Cap. 4 - Anul următor

„În lume veți avea necazuri...”

„Prin multe necazuri trebuie să intrăm

în Împărăția lui Dumnezeu”

Toată iarna 1976-1977 am continuat să merg la serviciu de acasă. A fost o iarnă grea. Cei 12 km. de drum îi făceam de cele mai multe ori la dus și la întors pe jos, cu picioarele mele bolnave, cu inima mea bolnavă, cu toată ființa mea stoarsă și vlăguită de orice putere. Pe jos, din pricina zăpezii, a poleiului, ori a viscolelor, de multe ori am alunecat și am căzut lovindu-mă grav și cu urmări grele la mâini, la picioare, la cap...

În 1964, îndată după ieșirea mea din lungile închisori, într-un drum am fost lovit din stânga de o motocicletă cu doi care veneau în viteză și nu m-au putut feri. M-au lovit în mijlocul bicicletei rupându-mi bicicleta în două, iar pe mine aruncându-mă în nesimțire de cealaltă parte a străzii... Am avut atunci zdrobituri puternice peste tot corpul și răni la cap. Am fost operat făcându-mi-se cusături la frunte, la ochi, la gât și după săptămâni de zăcere în spital, m-am vindecat. Dar acum după eforturile și frigul acestei ierni grele am început să simt tot mai dureros amintirea tuturor celor prin care trecusem.

În cele scrise în aceste amintiri ale mele de prin anii aceia - n-am avut destul timp și parcă nici destul îndemn să le scriu mai cu de-amănuntul câte nenorociri și necazuri am avut din partea vrăjmașului vieții mele care se ținea mereu după mine numai cu gândul de a ucide. Astfel în multe rânduri mi-a aranjat accidente care de fiecare dată ar fi putut fi mortale, cum a fost cel povestit mai sus. Cei doi motocicliști erau amândoi profesori la un liceu. Au fost aduși la patul meu să le cer și să-mi plătească despăgubiri... I-am iertat luându-mi toată vina asupra mea ca să scape ei... Eu și așa eram rănit și numai Dumnezeu mă salvase. Au plecat - fără măcar să mulțumească și nu i-am mai văzut de atunci. E bine și așa.

Un alt accident grav am avut printr-o cădere tot curând după cel din Beiuș. Alunecase o scară și căzusem din vârful ei jos de la o înălțime de 7 metri într-o pivniță cu apă, lovindu-mă cu capul de o bordură de ciment... Nu știu cât am zăcut acolo în apă, până ce m-am trezit. Capul mă durea puternic, apa era înroșită de sânge - și eu înghețat de frig. Și altele și altele ținându-se lanț... Vrăjmașul era pe urmele mele pas cu pas, cu toată ura lui nimicitoare. Atunci am scris psalmul de mai jos:

Doamne, fii mereu cu mine

în această noapte grea

când vrăjmașul Tău se ține

pas cu pas pe urma mea.

Doamne, fii vieții mele

pază și-adăpost mereu

când primejdii tot mai grele

simt și văd pe drumul meu.

Sufletul mi-e plin de groază

când văd locul cel cumplit

fii-mi Tu Păstor și Pază

și-Ajutor nedespărțit.

Iată ura-i înfocată

ne-ncetat cât rău îmi vrea

fără Tine dintr-o dată

mi-ar zdrobi viața mea.

Doamne-acopere-mi privirea

și auzu-nspăimântat

nici să-i văd închipuirea

nici să-l simt apropiat.

Ține-mă la Sânu-Ți dulce

apărat de-acest vrăjmaș

pân-atunci când mă vei duce

în Eternul Tău Lăcaș...

M-am tămăduit acasă, cu rugăciune, cu răbdare și cu ierburile de leac cu care mă mai tămăduise în copilărie bunica mea - Dumnezeu s-o ierte și s-o odihnească în Raiul Său cel sfânt, - căci de la ea am învățat să le cunosc și cum să le folosesc aceste ierburi de leac căci de multe ori a tot trebuit să le folosesc pe acestea, fiindcă iată pe tot de-a lungul vieții mele în multe primejdii m-a aruncat vrăjmașul numai cu gândul uciderii. Dar în toate aceste accidente, mi-au fost rupte numai carnea și pielea dar nici un os nu mi-a fost zdrobit, după cuvântul: „...nici unul din oasele lui nu-i va fi zdrobit” (Psalm 34,20).

Acum, după cum am spus, drumurile lungi și grele în fiecare zi cu tot trupul acesta însemnat cu răni și vânătăi, îmi îngreuia tot mai mult starea și îmi înțepenea în dureri tot mai dese picioarele. Astfel că în primăvara anului 1977 simțeam că nu mai pot umbla aproape deloc.

Piciorul stâng mi se umpluse de varice mari și simțeam tot mai lungi și ascuțite junghiurile care mi-l străpungeau ca niște cuțite de foc tot mai usturătoare și mai aprinse de sus și până jos.

Prin martie durerile au început să-mi devină atât de mari și de grele că părea că nu le voi mai putea suporta - și m-am prăbușit la pat, fără să mai pot face absolut nici un fel de mișcare. Totul se complicase devenind o tromboflebită în starea cea mai gravă. Piciorul îmi răcise, începea să negrească și îmi amorțea de tot. Sufeream atât de greu încât tremuram din tot trupul. Nu puteam sta decât culcat pe partea dreaptă și din această poziție puteam duce la gură puțina mâncare doar cu mâna stângă. Mă chinuiam vărsând mâncarea peste tot fiindcă mâna îmi tremura întruna. Și renunțam și la mâncare. Ajunsesem la marginea puterilor și a speranței...

Am zăcut așa luni de zile acasă pe pat până când piciorul amorțit și rece a început să mi se învinețească de tot iar unghiile înnegreau. În starea asta am fost dus la Cluj unde printr-un prieten, om al lui Dumnezeu, am fost internat în clinica unde era el director. Specialistul său de la chirurgie, vizitându-mă mi-a zis:

- Singura soluție este operația. Vrei să te operăm?

Trebuia să mă decid - și încă nu știam ce să răspund imediat, dacă să accept sau nu.

În timpul acesta, din spatele chirurgului, una din asistentele sale îmi făcea cu degetul, uitându-se insistent în ochii mei, un semn care în toate limbile pământului și în toate stările grele înseamnă: NU!

- Vă rog domnule doctor, am răspuns eu la îndemnul ei - mai dați-mi un răgaz de gândire până mâine!

- Bine! Și se duseră la patul vecin.

După vizită, asistenta care îmi făcuse semnul îmi zise:

- Vino după mine în salonul celălalt. Vezi ce e acolo, apoi te decide dacă te operezi ori nu.

În salonul celălalt erau numai oameni operați la picioare. Unii aveau tăiate degetele, alții laba piciorului. Alții din genunchi, alții din șold. Doi bolnavi erau cu părți tăiate și din celălalt picior.

M-am decis. Nu mă voi opera. Decât în mâinile oamenilor, mai bine mă las în mâinile lui Dumnezeu. Fie voia Lui!

A doua zi chirurgul îmi zise:

- Ei, te-ai decis? Te operezi sau nu?

- Domnule doctor, - nu mă operez!

- Dacă nu te operezi trebuie să pleci din secție. Noi nu facem aici altfel de tratamente decât operația. Cine nu se operează pleacă.

- Domnule doctor, dar un altfel de tratament totuși, în afară de operație, nu există pentru cazul acesta? Dv. ce-mi recomandați?

- Du-te la Covasna. Acolo se tratează astfel de boli. Dacă ai șanse unu la sută, poate scapi.

M-am întors cu foarte mare greutate și dureri înapoi acasă la Beiuș. Am mai zăcut un timp și după aceea am obținut un bilet de trimitere pentru tratament la Stațiunea balneară Covasna. Am călătorit cu mașina unui frate binevoitor douăsprezece ore întins ca pe o targă peste cele două scaune răsturnate ale mașinii, însoțit de fratele Vasile care mi-a fost începând de atunci, ani de zile prin spitale, un mare ajutor. Domnul să-i răsplătească cu o binecuvântare veșnică, tot ajutorul pe care zi și noapte mi l-a dat în toți anii grei ai bolii mele.

Fără ajutorul lui n-aș fi putut sta nici o zi acolo, nefiind în stare nici să merg și nici să mă țin pe picioarele mele.

În primul an nu s-a ameliorat decât foarte puțin starea mea. Frații din toată țara auzind despre boala mea gravă, au început să vină zi și noapte la mine în acest spital, ca la un muribund. Camera mea era plină mereu de tot felul de frați și surori veniți la mine. De rugăciunile și de lacrimile lor. Administrația Stațiunii ca și tot personalul, având foarte multă bunăvoință față de cazul meu, n-a produs nici un fel de greutăți nici fraților care veneau la mine și nici mie. Dumnezeul meu le va răsplăti și lor pentru asta... Și așa s-a întins și tratamentul meu din șase în șase luni, precum și vizitele fraților la Covasna ani și ani la rând...

Între timp, frați și prieteni din străinătate aflând despre boala mea mi-au făcut loc și mi-au procurat forme legale pentru a pleca în tratament la două clinici de specialitate din Republica Federală Germania ori Elveția... Îndemnat de mai mulți frați ca și de familia mea am acceptat gândul plecării. Astfel că la una din vizitele pe care oamenii securității mi le făceau periodic chiar și în starea de boală în care eram, i-am întrebat dacă mi-ar aproba să plec.

- Fă cerere, mi-au zis ei - și vei vedea.

Am făcut cererea, am întocmit formularele și le-am înaintat - dar aprobarea n-am primit-o. Cererea mea a fost respinsă.

După aceasta am primit o altă chemare din partea altei clinici din R.F.G. Aceasta am fost „sfătuit binevoitor” din partea supraveghetorilor mei s-o înapoiez motivând în scris că „din motive familiale” - nu mă pot deplasa. Că le mulțumesc dar nu pot merge.

Cu o altă invitație din Yugoslavia am fost „sfătuit” să fac tot la fel... Era tocmai în vremea când fusese tratat acolo și Tito, conducătorul țării - și tot de boală ca a mea și tot la piciorul stâng... În scurt timp am și aflat apoi de moartea lui datorită operației care i se făcuse.

- Dacă nici pe Tito nu l-au putut salva - am zis - atunci ce rost mai are să mă duc eu să mor acolo! Mai bine stau aci să mor acasă și aci între frații mei. Și am renunțat definitiv la orice plecare.

Dar chiar dacă n-aș fi murit, - faptul că m-am dus la tratament într-o țară străină, știam că va fi interpretat ca o sfidare a medicinei noastre și ca o dovadă de ostilitate față de țară, lucru care ar fi avut urmări dureroase pentru toată Oastea Domnului. Și decât așa - mai bine fără.

Din vremea marilor suferințe păstrez amintirea unor alți psalmi:

E-n trupul meu durerea

E-n trupul meu durerea ca un țepuș cumplit

ce-n orișice mișcare se-nvârte mai aprins

în fiecare clipă îl simt mai ascuțit

ca un cuptor de flăcări de șapte ori încins.

Ce-adânc ne-ndurătoare ești suferința mea

simt cum îmi arzi pe-ncetul tot ce-am avut frumos

chiar singura comoară - iubirea, azi mi-e grea

ca auru-n pustie mi-o simt fără folos.

Nu-mi mai doresc pe lume, nimic, nimic, nimic

vreau numai ușurarea de-acest pământ prea greu

da, numai „ușurare!” e tot ce știu să zic

aceasta, Doamne numai e tot ce mai cer eu...

Zac Doamne, ca un vultur căzut - săgeată - frânt

cu aripile rupte deodată și de tot

- ori trage peste mine aici orice pământ

ori crește-mi alte aripi, dar astfel nu mai pot.

Nu mă lăsa aicea cu inima dintâi

zdrobită, dar rămasă cu tot ce-odat-avea

ori mormânteaz-o Doamne s-o uit unde-o rămâi

ori dă-mi o alta nouă să-nceapă iar să vrea.

Un strop de prietenie, e totuși prea puțin

într-un noian de ură și-ntr-un pustiu amar

dezbracă-mi trupu-acesta ce mi-a fost dat spre chin

și-mbracă-mi-l pe-acela ce-mi va fi dat spre har...

Cu anii, boala mea s-a mai ușurat puțin, durerile micșorându-se până la suportare. Mă obișnuisem cumva cu greul acestei cruci, dar Domnul a vrut să mi-o și mai ușureze puțin spre a mai putea face și altceva nu numai să sufăr, să tremur, să mă zvârcolesc.

Între timp terminasem de scris volumul 3 din Istoria aceasta. Cuprinsesem în acel volum perioada de la sfârșitului anului 1947 și până la mijlocul lui 1976. Aproape 30 de ani, cu toate luptele, suferințele și jertfele cumplite ale acestor grei ani descrise pe întinderea a 600 de pagini mari bătute la mașină în câteva exemplare...

Părându-mi-se că sunt prea puține exemplarele acestea pentru câte trebuințe erau, m-am gândit să dau lucrarea asta cuiva s-o mai scrie într-o serie de exemplare tot la mașină. Am și dat-o îndată la una dintre cele mai bune surori tinere care era și harnică și curajoasă și pricepută dar și plină de râvnă pentru Domnul, care s-a arătat îndată gata s-o lucreze.

N-a trecut însă decât foarte puțin timp și într-o noapte am auzit bătând stăruitor la geamul meu cineva. Am ieșit în grabă să deschid poarta, fără nici un gând. În fiecare noapte veneau așa la mine frații, căci ziua se fereau să vină pentru a nu avea neplăceri cu cei ce mă supravegheau, ori cu oamenii lor puși anume pentru a pândi pe cei care vin la mine.

Cel care intră acum în curte era un tânăr cam speriat. Venea foarte grăbit și tulburat ca să-mi aducă vestea că ieri venise cineva pe neașteptate în casă la sora lui care lucra la transcrierea volumului care i-l dădusem eu... Sora asta era profesoară la o școală acolo în județul Bacău. Un răufăcător care o spiona fără să-l bănuiască, văzând că ea lucrează ceva la mașina de scris, s-a dus îndată și a pârât-o. A urmat percheziția care i-a confiscat totul, iar pe ea o ridicase sub stare de arest pentru cercetări. Fratele ei venea acum să-mi comunice în grabă toate acestea care se petrecuseră abia cu o zi în urmă.

Îndată ce am aflat acest lucru, știam că peste o zi sau două vor veni la mine ca să-mi ceară toate exemplarele din acel volum și că vor urma iarăși alt șir lung și greu de alte necazuri. Am strâns în grabă și celelalte exemplare ce mai erau din lucrarea confiscată la Bacău și așteptam să vină iarăși uliul după toți puii. Într-adevăr, după câteva zile au și venit, furioși și grăbiți:

- Unde-i volumul 3 din Istoria Oastei pe care ai scris-o?

- La dv.! - am răspuns.

- De unde știi?

- Pentru că mă întrebați. Dacă n-ar fi la dv. n-ați ști să mă întrebați de el.

- Celelalte exemplare unde sunt?

- Iată-le aici!

- În câte exemplare le-ai scris la mașină?

- În cinci. Celelalte patru iată-le aici.

- Dar ciornele unde sunt?

- Nu le mai am demult. Soția mea pe care o știți că este bolnavă de nervi a dat peste ele și le-a pus pe foc împreună și cu altele pe care le-a mai aflat.

- Nu-i adevărat.

- Vă rog să mergeți s-o întrebați. Dumnealui, - am arătat pe unul care știa - a văzut-o și altă dată în ce stare este...

S-au dus toți trei să o întrebe. Dar s-au întors îndată clătinând din cap.

- Dă o declarație. Pe propria ta răspundere și sub luare la cunoștință că dacă nu va fi adevărată ești pasibil de pedeapsă... De ce ai dat volumul acesta la multiplicat? Ce aveai de gând să faci cu atâtea exemplare?

- Istorisirea asta este jurnalul meu, mărturia mea, povestea vieții mele, testamentul meu. Voiam să las câte un exemplar fiecăruia din copiii mei. Și cum acolo nu-i numai experiență și învățăminte ci și istorie, literatură, religie și educație, voiam să dau câte un exemplar și Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe, Departamentului Cultelor, Uniunii Scriitorilor, Academiei Republicii... Copiilor mei voiam să le dau nu numai pentru a cunoaște și ei istoria vieții tatălui lor, mai ales că și ei au avut de la nașterea lor atât de suferit din pricina mea - ci și spre a afla cauza adevărată a suferințelor mele și a lor, ca să vadă și să știe cine este adevăratul vinovat și de suferințele lor - și să afle din toate astea mai ales învățămintele pe care le-am desprins eu. Poate vor avea și ei de trecut prin stări asemănătoare. Să nu fie surprinși ca să nu știe ce să mai facă atunci.

- De ce ai dat lucrarea la fata asta ca s-o scrie?

- Singură ea am crezut că va fi în stare să o scrie corect și să nu mai spună nimănui despre asta. Eu n-o mai puteam scrie încă odată, fiind și bolnav.

- Unde mai ai vreun exemplar din ea?

- Nicăieri! Astea sunt toate!

- Fii atent aici! Dacă mai este undeva vreun exemplar, știi că noi avem mijloace să-l aflăm. Și dacă se întâmplă așa să știi că ai încurcat-o rău de tot. Deci dacă știi că mai există pe undeva vreun exemplar mai bine să-l dai acum. Mai târziu va fi cu mult mai rău. Să nu zici că nu ți-am spus. Scrie!

După lungi ceasuri de alte hărțuieli și amenințări, controale și scotociri, au plecat luând tot ce mai găsiseră la mine... După aceea am aflat că și cu sora noastră procedaseră la fel. I-au luat tot ce găsiseră acasă la familia ei. Chiar și lucruri personale. Apoi urmărită acasă și la școală, avea tot felul de necazuri, chemată și bruscată ba de un for ba de altul, supusă la tot felul de presiuni și admonestări. Totuși ea a rămas tare și hotărâtă pentru Domnul... Viața ei curată în toate privințele, felul ei frumos și excepțional de comportare, felul exemplar în care își făcea datoria la școală - au fost cele mai bune mărturii pentru ea. Toate referințele date de către cei întrebați asupra ei - au ajutat-o foarte mult în fața tuturor celor ce se năpustiseră asupra ei gata s-o sfâșie. Și astfel Domnul i-a dat și ei o mare biruință în aceste lupte care și pentru ea au ținut ani de zile.

Din cauza bolii mele, nemaiputând face serviciul acolo unde lucrasem până atunci și nemaifiind nici o speranță să mă vindec vreodată ca să mai pot face acest serviciu, Cancelaria Protopopiatului mi-a pus în vedere să-mi strâng adeverințe de muncă de pe unde am mai lucrat spre a mi se întocmi dosarul de pensionare.

Am pornit corespondența și drumurile pe unde lucrasem - în scurtele perioade ale vieții când fusesem liber spre a-mi strânge aceste adeverințe de timpul lucrat. Dar unii nici nu mai aveau evidența mea, alții mi-au dat pe jumătate ori pe sfert din cât am lucrat, alții pierduseră actele respective, - așa că n-am putut să-mi strâng acte decât pentru vreo cinci ani. Abia jumătate din timpul necesar spre a avea drept la pensie. Nu aveam dreptul nici măcar la un ajutor social, la nimic.

- Dacă n-aveți drept la pensie și dacă nu vă puteți prezenta nici la serviciu - mi s-a spus - atunci trebuie să vă înaintați demisia.

- Bine, - am zis. Ca să nu mai trebuiască să vin și altădată, iată, mă așez acum aci la masă și mi-o scriu.

Am scris-o și am lăsat-o acolo.

Am încercat apoi la Cooperativa Agricolă din satul natal, unde muncisem tot timpul celor zece ani cât fusesem sub interdicție, - din 1964 până în 1974 și unde aveam evidență zilnică de munca mea la care mă prezentasem în rând cu toți ceilalți membri și cu toată familia mea. Acum devenisem bolnav și aveam și eu drept la o pensie. Pensia era de 90 lei lunar. Puțin, dar tot era ceva.

De la biroul Cooperativei m-au trimis la medic. Am adus actul medical de imposibilitate de a mai presta munci agricole - dar am fost îndrumat să prestez munci ușoare de care aș putea fi în stare: la sapă, la coasă, la încărcătură... Pensia de 90 de lei nu mi se putea aproba.

Atunci am zis: niciodată în viața mea eu nu voi mai merge la nici o ușă omenească să-mi mai cer vreun drept. Decât să mai cerșesc o pensie de 90 de lei la ușa oamenilor, mai bine să mor de foame la ușa lui Dumnezeu, dacă mă va lăsa și El...

Au trecut așa cam doi ani de zile - și într-o zi au venit la mine acasă consilierul episcopiei și maiorul de la Oradea. Maiorul a rămas afară, consilierul a venit în casa unde zăceam pe pat și mi-a zis:

- Domnule Dorz, conducătorii noștri au ajuns la concluzia că dv. trebuie să fiți ajutat cumva fiindcă sunteți bolnav și bătrân. Că nu aveți nici o pensie nici ajutor social și nici un alt mijloc de existență. Nu vă putem lăsa așa. Trebuie să vă ajutăm.

- Vă mulțumesc foarte mult, dar dacă eu nu am legal nici un drept nu pot să primesc nici ceva ilegal.

- Nu este ilegal. S-a ajuns la înțelegere între organele de stat și organele bisericești și s-a convenit ca dv. să fiți reprimit în serviciu și să încasați salariul pe care l-ați avut.

- Dar eu nu pot să mai merg nicidecum la serviciu. Vedeți bine starea în care mă găsesc pe pat, de ani de zile.

- Nici nu-i nevoie să mergeți la serviciu. Veți primi salariul fără condiții.

- Nu mai înțeleg nimic. Cum să primesc un salar fără să fac serviciu? Și cum să fac serviciu de pe pat? Un salar pentru care nu pot presta un serviciu este o pomană. Nu pot să-l primesc.

- Va trebui să-l primiți. Este hotărârea autorității. Iar dacă dv. vă împotriviți s-ar putea să fie interpretat altfel. Înțelegeți, nu? Așa că eu vă sfătuiesc să nu vă opuneți. Este în interesul dv. în ambele feluri. Ascultați-mă!

- Vă rog să-mi dați un timp de gândire. Nu pot primi așa.

- Trebuie să primiți, fără amânare.

- Să întreb măcar familia. Ce fac eu dacă peste o lună-două, ori peste un an-doi - să zicem - vine cineva și îmi spune: - Domnule, d-ta ai primit un salar pentru care n-ai muncit. Dă imediat toți banii înapoi! De unde să scot eu atunci toți banii să-i dau înapoi, căci știți că nu am nici o avere pe care să o vând ca să pot da banii înapoi. Mai bine nu-mi dați de la început nimic, ca să n-am nici o obligație față de nimeni și să nu mă știu permanent încurcat. Lăsați-mă să trăiesc cum am trăit și fără acești bani nemeritați. Dacă n-am nici un drept legal la o pensie și nici la un ajutor social, atunci cu atât mai puțin nu am drept la un salar pentru care nu pot presta nici un serviciu. Nu pot să primesc o astfel de pomană. Nu pot. Vă rog să mă înțelegeți.

- Va trebui să primiți. Eu n-am venit de la mine aici. Dv. ați făcut pentru biserică mai mult decât o sută de popi și ceea ce primiți nu-i o pomană ci-i un merit. Eu pentru asta am venit la dv. Poftim hârtia și scrieți imediat cererea de reprimire în serviciu specificând că deocamdată nu puteți presta nici o muncă până când vă veți vindeca.

- Fac cu multă îndoială această cerere. Dar dv. vă rog să țineți seama de rugămintea aceasta: în momentul când se va ivi o obligație de vreun fel împotriva acestui lucru - să sistați imediat această pomană. Nu vreau să-i pară cuiva rău pentru acest lucru, nici să mai primesc un ban când cineva ar putea avea vreo supărare din cauza asta.

Părintele consilier a luat cererea și a ieșit. Afară și-a luat și însoțitorul care îl aștepta - și au plecat.

Lucrurile au durat așa până la 2 noiembrie 1981 când am fost convocat în scris la Protopopiat „pentru probleme urgente”. Protopopul mi-a pus în vedere din partea episcopului că ar trebui să mă prezint de acum înainte măcar o dată sau de două ori pe săptămână la serviciu, pentru a justifica astfel salariul pe care îl primesc de la ei.

I-am amintit condițiile în care mi s-a propus reprimirea mea în serviciu, precum și starea neschimbată față de atunci a bolii mele. Am spus din nou și hotărât că nu pot să mă deplasez nicidecum acei mulți km. până la serviciu și înapoi. Pe jos nu pot, autobuz nu este, mașină personală nu am. Așa că dacă din partea dv. sau a altcuiva a intervenit ceva nou în statutul nostru de până acum, iată eu sunt gata imediat să renunț la pomana care mi se dă și așa pe nedrept... De fapt am bănuit eu de la început că situația asta nu-i de durată.

- Scrie răspunsul acesta și la episcopie.

- Am înțeles părinte protopop.

Am scris chiar îndată și la episcopie după cum răspunsesem și protopopului, și după cum se prezentau lucrurile.

După câteva zile am primit de la episcopie un plic cu un răspuns fără număr de înregistrare, din partea părintelui consilier care mă lămurise la început să accept salariul fără muncă. Acolo scria că după ce s-au studiat toate posibilitățile s-a revenit la dispoziția de la început care nu mă mai obligă să mă mai prezint la muncă... Câte „posibilități” se vor fi „studiat” numai Bunul Dumnezeu știe... Dar motivul adevărat al rechemării mele la serviciu cred că era faptul că episcopul auzise de pe undeva, ori i se pusese în vedere de către cineva că eu mai plec de acasă pe la frați... Și cum mă puteam duce pe la adunări - ziceau ei - pot să merg și la serviciu.

Fusesem într-adevăr la vreo două nunți mari unde frații mă duseseră cu mașina lor.

Dar asta era cu totul altceva. Se încerca din nou să fiu iarăși legat la par și mai strâns. În zadar însă. Destul fusesem ținut legat atâția zeci de ani din viața mea. Era de-ajuns. Acum căutau să mă împiedice ca să nu mă duc nici până la o nuntă. Ce nedrept este omul cu semenul său, chiar și când tocmai el are cel mai evident folos din partea celui pe care-l prigonește. Cum are Biserica din partea noastră.

Am continuat pe tot de-a lungul anilor acestora, cu toate cele ce mi se întâmplau, să scriu cât pot de mult. Să scriu tot ce-mi inspira și îmi poruncea Duhul Domnului. Caietele cântărilor nemuritoare sporeau. Am mai refăcut parte din ele și le-am regrupat câte trei caiete într-un volum, completând zece volume mai vechi și mai noi, între cinci sute și șapte sute de pagini fiecare. Un volum alcătuit din peste două mii de cântări. Trei volume cu peste șapte mii de proverbe românești și străine versificate și comentate. Multe meditații la Evanghelii, la Psalmi și Apostole. Opt volume de „Cugetări Nemuritoare” cuprinzând fiecare volum 1.200 de cugetări. Alte trei volume „Îndrumări Nemuritoare”. Alte volume de „Povestiri Religioase”. Trei volume de „Petreceri Duhovnicești”. Trei volume „Strângeți Fărâmiturile” - culegeri de predici alese. Un volum „Biblia Ilustrată și Versificată”. Un volum „Taină și Minune” - imnuri, colinzi, cântece și plângeri cu Maica Domnului... Și altele.

Unele dintre poezii din colecția „Cântări Nemuritoare” spre surprinderea noastră fericită au început să apară în volume frumos tipărite în străinătate prin grija și osteneala binecuvântată a unor suflete scumpe și alese Domnului, pe care nu le-am cunoscut personal și cu care nu convenisem niciodată asupra acestui lucru. Inițiativa și inspirația pentru a se tipări aceste lucrări a venit pe de-a-ntregul de la Domnul fiindcă eu nu aveam pe nimeni în străinătate căruia să-i pot cere vreun sprijin efectiv pentru aceasta. Domnul a ales El Singur oamenii de care S-a folosit pentru finanțarea și tipărirea acestor Cântări, care erau de fapt în întregime ale Lui.

Primele lucrări au apărut la noi și au ajuns numai întâmplător și la mine în toamna anului 1976, chiar în toiul necazurilor de după Poiana Brașovului, ca un dar al lui Dumnezeu pentru îmbărbătarea noastră. Era prima culegere de „Cântări Nemuritoare”, frumos tipărită și bine legată în care erau selecționate aproape 1.200 de poezii din primele caiete din seria asta. Nu știu după ce criterii au fost selecționate deoarece au rămas pe dinafară din caietele incluse în culegere, chiar unele dintre cele mai frumoase poezii conținute în acele caiete. Am strâns cele rămase astfel și am alcătuit din ele un volum și mai mare sub titlul: „Alte Cântări Nemuritoare” pentru eventualizarea unei tipăriri.

Chiar din primele zile cartea aceasta a fost căutată aproape cu aceeași dragoste ca și Biblia, de către toate sufletele credincioase din toate cultele și bisericile creștine. Găsindu-se în puține exemplare oamenii ofereau prețuri necrezut de mari pentru a putea obține un exemplar. Dar ele fiind aduse ilegal în țară, erau urmărite cu necruțare de către autorități și confiscate oriunde erau găsite. De aceea, foarte curând n-a mai putut fi aflat nici un exemplar. Am auzit de oameni care au oferit pentru un exemplar mii de lei spunând: bani mai aflu, dar o astfel de carte nu. Dau pentru ea oricât.

Dar cine a pus mâna pe un astfel de volum nu-l mai dă.

Multe scene mișcătoare am văzut sau am aflat când mame sau tați sărutau cartea cu lacrimi și strângând-o la piept spuneau: - Copilașii mei, ce bucurie vă aduce acum mama vouă. Așa de rară și de dorită este cartea bună în țara noastră acum... Copiii și tineretul creștin au început să învețe pe de rost mereu mai multe dintre poeziile acestea și să le recite pe la adunări, prin biserici și la diferite alte împrejurări... Cei ce compun melodii, le cântă. Cei care n-o află și-o copiază. Și astfel ea devenise aproape peste tot cartea comună de declamări și de cântări prin toate adunările cultelor creștine din țară, nu numai ale Oastei Domnului.

Când a apărut a doua carte „Osana, Osana”, conținând multe și variate poezii îndeosebi pentru copii, mai îmbogățită și cu felurite ilustrații colorate, nespus de frumoase, - ea a devenit cartea dragă a tuturor copiilor. Mii de copii ai familiilor credincioase o strângeau la inimioara lor, o sărutau și învățau de 2-3 anișori să-și cunoască și să-și afle în carte care este poezia sau cântarea lor acolo. Copiii n-o mai lasă din mână iar noaptea o ascund sub pernuța pe care dorm ca să fie siguri că nu le-o mai ia nimeni.

Mai târziu când vor mai apare și altele, căutarea după ele va fi și mai mare.

În același timp a început pe la emisiunile religioase ale multor posturi de radio din străinătate, difuzarea multora din poeziile și cântările acestor cărți, fiind și rostite și ascultare cu lacrimi. În felul acesta sămânța sfântă a Cuvântului lui Dumnezeu sub forma cântării și a poeziei strânsă atâția ani de prin toate întunecimile locurilor amare prin care trecusem, îndulcea acum și lumina, dusă de Vântul Cel Ceresc, atâtea suflete și întinderi de pe fața pământului. O, cât de minunat începea să aducă roade această sămânță pe care cu atâta sudoare și lacrimă o udasem și o scăldasem prin atâtea nopți și zile din anii de amar și de primejdii zdrobite și zdrobitoare. Domnul și Dumnezeul Veșnicei răsplătiri să le întoarcă însutit tuturor celor ce au pus pentru tipărirea și aducerea lor, osteneala, darul, jertfa, umărul, genunchii, lacrimile și riscul lor. Fie fericiți, căci această roadă și operă binecuvântată, duce atâta bucurie, mângâiere și îmbărbătare pretutindeni în suflete... Din toate acestea mii de oameni și de îngeri vor preamări în veci Numele Preaiubit și dulce al lui Dumnezeu Tatăl și Mântuitorul nostru.

Mie îmi pare nespus de rău că nu am să dau măcar câte un singur exemplar din vreuna din aceste lucrări, celor care vin de aproape și de departe să-mi ceară, cu speranța că eu trebuie să am. Mulți sunt părinți cu mulți copii. Mulți sunt chiar din straturile cele mai de sus ale societății dorind să aibă pentru ei sau pentru ai lor astfel de lucrări... Voi care le-ați procurat și le-ați adus nici nu știți ce mare bucurie ați făcut și faceți prin aceasta la mii și mii de suflete care le citesc cu sete și cu lacrimi gustând din ele trăiri cerești, pline de înălțare sufletească.

Am auzit că tipărirea lor a fost urmarea unor minuni și îndemnuri directe de la Domnul. O veste care a ajuns până la noi spre a ne bucura cu aflarea ei că glasul Domnului Isus a spus special într-o vedenie unor suflete sincere care L-au întrebat într-o clipă de extaz:

- Doamne Isuse, ce dorești Tu mai mult să facem noi acum pentru Tine? Și El le-ar fi răspuns clar:

- Să tipăriți Cântările Nemuritoare ale copilului meu Traian Dorz din România.

Au întrebat de ele, le-au găsit - și în felul acesta a apărut primul volum. Și roadele acestui fapt, după cum s-a văzut și din cele de mai sus sunt o dovadă fericită că îndemnul și ajutorul acesta a venit pe de-a-ntregul de la Domnul Isus - și că El a binecuvântat și binecuvântează din plin roadele acestor lucrări.

La tipărirea volumului „Osana, Osana”, ni s-a spus tot așa că totul a fost pus la cale printr-o înlănțuire de întâmplări minunate. Le scriu cum le-am aflat că s-au petrecut, din gura unui frate vrednic de încredere care le aflase chiar de la cei în cauză:

- Cu câțiva ani mai înainte de a se tipări cartea, o soră credincioasă, cu mare talent de a desena, dintr-o țară din Apus, tot într-o vedenie, a fost înștiințată de Domnul Isus să lucreze un album de desene pentru o carte de poezii care trebuie să apară pentru copii... În vreo doi ani, sub inspirația Duhului Sfânt, sora desenatoare a lucrat cu multă râvnă și imaginație multe și felurite scene din viața copiilor după cum îi da ei Duhul Sfânt îndemn să facă... După ce a terminat de făcut desenele - ea a așteptat multă vreme să vină cineva să i le ceară. Se gândea că dacă Domnul i-a poruncit ei să facă această lucrare, trebuie să vină și altcineva trimis tot de Domnul să i-o ceară pentru acest scop. A așteptat alți ani fără să știe cine va veni, dar fără să se îndoiască nici o clipă de grija Domnului în privința asta.

Dar anii treceau - și nu se ivea nici un semn. Nu venea nimeni să i le ceară. Într-o zi a simțit un puternic îndemn să ducă albumul ei cu desene la o editură care tipărea cărți biblice - și le-a zis celor de acolo:

- Sunt 12 ani de când am primit din partea Domnului Isus porunca să lucrez acest album cu desene pentru o carte de poezii pentru copii care trebuie să apară undeva... Am lucrat aceste desene după cum m-a inspirat Duhul Domnului dorind să le termin cât mai repede. Dar iată că sunt aproape zece ani de când le-am terminat așteptând în fiecare zi să vină cineva trimis să mi le ceară. Dar până astăzi n-a venit nimeni după ele. Acum nemaiștiind ce să fac, Domnul mi-a trimis îndemnul să vin să vi le aduc aici. Faceți dv. ce vă va spune Domnul să faceți cu ele.

Tocmai în clipa aceea cei de la masa redacției aveau în mână volumul manuscris de poezii „Osana, Osana”, adus de cineva din țara noastră. Cel care îl adusese era și el de față în clipa aceea.

- Când ne-am uitat prin albumul cu desene - spune cel ce fusese de față - am rămas uimiți: Desenele din album erau exact potrivite cu textele din caietul de poezii, poezie-desen, poezie-desen... Nu mai era nevoie decât să se alăture desenul care urma în album cu poezia care urma în caiet, pentru a se îmbina fericit și minunat.

- Ne-am prăbușit acolo în genunchi - spunea omul mișcat - și am preamărit cu ochii plini de lacrimi și cu fețele strălucite de fericire Numele Cel Minunat al Domnului Isus - și Lucrarea Lui cea atât de fericită pentru noi. Ce mai puteam noi spune în fața acestor lucruri atât de uimitoare și de minunate! Cartea a fost dată chiar în aceeași zi să se tipărească. Ea este rodul vizibil al unei intervenții directe a Domnului Isus. Atunci cum să nu-L slăvim noi cu toată puterea noastră, cu toată dragostea noastră și din toată inima noastră pe Minunatul nostru Mântuitor și Dumnezeu Isus Hristos!...

Încă o rugăciune la care Domnul și Mântuitorul nostru Iubit ne-a răspuns în chip tot așa de minunat, a fost tipărirea Cărții de Cântări.

O ceream de ani, de mulți ani de zile Domnului fiindcă de peste 30 de ani noi nu mai avem tipărită o carte de cântări. Sutele de mii de frați și surori cântau Domnului de prin caiete, carnețele, foi volante scrise de mână și unele cu multe greșeli. Era o atât de mare nevoie peste tot de o carte de cântări cuprinzătoare și cât mai frumoasă. Am rugat pe Domnul pentru ea ani de zile, iar El ne-a dăruit-o tot printr-o minune. Cei ce s-au oferit să jertfească pentru tipărirea ei ne cereau în schimb să scriem o lucrare - mărturie despre toată viața noastră în slujba Domnului, despre experiențele noastre cu Domnul din toate întâmplările prin care am trecut.

- Dv. aveți o viață deosebită - spuneau ei. Și învățămintele din viața aceasta vor putea fi de mare folos multora în viitor. Mai ales tineretului creștin care se pregătește să lupte și să sufere pentru Numele și pentru cauza Domnului nostru Isus Hristos. Trebuie să le scrieți neapărat, să nu le duceți în veșnicie cu dv. Avem aici noi toți nevoie de ele. Vor avea și urmașii noștri. Veniți să facem o înțelegere: noi vom depune toate eforturile ca să vă tipărim Cartea de Cântări pentru Oastea Domnului cât mai completă și mai frumoasă. Iar dv. să ne scrieți în schimb, cu orice eforturi, o mărturie autobiografică a vieții și luptei dv. Tot așa de cuprinzătoare și de frumoasă...

- Bine, - am zis - Slăvit să fie Domnul. Când va fi gata și vom vedea cartea, voi începe să scriu Mărturia mea despre Hristos, istoria vieții mele, experiențele mele cu Hristos Mântuitorul meu și învățămintele câte le voi avea la îndemână. Sper cu ajutorul Domnului nostru Isus pentru Numele și slava căruia vrem să facem totul atât noi cât și dv., că El ne va ajuta și unora și celorlalți.

Toată desfășurarea acestor două mari lucrări, atât alcătuirea și trimiterea manuscrisului cărții de cântări și tipărirea ei acolo, cât și scrierea aici și trimiterea acolo a Mărturiei s-a făcut desigur cu foarte mari greutăți, riscuri și primejdii... Și cu foarte mare încetineală datorită condițiilor neobișnuit de grele și deosebite în care puteam lucra și coresponda cu frații cei cu care colaboram...

În timpul când lucram la adunarea, la scrierea și transcrierea cântărilor cuprinse în carte, în câteva rânduri am fost căutat de Securitate care venea la mine oricând voia. La orice oră din zi și noapte, căutând să mă surprindă și să-mi afle tot ce lucrez. De câteva ori m-am pomenit cu ei la câțiva pași de fereastra cămăruței Domnului în care lucram. Și numai Domnul i-a întors înapoi să nu-mi dea peste mașina de scris , peste masa și patul plin de manuscrise, peste lucrările multe gata pentru a fi trimise prin îngeri, peste munți, peste ape, peste fiare, peste flăcări...

Dar Cartea de Cântări a ieșit o carte poate unică în lume prin conținutul ei neîntrecut, chiar dacă forma ei dinafară și materialul pus în ea, ar fi putut fi mai de bună calitate, - noi totuși am mulțumit lui Dumnezeu pentru ea. E nu numai o carte de cântări ci și de rugăciuni, de meditații, de poezii, cuprinzând toate stările din care un suflet omenesc are nevoie să cânte și să plângă înaintea lui Dumnezeu... Desigur că mai cu multă preocupare și poate cheltuială ar fi putut fi tipărită pe o hârtie mai fină, mai subțire și ar fi putut fi legată mai bine, așa cum au putut face acolo pentru cei mai de ai lor... Dar noi încă odată Îi mulțumim lui Dumnezeu din tot sufletul nostru că ne-a dat-o și așa. Și ne rugăm să le răsplătească celor ce s-au ostenit pentru ea. Și Domnul Isus care știe totul - le va răsplăti în Ziua Lui.

Dar chiar cu câteva zile mai înainte de a primi eu primele exemplare ale Cărții de Cântări, m-am pomenit în casă iarăși cu oamenii securității, care desigur aflaseră prin cineva despre Carte.

- Acum ce carte mai aștepți din străinătate? - îmi ziseră privindu-mă în ochi și iscodindu-mi fața.

- Aștept multe - le-am răspuns liniștit. Am trimis multe acolo. Nu știu care va veni.

Voiam să-i pregătesc pentru orice ca să afle de la mine, că nu mă ascund - și că nu mi-e frică.

- Prin cine le-ai trimis?

- Prin oricine a venit pe la mine să-mi ceară ceva plecând legal acolo. Cui mi-a cerut ce am avut i-am dat totdeauna fără nici un gând rău.

Dar nu numai din străinătate aștept ci și de la București fiindcă și Uniunea Scriitorilor mi-a cerut și le-am trimis vreo zece manuscrise de poezii, promițându-mi că le vor tipări.

- Prin cine ți le-a cerut?

- Prin scriitorul I. Dumitriu Snagov, care a venit aci acasă pentru aceasta. Așa că și de acolo aștept, dar până acum n-am primit nimic nou nici de acolo.

- D-ta știi că trimițând lucrări în străinătate, ai încălcat în felul acesta legea care interzice orice tipărire și difuzare de material fără aprobare și autorizație?

- Dar ce rău ați aflat în conținutul acestor cărți?

- Noi nu spunem că au un conținut dușmănos. Dar tipărirea lor este ilegală.

- Dacă sunt bune, de ce sunt ilegale? De ce nu se dă voie să fie tipărite în țară?

- Noi nu discutăm legea ci o aplicăm. D-ta ai încălcat legea!

- Cred că o astfel de carte ar trebui să fie considerată ca o cinste pentru țara noastră cu atât mai mult cu cât se tipărește în străinătate. Oriunde ar apare ea este o dovadă de înaltă apreciere pentru patria care are astfel de valori. Nu există nicăieri prea multe astfel de lucrări. Dar dacă am încălcat legea, iată-mă, sunt aici.

- Trebuie să dai o declarație scrisă cum ai trimis acolo Cartea de Cântări și celelalte. Cine ți le-a tipărit și cum au fost aduse?

- Cum le-am trimis v-am spus. Cine le-a tipărit - nu știu. Câteva exemplare din Cartea de Cântări mi-au fost aduse într-o seară de un necunoscut care mi le-a lăsat în poartă fără să vrea să vină în casă și fără să-mi spună numele ori locul de unde este. Atâta am de declarat.

- Scrie și semnează... Îți luăm și noi câte două exemplare. Așa, pentru noi. Ne dai, nu? Am vrea și din celelalte!

- Vi le dau bucuros. Vă scriu și autograf dacă vreți.

- Nu, mulțumim.

Am scris și am semnat bucuros că de data asta am scăpat numai cu atât.

- O să mai venim noi pe la dv. să știi, în curând.

- Să trăiți!

Așa trăiesc de la sfârșitul anului 1947 și până astăzi. La intervale mai nu prea lungi vin pe neașteptate ba unii ba alții, cotrobăindu-mi prin toate cele dinăuntru și dinafară, luând ce le place și pe ce pun mâna... În astfel de condiții am scris, am lucrat, am trăit fiecare clipă din zilele și nopțile tuturor acestor ani, chiar și când nu veneau. Numai puterea și dragostea lui Dumnezeu mi-a salvat viața și munca, atâta câtă mi-a mai rămas după ce am pierdut atâta câtă am pierdut.

Totuși, ce mare bucurie este pentru mine astăzi să văd cum a vegheat și a inspirat Duhul lui Dumnezeu totul. Într-un rând surprinzându-mi vraful de caiete mai noi și mai vechi, m-au întrebat:

- Cum ai putut să scrii atât de mult? Când ai avut vreme să le compui și să le scrii?

- Zi și noapte am tot scris. N-am făcut aproape nimic altceva decât să scriu, de când am ieșit din închisoare până astăzi.

- Noi le avem pe astea?

- Le aveți.

- Extraordinar!

Nu era chiar atât de extraordinar, pentru că de fapt nu aveam practic timpul să scriu decât noaptea de pe la ora unu până pe la ora 5-6 dimineața, când trebuia să merg la muncă afară pe câmp la colectiv. Acolo mi se repartizase teren măsurat cât și celorlalți colectiviști de la rândul satului și trebuia să-l muncesc și bine și la timp, fiindcă eram supravegheat și controlat de milițeanul satului care era mereu în urma mea, nu numai să mă vadă acolo, ci mă controla și cum lucrez, dacă fac destul de mult și destul de bine ce aveam de făcut. Trebuia să sap porumbul de pe parcela repartizată pentru sapă. Trebuia să cosesc și să fac clăi fânul de pe parcela repartizată pentru cosit. Trebuia să secer grâul, să strâng recolta de cartofi ori de celelalte produse, în cele mai bune condiții ca să arat că nu sunt „dușmanul poporului” cum am fost... Și nu aveam de ajutor decât pe mama și soția, femei slabe și bolnave... Tatăl meu, foarte bolnav și slăbit a și trecut la Domnul la puțină vreme după eliberarea mea, în februarie 1967. Până atunci nici nu mă putuse ajuta cu nimic.

După ce veneam seara de la muncă de pe câmp, dormeam 3-4 ceasuri, apoi mă sculam - și la lampa mică de petrol atârnată în perete jos la stânga mea, stând în pat, cu o tăbliță de lemn pe care țineam caietul, scriam câte 4-5 ceasuri până la ziuă. Mă obișnuisem să scriu stând în pat, gata să sting lampa și să mă acopăr peste tot îndată ce aud zgomote de pași trecând pe aproape de fereastra mea, ori oprindu-se vreo mașină în stradă ori primprejur... În aceste ceasuri de obicei dormea orice vietate și știam că dorm până și urmăritorii mei de peste zi de la munca din câmp... Cu geamul acoperit, cu lampa mică și cu poarta proptită cu un par zdravăn, mă simțeam mai liniștit și scriam până uitam de toate amenințările lumești... și trăiam în lumea îngerilor, sub privirile fericite și sub Mâna Ocrotitoare a Domnului și Mântuitorului meu Iubit...

Atunci în acei zece ani de interdicție - din 1964 până în 1974 - scrisesem cea mai mare parte din aceste caiete cu cântări, meditații, proverbe, cugetări, povestiri - care au mai rămas și cele care mi-au fost găsite și luate între timp, arse ori oprite și cele care le ascunsesem pe unde nimerisem în grabă, din care multe le-au ros șoarecii prin paie ori le-a putrezit ploaia pe sub lemne și pietre... De multe ori părinții, soția, copiii aflându-mă noaptea scriind îmi ziceau cu supărare și neîncredere:

- De ce oare nu dormi? De ce te mai chinui și stai să lucrezi aici toată noaptea? Nu-ți ajunge că toată ziua ești la muncile astea grele? De ce lucrezi degeaba? Cine mai crezi tu că va mai tipări vreodată lucrările astea pe care te chinuiești atâta să le scrii în loc să dormi? Nu vezi tu ce vremuri trăim și cum se țin urmăritorii aceștia după noi pas cu pas? Ne mai faci și nouă griji cu astea - știi bine cât ne-am chinuit și noi pentru ele. Lasă-le și dormi. Nu lucra degeaba!

- Acela care îmi poruncește mie acum să fac ceea ce fac, - le va porunci și altora mai departe să facă ceea ce eu nu pot face. Poate că eu fac ceea ce nu poate altul, iar altul va face ceea ce nu pot eu. Va avea grija asta Dumnezeu, dar eu nu pot altfel decât să fac ceea ce-mi poruncește mie acum Dumnezeu... Înainte n-am putut - mai pe urmă poate că iarăși nu voi putea. Acum nu vine nimeni la mine, iar eu nu pot să merg nicăieri, - este cea mai liniștită vreme când pot lucra. Vremea trece și când nu fac nimic. Și nu-i tot una dacă fac acum ce pot, - ori dacă nu fac nimic...

Și iată că nu m-am înșelat. Acum văd cât de mare este puterea și înțelepciunea iubitoare a lui Dumnezeu. Dacă n-aș fi scris atunci când toți se fereau și nimeni nu venea la mine din pricina urmăritorilor mei - și cât eram încă mai sănătos și mai de puțini ani, - acum n-aș mai putea. Vin frați pe la mine atât ziua cât și noaptea, sunt bolnav, sunt hărțuit uneori peste puteri - și n-aș mai putea face nimic. Munca de creație îți cere să te deconectezi, să te rupi de orice alte griji și preocupări de jos, obositoare și greoaie - și să te înalți sus, cât mai sus în sferele înalte ale adevărurilor cerești. Și în febra fericită a inspirației divine să-ți deslușești mesajul de har care ți se comunică din Dumnezeu spre a-l putea transmite semenilor tăi. Ori dacă n-ai timpul și liniștea necesară unei astfel de conectări și comunicări cu inspirația - în zadar. Nu poți decât să realizezi cu munci istovitoare subproducții fără valoare și fără durată. Decât așa, într-adevăr mai bine să dormi. Căci decât să lucrezi degeaba, mai bine să dormi degeaba. Ești mai câștigat și tu și cei cărora le-ai pierde și lor vremea cu ele cum ți-ai pierdut-o tu...

Dar slavă Domnului nostru care a știut despre toate acestea mult înainte de a le veni vremea să se întâmple - și mi-a poruncit să fac acum ceea ce nici înainte n-aș fi putut. Și poate că nici în urmă nu voi mai putea. Bunătatea și grija Lui să Se îndure și să Se folosească odată frumos de toată munca aceasta făcută cu atâta primejdie dar și cu atâta încredere și dragoste pentru El și ai Lui.

Dumnezeule Bun, cât de mare este și munca scrisului în mijlocul oamenilor și în Lucrarea lui Dumnezeu! Fără cuvântul scris nici nu s-ar fi putut răspândi și nici nu s-ar fi putut întreține atât de curată și de frumoasă mărturisirea Evangheliei lui Hristos pe pământ... Oastea Domnului - după cum am mai spus - a pornit-o, s-a răspândit și s-a menținut nu atât de mult prin cuvântul vorbit ci mai ales prin cuvântul scris. Dar și cu alte lucrări evanghelice a fost la fel. Câtă vreme s-a putut tipări și răspândi cuvântul scris, atâta vreme Lucrarea a trăit mergând într-un frumos suiș duhovnicesc și într-o armonioasă desfășurare atât în cele văzute cât și în cele ce nu se văd... Dar îndată ce scrisul a fost înăbușit și a încetat, - a încetat și desfășurarea dinafară plină de viață care se făcea prin el. Rămânea numai desfășurarea lăuntrică a Cuvântului tainic din suflete, - care se face nevăzut și prin puterea Duhului Sfânt acolo unde este. Unde n-a fost această putere vie și adevărată, - acolo împreună cu încetarea cuvântului scris prin care se întreține lucrarea aceea, - încetează de îndată și ea. Iată ca dovadă când foile mitropolitului Bălan au încetat să mai apară, a încetat și lucrarea lui să mai trăiască. Când foile patriarhului Miron au încetat să apară, a încetat a mai trăi și Asociația” lui. Și cu „Glasul Monahilor” la fel. Când a amuțit scrisul, a amuțit și Dionisie și mișcarea lui. De fapt aceste mișcări muriseră de la început, numai câtă vreme aveau un cuvânt scris - le mergea numele că trăiesc. Fără cuvântul scris orice lucrare - mai curând ori mai târziu, încetează, se degradează și moare. Numai Lucrarea vie a lui Hristos va trăi mereu pentru că ea are Cuvântul Lui scris nu numai pe hârtie și cu condeiul - ci în inimi cu focul și cu aurul Duhului Sfânt.

Noi să mulțumim cu o veșnică recunoștință Marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor, că nu ne-a lăsat niciodată, chiar și în cele mai grele vremuri de apăsare și de prigoniri, fără Cuvântul Său scris. Când n-am putut apare cu un cuvânt scris aici, am apărut în altă parte. Când n-am mai putut tipări foi și reviste, am tipărit cărți, broșuri, pliante, tractate. Când n-am mai putut în țară - s-au tipărit peste hotare. Când n-am putut apare cu numele nostru am scris sub numele altora. Când n-am putut scrie la tipar, am scris de mână... Dar scrisul n-a încetat.

Aceasta a ajutat ca nici Lucrarea Oastei Domnului să nu înceteze și să nu se abată de la calea și învățătura ei sănătoasă. De la ținta și specificul ei, rânduite ei de Dumnezeu de la început și pe totdeauna. Slăvit să fie Domnul în vecii vecilor pentru aceasta.

De aceea iată ce mare și necesar dar al Domnului sunt pentru Lucrarea Evangheliei oamenii care au talentul și chemarea scrisului sfânt. Căci vorba lor oricât de puternică și de frumoasă ar fi ea, zboară, se duce, se uită. Dar scrisul lor rămâne, trăiește, vorbește, cheamă și arde mereu pe masa, în mintea și în inima celui ce-l are. Și cu cât scrisul este mai inspirat, izvorât dintr-o viață mai aprinsă de Duhul Sfânt și dintr-o minte mai luminată de El, - cu atât acest scris este mai viu, mai lucrător, mai durabil, mai rodnic, mai încărcat... Și cu cât este încărcat mai profund cu mesajul adevărului înalt, cu atâta este mai prețuit, mai căutat, mai dorit... Aceste comori n-au fost niciodată prea multe și prea ușor de aflat pe pământ.

Să ne rugăm mereu Dumnezeului Inspirației și Darurilor, să ne dăruiască scriitori credincioși și să nu lase Lucrarea Lui, nici credința noastră, nici țara și Biserica noastră fără ei.

Oricât de mulți și de talentați ar fi frații vorbitori, - dacă nu avem scriitori talentați și valoroși, Lucrarea Domnului slăbește, descrește, sărăcește. Dar ei o împrospătează, o înalță, o îmbogățesc prin Duhul Sfânt cu hrană tot mai gustoasă, mai dulce și mai bogată.

Doamne și Dumnezeul nostru dăruiește Bisericii Tale, Evangheliei și Oastei Tale oameni înzestrați cu toate darurile Duhului Sfânt, învățători înțelepți, propovăduitori înflăcărați, bătrâni cucernici, îndrumători curați, ostenitori statornici... dar Te rugăm mai presus de orice dă-ne scriitori, poeți, compozitori plini de talent și de inspirație sfântă, care realizându-se întâi pe ei înșiși la cea mai înaltă condiție duhovnicească, să umple tot pământul și tot cerul de opere nemuritoare spre slava Ta și fericirea creaturilor Tale scumpe.

Amin.

Slăvit să fie Domnul!