Cap. 2 - A treia zi istorică

„Fii cu luare aminte asupra ta însuți

și asupra învățăturii pe care o dai altora...

Căci dacă vei face așa, te vei mântui

pe tine și pe cei ce te ascultă”.

Drumul Lucrării lui Dumnezeu prin lume... Calea Bisericii vii a lui Hristos... istoria umblării poporului sfânt, a neamului ales, a adevăraților fii ai Duhului Sfânt, - fie luați în întregimea lor felurită din toate părțile și generațiile pământului, - fie luați ca lucrare a Evangheliei vii în parte, - drumul lor se aseamănă cu o călătorie prin locuri când mai grele când mai ușoare, când mai senine când mai întunecoase, când mai înalte când mai joase, spre Ținta cerească, finală.

Cu Lucrarea Oastei Domnului, cu istoria luptei și călătoriei ei prin lumea aceasta și prin vremurile acestea, tot așa a fost și tot așa este. Și tot așa pare că va fi până va ajunge la ținta ei cerească finală, în Canaanul și Ierusalimul cel de Sus, către care merge ea urmând pe Domnul Isus al cărui Nume Sfânt Îl poartă, împărtășind soarta Lui și călcând pe urmele Sale care trec când prin lumină când prin umbră. Ca un drum cu tuneluri când mai lungi când mai scurte. Când mai dese și mai grele, când mai rare și mai ușoare.

Am fost în câteva rânduri în strâmtorări și în primejdii peste măsură de mari și din care părea că este cu neputință să mai scăpăm. Cum era poporul lui Israel la ieșirea lui din Egipt când ajunsese în fața Mării Roșii. În față era marea iar în spate Faraon cu oștirea lui nimicitoare. Nici o salvare nu se vedea cu putință în starea aceasta. Se părea că acolo vor pieri ori înecați în apele mării ori arși de focul nimicitor al vrăjmașilor care erau gata să se năpustească asupra lor.

Ce slabi erau toți acei bieți copii ai lui Dumnezeu amenințați. Ce pradă păreau că vor fi dați peste câteva clipe în mâinile asupritorilor lor nedrepți!... Munciseră fără nici o plată, se supuseseră fără nici o crâcnire asupririi nedrepte.

Răbdaseră fără să se răzbune în nici un fel toate batjocurile și ura tuturor, iar acum iată-i pentru ascultarea și iubirea lor față de Dumnezeu în fața celei mai nedrepte morți, fără nici o scăpare...

Slujiseră stăpânirii acesteia patru sute de ani, lăsaseră acolo atâția morți, atâtea lacrimi, atâta sudoare - și totuși vrăjmașilor nu le era de ajuns. Nu-i puteau ști decât ori sclavi ori morți...

Ce nedrept și ce sălbatic este totdeauna asupritorul poporului lui Dumnezeu. Acest asupritor este un tiran și un despot, fie că este un individ, fie că este o gloată, o hoardă, o haită, un popor, un sistem, un regim - oricum s-ar numi el.

Dar sunt totuși în călătoria asta și momente deosebit de mari și decisive. Mari și decisive fie prin luptele și jertfele lor, fie prin dezmeticirile și hotărârile lor de după aceste lupte și jertfe.

Strămoșii poporului nostru, după fiecare luptă și înfrângere a lor, trăgeau învățăminte și luau hotărâri, pentru a lucra în viitor altfel spre a nu-i da vrăjmașului alt prilej să mărească răul, să înmulțească pierderile și să grăbească nimicirea pe care o urmărea. Astfel ei descopereau locurile prin care se strecura vrăjmașul, însemnau pe oamenii stricați și răufăcători din mijlocul lor, cercetau metodele viclene pe care le folosea nimicitorul față de ei pentru a-și duce la îndeplinire planurile sale ucigașe. Odată înlăturate aceste blestemate unelte și mijloace folosite de vrăjmașul, biruința era asigurată și neamul era salvat. Ce bine ar fi fost - ziceau toți - dacă se luau mai din vreme aceste măsuri salvatoare. Atunci n-ar fi fost atâtea pierderi, atâția pierduți, atâtea ruini, atâtea dureri... Dar bine totuși că a fost cineva care să le ia chiar și acum mai târziu, spre a nu se lăsa totul chiar până când nu s-ar mai fi putut salva nimic...

Au fost trei astfel de momente mari și împrejurări cruciale până acum și în scurta dar atât de zbuciumata istorie a Oastei Domnului... În viața ei de continue și grele confruntări cu cele trei mari primejdii duhovnicești printre care a trebuit - și poate va mai trebui - să străbată drumul ei spre împlinirea scopului pământesc și ceresc rânduit ei de Dumnezeu, aceste trei mari primejdii au fost puse la cale de cele trei mari duhuri potrivnice, foarte șirete dar și foarte puternice. Acestea sunt:

1 - Duhul formalismului oficial. Duhul literei, cum spunea părintele nostru Iosif. Acest duh umblă mereu să sugrume, să sufoce și să omoare duhul de viață nouă, evanghelică, vie din mișcarea aceasta înnoitoare, curată și lucrătoare în Hristos Cel Viu și lucrător.

2 - Duhul îngâmfat, ambițios și firesc al unora care dinăuntrul Lucrării lui Dumnezeu își permite amestecătură cu lumea care învață lucruri stricătoare, îngăduitoare față de păcat, compromisuri cu sisteme lumești, abătând sufletele și adunările Domnului de la umblarea curată și de la păstrarea învățăturii sănătoase. Ei disprețuiesc ascultarea frățească, îngăduie păcatul, nesocotesc pe înaintași, răzvrătindu-se împotriva oricărei rânduieli frățești...

3 - Duhul prozelitismului diversionist care lucrează prin unii care nu sunt credincioși ci formaliști dezbinați și dezbinători, oameni fără nici o frică și fără nici o cunoaștere de Dumnezeu, care în numele unor dezbinătoare și false interpretări biblice, tulbură și înșală inimile celor lesne crezători și a celor nestatornici, făcând cu ei tot felul de lucrări neîngăduite și aruncându-i până la urmă în pierzarea tuturor păcatelor cele contra Duhului Sfânt...

Cei dintâi vin cu tipicul și cu superstiția.

Cei de ai doilea vin cu pornirile firești și cu pasiunea politică.

Dar cei de ai treilea vin cu Biblia pentru a lucra nimicitor tocmai împotriva duhului Bibliei. Vin în numele dragostei nimicind tocmai roadele dragostei adevărate. Vin în Numele lui Hristos tocmai spre a nimici Lucrarea Evangheliei Lui.

O mișcare nouă și curată cum era mișcarea duhovnicească a Oastei Domnului cu un duh atât de smerit, de sincer și de iubitor cum era duhul ei, fără dedesubturi și fără experiențe - a ajuns pe nepregătite și dintr-o dată în toiul acestor lupte cumplite, inegale și îndelungi. Desigur că a avut mari și dureroase pierderi, adânci și usturătoare rane, cumplite și tragice dezertări și morți duhovnicești. Cei 12 ani grei din 1935 până în 1947 despre care se vorbește în volumul doi al acestei Istorii sunt plini de victime și de înfrângeri, dar și de învățăminte zguduitoare.

Dar chiar dacă până la urmă Dumnezeu a ajutat Duhul Oastei ca pe micul dar curatul David să iese învingător asupra puternicilor săi cei trei goliați, - totuși uriașii aceștia n-au murit de tot și zvârcolirile lor n-au încetat. Din când în când și din loc în loc fiecare dintre acești trei goliați încearcă mereu să-l sugrume pe David. De aceea acest David trebuie totdeauna să vegheze, să fie bine pregătit și bine înarmat, gata totdeauna atât de apărare cât și de atac. Cât de puternic trebuie să-i fie scutul lui de apărare, așa trebuie să-i fie de puternică și praștia lui de atac.

Duhul de nesupunere și derută din sânul Oastei Domnului care s-a ivit îndată după 1945 ridicând glas dezbinător și îngâmfat a început tot din Sibiu. Oameni netăiați împrejur cu inima, au sărit dinafară peste gard în staulul Oastei fără să fi avut niciodată un legământ curat și cinstit pus în mijlocul fraților și în fața Domnului cu lacrimi și sinceritate ca și toți ceilalți frați prin care să se simtă legați și ei sufletește de această familie sfântă... Dintre aceștia erau doctorul Banu, un om care înșelând buna credință a fratelui Marini - schimbându-și numai părul dar nu și năravul - a trecut cu ușurință și cu aroganță, fără nici o naștere din nou dintr-o criminală organizație politică unde fusese un nechibzuit activist - și s-a pomenit dintr-o dată mare diriguitor și poruncitor în Casa Oastei. Nevinovatul și bunul frate Marini, cu iubirea și încrederea lui îngăduitoare i-a slujit de bun paravan acestui arogant ambițios care profitând de acest avantaj și-a luat un avânt din care numai palma Domnului l-a trântit.

Al doilea era Moldoveanu care la fel cu primul îmi înșelase mie buna credință, îl urma acum și îl sprijinea îndeaproape pe uzurpatorul Banu. Cu mai puțină violență, e adevărat, ca acesta, dar cu mai multă perfidie și șiretenie ca acesta. Toți ceilalți sibieni, mai vechi și mai noi ca acești doi intruși răufăcători, n-au opus nici o rezistență manevrelor acestora, ci s-au lăsat dirijați și folosiți de acești doi. Întâi de Banu iar mai apoi, după prăbușirea acestuia, de către Moldoveanu, după buna plăcere și după șiretenia lor în mijloacele de amăgire. Sprijiniți și inspirați de elemente dubioase cu nume răsunătoare din București, aria lor de lucru s-a întins cu repeziciune și în lațul rătăcirii lor de la credința și dragostea dintâi, au căzut alte suflete tinere din Oaste, cum erau Tudose Constantin din Galați, Traistă Nicolae de la Neamț, Magdici Costică - de nicăieri și de peste tot. Și chiar frați mai în vârstă cum erau David Bălăuță, Gheorghe Condruz, Stancu Petru - și alții... Cea mai mare parte din aceștia rămânând apoi pierduți pe totdeauna.

Bineînțeles că Dumnezeu a avut grijă să le zădărnicească și acestor vrăjmași ai Oastei Domnului planurile lor rele împotriva ei, după cum le zădărnicise și celorlalți de dinaintea lor. Dar cu toate că cea mai mare parte din aceștia au pierit atât trupește cât și sufletește, - totuși rămășița lor mai luptă și azi, deși văd și ei că practic toată această luptă a lor este zadarnică și fără nici o șansă de reușită cândva. Totuși cu o îndărătnicie ca a șarpelui care și când este zdrobit în praf, până când mai poate cu dinții să muște și cu limba să șuiere, - nu se lasă. Luptă. Mușcă. Otrăvește.

Și față de acest duh șerpesc, călcâiul Oastei Domnului va trebui să vegheze mereu gata să-l calce pe cap orișiunde și orișicând s-ar ivi. Căci rămășițele lor nu se vor face niciodată pești curați. Nici scaieții lor grâu bun.

Și cu asta iată am ajuns la al treilea vrăjmaș și la august 1976.

Frământați de durerile multor adunări și familii din țară pe unde predicatorii prozelitismului dezbinător pătrunseseră masiv și reușiseră să facă mulți tovarăși de rătăcire dintre frații noștri, iar acum căutau prin aceștia să rupă cât mai multe adunări, - vorbeam adesea cu dureroasă îngrijorare unii cu alții ce este de făcut. Căci trebuia neapărat și fără întârziere făcut ceva mare și hotărâtor. Sosise ceasul luării unor măsuri puternice pentru frânarea prăbușirii și pentru îndreptarea lucrurilor, oricât de primejdioase ar fi amenințările care ne puteau lovi. Și oricât de mare ar fi riscul de a le înfrunta.

În această lună august a anului 1976, într-o zi când ieșisem de la serviciul meu, am văzut așteptându-mă la un colț de stradă un frate din Moldova pe care îl cunoșteam ca unul dintre cei infectați de păreri sectare - și ros de viermele ambiției după întâietate cu orice preț.

- Trebuie să se hotărască neapărat și cât mai urgent un sfat frățesc - îmi zise el îndată după primul cuvânt de salut. Trebuie să fie puși odată la punct toți cei care tot caută să ne mai țină în robia Bisericii căutând să întoarcă mereu pe frați în robia lui Faraon, în robia literei. Trebuie să o rupem odată cu formele acestea care omoară duhul și împiedică propovăduirea adevărului evanghelic. Neapărat trebuie să fie puși la punct acei frați care mai luptă să împiedice mersul înainte al Oastei și să fie luate hotărâri definitive și măsuri contra lor... Mai sunt unii care nu au nici o lumină asupra felului cum trebuie să creadă și să lucreze și din această cauză este o mare dezbinare peste tot - și toți frații doresc să se țină cât mai grabnic un sfat care să pună ordine în lucrul acesta.

- Bine, i-am răspuns eu. Dacă această nevoie și dorință este a mai multora, iată eu sunt gata cu orice risc să merg oriunde și oricând, numai să pot ajuta cu ceva la limpezirea lucrurilor și la orientarea fraților pe calea și învățătura cea sănătoasă. Deși împrejurările în care ne găsim sunt tot grele, iar eu mă găsesc sub o restricție aspră să nu părăsesc domiciliul și să nu mă pot deplasa nicăieri fără aprobarea lor, iată pentru Domnul și pentru frați sunt gata la orice. Să se fixeze o dată și un loc. Să știu - și voi fi acolo, oricând este nevoie. Și dacă fr. ta ai avut acest gând, iată, ia-ți fr. ta această însărcinare de a anunța frații și a pregăti locul unde să ne întâlnim. Cred că termenul trebuie fixat peste o lună sau două spre a fi timp să se anunțe toți frații. Locul ar trebui ales cam la mijlocul țării pentru a fi mai ușor la toți.

A fost aleasă la început data de 25 septembrie, iar locul la Poiana Brașovului, într-o locuință izolată a unui frate pădurar și paznic care locuia cu familia sa acolo, în mijlocul unei frumoase păduri de brazi, nu departe de stația de autobuz. Trebuiau invitați vreo 50 de frați din diferitele părți ale țării, lucru care a mers cam anevoie. De aceea s-a amânat totul pentru data de 7 noiembrie, sărbătoarea sfinților arhangheli Mihail și Gavril. Locul a rămas același.

Pentru seara respectivă, am plecat din vreme împreună cu doi frați buni de la Beiuș - fr. Petru și Gavriș - luați într-o mașină de alți doi frați buni dar tineri care veniseră tocmai atunci într-o vizită pe la noi din Vulcana Pandele - Dâmbovița - și se întorceau acasă. Fr. Nicușor Ionescu și cumnatul său Niculiță.

Am ajuns cu bine la Poiana Brașovului la casa întâlnirii din mijlocul pădurii de brazi. Unii frați erau acolo, sosiseră mai din vreme înaintea noastră. Alții urmau să mai sosească; era vremea după noi. Dar până la urmă, în loc de cel puțin 50 de frați câți speram noi, - s-au strâns doar ceva peste 30.

Încă din ziua când se hotărâse acest sfat, eu m-am rugat cu multe stăruințe și multe lacrimi Domnului, ca totul să fie ocrotit de El și călăuzit de Duhul Său Cel Sfânt, pentru ca totul să fie potrivit cu voia Lui spre a se reuși în felul cel mai bun. Răscrucea la care ne găseam acum, la aproape 40 de ani din 12 septembrie 1937 de la Sibiu, - nu era mai ușoară. Și importanța hotărârii pe care urma să o luăm și acum nu era nici ea mai mică decât cea de atunci.

La sfatul de atunci din 12 septembrie 1937 participau însă peste 500 de frați din toate părțile Oastei Domnului - și ceva mai mult, era în mijlocul lor însuși profetul lui Dumnezeu, părintele Iosif, căruia Dumnezeu îi inspirase gândul înființării Oastei Domnului. Atunci însă Lucrarea Oastei era mai aproape ca acum cu 40 de ani de izvorul ei. Și pe lângă asta, era în centrul frământărilor chiar vasul ei cel mai ales iar în jurul său aproape toți primii lucrători prin care Domnul făcuse pionieratul acestei treziri și învieri duhovnicești... Deci lor le era mult mai ușor să ia o hotărâre mare fiindcă erau nu numai cei mai mulți, dar și cei mai vrednici. Și erau și alte vremuri atunci. Nimeni dintre autorități nu le pusese nici o piedică. Nu era nici o lege discriminatorie să le constrângă libertatea de mișcare ori întrunirile lor duhovnicești...

Dar acum în toate privințele este cu totul altfel...

Totuși, chiar pentru asta ni se cere nouă acum o nespus mai mare grijă ca lor atunci, cu cât noi avem acum nu numai o condiție mai grea ci și o răspundere mai apăsătoare ca a lor.

Ca să poți vedea bine înainte ți se cere mai întâi să privești bine înapoi. Ca să te poți orienta bine în viitor, trebuie mai întâi să știi trage bine învățămintele din trecut. Și ca să știi să-ți îndrumezi bine copiii, trebuie mai întâi să iei bine aminte la felul cum te-au îndrumat pe tine părinții tăi. Cine nu știe să desprindă și să înțeleagă bine învățămintele trecutului său - acela își va nimici sigur atât viitorul lui cât și pe al multora.

Am descris pe larg în volumul doi al acestei lucrări celelalte două împrejurări istorice, de răscruce ale Oastei Domnului precum și cele două mari adevăruri ale acestor împrejurări. Adică cea din 12 septembrie 1937 cu fixarea definitivă a atitudinii Oastei Domnului față de învățătura și autoritatea Bisericii noastre Ortodoxe. Și cea din 12-16 februarie 1938 la moartea părintelui Iosif, cu precizarea datoriei și cu legământul tuturor fraților pentru păstrarea întocmai înăuntrul Oastei și în activitatea ei pe totdeauna a liniei și a rânduielii lăsate de scrisul, de viața și de pilda părintelui Iosif. Adică fixarea atitudinii Oastei Domnului față de ea însăși pentru ca să poată îndeplini frumos și deplin misiunea ei rânduită din cer de Dumnezeu, în mijlocul Bisericii noastre și a neamului nostru. Pentru că încă odată trebuie să spunem acest mare și sfânt adevăr: dacă mântuirea neamului nostru din păcatul și osânda lui sufletească și dacă învierea și trezirea evanghelică a Bisericii noastre din somnul și moartea în care se află acum - nu vor veni prin Oastea Domnului, atunci ele poate nu vor mai veni niciodată. Aceasta nu este o presupunere hazardată ci este un adevăr etern, o constatare cutremurătoare.

Poate că și alte lucrări duhovnicești care activează în țara noastră mai fac câte ceva pentru oameni. Dar țara noastră este o țară Ortodoxă și tot poporul nostru este format de veacuri pe această credință având o foarte adâncă înrădăcinare în această învățătură. Așa că numai o lucrare evanghelică cum este Oastea Domnului ce conține aceste elemente poate să ajute cu adevărat și pe scară mare la fericita transformare și înnoire în Hristos. Toate celelalte lucrări zise evanghelice, venind din afara acestui popor și având un caracter mult diferit, foarte greu pot prinde câte un suflet și-l pot atrage și transforma după felul lor. Cine vine astfel în una dintre aceste lucrări trebuie să facă niște mutații atât de mari atât în afara cât și înăuntrul său, încât rari sunt cei ce le pot face...

De aceea mulți, cei mai mulți nu se pot acomoda decât foarte greu sau după un timp îndelungat.

Dar Lucrarea Oastei Domnului, croită de Dumnezeu spre a fi potrivită cu toate coordonatele sufletești ale poporului nostru și realizând în cel mai înalt și mai frumos fel evanghelic tot specificul valoros și curat al sufletului și credinței acestui neam - apoi lucrând nu dinafară ori de la vreo periferie a vieții sale sufletești ci chiar din mijlocul, din miezul ei, - această lucrare zic, este cu ușurință și cu bucurie îmbrățișată de la început de către aproape întreagă mulțimea acestui popor. Numai așa se explică marile adeziuni ale maselor poporului de la chiar primele chemări de înrolare în lupta minunată a Oastei Domnului și succesul mesajului ei ceresc împotriva tuturor piedicilor și opozițiilor atât de puternice din partea tuturor forțelor potrivnice ei. Se repetă aidoma fenomenul din vremea Mântuitorului când se atașa de El toată mulțimea poporului, deși atât puterea politică cât și cea religioasă se ridicau împotriva Lui cu toată furia lor...

De aceea, din prăbușirea vertiginoasă în păcat și în corupție, spre care merge acum atât poporul cât și clericalismul oficial - singura salvare a tuturor nu poate fi alta decât prin Evanghelia propovăduită de Oastea Domnului și prin nașterea din nou cerută și practicată de ea prin Hristos și înnoirea adusă de El. Până ce nu se va vedea clar acest adevăr și până ce se vor tot căuta mereu alte căi pentru această salvare, totul va merge din rău în mai rău. Și dacă îndrumătorii de răspundere din biserică și popor nu vor vrea să vadă și să primească acest adevăr niciodată, atunci totul va fi pierdut atât pentru ei cât și pentru toți cei ce îi urmează în orbia lor, pe totdeauna, pentru că o altă salvare nu există. Cine nu vrea să creadă astăzi, acela o va constata mâine. De aceea cei care ne leapădă acum ca pe o piatră de poticnire, s-ar putea să caute mâine această piatră ca s-o pună în capul unghiului construcției lor, pentru a clădi pe ea izbăvirea neamului din prăbușire și a Bisericii din corupție.

Viitorul și Adevărul ne vor da dreptate. Veți vedea.

Numai că, pentru aceasta, ne revine și nouă și acum și în viitor tot cea mai mare și cea mai grea răspundere: aceea de a rămâne cât mai fideli credincioși pe calea și în învățătura cea clară și dulce a Lucrării Oastei Domnului, așa cum a fost ea inspirată și trasată de la început de descoperirea lui Dumnezeu prin inițiatorul ei. Și de a ne iubi neamul și credința noastră cu o dragoste și cu o curăție atât de mare și adevărată, încât să facem tot ce putem pentru salvarea acestora cu cea mai cinstită, mai înaltă și mai devotată conștiință. Pentru că acestea ne sunt cele două mai mari și mai sfinte valori. Tocmai pentru asta simțindu-ne această uriașă și permanentă datorie față de ele să avem grijă ca în tot timpul și în tot felul să avem în vedere numai scopul și rostul nostru în împlinirea acestei misiuni. Și preocuparea cu teamă de a nu greși întru nimic nici de a ne abate cumva spre a nu zădărnici ori a întârzia planul lui Dumnezeu și voia Lui pentru salvarea lor prin noi.

Din grija și preocuparea aceasta apăsătoare s-a născut și gândul acestei întâlniri și hotărâri frățești de care este acum o atât de mare nevoie pe cât era în 12 septembrie 1937 de consfătuirea și hotărârea de atunci. Și în 12-16 februarie 1938 de aceea care era atunci.

Întâlnirea și hotărârea de azi va trebui să precizeze pe totdeauna atitudinea noastră față de prozelitismul străin care se amestecă atât de negativ și de vinovat în Lucrarea Oastei Domnului, în chemarea și misiunea ei cerească și unică, folosindu-se de toate nenorocirile noastre și de toate șireteniile lor, spre a ne răpi mii și mii de suflete, nimicind sute de adunări și mai adăugând un necaz la multele pe care le avem de îndurat, prin ațâțarea împotriva noastră și mai mult a autorității noastre clericale, cu învinuirea că noi suntem o punte de trecere la sectari.

Ca și cum noi am fi vinovați de aceste nefericite treceri și nu prigonirea lor și viclenia celorlalți pe care amândouă le-a unit Satana tocmai spre a face astfel cel mai mare rău curatei mișcări a evanghelizării lui Hristos... O, cât de mult rău au făcut aceste două partide a urii și a dezbinării și cât de multă pagubă Lucrării lui Hristos de-a lungul atâtor ani - numai Viul Dumnezeu care i-a văzut și care le va plăti odată după faptele lor, - numai El știe.

Dar împotriva prozelitismului acestuia iată că a sosit vremea să ne ridicăm acum cu toată hotărârea, spre a ne apăra de sfâșierea lui nimicitoare și a lua toate măsurile să oprim infiltrarea lui otrăvitoare în mintea și inima fraților noștri.

Iată-ne deci acum prezenți aici în casa din pădure a fratelui nostru din Poiana Brașovului, vreo 35 de frați, veniți care cum au putut cu multe primejdii și mari greutăți.

Moldoveanu și Tudose, cei doi mai infectați de boala dezbinărilor, tocmai ei, care era de cea mai mare nevoie să fie de față aici spre a fi confruntați direct cu adevărul și cu frații, - tocmai ei, deși au fost invitați cu insistență - n-au venit... Poate din teama că nu vor putea răspunde. Poate din sfidare pentru frați, poate din viclenia de a se sustrage lăsând totul în echivoc și mai departe... Poate din lașitate și frică de a nu suferi cumva din nou din partea autorităților. Sau poate din toate acestea. Metoda lor necinstită de a lucra mereu în ascuns și cu prefăcătorie și diversiune ferindu-se de adevăr și ascunzându-și minciuna, pentru a înșela buna credință a fraților - rămăsese aceeași... Se feriseră întotdeauna să nu aibă confruntare cu frații. Să nu fie siliți să-și arate gândurile pentru ca la adăpostul acestui întuneric să poată lucra mai departe ca rozătoarele ascunse în magazia Domnului... Această metodă era însăși structura lui Moldoveanu care era pătruns ca un burete de apă, de duhul și învățătura milenistă și iehovistă încă de la prima lui apropiere de Oastea Domnului. Vă aduceți aminte de discuția cu el la prima întâlnire de la Anul Nou 1940. Dar câtă vreme a fost sărac și necunoscut a avut nevoie să se ascundă fiindcă era milog și avea interesul să fie ajutat. Cu scopul dovedit mai târziu atât de urât și de mârșav, de a se infiltra cât mai repede și a ajunge cât mai sus pentru ca apoi de acolo să nimicească și să denatureze. Ce murdar lucru și ce josnic să profiți de bunătatea și încrederea celor ce au milă de tine înșelând dragostea lor „care crede totul” pentru ca odată ajuns în vârful grămezii să începi a devasta, a împrăștia și a vinde totul, pentru ambiția și egoismul tău nelegiuit!

Așa om plin de viclenie bine ascunsă a fost acest alintat și protejat de noi toți „Niculiță” Moldoveanu. Cel dintâi pe care l-a săpat spre a-l înlătura ca să nu-i întunece talentul său fusese chiar bunul lui camarad de cazarmă, colegul lui de grad și meserie, Iacob Alecu, sergent major trompetist și el, dar mai înzestrat cu darul cântării ca Moldoveanu - și mult mai cinstit și credincios. După aceasta s-a așezat mai confortabil pe locul întâi. Dar îl deranja acum și Niculiță Cioran care avusese atât de minunate melodii încă cu mulți ani înaintea lui. A reușit să-l sape și pe el până ce l-a îndepărtat tot așa. Apoi și pe alții care cum începeau să se afirme până ce s-a considerat că a rămas singurul mare cântăreț al Oastei Domnului care pentru asta se credea mai presus ca toți.

Sosise deci momentul când putea da lovitura decisivă pentru a pune stăpânire asupra Lucrării Oastei și a o transforma într-o sectă personală sub comanda lui arogantă și nebună. Astfel a devenit nesupus și obraznic, crezându-se de neînlocuit și neegalat, sfidând orice sfat și avertisment frățesc. Învățăturile lui susținute și propagate cu insolență și cu persistență erau tot cele care le tăcuse în ianuarie 1940, când era milog, dar nu le mai tăcea acum când era obraznic.

Folosea cântarea pentru a deschide sufletele ascultătorilor iubitori ai cântării, apoi prin toți porii sufletului deschiși de aburii cântării strecura otrava învățăturilor dezbinătoare, peticite pentru uimirea naivilor cu idei de la diferiți „reformatori” pe care nu se sfia să-i citeze, mai adăugând pe deasupra uneori ca pe un ulei înșelător citate trunchiate și răstălmăcite și din Sf. Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Ciprian și chiar părintele Trifa. Un amalgam de prefăcătorie nebunească și arogantă. O înfruntare goală de orice conținut serios... Cred că își pierduse tragic și trist orice echilibru sănătos al judecății sale. Toate acțiunile începeau să-l arate ca pe un om bolnav - dar primejdios de închipuit și de important.

Și nenorocirea era că mulți începuseră să se lase atrași în mrejele rătăcirii lui bolnave. Toți cei din Sibiu care mai rămăseseră netrecuți oficial la alte culte, erau total hipnotizați de magia lui. Chiar și bătrânii - 3-4 câți mai rămăseseră, erau captați de el și nu se mai puteau descurca din mrejele lui încâlcite...

În țară la fel, el începu să fie căpetenia ascultată a tuturor răzvrătiților și a celor înclinați contra clerului și simpatizanți ai diversionismului. Încurajat de toate acestea Moldoveanu nu mai avea nici o rușine și nici o limită în răzvrătirea lui. Dar se ferea mereu de orice situație în care ar putea fi constrâns să-și clarifice poziția și convingerile. Prefera să mintă cu îndărătnicie că el este în Lucrarea Oastei. Că în felul acesta este și trebuie să fie Oastea. Și să pretindă că noi toți ceilalți suntem rătăciți, iar nu el. Nici un alt om atât de necinstit și de primejdios nu mai întâlnisem în Lucrarea lui Dumnezeu de când scăpasem de Secaș. Și nici nu mă gândeam măcar că se va mai putea ivi vreunul. Dar iată tocmai acest nenorocit pe care îl culesesem din cel mai întunecos anonimat, îl luasem în brațele mele, îl ridicasem pe umerii mei și îl ajutasem să ajungă într-o situație nici sperată vreodată de el, iată acum tocmai acesta mi se suie în cap dovedindu-se a fi - și a și fost, o unealtă a vrăjmașului cel mai perfid... Dumnezeule al Dreptei Judecăți, adu-Ți aminte de tot ce am făcut noi pentru el și de tot ce face el împotriva noastră. Și judecă Tu între el și noi, plătindu-ne fiecăruia numai după cum am făcut...

Deci Moldoveanu nu venise între noi nici de data asta, deși fusese, cum am spus, cel mai stăruitor invitat și provocat să vină. Sfida întreaga frățietate ca un Goliat pe poporul lui Dumnezeu și nu-l lăsase nici pe Tudose cel de la Galați, care era tovarăș de rătăcire la Galați cu cel de la Sibiu. Cred că aceștia apoi mai influențaseră să nu vină și pe alții. În schimb am aflat mai târziu că el a trimis acolo cel puțin pe doi dintre iscoadele vrăjmașului: Pop Gheorghe și Bocăneală David din Cluj.

Astfel adunarea noastră a început în seara asta spre 8 noiembrie 1976 cu cei 35 de frați prezenți - și cu cele două iscoade trimise special între noi spre a ne pândi ce facem și spre a merge apoi cu denunțul împotriva noastră spre a ne vinde.

Pe la ceasul 9 seara ne-am plecat pe genunchi și cu o rugăciune fierbinte am mulțumit Domnului pentru prilejul acesta atât de deosebit și L-am chemat stăruitor cu lacrimi fierbinți pe Domnul Isus să vină și să rămână în mijlocul nostru. Să ne dea lumina și călăuzirea Duhului Sfânt, ocrotind și păzind totul cu Sfânta Lui putere. Așa cum ne rugasem și acum peste 39 de ani sub mesteacănul din Aleea Filozofilor cu părintele Iosif în mijlocul celor peste cinci sute de frați de atunci. Îl simțeam și acum aici alături de noi pe profetul Domnului și înaintașul nostru, rugându-se și el împreună cu noi și acum ca atunci. Pentru că tot la o răscruce la fel de mare eram și de data asta. Tot într-o luptă la fel de grea eram încleștați cu un alt vrăjmaș dar mult mai primejdios. Și tot pentru luarea unei mari hotărâri istorice ne adunasem.

Ne-am așezat apoi cu toții pe niște scaune lungi așezate de-a lungul celor patru pereți ai camerei și în jurul mesei de la mijloc, de la fereastră și până la ușă.

M-am ridicat în mijlocul fraților având în mână Ecoul din 12 septembrie 1937, cu toată relatarea întâmplărilor și hotărârilor de atunci. Și mai aveam încă alte trei documente scrise la mașină, două semnate în copie de către părintele Iosif în aprilie și mai 1935 și unul semnat în original de către noi cei câțiva de la redacția, librăria și adunarea din Sibiu, din ziua de 12 martie 1938. - Eram 25 de frați bărbați din Sibiu atunci acolo în acea adunare. Prin toate aceste documente se adevereau încă odată Mitropoliei Sibiului atașamentul total al părintelui Iosif și al nostru atât față de Biserica noastră Ortodoxă și învățătura ei cât și față de Oastea Domnului și de dreptatea pe care o avea părintele Trifa. După cum o făcuseră și cei 500 de frați delegați la Sfatul Central din 12 septembrie trecut, prin Moțiunea înaintată Mitropoliei atunci. Aceste documente întăreau și ele cele scrise pe larg în Ecoul și adevereau convingerea noastră deplină de dreptatea părintelui Iosif. Și repetam și din partea noastră în special cererea de rezolvare dreaptă a acestui dureros conflict și reabilitarea părintelui Iosif.

Dăm aici în copie aceste trei documente:

Primul Document:

Înalt Prea Sfințite Stăpâne

În preajma Anului Nou a. c. - precum este știut, s-a iscat un dureros conflict în legătură cu mișcarea Oastea Domnului. Felul cum s-a desfășurat acest conflict m-ar fi silit să ies din ascultarea ierarhică.

Regret și mă doare că - în așteptarea unei soluții de înțelegere, eu am rămas în starea aceasta.

Declar însă că departe de mine a fost, este și va fi gândul să permanentizeze starea aceasta sau s-o prefac într-un conflict cu Biserica, cu vătămarea canoanelor și a ierarhiei, sau să pornesc în direcția aceasta Oastea Domnului.

Ca o dovadă despre aceasta aduc și faptul că îndată după deschiderea conflictului m-am prezentat I.P.S. Sale Patriarhului Dr. Miron Cristea declarând că înțeleg să rămân până la sfârșitul vieții mele un slujitor devotat al Bisericii și supus disciplinei bisericești - așteptând rezolvarea conflictului din partea Sf. Sinod, respectiv a forurilor bisericești competente.

Iar de altă parte, membrii mișcării Oastea Domnului au făcut și ei din toate părțile țării declarații solemne că înțeleg să rămână pentru totdeauna fii credincioși ai sfintei biserici, așteptând și ei dezlegarea fericită a neînțelegerii ce s-a iscat. Recunosc că în desfășurarea acestei scurte neînțelegeri, am avut și unele ieșiri pe care le regret, îmi exprim părerea de rău pentru ele și îmi cer iertare pentru ele.

Regretând toate și cerându-mi iertare pentru toate, doresc să reintru în ascultarea ierarhică, urmând însă și cerând ca odată cu aceasta să fie soluționate fericit și chestiunile din cauza cărora a ieșit această dureroasă frământare.

Iar întrucât rămânerea mea în arhiepiscopia Sibiului ar fi neavenită - fie din felul în care s-au desfășurat lucrurile, fie din greutatea ce s-ar ivi în soluționarea chestiunilor în cauză, fie în greutatea ce s-ar ivi în viitoarea mea activitate la Sibiu, - în interesul liniștii și păcii sfintei biserici, eu sunt gata să fac jertfa aceasta de a părăsi Sibiul și arhiepiscopia Sibiului cerându-mi arhiereasca binecuvântare pentru a trece în altă eparhie.

Sibiu la 18 aprilie 1935

Cu smerită supunere,

preot Iosif Trifa.

Al doilea Document:

Apărarea

Înaintată în scris Consistoriului Spiritual Eparhial de către

Pr. Iosif Trifa, înainte de a cunoaște cuprinsul actului de acuză.

Prea Venerat Consistoriu Spiritual Eparhial,

La acuza ce mi se aduce precizez și răspund din partea mea următoarele:

Cauzele care m-au dus la ieșirea din ascultarea ierarhică și la scoaterea unei foi afară de această ascultare - sunt arătate pe larg în articolul Istoria unei Jertfe din foaia Oastea Domnului pe care o alătur ca document aici.

Mersul conflictului este arătat acolo numai până la un loc, până la data foii. De atunci încoace mai servesc Consistoriului Spiritual Eparhial următoarele date și amănunte care cred că își au însemnătatea lor:

Văzând că conflictul continuă și nu se face nimic pentru o oarecare aplanare, m-am prezentat la păr. rector al Academiei Teologice, Nicolae Colan, rugându-l să aducă la cunoștința I.P.S. Sale mitropolitul Nicolae că eu nu înțeleg să tulbur liniștea Bisericii și în special a arhiepiscopiei. Întrucât o înțelegere nu s-ar mai putea face, eu sunt gata să părăsesc Sibiul și arhiepiscopia. Prin aceasta vedeam eu un început de descordare, o ușurare a situației, pentru că pe atunci era o mare tulburare pe fronturile Oastei. N-am primit însă nimic în cauză.

Mai târziu, pe la începutul lunii trecute, o anumită mijlocire între I.P.S. Sa și mine a făcut pr. prof. Nanu, pe care l-am rugat să ducă la reședință dorul și dorința mea de a relua raportul de ascultare și de soluționare în chip fericit a chestiunilor care au produs dureroasa frământare. Am chiar și propus praznicul Învierii ca cel mai potrivit pentru a face o bucurie pentru Oastea Domnului și toată țara.

N-am primit însă nimic, nici o indicație. Văzând că vremea trece și lucrurile se amână, mi-am cerut audiență la I.P.S. Sa. M-am prezentat și mi-am cerut iertare. La un rezultat precis însă nu s-a putut ajunge. I.P.S. Sa mi-a spus să precizez în scris ceea ce am de spus. Eu eram de părere să se lămurească mai întâi toate chestiunile care au produs frământarea și apoi să se precizeze în scris ceea ce va fi necesar.

Văzând că I.P.S. Sa stăruie să precizez în scris ceea ce am de spus, am făcut și acest lucru.

Cu data de 18 aprilie am înaintat I.P.S. Sale următoarele rânduri:

Înalt Prea Sfințite Stăpâne

În preajma Anului Nou a. c. precum este știut, s-a iscat un dureros conflict în legătură cu mișcarea Oastea Domnului. Felul cum s-a desfășurat acest conflict m-a silit să ies din ascultarea ierarhică.

Regret și mă doare că în așteptarea unei soluționări de înțelegere - eu am rămas în starea aceasta. Declar însă că departe de mine a fost, este și va fi gândul să permanentizez starea aceasta sau să o prefac într-un conflict de biserică cu vătămarea canoanelor și a ierarhiei, sau să pornesc în direcția aceasta mișcarea Oastea Domnului. Ca dovadă despre aceasta aduc și faptul că îndată după deschiderea conflictului m-am prezentat I.P.S. Sale Patriarhul Dr. Miron Cristea declarând că înțeleg să rămân până la sfârșitul vieții mele ca slujitor devotat al Bisericii și supus disciplinei bisericești, așteptând rezolvarea conflictului din partea Sf. Sinod, respectiv a forurilor bisericești competente.

Recunosc că în desfășurarea acestei acute neînțelegeri, am avut și unele ieșiri pe care le regret, îmi exprim părerea de rău pentru ele și îmi cer iertare.

Regretând toate și cerându-mi iertare pentru toate, doresc să reintru în ascultarea ierarhică, urmând însă și cerând ca odată cu acestea să fie soluționate în chip fericit și chestiunile din cauza cărora a ieșit această dureroasă frământare.

Iar întrucât rămânerea mea în arhiepiscopia Sibiului ar fi neavenită - fie din felul în care s-au desfășurat lucrurile, fie din greutatea ce s-ar ivi în soluționarea chestiunilor în cauză, fie în greutatea ce s-ar ivi în viitoarea mea activitate la Sibiu, - în interesul liniștii și păcii sfintei biserici, eu sunt gata să fac și jertfa aceasta de a părăsi Sibiul și arhiepiscopia Sibiului cerându-mi arhiereasca binecuvântare pentru a trece într-o altă eparhie.

Sibiu la 23 aprilie 1935

Cu smerită supunere,

preot Iosif Trifa.

Cu scrisoarea aceasta eu credeam că se deschide drumul aplanării conflictului.

N-am primit însă nici un fel de răspuns sau indicație.

Am precizat aceste amănunte ca o dovadă că eu am căutat mereu reluarea raportului de ascultare ierarhică și de soluționare a conflictului. Mi s-a cerut mereu reintrarea în ascultare - și am căutat-o.

De încheiere rog pe Veneratul Consistoriu Spiritual Eparhial în judecarea acestei cauze să se țină seama că aici nu este vorba numai de o abatere și pedepsirea ei, ci este vorba despre soluționarea fericită a unei chestiuni care agită o biserică întreagă, o țară întreagă.

În interesul Bisericii și al neamului meu pentru care și eu am făcut ceea ce Domnul mi-a ajutat să fac, eu doresc ca Ven. Consistoriu Spiritual să afle calea cea mai bună care să aducă mult dorita aplanare a conflictului pentru ca binecuvântata mișcare de înviorare Oastea Domnului să-și poată continua drumul ei de lumină.

Aceste rânduri sunt răspunsul meu de apărare înainte de a cunoaște cuprinsul actului de acuzare...

Din cuprinsul actului de acuzare spicuiesc unele afirmații la care dau răspunsul cuvenit în procesul verbal.

Sibiu la 9 mai 1935

Preot Iosif Trifa.

Al treilea Document:

Înalt Prea Sfințite Stăpâne

Un grup de credincioși ai Bisericii noastre strămoșești, care facem parte din mișcarea de trezire spirituală religioasă Oastea Domnului inițiată și condusă de părintele Iosif Trifa, domiciliați în Sibiu, chemați fiind și verbal și mai ales prin comunicatul scris și publicat în foaia Oastea Domnului din 6 martie 1938 - spre viața cea dintâi a Oastei Domnului.

Cu supunere și devotament mărturisim din nou credința noastră și repetăm ceea ce tot timpul am spus-o că ostășia Domnului Isus o trăim și vrem să o trăim sub binecuvântarea Bisericii noastre strămoșești.

Dar chemați fiind la o viață de luptă duhovnicească împotriva păcatului și înrolându-ne de bună voie într-o mișcare a Domnului cu smerită părere credem că viitorul acestei mișcări depinde de voluntariatul ei. Acest voluntariat prin care a lucrat revărsarea Duhului Sfânt, a fost și este ființa și biruința acestei mișcări.

Trezirea la o viață nouă a fost problema ce ne-a fost pusă. Ne-am înrolat în această mișcare producându-se în noi procesul profund al renașterii sufletești.

Iar această renaștere ne-a venit prin puterea Domnului Isus Hristos și Cuvântul Evangheliei Lui tâlcuită și împărtășită sufletelor noastre prin scrisul înaripat și truda jertfelnică a aceluia care a fost părintele Iosif Trifa, întâiul ostenitor al Oastei Domnului.

De aceea, pentru a nu face un act impios față de memoria celui plecat și un gest de desolidarizare cu frații noștri de credință din întreaga țară care adunați în 12 septembrie 1937 împreună cu părintele Iosif Trifa au înaintat o moțiune I.P.S. Voastre - cu smerită supunere și încredere așteptăm răspunsul la această moțiune, răspuns pe care I.P.S. Voastră ni l-ați promis.

Pe lângă aceasta ne îngăduim a mărturisi înaintea oamenilor și a lui Dumnezeu că rămânem, dorim și vrem să rămânem pe lângă credința cea dintâi care ne-a însuflețit să pornim la luptă prin această mișcare contra păcatului.

Credem și mărturisim precum am văzut și auzit că mișcarea religioasă în care ne-am înrolat este viață. Ori viața nu poate fi anchilozată în tipare omenești.

De aceea întru smerenia noastră socotim, precum și după cele spuse nouă dintru început că Statutele destinate mișcării Oastei în forma lor actuală nu sunt potrivite pentru mișcarea în care suntem înrolați, căci aceasta n-a fost și nu poate fi o societate ca oricare alta, ci numai o mișcare duhovnicească, un curent de viață nouă în cadrele sfinte ale ortodoxiei noastre, iar o mișcare a Duhului nu poate fi prinsă în tipare fără a fi ucisă.

Religia creștină este viață, - și viața trece de la om la om prin atingerea sufletului ce se aprinde ca lumina din lumină.

Mișcarea condusă de părintele Iosif Trifa a avut acest secret că a aprins „lumina din lumină”.

Renașterea sufletelor noastre este problema și cheia mântuirii.

Materializarea nu folosește la nimic, iar religia nu se poate închega în regulamente reci - strict omenești - după cum nici apostolul Pavel n-a plecat la propovăduirea Evangheliei cu statutele în spinare.

După toate acestea am mărturisit și mărturisim că suntem copii credincioși ai sfintei noastre biserici.

Mișcarea religioasă din care facem parte s-a născut și trăiește sub aripile Bisericii. Ea este în însăși substanța Bisericii. Ea nu este ceva mai mult decât ortodoxia, ci este numai o familie restrânsă, o comuniune de frățietate evanghelică, cu gândul precis de a trăi mai intens învățăturile Bibliei și Bisericii. Ea nu a vrut și nici nu vrea să facă reguli peste sau contra Bisericii.

Prin această mișcare religioasă vrem numai să trăim cu toată ființa regulile existente ale Bisericii. Biserica nu are nevoie de nici o asociație religioasă, fiindcă ea însăși este o atare asociație. Are însă nevoie de un curent purificator care să vină din rândurile ei. În acest curent religios în care suntem încadrați am avut și avem nevoie de oameni destoinici, pregătiți nu numai în a ști vorbi și discuta, ci doveditori prin fapte și purtare morală că sunt adevărați creștini. Ca urmare, în fruntea noastră am vrut și vrem să fie socotiți de drept conducători văzuți numai aceia care fie preoți fie laici, trăiesc viața ostășiei Domnului.

Prin rezerva de a nu se face îngrădire Duhului, a curentului de viață, rugăm însă să nu fim socotiți ca potrivnici unei reglementări juridice, a punerii mișcării în cadrele juridice de trebuință, pentru o bună îndrumare în cele materiale. Nu suntem în contra unui statut tip juridic care să se ocupe însă de mișcarea spirituală. Să reglementeze însă toate chestiunile administrative în legătură cu mișcarea.

I.P.S. Stăpâne! Pentru a se putea rezolva toate cele de mai sus și cele din moțiunea din 12 septembrie 1937, pentru ajungerea la Oastea cea dintâi, toate gândurile noastre se îndreaptă către I.P.S. Voastră, cu o smerită rugăminte: că dând dovadă noi și toți frații noștri din restul țării de alipire constantă și strânsă de sfânta noastră biserică și putând avea încredere în statornicia credinței noastre strămoșești - să binevoiți a mijloci la Sf. Sinod pentru reabilitarea părintelui Iosif Trifa, care cât timp a fost în viață nu s-a declarat contra Bisericii. Și pentru repunerea mișcării noastre în drepturile și libertatea ei de la început.

Ai I.P.S. Voastre supuși și smeriți fii duhovnicești.

Sibiu la 12 martie 1938

(Urmează semnăturile în original ale următorilor: Tit Trifa, Traian Dorz, Ioan Marini, Crăciun Vasile, Ioan Opriș, Prisecan Ilie, Gheorghe Comiza, Ioan Dragomir, Păsculescu Dumitru, Diac Vasile, Gheorghe Crăciunescu, Pruma Ioan, Pițigoi Ioan, Munteanu Valer, Drăgoi Nicolae, Munteanu Nicolae, Reșițan Vasile, Fulea Ioan, Ioan Diac, Nicolae Bucur, Sotir Simion, Pascu Adam, Cosman Alexandru, Ioan Capătă, Ioan Popovici).

Le-am spus și le-am arătat prin citirea acestora cât am putut de pe larg fraților prezenți și prin ei tuturor fraților din țară cele trei mari adevăruri pe care nu trebuie să le uităm niciodată și anume:

1 - Că noi nu suntem începătorii acestei lucrări sfinte ci suntem numai niște continuatori în ea, unii mai demult, alții mai de curând, unii mai de la centru, alții mai de la periferie. Că nu noi am primit de Sus de la Dumnezeu inspirația și puterea creării ei. Și nu noi am făcut munca cea grea și anevoioasă a începutului - ci altul, părintele Iosif Trifa, a fost acela care a primit direct de la Duhul lui Dumnezeu chemarea și călăuzirea cum să facă și să îndrume după planul și după voia Lui această lucrare duhovnicească. Duhul Domnului așa i-a arătat s-o facă. El așa a făcut-o. Și așa ne-a lăsat-o. Noi doar am intrat în această lucrare primită de-a gata, fără a mai avea nici nevoie și nici voie nici să adăugăm nici să scădem nimic - după cum spune Mântuitorul și apostolilor Săi în Evanghelia sf. Ioan cap. 4, 37-38. Eu - zice Domnul Isus - v-am trimis pe voi să secerați acolo unde nu voi v-ați ostenit. Alții s-au ostenit iar voi ați intrat în lucrul lor... Prin urmare noi suntem numai niște urmași ai acelora care au început și au dus până la noi și încă multă vreme în fruntea noastră această Lucrare sfântă. Ei au fost schimbul întâi - noi acum cel mult suntem schimbul doi, după ei. Deci, dacă noi suntem cel mult schimbul doi ori chiar schimbul trei, luând în primire lucrul început și dus atâta vreme de către ei, ce mare datorie avem ca să preluăm și să continuăm cu toată cutremurătoarea conștiință a răspunderii noastre, acest lucru sfânt întocmai așa cum au lucrat ei. Să clădim pe temelia sfântă a lui Isus Cel Răstignit exact în același fel cum au făcut ei, până în clipa când noi am intrat, iar ei au ieșit din lucru.

2 - Ca niște zidari cinstiți și conștiincioși noi trebuie să preluăm de la ei același plan al lucrării și dreptar al zidirii... Aceleași unelte cu care lucrează ei și același material din care zidiseră.

Dreptarul învățăturii sănătoase după care lucrase părintele Iosif era preluat de la sfinții Apostoli, apoi de la Sfinții părinți. Dreptarul acesta l-au folosit cei dinaintea noastră, având totdeauna cea mai mare atenție și grijă să nu se abată de la el nici la dreapta și nici la stânga, ci să se alinieze și pe ei și să alinieze și pe alții cât mai desăvârșit după acest sănătos Dreptar. Nouă ne este acum și nespus mai ușor dar și nespus mai greu decât lor. Mai ușor din cauza luminii mult mai mare pe care ne-au lăsat-o ei acum. Dar și mai greu din cauza lipsei de ascultare a unora dintre noi cei dinăuntru precum și din cauza marilor împotriviri ale unora dinafară. De aceea răspunderea ce ne revine nouă acum este atât de mare pentru că lucrarea aceasta care ne-a fost lăsată nouă, când am primit-o noi era atât de curată și de frumoasă în starea ei. Atât de mare și de unită în numărul ei. Și atât de bogată și de plăcută în roadele ei duhovnicești. Și iată cum arată astăzi grădina și via acestei lucrări atât de plăcută atunci, - dar atât de pustiită astăzi.

3 - Pentru a ne orienta acum bine în viitor, avem nevoie neapărat să stăm acum bine aici și să privim bine în trecut. Să luăm pildă și lumină de la felul cum au lucrat cei dinaintea noastră în împrejurări ca acestea pentru ca să nu abatem nici noi cu nimic Lucrarea lui Dumnezeu de care noi răspundem în clipa aceasta, de la calea și rostul pe care i l-a rânduit El. Nici să nu clădim noi deasupra lucrului lor un alt material ori în alt fel de cum au făcut ei.

Să luăm deci cu evlavie și cu frică de Dumnezeu foarte bine seama la aceste adevăruri acum când suntem aici pentru a preciza cu mare hotărâre atitudinea noastră clară și definitivă atât față de învățăturile străine care am văzut cât rău ne-au făcut până astăzi și ne mai fac încă, cât și față de acei dintre noi sau dintre străini care aduc aceste învățături stricătoare și le propagă cu îndărătnicie răufăcătoare printre frați și prin adunările Oastei Domnului. După cum spune și sfântul Pavel când zice: ...Știu bine fraților că după plecarea mea se vor vârî între voi lupi răpitori care nu vor cruța turma și se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăța lucruri stricăcioase ca să atragă pe cei începători de partea lor (Fap. Ap. 20,29-30). Să luăm deci și noi acum foarte bine seama la aceste înștiințări în desfășurarea muncii rânduită de Dumnezeu azi nouă care răspundem prin această Lucrare de mântuirea în perspectivă a neamului nostru și de învierea duhovnicească și evanghelică a Bisericii noastre.

Am ales aceste 3 documente - am zis mai departe - fiindcă cea mai mare parte dintre cei care suntem adunați acum aici sunteți mai tineri și poate că nici nu le cunoșteați prea bine. Totuși iată că mai sunt aici și câțiva frați care au fost prezenți atât la Consfătuirea din 12 septembrie 1937 cât și la legământul de la mormântul părintelui Iosif din 12-16 februarie 1938. Aceștia trebuie să-și aducă bine aminte despre cele petrecute atunci și pot adeveri prin viu grai acum aici în fața tuturor cele ce vi le citesc și vi le înfățișez eu prin aceste documente.

După ce am să vă termin de înfățișat aceste

lucruri și veți lua pe deplin și clar cunoștință de ele, va trebui să vă încărcați sufletele cu cutremurătoarea răspundere de a le împlini întocmai și de a învăța și pe alții să le împlinească.

Eu îmi voi face aici în fața lui Dumnezeu și în fața tuturor celor ce sunteți aici, mărturisirea mea. Și îmi voi înnoi legământul meu pentru primirea, păstrarea și împlinirea lor întocmai pe toată viața mea. Iar după mine va trebui și fr. voastră fiecare la rând, așa cum vă găsiți așezați pe aceste scaune să luați cuvântul pentru a vă arăta personal convingerea, aici în fața lui Dumnezeu și în fața Lucrării Oastei Domnului, prezentată aici prin frații delegați veniți din partea adunărilor frățești, în numele ei. Va trebui să precizați deci fiecare deschis, clar și hotărât, la rând, care vă este încredințarea și atitudinea față de învățătura și credința Oastei Domnului de astăzi și din viitor.

Cum înțelegeți să fiți și să lucrați atât față de această învățătură și credință, cât și față de cei care le încalcă și le schimbă. Fie ei din mijlocul nostru fie dinafara noastră. Trebuie să fim cinstiți față de Dumnezeu, față de Adevăr și față de Frățietatea Oastei. Căci am pus un legământ sfânt că vom împlini întocmai toate acestea.

Eu am fost și sunt prezent, iată de peste 45 de ani în chiar centrul tuturor evenimentelor acestei istorii zbuciumate a Oastei Domnului.

Am făcut parte din nucleul de conducere al Oastei împreună cu părintele Trifa încă din 1934, participând direct alături de părintele Iosif și cei câțiva frați care nu mai sunt, la toată munca și lupta de atunci. Am trecut apoi prin furtuni în care nu se mai vedea om cu om. Au căzut dintre noi cu miile și chiar cu zecile de mii, dar Dumnezeu mi-a ajutat să rămân neclintit lângă Steagul Oastei și lângă purtătorul acestui Steag căutând să sprijinesc și eu un braț al lui Moise, să mânuiesc și eu după puterile mele o sabie și după priceperea mea o unealtă lângă Neemia. Toți cei care sunteți acum aici sunteți martori și știți că nu mint.

Au fost vremuri când sub loviturile vrăjmașilor furioși și puternici mai rămăsesem atât de puțini și de împrăștiați încât nimeni nu se mai numea nici măcar în batjocură cu numele Oastei Domnului ci toți se numeau cu dispreț trifiști, schismatici, sectari, eretici... Până și cei ce ne priviseră cu respect cândva se depărtau acum cu rușine și cu dispreț de noi.

În anii aceștia - din 1947, lucrând la trierea arhivei rămasă din timpul acelor ani chinuiți, găsesc multe circulare și dispoziții date de către autoritățile bisericești de atunci și de către cele de stat împotriva noastră, ca împotriva celor mai mari răufăcători. Păstrez încă între lucrurile mele pe undeva pe acasă câteva astfel de ordine circulare date de unele episcopii și prefecturi de atunci după formula: „...urmăriți, prindeți și înaintați sub escortă pe individul Traian Dorz care suntem informați că umblă prin satele noastre făcând propagandă dușmănoasă împotriva Bisericii noastre... El face parte din organizația schismatică a fostului preot Iosif Trifa, decedat...”

Dar Slăvit să fie Domnul care nu numai că ne-a scăpat din toate până azi, dar i-a dovedit pe toți pârâtorii noștri ca mincinoși, arătând la lumina zilei în fața lumii întregi dreptatea cauzei pentru care am luptat și am suferit atât de mult. Și nevinovăția noastră față de tot ce eram învinuiți.

Astăzi nici unii dintre cei ce ridicau atunci pietrele cele mai grele împotriva noastră, nu mai sunt. S-au dus ori cu grămada ori pe rând la Judecata lui Dumnezeu și la răsplata Lui. Iar noi cei puțini și slabi și fără nume atunci am ajuns o mare oștire care umple țara și lumea. Sute de mii suntem, multe sute de mii - și peste 80% dintre noi sunt tineri, tineri inteligenți, talentați, frumoși și sănătoși la trup și la suflet. La adunările și la nunțile noastre ne întâlnim cu miile. Și în ciuda amenzilor, amenințărilor și restricțiilor, numărul nostru crește continuu și râvna fraților la fel. Inimile noastre ale tuturor vibrează de dragoste pentru Hristos. Ochii ne strălucesc în lacrimi și glasul ne laudă pe Domnul în cele mai inspirate, mai cerești și unice stări din lume. Îți vine să strigi și să sari de bucurie precum psalmistul și regele David în zilele marilor sărbători și biruințe ale lui Dumnezeu și ale poporului Său.

Cum oare să-L putem slăvi și lăuda îndeajuns pe Domnul Dumnezeul nostru pentru toate acestea? Cum altfel decât așa, făcându-I lucrul Său cu toată dragostea și teama pentru ca El să fie mulțumit de noi. Tocmai de aceea acum când trebuie să luăm și noi niște hotărâri atât de mari care pot ajuta și grăbi izbânda cea mare pentru salvarea întregului nostru popor și reînvierea sufletească a întregii noastre biserici, fiecare dintre noi să fim în cel mai înalt grad pătrunși și conștienți de datoria ce ne revine înaintea lui Dumnezeu și a viitorului Frățietății noastre pentru aceasta...

Vorbeam plin de înflăcărare, adânc mișcat și cu ochii scăldați de lacrimi, pentru că trăiam atât de puternic acest moment hotărâtor - și doream din toată ființa mea să-l trăiască în felul acesta și fiecare dintre cei 35 de frați care erau acum aici în fața lui Hristos, la Poiana Brașovului.

După această cam lungă dar necesară introducere am citit din foaia Ecoul toate cele scrise în vremea aceea despre desfășurarea Consfătuirii din 12 septembrie 1937, despre numele multora dintre cei prezenți atunci, despre cuvântările și îndrumările părintelui Iosif, despre moțiunea acelui Sfat Frățesc, despre adeziunea totală și semnarea cu mâna proprie a tuturor celor prezenți pe acest act istoric și despre tot ce s-a mai petrecut și cum s-a încheiat Sfatul Frățesc. Apoi le-am citit și explicat clar și tare și celelalte trei documente despre care am amintit mai înainte - apoi am încheiat cu declarația mea personală astfel:

„- Ca și în 12 septembrie 1937 și în 12-16 februarie 1938 și de atunci și până astăzi, eu nu am nici acum și nu voi avea nici în viitor până la moarte o altă credință ori o altă învățătură cu privire la aceste lucruri decât aceeași una și pe totdeauna. Cum am fost de la început, așa am rămas și așa promit din nou în fața lui Dumnezeu și în fața lucrării Oastei Lui să fiu și să rămân până la moarte. Și cu ele așa vreau să trec atunci peste pragul morții să merg așa în fața Domnului și Mântuitorului meu Isus Hristos... La Judecata și la Răsplata Lui.

Iar în ce privește pe cei care îi cunosc sau care îi vor cunoaște că aduc învățături străine în adunarea Oastei Domnului, ori vor primi și vor încuraja pe cei care le aduc, după întâia și a doua mustrare dacă nu se vor îndrepta îi voi socoti vrăjmași ai Lucrării lui Dumnezeu, potrivnici ai lui Hristos și vinovați împotriva Duhului Sfânt. Voi lupta împotriva lor ca împotriva unor vrăjmași ai Lucrării lui Dumnezeu și mă voi feri izolându-i ca pe niște leproși duhovnicești. Așa să-mi ajute Dumnezeu, după Cuvântul Lui Cel Sfânt. Amin...”

Și acum iată este rândul fr. voastre începând cu primul de acolo de pe locul de la ușă și până la ultimul cel de la capătul celălalt să vă ridicați, să alegeți și să mărturisiți. Dumnezeu să vă asculte și să vă însemne în fața Lui tot ce gândiți și tot ce veți mărturisi...

Au urmat la cuvânt toți, fiecare la rândul său.

În afară de trei care erau mai demult cunoscuți ca dezbinători și potrivnici, toți ceilalți au mărturisit cu lacrimi și cutremur totala lor adeziune la învățătura și credința Bisericii și Oastei, punând gând și legământ și ei fiecare că așa vor fi și vor rămâne până la moarte.

Doar cei trei, vechi prieteni ai lui Moldoveanu - și partizani ai diversionismului, fără să-și arate nici de data asta, pe față gândurile ca și el, disprețuind însemnătatea acestei consfătuiri au ocolit orice precizare a poziției lor, lăsând lucrurile încurcate după obiceiul lor și al lui.

Am stăruit de ei din nou zicând: să nu ne dăm în lături de la marea datorie pe care o avem acum și aici, de a înțelege și de a preciza clar și categoric încredințarea și atitudinea noastră față de problema pentru care suntem aici. Pentru noi și pentru neamul nostru, trebuie să ne fie clar pe totdeauna că mântuirea nu poate veni prin nici o altă lucrare străină și din afara țării noastre sau a credinței noastre, ci numai printr-o lucrare dinăuntrul acestora. Și aceasta este Lucrarea Oastei Domnului. Prin felul cum a pornit și a lucrat ea până acum de zeci de ani, s-a dovedit a fi unica și puternica Lucrare evanghelică trimisă de Dumnezeu special neamului nostru și Bisericii noastre. Dacă până la apariția Oastei Domnului au mai fost în țara noastră și alte lucrări religioase, ele s-au dovedit a fi slabe și sărăcăcioase, cu un mesaj încurcat și inferior, arătându-se total neputincioase de a face o mare și solidă lucrare de trezire și rodire duhovnicească și durabilă în țara noastră și în poporul nostru.

Fiind total străine nu numai de învățătura și credința noastră, ci și de structura sufletească a poporului nostru. De aceea ele n-au putut avea nici ecou și nici priză în mijlocul nostru, rămânând total străine și azi ca la început. Prin urmare strângeți-vă gândurile aici lângă vatra caldă și duioasă a sufletului nostru și indentificați-vă cu scopul lui Dumnezeu. Rupeți-vă inima și gândurile de tot ce este străin - și alipiți-vă total de Lucrarea în care v-a născut și chemat Domnul în Oastea Lui pe totdeauna. Aceasta este pentru noi Lucrarea lui Hristos, nu falsele crezuri și dezbinătoarele învățături seci, uscate și fără nici o dulceață și bucurie, aduse nu cu un gând total bun față de noi. Lucrarea Oastei este a Domnului și noi trebuie să o ferim de orice duhuri străine. Nici habotnici formaliști, dar nici habotnici diversioniști. Nici o cruce fără Hristos, dar nici un Hristos fără cruce.

Dacă ar fi fost nefericită o alunecare a Oastei Domnului în prăpastia oficializării, - atunci desigur cu atât mai mult ar fi și mai nefericită o alunecare în cealaltă prăpastie a rătăcirilor, spre care au tras-o și au împins-o cu atâta nebunie unii... Și care încă o mai trag și o împing și acum. Dar slăvit să fie Domnul că n-a lăsat-o să cadă nici în prima și El n-o va lăsa să cadă nici într-a doua ispită. Totuși aceasta nu scade întru nimic marea vină a celor care au vrut să-i facă acest rău. Nici a celor dinafara și nici a celor dinăuntrul ei. Nici a celor din trecut, nici a celor din prezent și desigur și din viitor.

Trebuie să vă precizați foarte clar și categoric chiar acum atitudinea față de crezurile străine care s-au dovedit că nu vin spre noi decât cu gânduri hrăpărețe și vrăjmașe, căci iată pe toate sufletele care le-au răpit din trunchiul și din trupul Oastei, nu mai buni i-au făcut ci i-au făcut mai răi. După ce i-au făcut să-și lepede credința, să-și piardă dragostea și să-și calce legământul dintâi, toți aceștia au devenit niște batjocoritori ai Crucii, ai Maicii Domnului, ai Bisericii, ai Sfintei Împărtășanii și ai tuturor lucrurilor sfinte pe care le cinsteau și le respectau cu evlavie și ei înainte, cum se și cuvine. Au devenit chiar și mai răi de cum erau ei înșiși înainte până nici nu cunoscuseră pe Dumnezeu și nici nu auziseră de Cuvântul Lui, cum spune Sfânta Scriptură (Matei 12,45; Evrei 10,26).

Noi nu urâm pe nimeni și nu batjocorim credința nimănui. Nu dezbinăm adunările altora și nu avem nevoie de nimic din ce este al lor. Respectăm dreptul fiecăruia la credința pe care și-o alege singur și de bunăvoia lui. El și-o alege, el va răspunde...

Dar acuzăm înaintea lui Dumnezeu pe toți acei care din interes, din lăcomia și din dorința nebunească de acaparare a sufletelor, nu țin seama nici de ce este drept nici de ce este păcat, ci dau năvală asupra sufletelor neștiutoare ori ușuratice și caută să le sucească mintea, să le strice inima, să-i amăgească cu felurite metode numai să-i prindă în mreaja lor... Să le facă să-și batjocorească credința dată lor de Dumnezeu. Să-și calce legământul dat de ei lui Hristos și să-și lepede lucrarea Duhului Sfânt în care au fost chemați. O astfel de faptă nu se poate spune cât de blestemată și de satanică este. Și cel care se face vinovat de păcatul acesta desigur nu va avea iertare nici în veacul acesta și nici în cel viitor.

Iar oricine îl primește pe un astfel de nelegiuit și îl ajută în vreun fel la lucrarea lui, se face părtaș la aceeași osândă cu el (2 Ioan 10-11).

Precizați vă rugăm și fr. voastre ce credeți, ce gândiți și ce hotărâți să faceți față de aceste lucruri!

Unul a zis: - eu voi răspunde la urmă!

Altul a zis: - eu trebuie să mă mai gândesc!

Al treilea a zis: - eu deocamdată nu spun nici da nici ba!

- Și tăcerea este un răspuns - am zis eu cu durere. Bine!

Au mai urmat apoi la cuvânt și alți frați cu alte propuneri printre care s-au precizat trei lucruri obligatorii pentru toți frații ca să le practice și cei care până acum nu le-au practicat și anume:

1 - Semnul Oastei Domnului, Semnul Golgotei, Semnul Crucii Domnului nostru Isus Hristos să fie obligatoriu a-l face cu toți. Mai ales cei care s-au obișnuit să nu-l facă din cauza influențelor străine. La începutul și sfârșitul rugăciunilor noastre, la începutul și sfârșitul vorbirilor - oriunde vor fi acestea, trebuie să se facă semnul Sfintei Cruci. Chiar și la începutul declamărilor de poezii și la sfârșitul acestora. Prin aceasta se creează la început o atmosferă înaltă și sfântă, dând un ceresc avânt și o evlavioasă formă tuturor cuvintelor și producțiilor noastre pentru Domnul și pentru adunarea Lui. La începutul Oastei Domnului toate steagurile noastre aveau pe ele Semnul biruitor al Crucii. În timpul adunărilor noastre, pe masă alături de Sfânta Scriptură era și Sfânta Cruce. La predarea și legământul de ostaș, fiecare frate și soră primea cruciulița medalie a Oastei, semnul de ostaș al Domnului pe care îl purta cu drag prins pe pieptul său deasupra inimii ca semn că inima aceea este predată pe totdeauna Domnului.

2 - Cel puțin de două ori pe an în marile posturi ale Nașterii și a Învierii Domnului, toți frații și surorile trebuiesc să se mărturisească și să se împărtășească la biserică în chip smerit și evlavios, după buna și străbuna noastră rânduială și după sfânta poruncă a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos care spune: „să faceți aceasta!...” Împărtășania cu Trupul și Sângele Domnului este o taină prin care noi primim curățirea și puterea trupului și a sufletului nostru.

3 - Participarea frățească la Sf. Liturghie duminicală. Aceasta este o trebuință și o dorință sfântă pentru fiecare dintre noi. Prin urmare, pe cât ne este cu putință suntem datori cu toții să luăm parte totdeauna la aceste slujbe și rugăciuni. În orice caz nicăieri și niciodată să nu se țină adunări ale Oastei Domnului duminica dimineața când este slujbă la biserică. Ci toți frații și surorile trebuie să fie acolo în Casa Domnului.

Aceste precizări s-au făcut tocmai din pricina celor care fiind influențați de învățăturile străine, cam neglijau aceste lucruri. Făcându-se cu deosebită insistență această precizare și condiție obligatorie, doream să pornim cât mai concret și mai hotărâți la aducerea tuturor cât mai curând și cât mai frumos pe calea cea bună și sănătoasă a identității noastre ca o lucrare a lui Dumnezeu altoită sănătos pe trunchiul neamului și al credinței noastre...

Se lumina spre ziuă când s-au terminat discuțiile noastre asupra acestor lucruri și trebuia să încheiem totul cu o rugăciune de mulțumire, fiindcă trebuia să ne grăbim la plecare până nu se vedea bine afară.

Am îngenuncheat cu toții urmând ca unul dintre noi să facă rugăciunea. Ne așteptam la un frate dintre cei mai bătrâni și mai aleși - cum s-ar fi căzut. Dar îndată s-a grăbit să sară tocmai unul dintre cei 3 dezbinați din cele două iscoade care s-a dovedit până la urmă iudă și vânzător. A început rugăciunea dintr-un duh provocator și fără să-și facă semnul Crucii, deși doar cu câteva minute mai înainte hotărâsem cu toții asta.

Văzând această provocare și dispreț atât față de rugăciune cât și față de hotărârea frățească, l-am întrerupt cu un glas ridicat peste el și zicând: În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh - și făcându-mi semnul Crucii îl invitam și pe el și pe ceilalți să facă și ei după cum se cuvenea. Speram că se va trezi din nebunia lui și se va corecta, începând și el rugăciunea în felul acesta...

Dar nu s-a trezit și n-a vrut să înțeleagă nici să se corecteze ci după ce am tăcut eu lăsându-l, el a continuat tot așa cum începuse. Era încă un semn dar și mai obraznic al împotrivirii și răzvrătirii lui, alături de finul său cu care veniseră aici nechemați dar trimiși... Era Pop Gheorghe din Cluj împreună cu Bocăneală David. Ei s-au făcut în chiar dimineața aceea îndată după plecarea de la adunarea noastră, încă odată pârâșii și vânzătorii Domnului și ai fraților. Ce greu vor plăti ei odată aceasta, chiar și pe pământ, nu numai sub el.

Când în dimineața aceea am ajuns la Brașov, am aflat că Moldoveanu venise și el până acolo, că așteptase să se întoarcă iscoadele cu care se consfătuise și înainte, iar acum îi aștepta să-i spună tot. Ne urmărea îndeaproape și căuta să afle tot ce facem și hotărâm.

Poate că cele trei pagini de caiet scrise cu pix roșu de mâna lui Bocăneală David după care peste trei zile aveam să fim anchetați și bătuți de un trimis venit din București, acolo au fost scrise cu știința și ajutorul lui Moldoveanu - căci n-aveau cum ajunge altfel ele atât de repede la București. Și cei de acolo, la noi la Beiuș.

Dar Domnul Dumnezeu Cel Viu și a toate Văzător știe. Și El să le arate la vederea lumii întregi și aceste lucruri făcute în ascuns.

Amin.

Slăvit să fie Domnul!