea frăţească, l-am întrerupt cu un glas ridicat peste el şi zicând: În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh - şi făcându-mi semnul Crucii îl invitam şi pe el şi pe ceilalţi să facă şi ei după cum se cuvenea. Speram că se va trezi din nebunia lui şi se va corecta, începând şi el rugăciunea în felul acesta...

Dar nu s-a trezit şi n-a vrut să înţeleagă nici să se corecteze ci după ce am tăcut eu lăsându-l, el a continuat tot aşa cum începuse. Era încă un semn dar şi mai obraznic al împotrivirii şi răzvrătirii lui, alături de finul său cu care veniseră aici nechemaţi dar trimişi... Era Pop Gheorghe din Cluj împreună cu Bocăneală David. Ei s-au făcut în chiar dimineaţa aceea îndată după plecarea de la adunarea noastră, încă odată pârâşii şi vânzătorii Domnului şi ai fraţilor. Ce greu vor plăti ei odată aceasta, chiar şi pe pământ, nu numai sub el.

Când în dimineaţa aceea am ajuns la Braşov, am aflat că Moldoveanu venise şi el până acolo, că aşteptase să se întoarcă iscoadele cu care se consfătuise şi înainte, iar acum îi aştepta să-i spună tot. Ne urmărea îndeaproape şi căuta să afle tot ce facem şi hotărâm.

Poate că cele trei pagini de caiet scrise cu pix roşu de mâna lui Bocăneală David după care peste trei zile aveam să fim anchetaţi şi bătuţi de un trimis venit din Bucureşti, acolo au fost scrise cu ştiinţa şi ajutorul lui Moldoveanu - căci n-aveau cum ajunge altfel ele atât de repede la Bucureşti. Şi cei de acolo, la noi la Beiuş.

Dar Domnul Dumnezeu Cel Viu şi a toate Văzător ştie. Şi El să le arate la vederea lumii întregi şi aceste lucruri făcute în ascuns.

Amin.

Slăvit să fie Domnul!