Cap. 3 - Cumplitul și neiertatul păcat
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 4
„Nu v-am ales Eu pe voi?... Totuși unul dintre voi
Doamne Isuse, - dacă ai știut că este un drac, pentru ce l-ai mai ales?
- Tocmai pentru că era un drac. Fiindcă slujba de vânzător n-o poate face decât un drac. Nici unul dintre ceilalți n-o putea face, numai el o putea. L-am știut în stare. Trebuia s-o facă cineva și nimeni altcineva n-ar fi putut-o face decât el...
- Ce nepătruns adevăr Doamne... Și ce cutremurătoare taină!
Abia am ajuns acasă la Beiuș și a treia zi după starea noastră de la Poiana Brașovului, am fost luat de la serviciul meu de la protopopiat și dus la Securitate. Trei anchetatori erau acolo. Cel mai mic de la Beiuș, cel mai mare de la Oradea și unul și mai mare pe care l-am aflat apoi că era de la București, desigur cu un grad mai mare, fiindcă el dirija și ordona totul.
Șapte ceasuri am fost anchetat, amenințat, bruscat, insultat, descusut cu amănunțime despre tot ce discutasem cu două nopți mai înainte împreună cu frații... Doamne, rămânem uimiți, - dar de unde și cum au putut afla absolut totul și chiar atât de repede? Nu-mi puteam închipui cine și cum să se fi strecurat între noi și cum le-a putut da de știre chiar așa de repede. Bănuiam că până la urmă, cumva și prin cineva se va afla cândva de această întâlnire a noastră... dar până atunci gândeam că lucrurile se vor învechi, se vor uita - se vor mai trece cu vederea...
Acum întrebările curgeau una după alta, una peste alta, iar eu cât tăceam, cât întrebam, cât repetam cele câteva lucruri care nu spuneau nimic.
Văzând că nu obțin răspunsurile pe care le doreau și având în mână trei hârtii, îmi vârî în ochi mâna cu hârtiile pe care cunoscui clar și ușor scrisul cu pix roșu al lui David Bocăneală și îmi zise înjurându-mă:
- De ce nu vrei să recunoști banditule? N-am eu scris aici tot ce ați făcut voi acolo? Crezi că noi nu știm ce faceți voi și ce puneți la cale? Iată aci demascarea voastră bandiților! Lasă că ai să recunoști tu. Lasă că ai să dai socoteală de toate astea...
Din momentul în care îmi băgase în ochi scrisul cu pix roșu și am recunoscut cu ușurință scrierea lui David Bocăneală - mi s-a limpezit totul. Acum știam de la cine aflaseră, dar nu știam totuși cât de răuvoitor vor fi înfățișat ei lucrurile de la Poiana. După răutatea pe care le-o știam și după ura împotriva noastră mă puteam aștepta la orice rău să fi spus despre noi. Tocmai pentru aceasta au și venit acolo. Se aflase despre această consfătuire și știe Dumnezeu cine i-a trimis special pentru a ne spiona. Poate că nici Moldoveanu pe care-l cred de-acum în stare de orice, n-a fost străin cu nimic de aceste lucruri... Și când te gândești că sufletul acesta care scrisese aceste rânduri roșii - se predase la Oaste mai înainte cu 30 de ani...
Era pe atunci și el numai un tinerel de 17 ani, cum fusese la vremea lui și Moldoveanu când îl cunoscusem și pe el... Se hotărâse să se înscrie și el în Oastea Domnului într-o sărbătoare după masă, în curtea bisericii din Nănești, un sat tot cam de prin părțile Galaților de pe unde erau de loc amândoi, și Moldoveanu și Bocăneală - era în vara anului 1947... Ce subiect mișcător a avut Cuvântul propovăduit atunci... „Ce ai făcut din Inima Mea?”, - era o întrebare a Mântuitorului adresată unui ucenic vinovat - și tuturor celor care străpungeau cu vreun păcat Inima Domnului. La încheiere făcusem o chemare cu lacrimi către toți ascultătorii și mai ales către cei care zdrobiseră cu păcatele lor Inima Domnului Isus, - să se căiască înaintea Domnului pentru păcatele lor, să se predea de acum pentru totdeauna în slujba Domnului punând legământ să nu-I mai străpungă cu nici un păcat pe viitor Inima Lui.
Între cei șapte tineri cam de aceeași vârstă care au căzut atunci pe genunchi și cu lacrimi și-au plâns păcatele din trecut punând un cutremurător legământ pentru tot viitorul lor să nu mai păcătuiască, - era și el, David Bocăneală...
A urmat exodul foametei din Moldova. Printre cei aduși de noi în Ardeal, a fost și el.
A ajuns printre frați, a fost ajutat, a fost încălzit și hrănit cu toată dragostea, - dar nu peste mult a început să întoarcă rând pe rând tăișul cu venin spre toate inimile care îl ajutaseră.
Acum iată ce simbolic pix roșu, ca un cuțit însângerat, folosește pentru a străpunge și el inima care l-a ajutat, care l-a ocrotit, care a avut milă de el și la masa căreia a mâncat 30 de ani. La fel cu „Niculiță” fratele său mai mare sau mai mic ca el, dar de aceeași teapă netrebnică amândoi. Ce creaturi veninoase a putut să hrănească pământul acela pe care trăiesc totuși și ființe atât de cerești și de curate!...
- Ha, de ce taci banditule? De ce nu spui nimic? Ce ați pus la cale în ascuns acolo?
- N-am avut nimic de ascuns domnule - am răspuns eu trezit ca dintr-un vis dureros din gândurile mele amare despre taina cutremurătoare a pixului roșu... Tot ce am discutat noi acolo ne privea numai pe noi, niște probleme religioase de ale noastre asupra cărora erau unii de altă părere. Dar n-a fost nimic rău pentru nimeni. Cu atât mai puțin pentru dv.
- Minți banditule. I-ai adunat acolo ca să vă organizați din nou, să lucrați clandestin împotriva legilor și a dispozițiilor statului.
- N-am încălcat nici o lege. Religia este liberă!
- Liberă să mergeți la biserică, și ziua. Nu în altă parte, în pădure și în ascuns, noaptea...
- N-am făcut nimic rău.
- Unde sunt documentele pe care le-ai citit acolo?
- Nu le mai am. M-am pomenit fără ele. Nu știu dacă le-am pierdut pe drum, ori mi le-a luat cineva din buzunar, ori le-am uitat undeva, cum eram foarte obosit. Nu știu.
- Minți! Unde sunt documentele?
- Nu știu. Nu le mai am, v-am spus!
- Dar banda de magnetofon pe care ați înregistrat-o acolo cu complotul vostru, unde-i?
- Îmi pare foarte rău că nu mai am nici această bandă. V-aș preda-o imediat și bucuros spre a vă convinge despre tot ce am spus.
- Unde-i banda, spune?
- Să vedeți ce s-a întâmplat cu ea. Deși aparatul era nou, nu știu cum s-a făcut că n-a înregistrat absolut nimic. În timpul înregistrării n-am controlat fiind convins că se înregistrează, iar când am ajuns acasă și am controlat-o, am constatat cu mirare că nu se înregistrase nimic. Îmi pare rău, dar acesta este adevărul. După aceea am înregistrat pe ea niște cântări.
- Unde-i banda? S-o dai așa cum este!
- O am acasă.
- Dar documentele?
- Nu le mai am, v-am mai spus.
- Bine, le vom afla noi. Hai sus în mașină!
Doi s-au suit cu mine în mașina care aștepta afară - cel de la Oradea și cel de la Beiuș. Cel de la București a rămas să aștepte acolo. Am plecat. Ploua cu găleata. De-abia putea înainta prin ploaie și prin noroi. Și era frig...
- Vezi d-le Dorz ce ne faci d-ta nouă - zise cu un glas prefăcut compătimitor și dojenitor maiorul de la Oradea. De ce trebuie să ne faci d-ta mereu nouă necazuri? Vrei d-ta mereu să te întâlnești cu noi? Nu vrei d-ta deloc să ne lași pe noi în pace?
- Da domnule maior, tot eu nu vă las în pace pe dv. Tot eu vă fac dv. rău. Nu-i nimic, poate că nu mai este mult și ne vom despărți pe totdeauna unii de alții. Și ne vom mai întâlni apoi numai o singură dată în fața lui Hristos, care ne va răsplăti fiecăruia. Mie pentru cât rău v-am făcut dv., iar dv. pentru cât bine mi-ați făcut mie.
Eram foarte trist, îngrijorat și neliniștit. Rareori am mai trecut în viața mea prin astfel de momente. Dimineață când plecasem la serviciu, fără să mă aștept la nimic rău, lăsasem în cămăruța mea două magnetofoane cu benzi, caietele de pe care înregistrasem pentru frați, corespondență, cărți, manuscrise unice... toate erau lăsate așa cum lucrasem cu ele fără să le pun măcar cât de puțin la un adăpost... În cămăruța Domnului erau altele: mașina de scris cu lucrări începute. O cutie cu 40 de casete înregistrate cu tot felul de lucrări foarte valoroase: colinzi foarte vechi înregistrate de la colindătorii bătrâni care nu mai erau. Interviuri de la frați demult despre începuturile Oastei, despre întâlnirile lor cu părintele Trifa, despre fr. Marini și alții... Cărțile și manuscrisele de la Sibiu, colecțiile foilor vechi și multe lucrări strânse cu greu și cu multe osteneli, toate așezate pe un raft de 5 rânduri care umpleau peretele din fund de jos și până sus, dintr-o margine până în cealaltă. Peste toate atârna din tavan până jos și dintr-un perete până în celălalt, o perdea gălbuie, de culoarea celorlalți pereți și a tavanului. Ce pradă ușoară și mare era asta în mâinile lor. Toate aceste comori rămase de pe urma părintelui Trifa și strânse aici cu atâta greu din atâtea părți, ce pagubă ireparabilă ar fi dacă se pierde!
Și mașina înaintează atât de repede... O Doamne, dacă s-ar întâmpla ceva ca să nu mai ajungem niciodată. Căci dacă ajungem unde să-i duc? În cămăruța mea, vai sunt atâtea lucruri. În cămăruța Domnului, mă îngrozesc, nici nu vreau să mă gândesc... Ce fac Doamne, ce fac?
- Doamne Isuse - mă rugasem eu în starea cea mai disperată în tot timpul celor șapte ceasuri de anchetă la Beiuș, Te rog nu-i lăsa să meargă acasă. Să-mi facă aici orice, numai să nu meargă acasă, căci oriunde ar intra ar afla ceva ce dacă s-ar pierde, nu ar mai fi înlocuit niciodată... Am suferit și am alergat atât de mult până le-am putut strânge - și acum iată ce le așteaptă. Și Doamne Isuse, sunt exemplare unice și niciodată nu vor mai putea fi înlocuite. Sunt unicele și ultimele documente - altele nu mai sunt - Doamne, orice numai nu-i lăsa să meargă acasă, căci e cu neputință să mai rămână ceva după ei...
Dar când m-am văzut în mașină și am văzut că Dumnezeu îi lasă să vină, m-a cuprins o durere și o deznădejde fără margini. Am crezut că mi se va rupe inima și că mă voi prăbuși pe veci în cea mai adâncă prăpastie... Eu sunt un miel acum între lupi. Ce armă are mielul să se apere de ei? Nu-l poate apăra decât Păstorul. Doamne, dacă mă dai să mă mănânce, - mănânce-mă! N-am ce să fac.
Am ajuns în fața porții. Ploua puternic.
- Hai jos. Și du-ne acolo unde știi că ai documentele tale. Să nu ne ții mult că vezi că n-avem vreme. Știi că suntem așteptați să mergem urgent acolo.
Cu inima tremurândă am deschis poarta - și am luat-o spre cămăruța Domnului, îndemnat de un gând venit chiar în clipa aceea: poate Domnul va apăra lucrurile din cămăruța Lui.
Am deschis ușa gândind: În Numele Domnului - și am intrat.
Au intrat și ei. S-au oprit în mijloc și s-au uitat în jur. Prima dată s-au oprit la vechea cruce de la mormântul părintelui Iosif.
- Asta ai adus-o atunci când ai așezat-o pe cealaltă?
- Da!
- Dar în cutia asta ce ai?
- Niște casete cu colinzi vechi, foarte vechi, înregistrate de la un bătrân care mai rămăsese de pe vremuri. A murit acum și el.
- Și ce mai ai înregistrat aici?
- Niște cântări, niște stări de vorbă cu niște bătrâni.
- Dar banda cea de la Poiana Brașovului care-i?
- V-am spus că nu s-a înregistrat nimic pe ea.
- Să ne-o dai așa cum este. Ai auzit ce ți s-a spus.
- Asta-i! Am înregistrat chiar ieri pe ea niște cântări.
- Dă-le pe toate încoace. Astea le luăm cu cutia.
- Altceva. Altceva. Altceva. Unde sunt documentele? Dar las’că le aflăm noi.
Afară ploua, iar acasă și prin curte nimeni. Oare unde vor fi mama și soția? Măcar dacă ar sta undeva de ploaie, să stea undeva să nu iese pe afară nici să nu-i mai vadă să se sperie și să plângă cum făceau de fiecare dată de atâția ani de când nu ne mai putem închide ușa de ei...
Maiorul stătea pe gânduri, privea afară cum plouă și bătea nerăbdător cu degetele în masă. Căpitanul se întindea și scotocea pe sus de-a lungul celor trei pereți, prin niște sertare goale, pe un dulap gol...
- Hai Ghiță, mai repede. Ce faci acolo, nu afli nimic?
- Iată d-le maior, albumul acesta și astea - zise căpitanul, aducând pe masă în fața maiorului un album vechi cu niște fotografii demult - și o copertă goală pe care era scris cu litere bronzate: Registru de Casă Oastea Domnului Sibiu 1933, și o broșură mai veche.
- Astea-s documente mă Ghiță? Și maiorul ieși afară.
- Altceva, să mai scot, să mai caut...
- Hai mă Ghiță. Hai mă, nu mai căuta degeaba. Hai să mergem.
Dar Ghiță cel înalt și voinic se întindea și scotocea pe unde mai căutase... Văzând că maiorul ieșise afară și aștepta, eu fericit și tremurând de teamă și grabă nu cumva să nimerească la peretele din față și să vadă că nu-i perete ci perdea, am mers în urma lui, l-am luat și l-am împins ușurel de spate spre ușă zicând:
- Hai domnule Ghiță, nu vezi că domnul maior a plecat?
El n-a zis nimic, a ieșit frumușel afară și s-a dus unde îl aștepta maiorul cu cutia de casete. Mâna Domnului care era acolo puternică și ocrotitoare nu l-a lăsat nici să vadă nici să se apropie. Acolo unde era o perdea el a văzut un perete gol... Și nici nu s-a întors furios și ofensat spre mine cum era de așteptat să facă atunci când l-am împins de spate afară.
Am închis ușa în urma lui aproape nebun de bucurie. Îmi venea să strig acolo, să sar, să cânt sau ce să fac spre Dumnezeul meu care izbăvise totul în chip atât de neașteptat de fericit...
Iată - îmi ziceam - mielul dă afară pe lup - și nu i se întâmplă nimic. Iată în plină zi cu lumină și ochii lor nu văd nimic. Iată Duhul lui Dumnezeu îi face neliniștiți, grăbiți, nerăbdători, neatenți - și parcă îngroziți de locul unde se aflau. Cred că toate lucrurile pe care le priveau și le atingeau - le inspirau groaza Domnului.
Am încuiat ușa și am alergat în urma lor spre poartă.
Prin curte nici mama, nici soția, nici Florica, nimeni. Mai ploua încă și se vede că ploaia rece le făcuse să se închidă în casă care pe unde - și n-au văzut nimica nici când am intrat nici când am ieșit...
Am urcat în mașină - și am pornit înapoi. Dar eu nu mai eram pe pământ ci mi se părea că sunt cel puțin în al treilea cer. Eram atât de fericit - dar îmi era și atât de rușine în fața Domnului.
Eu zisesem și mă rugasem cu disperare Domnului ca El să nu-i lase să vină, convins fiind că dacă Dumnezeu îi lasă și ei vin e cu neputință să nu vadă și să nu ia totul.
Acum Tu Doamne, Marele nostru Dumnezeu Atotputernic ai vrut să-mi dai încă o dovadă despre marea Ta putere. I-ai lăsat să vină, să meargă până lângă comorile Tale - și totuși să nu le vadă și totuși să nu poată lua nimic. Cine este alt Dumnezeu mare ca Tine, Dumnezeul nostru? Cine este atât de aproape și atât de bun ca Tine Doamne, Păstorul și Ocrotitorul nostru, Biruitor și Strălucit?... Ce puțin credincios fusesem eu - și ce frumos și blând mi-ai arătat Tu Doamne Isuse în tot timpul cât de mare este puterea Ta și cât de aproape și cât de atentă este apărarea și grija Ta de noi în timpul marilor noastre primejdii!...
Întâmplarea aceasta a fost încă o experiență mare și binecuvântată a mea cu Domnul.
Ea va rămâne pe veci neuitată pentru mine și de aceea aș vrea să strig și din acest prilej tuturor fraților mei din tot viitorul când vor avea de trecut prin stări de acestea ca aceea prin care am trecut eu: - Nu vă temeți cum m-am temut eu! Nu tremurați cum am tremurat eu! Nu vă uitați cu groază și cu disperare cum m-am uitat eu. Iată ce mare este puterea Dumnezeului nostru și cât de prezentă și de atentă este grija Lui clipă de clipă în timpul marilor primejdii prin care îngăduie El să treacă viața noastră și lucrările Lui... Eu mai văzusem și altădată astfel de minuni ale Lui, - dar de la un necaz până la altul adeseori uităm prea repede minunea - și parcă ne vine să ne îndoim iarăși de adevărul Cuvântului Său pe care ar trebui să ni-l amintim totdeauna și să nu-l putem uita niciodată. De aceea este bine să ni le repetăm mereu, până ni se vor întipări de neuitat în mintea noastră, pentru ca să știm aceste adevăruri înainte ca să trecem prin dureroase experiențe, nu după ce am trecut. Dacă le-am ști mai înainte și le-am crede cu neclintire - cu cât mai liniștiți și mai frumos am trece noi prin toate experiențele noastre, convinși mai înainte de izbăvire din ea - nu după ea...
Domnul Care ne-a pregătit pentru o împreună lucrare cu El ne pune mereu la încercare credința noastră nu pentru că El nu ne-o cunoaște ci pentru că noi nu ne-o cunoaștem - și avem nevoie să ne-o știm cunoaște pentru ca să căpătăm odată puterea încrederii în El încât să nu ne mai înspăimânte nici o ceată de lei înfuriați și nici o revărsare de ape mari...
Adevărat și puternic întru totul este Sfântul Lui Cuvânt care ne asigură: Nu te teme de ei, căci Eu sunt cu tine ca să te scap (Ieremia 1,8). Și chiar așa a și fost. Cred că nu voi învăța niciodată lecția care am învățat-o acum numai dacă ea nu mi-ar rămâne doar ca amintirea unei întâmplări trecătoare, ci ca o puternică încredințare permanentă despre permanența unui adevăr veșnic...
Am observat un trist adevăr: noi uităm. Uităm mai ales acea parte mare și acel adevăr permanent pe care ni-l învață și ni-l reamintesc de fiecare dată marile minuni care mereu sub alte întâmplări Dumnezeu le repetă în viața noastră... Și atunci ne rămâne numai întâmplarea, numai minunea. Neuitată, frumoasă, - e adevărat. Dar numai ea. Numai partea ei văzută pe care ne amintim că am trăit-o zguduitor. Mai bine ne-ar rămâne mai puternic partea cealaltă a ei. Pentru că Domnul voia să ne facă să vedem și să păstrăm noi ceea ce ne-a dovedit într-un chip atât de înalt și de limpede îndeosebi în astfel de ocazii când putem noi vedea cel mai clar și mai cutremurător că numai Mâna Lui puternică a făcut minunea. Și că nimeni nu face și nimic nu se face nicăieri decât ceea ce este îngăduit de voia Sa și controlat până în cel mai mic amănunt, de atenția Sa.
Se scrie că El a zis mărilor: Până aici! Și a pus valurilor puternice ale oceanelor niște stavile din cel mai slab și mai mișcător material care este nisipul. Dar apele nu-l pot trece și furia lor nu-l poate îndepărta.
Tot El, Cel Atotputernic îngăduie și puterilor de pe pământ ca și celor de sub pământ numai atât să facă și să împingă ori să zguduie cât le-a rânduit voința și înțelepciunea Sa. Până nu le sosește vremea să vină, nimeni nu le poate aduce. Până nu le vine vremea să treacă, nimeni nu le poate alunga. Când le sosește vremea să vină, atunci El le aduce. Când le vine vremea să se ducă, El le face să se ducă cu atâta ușurință cum alungă iarna când a trecut vremea ei și cum aduce primăvara când i-a sosit ei vremea.
Așa este și cu sistemele și puterile omenești. Până nu le-a venit vremea să se prăbușească singure, până când nu și-au făcut lucrarea - bună sau rea, de binecuvântare sau blestem, de răsplată sau de pedeapsă, - nimeni nu le poate prăbuși. Unele asupresc, schingiuiesc, batjocoresc, nedreptățesc, jefuiesc, ucid, acaparează, urlă, înnebunesc de trufie, până la o clipă și la un punct. Atunci, pe neașteptate de unde nici nu se gândesc le vine prăbușirea în flăcările pe care le-au aprins și ei altora, în prăpastia pe care ei o săpaseră, în blestemul pe care ei l-au dezlănțuit.
Așa este și cu un individ și cu un clan și cu un popor și cu un sistem - cu toate. O, câte astfel de dovezi am văzut sau am putut vedea chiar și numai noi atât în mica istorie a vieții noastre cât și în marea istorie a vieții tuturor. Câte cărți ne-ar trebui dacă am putea să le scriem cu de-amănuntul pe acestea toate. Și câte lumi de astea ne-ar trebui ca să încapă în ele aceste cărți, dacă ele ar putea să fie scrise! (Ioan 21,25).
Totuși nu mă pot opri să nu mai spun una care mi-a rămas întipărită tot atât de zguduitor pe toată ființa și amintirea mea din lungul șir al minunatelor mele experiențe cu Domnul meu Isus. Fiindcă tot acest șir de întâmplări neuitate sunt pentru mine ca o cunună de mărgăritare în jurul Frunții și Inimii Mântuitorului meu. Și ca un braț de trandafiri frumoși așezați la picioarele Lui, căruia i le datorez în întregime toate.
Era în toamna anului 1956, într-o perioadă scurtă dintre niște închisori lungi... Îmi era dor de frați și fraților la fel le era dor de mine. Mă chemau, mă așteptau în toate părțile. Eram cu toții atât de supravegheați iar eu aveam domiciliul fixat acasă și n-aveam voie să mă deplasez fără înștiințare nicăieri. Dar cum să cer eu voie să merg la frați, când tocmai pentru asta eram condamnat! Dar dragostea era mai tare ca moartea. Și ea m-a pornit la frați.
În părțile Munteniei nu mai fusesem de foarte mulți ani. La chemarea celor din Teleorman și Vlașca, am plecat... De la Alexandria, la Poroschia, la Țigănești... La Mânzănești fratele Nicolae a zis: nu mai putem merge cu trenul. Vino, iau eu șareta mea cu calul și vom merge din loc în loc pe la cât mai mulți frați. Peste două zile e duminică. Avem hotărâtă o mare adunare la Bujoru în județul Vlașca...
Așa am făcut. Dar când ne-am apropiat duminică spre seară de la Zimnicea spre Bujoru, din vârful unui deal am văzut Dunărea revărsată din dreapta peste șosea pe o mare întindere până departe peste câmpuri în stânga...
- Frate, nu putem trece. Pe aici în fața noastră este o vale, un loc mai jos. Când Dunărea se revarsă nu-i de glumit. În locul acesta apa se face mare și nu se poate trece.
- Dar prin stânga, pe acolo pe unde n-au ajuns încă apele?
- E foarte departe. Și nu-i drum. Sunt numai ogoare cu șanțuri.
- Dar uite colo departe înainte pe șosea spre celălalt deal - iată de-abia se vede ieșind din ape un car cu boi și parcă doi oameni în car. Dacă au putut trece ei, vom putea trece și noi.
- Da, dar de când au trecut ei apele poate au mai crescut. Eu zic că nu putem trece. Să nu încercăm! - zise fratele Nicolae.
- Eu zic că în Numele Domnului putem, - am răspuns eu. Frații ne așteaptă la Bujoru adunați. Noi le-am promis. În noaptea asta eu trebuie să plec de acolo mai departe la Giurgiu, apoi la București. Nu mai pot rămâne.
- Atunci ce facem?
- Ne dezbrăcăm de tot. Eu o iau înainte pe jos încet prin mijlocul drumului, pe vârful șoselei. Iată șoseaua este dreaptă și țin mereu linia spre coama dealului de dincolo de ape, iar fr. ta mergi după mine ținând calul de frâu. Și Dumnezeu ne va ajuta să trecem cu bine... Să ne rugăm întâi...
Ne-am rugat, ne-am dezbrăcat de haine, le-am făcut sul și le-am luat întâi sub braț, apoi le-am ridicat deasupra capului. Eu am luat-o înainte pășind în vârful degetelor pe vârful drumului ținând mereu ochii și linia spre vârful dealului din față, unde nu se mai vedea nimic decât o slabă zare de drum ieșind din ape. Soarele apusese de mult. Apa era rece, pe nicăieri nu se vedea nimeni. Eram numai noi, calul care se scutura și șareta plutind pe fața apelor. Și ape cât vedeai cu ochii. Eu mergeam înainte cu apa crescând până la mijloc, până la subsuori, până la gât. Fratele Nicolae îmi zise îngrijorat:
- Frate, nu merge mai departe. Te rog nu merge. Frații își vor da seama că n-am putut. Hai să întoarcem înapoi...
- Întoarce-te fr. ta dacă vrei. Eu nu pot întoarce. Am promis, nu-mi pot călca promisiunea. Domnul nu ne va lăsa... Și am mers mai departe. Ne apropiam cam de mijlocul apelor. Făcusem aproape jumătate de drum iar apa nu se ridicase mai sus de gât... Am prins și mai mult curaj. Am întors fața înapoi să văd ce face fratele. Venea și el cu calul și șareta înotând.
- Frate, slăvit să fie Domnul, iată că putem. Acum ori Domnul face să ne crească nouă picioarele, ori face să scadă apele. Dar El nu ne va lăsa. Nu este oare scris: vei trece prin ape și râurile nu te vor îneca?... Hai cu curaj, dar ține-o tot cam pe vârful șoselei... Veneau uneori valuri care mă clătinau și mă împingeau spre stânga... Dar Domnul simțeam cum mă întărește și mă ajută să nu mă prăbușesc...
Mă gândeam atunci la fata lui Faraon din Egipt când a scos din apele Nilului sicriașul cu Moise, copilul minunat al Vechiului Testament... Legenda biblică spune că apele luaseră sicriașul din trestii și că îl duceau spre mijlocul Nilului. Nilul este lat și adânc, - sicriașul era departe... Atunci fata lui Faraon a întins mâna spre sicriaș... Și minunea Domnului a făcut ca mâna ei întinsă să se tot lungească până ce a ajuns departe la sicriașul cu copilul. Și apoi trăgându-l, mâna s-a micșorat din nou, s-a tot micșorat până a ajuns cu sicriașul la mal...
Ce nu poate face Dumnezeu și puterea Lui?
- Gata frate Nicolae. Slăvit să fie Domnul, vezi că am scăpat?
- Mulțumim Domnului din toată inima. Nu credeam că vom putea trece. Nimeni nu se încumetă să treacă atunci când Dunărea este revărsată așa cum este acum. Poate între timp apele cresc. Vin valuri puternice. Pe la mijloc locul este mai jos. Pe aici nu-i nici un loc de scăpare. Numai Dumnezeu ne-a salvat. Nu știu cum ai îndrăznit... Eu dacă te-am văzut, n-am vrut să te las singur. Ce ar fi făcut frații cu mine? Am zis și eu: fie ce va fi. Și te-am urmat.
- Acum să-I mulțumim Domnului. Numai El ne-a salvat...
I-am spus apoi și lui legenda cu mâna fetei lui Faraon. Am mulțumit Domnului Isus care ne salvase - și ne-am urmat drumul.
Când am ajuns la Bujoru se înnoptase. În curtea și grădina fratelui Nicolae care era învățător acolo atunci, era plin de frați iar prin pomi plin de felinare aprinse care luminau adunarea. A fost o bucurie de nedescris...
După miezul nopții când s-a încheiat adunarea, am luat-o pe jos câțiva km. cu frații din Găujani, până în satul lor unde era un autobuz spre Giurgiu...
Ne-am despărțit acolo frumos de frați și luând autobuzul am ajuns fără nici o piedică la Giurgiu. Încă de la coborâre am văzut în gară gata de plecare trenul spre București. Am ajuns bine la tren și am călătorit apoi tot drumul în pace până la alți frați care mă așteptau, fără să mi se întâmple nici un fel de necaz nicăieri pe drum.
După câtva timp când m-am întâlnit cu fratele învățător de la Bujoru și cu încă un alt frate, aceștia m-au întrebat triști:
- Ce ți s-a întâmplat frate, după ce ai plecat cu autobuzul noaptea de la noi?
Eu am răspuns mirat:
- Ce să mi se întâmple? Nimic! Dar de ce?
- Îndată după ce ai plecat cu frații de la adunare au venit foarte furioși - știi cine - să te caute aici, întrebând peste tot unde ești. Am spus că ai plecat la autobuz. Au telefonat să fii prins la autobuz în Giurgiu. Acolo au luat pe altcineva, crezând că ești fr. ta. Era un inginer agronom care până a reușit să dovedească pentru că n-avea actele la el, a avut de suferit ceva. Îi ziceau: - Banditule, ai venit iarăși pe aici să face propagandă? Acum s-a terminat cu tine!...
- Ce bandit domnule, ce propagandă? Dv. pe cine căutați? Drept cine mă luați?
- Păi nu ești tu Dorz?
- Nu domnule, eu sunt Ionescu, inginerul Ionescu de la...
- Scuzați tovarășe inginer. Noi v-am confundat...
Dar până să se lămurească greșeala că era el și nu eram eu, bietul vinovat fără vină a luat câteva palme și câțiva pumni - pe când trenul meu pleca fără să mi se întâmple nimic.
Cât de adevărat era Cuvântul ocrotirii lui Dumnezeu că îngerii Lui tăbărăsc în jurul alor Lui și îi scapă de toți vrăjmașii lor! Cât de puternici fuseseră și de astă dată îngerii Domnului cărora le poruncise El să ne păzească... Dar oare cine dintre copiii lui Dumnezeu, dintre ostașii Domnului este ca să nu aibă într-un fel ori altul astfel de frumoase experiențe cu Domnul Isus?
Căci față de fiecare din ai Săi Domnul Își împlinește și astăzi făgăduințele Sale, după cum Și le-a împlinit în Vechiul Testament, ori în Noul Testament ori în viețile tuturor sfinților Săi, de-a lungul veacurilor fără nici o întrerupere și fără nici o deosebire căci El este Același, Ieri, Azi și în Veac. Numai dacă omul este după voia lui Hristos și încercarea este din pricina Numelui Său. Fiindcă numai în astfel de cazuri este făgăduința și este necesară minunea.
Dar chiar dacă Dumnezeu face minuni pentru a-l salva pe cel căzut în mâinile vrăjmașilor care îl urăsc din pricina Evangheliei, - totuși aceasta nu scade întru nimic vinovăția și crima acelora care îl dau pe mâna chinuitorilor săi. Și nici vina celor care îl chinuiesc. Iudele și iscoadele care urmăresc și pârăsc pe Hristos și pe ai Lui își vor primi cu siguranță și fiecare din Mâna lui Dumnezeu pedeapsa pentru crima lor. Tot așa și cei care i-au chinuit pe nedrept. Nici unul dintre aceștia n-a scăpat nici în trecut. Și nu vor scăpa nici în viitor... Am mai spus și am mai scris și altădată acest cutremurător lucru - nu cu bucurie ci cu durere, că absolut nici unii dintre chinuitorii noștri n-au scăpat de pedeapsa lui Dumnezeu de un fel sau altul. Chiar și familiile lor au ispășit-o, ori o mai ispășesc încă. Și la fel este și cu cei ce ne-au dat pe mâna lor, prin pâră și vânzare...
...La toate acestea m-am gândit fulgerător - cum se întâmplă câteodată doar în câteva minute - în timpul scurt cât cei doi mă duceau de acasă cu mașina înapoi la Beiuș, luând cu ei doar cutia cu toate casetele pe care le aveam, pline cu multe lucruri de mare preț, despre începuturile Oastei - spuse de mulți frați bătrâni care au trăit aceste zile frumoase... Amintiri despre părintele Iosif de la „unchiul Dodița”, cum îi spuneam noi celui mai mic dintre frații de trup ai părintelui, Dionisie Trifa din Câmpeni - Capsea, care mai trăise până nu demult... De la Paraschiv Sârghie, Costică Iftimie, Tache Grădinaru, Cerlinca Vasile, Nicolae Bucur, părintele Vladimir - și alții și alții, care acum s-au dus... Îmi pare nespus de rău după toate acestea, fiindcă știu că ce apucă odată în mâinile acestea este pierdut pe totdeauna. Ei n-au nici un respect față de lucrurile lui Dumnezeu, fiindcă n-au nici o teamă de Numele Lui.
Ajunși la Beiuș a trebuit să dau o lungă declarație despre toate cele ce s-au petrecut la Poiana Brașovului, din cea dintâi clipă și până la cea din urmă a stării noastre acolo. Apoi mi s-a dat drumul seara târziu, cu multe amenințări, insulte și avertismente.
Îndată după aceea am aflat că mai fuseseră în același timp cu mine luați mulți frați, bătuți, amendați, anchetați, pentru adunarea de la Poiana Brașovului la care fuseseră și ei prezenți. Așa a fost cu frații Nicușor și Niculiță de la Vulcana, cu Petre și David de la Beiuș, cu Neculai de la Pechea, cu David de la Comănești - și alții... Iuda, cel cu pix roșu ca sângele legământului sfânt pe care și-l călcase, roșu ca focul iadului în care se va duce dar cu inima neagră ca păcatul pe care îl făcea și ca întunericul în care s-a prăbușit, - Iuda acesta și iudele acestea care ne cunoșteau atât de bine căci mâncaseră la masa dragostei noastre din pâinea noastră cea mai sfântă, - ne cunoscuseră pe toți și ne scriseseră pe lista vânzării pe fiecare la rând, cu numele și domiciliul nostru.
Doamne Isuse, ai milă totuși de ei înainte de a le veni ziua când să li se umple măsura și plata celui mai cumplit păcat dintre câte sunt pe lume, păcatul vânzării de frați, al vânzării de Tine.
Amin.
Slăvit să fie Domnul!