Cap. 3 - Cumplitul şi neiertatul păcat

„Nu v-am ales Eu pe voi?... Totuşi unul dintre voi

este un drac...” (Ioan 6, 70) „...unul dintre voi Mă vinde...” (Ioan 13, 21)

„Cel ce mănâncă din pâinea Mea...” (Ps. 41, 9)

Doamne Isuse, - dacă ai ştiut că este un drac, pentru ce l-ai mai ales?

- Tocmai pentru că era un drac. Fiindcă slujba de vânzător n-o poate face decât un drac. Nici unul dintre ceilalţi n-o putea face, numai el o putea. L-am ştiut în stare. Trebuia s-o facă cineva şi nimeni altcineva n-ar fi putut-o face decât el...

- Ce nepătruns adevăr Doamne... Şi ce cutremurătoare taină!

Abia am ajuns acasă la Beiuş şi a treia zi după starea noastră de la Poiana Braşovului, am fost luat de la serviciul meu de la protopopiat şi dus la Securitate. Trei anchetatori erau acolo. Cel mai mic de la Beiuş, cel mai mare de la Oradea şi unul şi mai mare pe care l-am aflat apoi că era de la Bucureşti, desigur cu un grad mai mare, fiindcă el dirija şi ordona totul.

Şapte ceasuri am fost anchetat, ameninţat, bruscat, insultat, descusut cu amănunţime despre tot ce discutasem cu două nopţi mai înainte împreună cu fraţii... Doamne, rămânem uimiţi, - dar de unde şi cum au putut afla absolut totul şi chiar atât de repede? Nu-mi puteam închipui cine şi cum să se fi strecurat între noi şi cum le-a putut da de ştire chiar aşa de repede. Bănuiam că până la urmă, cumva şi prin cineva se va afla cândva de această întâlnire a noastră... dar până atunci gândeam că lucrurile se vor învechi, se vor uita - se vor mai trece cu vederea...

Acum întrebările curgeau una după alta, una peste alta, iar eu cât tăceam, cât întrebam, cât repetam cele câteva lucruri care nu spuneau nimic.

Văzând că nu obţin răspunsurile pe care le doreau şi având în mână trei hârtii, îmi vârî în ochi mâna cu hârtiile pe care cunoscui clar şi uşor scrisul cu pix roşu al lui David Bocăneală şi îmi zise înjurându-mă:

- De ce nu vrei să recunoşti banditule? N-am eu scris aici tot ce aţi făcut voi acolo? Crezi că noi nu ştim ce faceţi voi şi ce puneţi la cale? Iată aci demascarea voastră bandiţilor! Lasă că ai să recunoşti tu. Lasă că ai să dai socoteală de toate astea...

Din momentul în care îmi băgase în ochi scrisul cu pix roşu şi am recunoscut cu uşurinţă scrierea lui David Bocăneală - mi s-a limpezit totul. Acum ştiam de la cine aflaseră, dar nu ştiam totuşi cât de răuvoitor vor fi înfăţişat ei lucrurile de la Poiana. După răutatea pe care le-o ştiam şi după ura împotriva noastră mă puteam aştepta la orice rău să fi spus despre noi. Tocmai pentru aceasta au şi venit acolo. Se aflase despre această consfătuire şi ştie Dumnezeu cine i-a trimis special pentru a ne spiona. Poate că nici Moldoveanu pe care-l cred de-acum în stare de orice, n-a fost străin cu nimic de aceste lucruri... Şi când te gândeşti că sufletul acesta care scrisese aceste rânduri roşii - se predase la Oaste mai înainte cu 30 de ani...

Era pe atunci şi el numai un tinerel de 17 ani, cum fusese la vremea lui şi Moldoveanu când îl cunoscusem şi pe el... Se hotărâse să se înscrie şi el în Oastea Domnului într-o sărbătoare după masă, în curtea bisericii din Năneşti, un sat tot cam de prin părţile Galaţilor de pe unde erau de loc amândoi, şi Moldoveanu şi Bocăneală - era în vara anului 1947... Ce subiect mişcător a avut Cuvântul propovăduit atunci... „Ce ai făcut din Inima Mea?”, - era o întrebare a Mântuitorului adresată unui ucenic vinovat - şi tuturor celor care străpungeau cu vreun păcat Inima Domnului. La încheiere făcusem o chemare cu lacrimi către toţi ascultătorii şi mai ales către cei care zdrobiseră cu păcatele lor Inima Domnului Isus, - să se căiască înaintea Domnului pentru păcatele lor, să se predea de acum pentru totdeauna în slujba Domnului punând legământ să nu-I mai străpungă cu nici un păcat pe viitor Inima Lui.

Între cei şapte tineri cam de aceeaşi vârstă care au căzut atunci pe genunchi şi cu lacrimi şi-au plâns păcatele din trecut punând un cutremurător legământ pentru tot viitorul lor să nu mai păcătuiască, - era şi el, David Bocăneală...

A urmat exodul foametei din Moldova. Printre cei aduşi de noi în Ardeal, a fost şi el.

A ajuns printre fraţi, a fost ajutat, a fost încălzit şi hrănit cu toată dragostea, - dar nu peste mult a început să întoarcă rând pe rând tăişul cu venin spre toate inimile care îl ajutaseră.

Acum iată ce simbolic pix roşu, ca un cuţit însângerat, foloseşte pentru a străpunge şi el inima care l-a ajutat, care l-a ocrotit, care a avut milă de el şi la masa căreia a mâncat 30 de ani. La fel cu „Niculiţă” fratele său mai mare sau mai mic ca el, dar de aceeaşi teapă netrebnică amândoi. Ce creaturi veninoase a putut să hrănească pământul acela pe care trăiesc totuşi şi fiinţe atât de cereşti şi de curate!...

- Ha, de ce taci banditule? De ce nu spui nimic? Ce aţi pus la cale în ascuns acolo?

- N-am avut nimic de ascuns domnule - am răspuns eu trezit ca dintr-un vis dureros din gândurile mele amare despre taina cutremurătoare a pixului roşu... Tot ce am discutat noi acolo ne privea numai pe noi, nişte probleme religioase de ale noastre asupra cărora erau unii de altă părere. Dar n-a fost nimic rău pentru nimeni. Cu atât mai puţin pentru dv.

- Minţi banditule. I-ai adunat acolo ca să vă organizaţi din nou, să lucraţi clandestin împotriva legilor şi a dispoziţiilor statului.

- N-am încălcat nici o lege. Religia este liberă!

- Liberă să mergeţi la biserică, şi ziua. Nu în altă parte, în pădure şi în ascuns, noaptea...

- N-am făcut nimic rău.

- Unde sunt documentele pe care le-ai citit acolo?

- Nu le mai am. M-am pomenit fără ele. Nu ştiu dacă le-am pierdut pe drum, ori mi le-a luat cineva din buzunar, ori le-am uitat undeva, cum eram foarte obosit. Nu ştiu.

- Minţi! Unde sunt documentele?

- Nu ştiu. Nu le mai am, v-am spus!

- Dar banda de magnetofon pe care aţi înregistrat-o acolo cu complotul vostru, unde-i?

- Îmi pare foarte rău că nu mai am nici această bandă. V-aş preda-o imediat şi bucuros spre a vă convinge despre tot ce am spus.

- Unde-i banda, spune?

- Să vedeţi ce s-a întâmplat cu ea. Deşi aparatul era nou, nu ştiu cum s-a făcut că n-a înregistrat absolut nimic. În timpul înregistrării n-am controlat fiind convins că se înregistrează, iar când am ajuns acasă şi am controlat-o, am constatat cu mirare că nu se înregistrase nimic. Îmi pare rău, dar acesta este adevărul. După aceea am înregistrat pe ea nişte cântări.

- Unde-i banda? S-o dai aşa cum este!

- O am acasă.

- Dar documentele?

- Nu le mai am, v-am mai spus.

- Bine, le vom afla noi. Hai sus în maşină!

Doi s-au suit cu mine în maşina care aştepta afară - cel de la Oradea şi cel de la Beiuş. Cel de la Bucureşti a rămas să aştepte acolo. Am plecat. Ploua cu găleata. De-abia putea înainta prin ploaie şi prin noroi. Şi era frig...

- Vezi d-le Dorz ce ne faci d-ta nouă - zise cu un glas prefăcut compătimitor şi dojenitor maiorul de la Oradea. De ce trebuie să ne faci d-ta mereu nouă necazuri? Vrei d-ta mereu să te întâlneşti cu noi? Nu vrei d-ta deloc să ne laşi pe noi în pace?

- Da domnule maior, tot eu nu vă las în pace pe dv. Tot eu vă fac dv. rău. Nu-i nimic, poate că nu mai este mult şi ne vom despărţi pe totdeauna unii de alţii. Şi ne vom mai întâlni apoi numai o singură dată în faţa lui Hristos, care ne va răsplăti fiecăruia. Mie pentru cât rău v-am făcut dv., iar dv. pentru cât bine mi-aţi făcut mie.

Eram foarte trist, îngrijorat şi neliniştit. Rareori am mai trecut în viaţa mea prin astfel de momente. Dimineaţă când plecasem la serviciu, fără să mă aştept la nimic rău, lăsasem în cămăruţa mea două magnetofoane cu benzi, caietele de pe care înregistrasem pentru fraţi, corespondenţă, cărţi, manuscrise unice... toate erau lăsate aşa cum lucrasem cu ele fără să le pun măcar cât de puţin la un adăpost... În cămăruţa Domnului erau altele: maşina de scris cu lucrări începute. O cutie cu 40 de casete înregistrate cu tot felul de lucrări foarte valoroase: colinzi foarte vechi înregistrate de la colindătorii bătrâni care nu mai erau. Interviuri de la fraţi demult despre începuturile Oastei, despre întâlnirile lor cu părintele Trifa, despre fr. Marini şi alţii... Cărţile şi manuscrisele de la Sibiu, colecţiile foilor vechi şi multe lucrări strânse cu greu şi cu multe osteneli, toate aşezate pe un raft de 5 rânduri care umpleau peretele din fund de jos şi până sus, dintr-o margine până în cealaltă. Peste toate atârna din tavan până jos şi dintr-un perete până în celălalt, o perdea gălbuie, de culoarea celorlalţi pereţi şi a tavanului. Ce pradă uşoară şi mare era asta în mâinile lor. Toate aceste comori rămase de pe urma părintelui Trifa şi strânse aici cu atâta greu din atâtea părţi, ce pagubă ireparabilă ar fi dacă se pierde!

Şi maşina înaintează atât de repede... O Doamne, dacă s-ar întâmpla ceva ca să nu mai ajungem niciodată. Căci dacă ajungem unde să-i duc? În cămăruţa mea, vai sunt atâtea lucruri. În cămăruţa Domnului, mă îngrozesc, nici nu vreau să mă gândesc... Ce fac Doamne, ce fac?

- Doamne Isuse - mă rugasem eu în starea cea mai disperată în tot timpul celor şapte ceasuri de anchetă la Beiuş, Te rog nu-i lăsa să meargă acasă. Să-mi facă aici orice, numai să nu meargă acasă, căci oriunde ar intra ar afla ceva ce dacă s-ar pierde, nu ar mai fi înlocuit niciodată... Am suferit şi am alergat atât de mult până le-am putut strânge - şi acum iată ce le aşteaptă. Şi Doamne Isuse, sunt exemplare unice şi niciodată nu vor mai putea fi înlocuite. Sunt unicele şi ultimele documente - altele nu mai sunt - Doamne, orice numai nu-i lăsa să meargă acasă, căci e cu neputinţă să mai rămână ceva după ei...

Dar când m-am văzut în maşină şi am văzut că Dumnezeu îi lasă să vină, m-a cuprins o durere şi o deznădejde fără margini. Am crezut că mi se va rupe inima şi că mă voi prăbuşi pe veci în cea mai adâncă prăpastie... Eu sunt un miel acum între lupi. Ce armă are mielul să se apere de ei? Nu-l poate apăra decât Păstorul. Doamne, dacă mă dai să mă mănânce, - mănânce-mă! N-am ce să fac.

Am ajuns în faţa porţii. Ploua puternic.

- Hai jos. Şi du-ne acolo unde ştii că ai documentele tale. Să nu ne ţii mult că vezi că n-avem vreme. Ştii că suntem aşteptaţi să mergem urgent acolo.

Cu inima tremurândă am deschis poarta - şi am luat-o spre cămăruţa Domnului, îndemnat de un gând venit chiar în clipa aceea: poate Domnul va apăra lucrurile din cămăruţa Lui.

Am deschis uşa gândind: În Numele Domnului - şi am intrat.

Au intrat şi ei. S-au oprit în mijloc şi s-au uitat în jur. Prima dată s-au oprit la vechea cruce de la mormântul părintelui Iosif.

- Asta ai adus-o atunci când ai aşezat-o pe cealaltă?

- Da!

- Dar în cutia asta ce ai?

- Nişte casete cu colinzi vechi, foarte vechi, înregistrate de la un bătrân care mai rămăsese de pe vremuri. A murit acum şi el.

- Şi ce mai ai înregistrat aici?

- Nişte cântări, nişte stări de vorbă cu nişte bătrâni.

- Dar banda cea de la Poiana Braşovului care-i?

- V-am spus că nu s-a înregistrat nimic pe ea.

- Să ne-o dai aşa cum este. Ai auzit ce ţi s-a spus.

- Asta-i! Am înregistrat chiar ieri pe ea nişte cântări.

- Dă-le pe toate încoace. Astea le luăm cu cutia.

- Altceva. Altceva. Altceva. Unde sunt documentele? Dar las’că le aflăm noi.

Afară ploua, iar acasă şi prin curte nimeni. Oare unde vor fi mama şi soţia? Măcar dacă ar sta undeva de ploaie, să stea undeva să nu iese pe afară nici să nu-i mai vadă să se sperie şi să plângă cum făceau de fiecare dată de atâţia ani de când nu ne mai putem închide uşa de ei...

Maiorul stătea pe gânduri, privea afară cum plouă şi bătea nerăbdător cu degetele în masă. Căpitanul se întindea şi scotocea pe sus de-a lungul celor trei pereţi, prin nişte sertare goale, pe un dulap gol...

- Hai Ghiţă, mai repede. Ce faci acolo, nu afli nimic?

- Iată d-le maior, albumul acesta şi astea - zise căpitanul, aducând pe masă în faţa maiorului un album vechi cu nişte fotografii demult - şi o copertă goală pe care era scris cu litere bronzate: Registru de Casă Oastea Domnului Sibiu 1933, şi o broşură mai veche.

- Astea-s documente mă Ghiţă? Şi maiorul ieşi afară.

- Altceva, să mai scot, să mai caut...

- Hai mă Ghiţă. Hai mă, nu mai căuta degeaba. Hai să mergem.

Dar Ghiţă cel înalt şi voinic se întindea şi scotocea pe unde mai căutase... Văzând că maiorul ieşise afară şi aştepta, eu fericit şi tremurând de teamă şi grabă nu cumva să nimerească la peretele din faţă şi să vadă că nu-i perete ci perdea, am mers în urma lui, l-am luat şi l-am împins uşurel de spate spre uşă zicând:

- Hai domnule Ghiţă, nu vezi că domnul maior a plecat?

El n-a zis nimic, a ieşit frumuşel afară şi s-a dus unde îl aştepta maiorul cu cutia de casete. Mâna Domnului care era acolo puternică şi ocrotitoare nu l-a lăsat nici să vadă nici să se apropie. Acolo unde era o perdea el a văzut un perete gol... Şi nici nu s-a întors furios şi ofensat spre mine cum era de aşteptat să facă atunci când l-am împins de spate afară.

Am închis uşa în urma lui aproape nebun de bucurie. Îmi venea să strig acolo, să sar, să cânt sau ce să fac spre Dumnezeul meu care izbăvise totul în chip atât de neaşteptat de fericit...

Iată - îmi ziceam - mielul dă afară pe lup - şi nu i se întâmplă nimic. Iată în plină zi cu lumină şi ochii lor nu văd nimic. Iată Duhul lui Dumnezeu îi face neliniştiţi, grăbiţi, nerăbdători, neatenţi - şi parcă îngroziţi de locul unde se aflau. Cred că toate lucrurile pe care le priveau şi le atingeau - le inspirau groaza Domnului.

Am încuiat uşa şi am alergat în urma lor spre poartă.

Prin curte nici mama, nici soţia, nici Florica, nimeni. Mai ploua încă şi se vede că ploaia rece le făcuse să se închidă în casă care pe unde - şi n-au văzut nimica nici când am intrat nici când am ieşit...

Am urcat în maşină - şi am pornit înapoi. Dar eu nu mai eram pe pământ ci mi se părea că sunt cel puţin în al treilea cer. Eram atât de fericit - dar îmi era şi atât de ruşine în faţa Domnului.

Eu zisesem şi mă rugasem cu disperare Domnului ca El să nu-i lase să vină, convins fiind că dacă Dumnezeu îi lasă şi ei vin e cu neputinţă să nu vadă şi să nu ia totul.

Acum Tu Doamne, Marele nostru Dumnezeu Atotputernic ai vrut să-mi dai încă o dovadă despre marea Ta putere. I-ai lăsat să vină, să meargă până lângă comorile Tale - şi totuşi să nu le vadă şi totuşi să nu poată lua nimic. Cine este alt Dumnezeu mare ca Tine, Dumnezeul nostru? Cine este atât de aproape şi atât de bun ca Tine Doamne, Păstorul şi Ocrotitorul nostru, Biruitor şi Strălucit?... Ce puţin credincios fusesem eu - şi ce frumos şi blând mi-ai arătat Tu Doamne Isuse în tot timpul cât de mare este puterea Ta şi cât de aproape şi cât de atentă este apărarea şi grija Ta de noi în timpul marilor noastre primejdii!...

Întâmplarea aceasta a fost încă o experienţă mare şi binecuvântată a mea cu Domnul.

Ea va rămâne pe veci neuitată pentru mine şi de aceea aş vrea să strig şi din acest prilej tuturor fraţilor mei din tot viitorul când vor avea de trecut prin stări de acestea ca aceea prin care am trecut eu: - Nu vă temeţi cum m-am temut eu! Nu tremuraţi cum am tremurat eu! Nu vă uitaţi cu groază şi cu disperare cum m-am uitat eu. Iată ce mare este puterea Dumnezeului nostru şi cât de prezentă şi de atentă este grija Lui clipă de clipă în timpul marilor primejdii prin care îngăduie El să treacă viaţa noastră şi lucrările Lui... Eu mai văzusem şi altădată astfel de minuni ale Lui, - dar de la un necaz până la altul adeseori uităm prea repede minunea - şi parcă ne vine să ne îndoim iarăşi de adevărul Cuvântului Său pe care ar trebui să ni-l amintim totdeauna şi să nu-l putem uita niciodată. De aceea este bine să ni le repetăm mereu, până ni se vor întipări de neuitat în mintea noastră, pentru ca să ştim aceste adevăruri înainte ca să trecem prin dureroase experienţe, nu după ce am trecut. Dacă le-am şti mai înainte şi le-am crede cu neclintire - cu cât mai liniştiţi şi mai frumos am trece noi prin toate experienţele noastre, convinşi mai înainte de izbăvire din ea - nu după ea...

Domnul Care ne-a pregătit pentru o împreună lucrare cu El ne pune mereu la încercare credinţa noastră nu pentru că El nu ne-o cunoaşte ci pentru că noi nu ne-o cunoaştem - şi avem nevoie să ne-o ştim cunoaşte pentru ca să căpătăm odată puterea încrederii în El încât să nu ne mai înspăimânte nici o ceată de lei înfuriaţi şi nici o revărsare de ape mari...

Adevărat şi puternic întru totul este Sfântul Lui Cuvânt care ne asigură: Nu te teme de ei, căci Eu sunt cu tine ca să te scap (Ieremia 1,8). Şi chiar aşa a şi fost. Cred că nu voi învăţa niciodată lecţia care am învăţat-o acum numai dacă ea nu mi-ar rămâne doar ca amintirea unei întâmplări trecătoare, ci ca o puternică încredinţare permanentă despre permanenţa unui adevăr veşnic...

Am observat un trist adevăr: noi uităm. Uităm mai ales acea parte mare şi acel adevăr permanent pe care ni-l învaţă şi ni-l reamintesc de fiecare dată marile minuni care mereu sub alte întâmplări Dumnezeu le repetă în viaţa noastră... Şi atunci ne rămâne numai întâmplarea, numai minunea. Neuitată, frumoasă, - e adevărat. Dar numai ea. Numai partea ei văzută pe care ne amintim că am trăit-o zguduitor. Mai bine ne-ar rămâne mai puternic partea cealaltă a ei. Pentru că Domnul voia să ne facă să vedem şi să păstrăm noi ceea ce ne-a dovedit într-un chip atât de înalt şi de limpede îndeosebi în astfel de ocazii când putem noi vedea cel mai clar şi mai cutremurător că numai Mâna Lui puternică a făcut minunea. Şi că nimeni nu face şi nimic nu se face nicăieri decât ceea ce este îngăduit de voia Sa şi controlat până în cel mai mic amănunt, de atenţia Sa.

Se scrie că El a zis mărilor: Până aici! Şi a pus valurilor puternice ale oceanelor nişte stavile din cel mai slab şi mai mişcător material care este nisipul. Dar apele nu-l pot trece şi furia lor nu-l poate îndepărta.

Tot El, Cel Atotputernic îngăduie şi puterilor de pe pământ ca şi celor de sub pământ numai atât să facă şi să împingă ori să zguduie cât le-a rânduit voinţa şi înţelepciunea Sa. Până nu le soseşte vremea să vină, nimeni nu le poate aduce. Până nu le vine vremea să treacă, nimeni nu le poate alunga. Când le soseşte vremea să vină, atunci El le aduce. Când le vine vremea să se ducă, El le face să se ducă cu atâta uşurinţă cum alungă iarna când a trecut vremea ei şi cum aduce primăvara când i-a sosit ei vremea.

Aşa este şi cu sistemele şi puterile omeneşti. Până nu le-a venit vremea să se prăbuşească singure, până când nu şi-au făcut lucrarea - bună sau rea, de binecuvântare sau blestem, de răsplată sau de pedeapsă, - nimeni nu le poate prăbuşi. Unele asupresc, schingiuiesc, batjocoresc, nedreptăţesc, jefuiesc, ucid, acaparează, urlă, înnebunesc de trufie, până la o clipă şi la un punct. Atunci, pe neaşteptate de unde nici nu se gândesc le vine prăbuşirea în flăcările pe care le-au aprins şi ei altora, în prăpastia pe care ei o săpaseră, în blestemul pe care ei l-au dezlănţuit.

Aşa este şi cu un individ şi cu un clan şi cu un popor şi cu un sistem - cu toate. O, câte astfel de dovezi am văzut sau am putut vedea chiar şi numai noi atât în mica istorie a vieţii noastre cât şi în marea istorie a vieţii tuturor. Câte cărţi ne-ar trebui dacă am putea să le scriem cu de-amănuntul pe acestea toate. Şi câte lumi de astea ne-ar trebui ca să încapă în ele aceste cărţi, dacă ele ar putea să fie scrise! (Ioan 21,25).

Totuşi nu mă pot opri să nu mai spun una care mi-a rămas întipărită tot atât de zguduitor pe toată fiinţa şi amintirea mea din lungul şir al minunatelor mele experienţe cu Domnul meu Isus. Fiindcă tot acest şir de întâmplări neuitate sunt pentru mine ca o cunună de mărgăritare în jurul Frunţii şi Inimii Mântuitorului meu. Şi ca un braţ de trandafiri frumoşi aşezaţi la picioarele Lui, căruia i le datorez în întregime toate.

Era în toamna anului 1956, într-o perioadă scurtă dintre nişte închisori lungi... Îmi era dor de fraţi şi fraţilor la fel le era dor de mine. Mă chemau, mă aşteptau în toate părţile. Eram cu toţii atât de supravegheaţi iar eu aveam domiciliul fixat acasă şi n-aveam voie să mă deplasez fără înştiinţare nicăieri. Dar cum să cer eu voie să merg la fraţi, când tocmai pentru asta eram condamnat! Dar dragostea era mai tare ca moartea. Şi ea m-a pornit la fraţi.

În părţile Munteniei nu mai fusesem de foarte mulţi ani. La chemarea celor din Teleorman şi Vlaşca, am plecat... De la Alexandria, la Poroschia, la Ţigăneşti... La Mânzăneşti fratele Nicolae a zis: nu mai putem merge cu trenul. Vino, iau eu şareta mea cu calul şi vom merge din loc în loc pe la cât mai mulţi fraţi. Peste două zile e duminică. Avem hotărâtă o mare adunare la Bujoru în judeţul Vlaşca...

Aşa am făcut. Dar când ne-am apropiat duminică spre seară de la Zimnicea spre Bujoru, din vârful unui deal am văzut Dunărea revărsată din dreapta peste şosea pe o mare întindere până departe peste câmpuri în stânga...

- Frate, nu putem trece. Pe aici în faţa noastră este o vale, un loc mai jos. Când Dunărea se revarsă nu-i de glumit. În locul acesta apa se face mare şi nu se poate trece.

- Dar prin stânga, pe acolo pe unde n-au ajuns încă apele?

- E foarte departe. Şi nu-i drum. Sunt numai ogoare cu şanţuri.

- Dar uite colo departe înainte pe şosea spre celălalt deal - iată de-abia se vede ieşind din ape un car cu boi şi parcă doi oameni în car. Dacă au putut trece ei, vom putea trece şi noi.

- Da, dar de când au trecut ei apele poate au mai crescut. Eu zic că nu putem trece. Să nu încercăm! - zise fratele Nicolae.

- Eu zic că în Numele Domnului putem, - am răspuns eu. Fraţii ne aşteaptă la Bujoru adunaţi. Noi le-am promis. În noaptea asta eu trebuie să plec de acolo mai departe la Giurgiu, apoi la Bucureşti. Nu mai pot rămâne.

- Atunci ce facem?

- Ne dezbrăcăm de tot. Eu o iau înainte pe jos încet prin mijlocul drumului, pe vârful şoselei. Iată şoseaua este dreaptă şi ţin mereu linia spre coama dealului de dincolo de ape, iar fr. ta mergi după mine ţinând calul de frâu. Şi Dumnezeu ne va ajuta să trecem cu bine... Să ne rugăm întâi...

Ne-am rugat, ne-am dezbrăcat de haine, le-am făcut sul şi le-am luat întâi sub braţ, apoi le-am ridicat deasupra capului. Eu am luat-o înainte păşind în vârful degetelor pe vârful drumului ţinând mereu ochii şi linia spre vârful dealului din faţă, unde nu se mai vedea nimic decât o slabă zare de drum ieşind din ape. Soarele apusese de mult. Apa era rece, pe nicăieri nu se vedea nimeni. Eram numai noi, calul care se scutura şi şareta plutind pe faţa apelor. Şi ape cât vedeai cu ochii. Eu mergeam înainte cu apa crescând până la mijloc, până la subsuori, până la gât. Fratele Nicolae îmi zise îngrijorat:

- Frate, nu merge mai departe. Te rog nu merge. Fraţii îşi vor da seama că n-am putut. Hai să întoarcem înapoi...

- Întoarce-te fr. ta dacă vrei. Eu nu pot întoarce. Am promis, nu-mi pot călca promisiunea. Domnul nu ne va lăsa... Şi am mers mai departe. Ne apropiam cam de mijlocul apelor. Făcusem aproape jumătate de drum iar apa nu se ridicase mai sus de gât... Am prins şi mai mult curaj. Am întors faţa înapoi să văd ce face fratele. Venea şi el cu calul şi şareta înotând.

- Frate, slăvit să fie Domnul, iată că putem. Acum ori Domnul face să ne crească nouă picioarele, ori face să scadă apele. Dar El nu ne va lăsa. Nu este oare scris: vei trece prin ape şi râurile nu te vor îneca?... Hai cu curaj, dar ţine-o tot cam pe vârful şoselei... Veneau uneori valuri care mă clătinau şi mă împingeau spre stânga... Dar Domnul simţeam cum mă întăreşte şi mă ajută să nu mă prăbuşesc...

Mă gândeam atunci la fata lui Faraon din Egipt când a scos din apele Nilului sicriaşul cu Moise, copilul minunat al Vechiului Testament... Legenda biblică spune că apele luaseră sicriaşul din trestii şi că îl duceau spre mijlocul Nilului. Nilul este lat şi adânc, - sicriaşul era departe... Atunci fata lui Faraon a întins mâna spre sicriaş... Şi minunea Domnului a făcut ca mâna ei întinsă să se tot lungească până ce a ajuns departe la sicriaşul cu copilul. Şi apoi trăgându-l, mâna s-a micşorat din nou, s-a tot micşorat până a ajuns cu sicriaşul la mal...

Ce nu poate face Dumnezeu şi puterea Lui?

- Gata frate Nicolae. Slăvit să fie Domnul, vezi că am scăpat?

- Mulţumim Domnului din toată inima. Nu credeam că vom putea trece. Nimeni nu se încumetă să treacă atunci când Dunărea este revărsată aşa cum este acum. Poate între timp apele cresc. Vin valuri puternice. Pe la mijloc locul este mai jos. Pe aici nu-i nici un loc de scăpare. Numai Dumnezeu ne-a salvat. Nu ştiu cum ai îndrăznit... Eu dacă te-am văzut, n-am vrut să te las singur. Ce ar fi făcut fraţii cu mine? Am zis şi eu: fie ce va fi. Şi te-am urmat.

- Acum să-I mulţumim Domnului. Numai El ne-a salvat...

I-am spus apoi şi lui legenda cu mâna fetei lui Faraon. Am mulţumit Domnului Isus care ne salvase - şi ne-am urmat drumul.

Când am ajuns la Bujoru se înnoptase. În curtea şi grădina fratelui Nicolae care era învăţător acolo atunci, era plin de fraţi iar prin pomi plin de felinare aprinse care luminau adunarea. A fost o bucurie de nedescris...

După miezul nopţii când s-a încheiat adunarea, am luat-o pe jos câţiva km. cu fraţii din Găujani, până în satul lor unde era un autobuz spre Giurgiu...

Ne-am despărţit acolo frumos de fraţi şi luând autobuzul am ajuns fără nici o piedică la Giurgiu. Încă de la coborâre am văzut în gară gata de plecare trenul spre Bucureşti. Am ajuns bine la tren şi am călătorit apoi tot drumul în pace până la alţi fraţi care mă aşteptau, fără să mi se întâmple nici un fel de necaz nicăieri pe drum.

După câtva timp când m-am întâlnit cu fratele învăţător de la Bujoru şi cu încă un alt frate, aceştia m-au întrebat trişti:

- Ce ţi s-a întâmplat frate, după ce ai plecat cu autobuzul noaptea de la noi?

Eu am răspuns mirat:

- Ce să mi se întâmple? Nimic! Dar de ce?

- Îndată după ce ai plecat cu fraţii de la adunare au venit foarte furioşi - ştii cine - să te caute aici, întrebând peste tot unde eşti. Am spus că ai plecat la autobuz. Au telefonat să fii prins la autobuz în Giurgiu. Acolo au luat pe altcineva, crezând că eşti fr. ta. Era un inginer agronom care până a reuşit să dovedească pentru că n-avea actele la el, a avut de suferit ceva. Îi ziceau: - Banditule, ai venit iarăşi pe aici să face propagandă? Acum s-a terminat cu tine!...

- Ce bandit domnule, ce propagandă? Dv. pe cine căutaţi? Drept cine mă luaţi?

- Păi nu eşti tu Dorz?

- Nu domnule, eu sunt Ionescu, inginerul Ionescu de la...

- Scuzaţi tovarăşe inginer. Noi v-am confundat...

Dar până să se lămurească greşeala că era el şi nu eram eu, bietul vinovat fără vină a luat câteva palme şi câţiva pumni - pe când trenul meu pleca fără să mi se întâmple nimic.

Cât de adevărat era Cuvântul ocrotirii lui Dumnezeu că îngerii Lui tăbărăsc în jurul alor Lui şi îi scapă de toţi vrăjmaşii lor! Cât de puternici fuseseră şi de astă dată îngerii Domnului cărora le poruncise El să ne păzească... Dar oare cine dintre copiii lui Dumnezeu, dintre ostaşii Domnului este ca să nu aibă într-un fel ori altul astfel de frumoase experienţe cu Domnul Isus?

Căci faţă de fiecare din ai Săi Domnul Îşi împlineşte şi astăzi făgăduinţele Sale, după cum Şi le-a împlinit în Vechiul Testament, ori în Noul Testament ori în vieţile tuturor sfinţilor Săi, de-a lungul veacurilor fără nici o întrerupere şi fără nici o deosebire căci El este Acelaşi, Ieri, Azi şi în Veac. Numai dacă omul este după voia lui Hristos şi încercarea este din pricina Numelui Său. Fiindcă numai în astfel de cazuri este făgăduinţa şi este necesară minunea.

Dar chiar dacă Dumnezeu face minuni pentru a-l salva pe cel căzut în mâinile vrăjmaşilor care îl urăsc din pricina Evangheliei, - totuşi aceasta nu scade întru nimic vinovăţia şi crima acelora care îl dau pe mâna chinuitorilor săi. Şi nici vina celor care îl chinuiesc. Iudele şi iscoadele care urmăresc şi pârăsc pe Hristos şi pe ai Lui îşi vor primi cu siguranţă şi fiecare din Mâna lui Dumnezeu pedeapsa pentru crima lor. Tot aşa şi cei care i-au chinuit pe nedrept. Nici unul dintre aceştia n-a scăpat nici în trecut. Şi nu vor scăpa nici în viitor... Am mai spus şi am mai scris şi altădată acest cutremurător lucru - nu cu bucurie ci cu durere, că absolut nici unii dintre chinuitorii noştri n-au scăpat de pedeapsa lui Dumnezeu de un fel sau altul. Chiar şi familiile lor au ispăşit-o, ori o mai ispăşesc încă. Şi la fel este şi cu cei ce ne-au dat pe mâna lor, prin pâră şi vânzare...

...La toate acestea m-am gândit fulgerător - cum se întâmplă câteodată doar în câteva minute - în timpul scurt cât cei doi mă duceau de acasă cu maşina înapoi la Beiuş, luând cu ei doar cutia cu toate casetele pe care le aveam, pline cu multe lucruri de mare preţ, despre începuturile Oastei - spuse de mulţi fraţi bătrâni care au trăit aceste zile frumoase... Amintiri despre părintele Iosif de la „unchiul Dodiţa”, cum îi spuneam noi celui mai mic dintre fraţii de trup ai părintelui, Dionisie Trifa din Câmpeni - Capsea, care mai trăise până nu demult... De la Paraschiv Sârghie, Costică Iftimie, Tache Grădinaru, Cerlinca Vasile, Nicolae Bucur, părintele Vladimir - şi alţii şi alţii, care acum s-au dus... Îmi pare nespus de rău după toate acestea, fiindcă ştiu că ce apucă odată în mâinile acestea este pierdut pe totdeauna. Ei n-au nici un respect faţă de lucrurile lui Dumnezeu, fiindcă n-au nici o teamă de Numele Lui.

Ajunşi la Beiuş a trebuit să dau o lungă declaraţie despre toate cele ce s-au petrecut la Poiana Braşovului, din cea dintâi clipă şi până la cea din urmă a stării noastre acolo. Apoi mi s-a dat drumul seara târziu, cu multe ameninţări, insulte şi avertismente.

Îndată după aceea am aflat că mai fuseseră în acelaşi timp cu mine luaţi mulţi fraţi, bătuţi, amendaţi, anchetaţi, pentru adunarea de la Poiana Braşovului la care fuseseră şi ei prezenţi. Aşa a fost cu fraţii Nicuşor şi Niculiţă de la Vulcana, cu Petre şi David de la Beiuş, cu Neculai de la Pechea, cu David de la Comăneşti - şi alţii... Iuda, cel cu pix roşu ca sângele legământului sfânt pe care şi-l călcase, roşu ca focul iadului în care se va duce dar cu inima neagră ca păcatul pe care îl făcea şi ca întunericul în care s-a prăbuşit, - Iuda acesta şi iudele acestea care ne cunoşteau atât de bine căci mâncaseră la masa dragostei noastre din pâinea noastră cea mai sfântă, - ne cunoscuseră pe toţi şi ne scriseseră pe lista vânzării pe fiecare la rând, cu numele şi domiciliul nostru.

Doamne Isuse, ai milă totuşi de ei înainte de a le veni ziua când să li se umple măsura şi plata celui mai cumplit păcat dintre câte sunt pe lume, păcatul vânzării de fraţi, al vânzării de Tine.

Amin.

Slăvit să fie Domnul!