Cap. 4 - Anul următor

„În lume veţi avea necazuri...”

„Prin multe necazuri trebuie să intrăm

în Împărăţia lui Dumnezeu”

Toată iarna 1976-1977 am continuat să merg la serviciu de acasă. A fost o iarnă grea. Cei 12 km. de drum îi făceam de cele mai multe ori la dus şi la întors pe jos, cu picioarele mele bolnave, cu inima mea bolnavă, cu toată fiinţa mea stoarsă şi vlăguită de orice putere. Pe jos, din pricina zăpezii, a poleiului, ori a viscolelor, de multe ori am alunecat şi am căzut lovindu-mă grav şi cu urmări grele la mâini, la picioare, la cap...

În 1964, îndată după ieşirea mea din lungile închisori, într-un drum am fost lovit din stânga de o motocicletă cu doi care veneau în viteză şi nu m-au putut feri. M-au lovit în mijlocul bicicletei rupându-mi bicicleta în două, iar pe mine aruncându-mă în nesimţire de cealaltă parte a străzii... Am avut atunci zdrobituri puternice peste tot corpul şi răni la cap. Am fost operat făcându-mi-se cusături la frunte, la ochi, la gât şi după săptămâni de zăcere în spital, m-am vindecat. Dar acum după eforturile şi frigul acestei ierni grele am început să simt tot mai dureros amintirea tuturor celor prin care trecusem.

În cele scrise în aceste amintiri ale mele de prin anii aceia - n-am avut destul timp şi parcă nici destul îndemn să le scriu mai cu de-amănuntul câte nenorociri şi necazuri am avut din partea vrăjmaşului vieţii mele care se ţinea mereu după mine numai cu gândul de a ucide. Astfel în multe rânduri mi-a aranjat accidente care de fiecare dată ar fi putut fi mortale, cum a fost cel povestit mai sus. Cei doi motociclişti erau amândoi profesori la un liceu. Au fost aduşi la patul meu să le cer şi să-mi plătească despăgubiri... I-am iertat luându-mi toată vina asupra mea ca să scape ei... Eu şi aşa eram rănit şi numai Dumnezeu mă salvase. Au plecat - fără măcar să mulţumească şi nu i-am mai văzut de atunci. E bine şi aşa.

Un alt accident grav am avut printr-o cădere tot curând după cel din Beiuş. Alunecase o scară şi căzusem din vârful ei jos de la o înălţime de 7 metri într-o pivniţă cu apă, lovindu-mă cu capul de o bordură de ciment... Nu ştiu cât am zăcut acolo în apă, până ce m-am trezit. Capul mă durea puternic, apa era înroşită de sânge - şi eu îngheţat de frig. Şi altele şi altele ţinându-se lanţ... Vrăjmaşul era pe urmele mele pas cu pas, cu toată ura lui nimicitoare. Atunci am scris psalmul de mai jos:

Doamne, fii mereu cu mine

în această noapte grea

când vrăjmaşul Tău se ţine

pas cu pas pe urma mea.

Doamne, fii vieţii mele

pază şi-adăpost mereu

când primejdii tot mai grele

simt şi văd pe drumul meu.

Sufletul mi-e plin de groază

când văd locul cel cumplit

fii-mi Tu Păstor şi Pază

şi-Ajutor nedespărţit.

Iată ura-i înfocată

ne-ncetat cât rău îmi vrea

fără Tine dintr-o dată

mi-ar zdrobi viaţa mea.

Doamne-acopere-mi privirea

şi auzu-nspăimântat

nici să-i văd închipuirea

nici să-l simt apropiat.

Ţine-mă la Sânu-Ţi dulce

apărat de-acest vrăjmaş

pân-atunci când mă vei duce

în Eternul Tău Lăcaş...

M-am tămăduit acasă, cu rugăciune, cu răbdare şi cu ierburile de leac cu care mă mai tămăduise în copilărie bunica mea - Dumnezeu s-o ierte şi s-o odihnească în Raiul Său cel sfânt, - căci de la ea am învăţat să le cunosc şi cum să le folosesc aceste ierburi de leac căci de multe ori a tot trebuit să le folosesc pe acestea, fiindcă iată pe tot de-a lungul vieţii mele în multe primejdii m-a aruncat vrăjmaşul numai cu gândul uciderii. Dar în toate aceste accidente, mi-au fost rupte numai carnea şi pielea dar nici un os nu mi-a fost zdrobit, după cuvântul: „...nici unul din oasele lui nu-i va fi zdrobit” (Psalm 34,20).

Acum, după cum am spus, drumurile lungi şi grele în fiecare zi cu tot trupul acesta însemnat cu răni şi vânătăi, îmi îngreuia tot mai mult starea şi îmi înţepenea în dureri tot mai dese picioarele. Astfel că în primăvara anului 1977 simţeam că nu mai pot umbla aproape deloc.

Piciorul stâng mi se umpluse de varice mari şi simţeam tot mai lungi şi ascuţite junghiurile care mi-l străpungeau ca nişte cuţite de foc tot mai usturătoare şi mai aprinse de sus şi până jos.

Prin martie durerile au început să-mi devină atât de mari şi de grele că părea că nu le voi mai putea suporta - şi m-am prăbuşit la pat, fără să mai pot face absolut nici un fel de mişcare. Totul se complicase devenind o tromboflebită în starea cea mai gravă. Piciorul îmi răcise, începea să negrească şi îmi amorţea de tot. Sufeream atât de greu încât tremuram din tot trupul. Nu puteam sta decât culcat pe partea dreaptă şi din această poziţie puteam duce la gură puţina mâncare doar cu mâna stângă. Mă chinuiam vărsând mâncarea peste tot fiindcă mâna îmi tremura întruna. Şi renunţam şi la mâncare. Ajunsesem la marginea puterilor şi a speranţei...

Am zăcut aşa luni de zile acasă pe pat până când piciorul amorţit şi rece a început să mi se învineţească de tot iar unghiile înnegreau. În starea asta am fost dus la Cluj unde printr-un prieten, om al lui Dumnezeu, am fost internat în clinica unde era el director. Specialistul său de la chirurgie, vizitându-mă mi-a zis:

- Singura soluţie este operaţia. Vrei să te operăm?

Trebuia să mă decid - şi încă nu ştiam ce să răspund imediat, dacă să accept sau nu.

În timpul acesta, din spatele chirurgului, una din asistentele sale îmi făcea cu degetul, uitându-se insistent în ochii mei, un semn care în toate limbile pământului şi în toate stările grele înseamnă: NU!

- Vă rog domnule doctor, am răspuns eu la îndemnul ei - mai daţi-mi un răgaz de gândire până mâine!

- Bine! Şi se duseră la patul vecin.

După vizită, asistenta care îmi făcuse semnul îmi zise:

- Vino după mine în salonul celălalt. Vezi ce e acolo, apoi te decide dacă te operezi ori nu.

În salonul celălalt erau numai oameni operaţi la picioare. Unii aveau tăiate degetele, alţii laba piciorului. Alţii din genunchi, alţii din şold. Doi bolnavi erau cu părţi tăiate şi din celălalt picior.

M-am decis. Nu mă voi opera. Decât în mâinile oamenilor, mai bine mă las în mâinile lui Dumnezeu. Fie voia Lui!

A doua zi chirurgul îmi zise:

- Ei, te-ai decis? Te operezi sau nu?

- Domnule doctor, - nu mă operez!

- Dacă nu te operezi trebuie să pleci din secţie. Noi nu facem aici altfel de tratamente decât operaţia. Cine nu se operează pleacă.

- Domnule doctor, dar un altfel de tratament totuşi, în afară de operaţie, nu există pentru cazul acesta? Dv. ce-mi recomandaţi?

- Du-te la Covasna. Acolo se tratează astfel de boli. Dacă ai şanse unu la sută, poate scapi.

M-am întors cu foarte mare greutate şi dureri înapoi acasă la Beiuş. Am mai zăcut un timp şi după aceea am obţinut un bilet de trimitere pentru tratament la Staţiunea balneară Covasna. Am călătorit cu maşina unui frate binevoitor douăsprezece ore întins ca pe o targă peste cele două scaune răsturnate ale maşinii, însoţit de fratele Vasile care mi-a fost începând de atunci, ani de zile prin spitale, un mare ajutor. Domnul să-i răsplătească cu o binecuvântare veşnică, tot ajutorul pe care zi şi noapte mi l-a dat în toţi anii grei ai bolii mele.

Fără ajutorul lui n-aş fi putut sta nici o zi acolo, nefiind în stare nici să merg şi nici să mă ţin pe picioarele mele.

În primul an nu s-a ameliorat decât foarte puţin starea mea. Fraţii din toată ţara auzind despre boala mea gravă, au început să vină zi şi noapte la mine în acest spital, ca la un muribund. Camera mea era plină mereu de tot felul de fraţi şi surori veniţi la mine. De rugăciunile şi de lacrimile lor. Administraţia Staţiunii ca şi tot personalul, având foarte multă bunăvoinţă faţă de cazul meu, n-a produs nici un fel de greutăţi nici fraţilor care veneau la mine şi nici mie. Dumnezeul meu le va răsplăti şi lor pentru asta... Şi aşa s-a întins şi tratamentul meu din şase în şase luni, precum şi vizitele fraţilor la Covasna ani şi ani la rând...

Între timp, fraţi şi prieteni din străinătate aflând despre boala mea mi-au făcut loc şi mi-au procurat forme legale pentru a pleca în tratament la două clinici de specialitate din Republica Federală Germania ori Elveţia... Îndemnat de mai mulţi fraţi ca şi de familia mea am acceptat gândul plecării. Astfel că la una din vizitele pe care oamenii securităţii mi le făceau periodic chiar şi în starea de boală în care eram, i-am întrebat dacă mi-ar aproba să plec.

- Fă cerere, mi-au zis ei - şi vei vedea.

Am făcut cererea, am întocmit formularele şi le-am înaintat - dar aprobarea n-am primit-o. Cererea mea a fost respinsă.

După aceasta am primit o altă chemare din partea altei clinici din R.F.G. Aceasta am fost „sfătuit binevoitor” din partea supraveghetorilor mei s-o înapoiez motivând în scris că „din motive familiale” - nu mă pot deplasa. Că le mulţumesc dar nu pot merge.

Cu o altă invitaţie din Yugoslavia am fost „sfătuit” să fac tot la fel... Era tocmai în vremea când fusese tratat acolo şi Tito, conducătorul ţării - şi tot de boală ca a mea şi tot la piciorul stâng... În scurt timp am şi aflat apoi de moartea lui datorită operaţiei care i se făcuse.

- Dacă nici pe Tito nu l-au putut salva - am zis - atunci ce rost mai are să mă duc eu să mor acolo! Mai bine stau aci să mor acasă şi aci între fraţii mei. Şi am renunţat definitiv la orice plecare.

Dar chiar dacă n-aş fi murit, - faptul că m-am dus la tratament într-o ţară străină, ştiam că va fi interpretat ca o sfidare a medicinei noastre şi ca o dovadă de ostilitate faţă de ţară, lucru care ar fi avut urmări dureroase pentru toată Oastea Domnului. Şi decât aşa - mai bine fără.

Din vremea marilor suferinţe păstrez amintirea unor alţi psalmi:

E-n trupul meu durerea

E-n trupul meu durerea ca un ţepuş cumplit

ce-n orişice mişcare se-nvârte mai aprins

în fiecare clipă îl simt mai ascuţit

ca un cuptor de flăcări de şapte ori încins.

Ce-adânc ne-ndurătoare eşti suferinţa mea

simt cum îmi arzi pe-ncetul tot ce-am avut frumos

chiar singura comoară - iubirea, azi mi-e grea

ca auru-n pustie mi-o simt fără folos.

Nu-mi mai doresc pe lume, nimic, nimic, nimic

vreau numai uşurarea de-acest pământ prea greu

da, numai „uşurare!” e tot ce ştiu să zic

aceasta, Doamne numai e tot ce mai cer eu...

Zac Doamne, ca un vultur căzut - săgeată - frânt

cu aripile rupte deodată şi de tot

- ori trage peste mine aici orice pământ

ori creşte-mi alte aripi, dar astfel nu mai pot.

Nu mă lăsa aicea cu inima dintâi

zdrobită, dar rămasă cu tot ce-odat-avea

ori mormânteaz-o Doamne s-o uit unde-o rămâi

ori dă-mi o alta nouă să-nceapă iar să vrea.

Un strop de prietenie, e totuşi prea puţin

într-un noian de ură şi-ntr-un pustiu amar

dezbracă-mi trupu-acesta ce mi-a fost dat spre chin

şi-mbracă-mi-l pe-acela ce-mi va fi dat spre har...

Cu anii, boala mea s-a mai uşurat puţin, durerile micşorându-se până la suportare. Mă obişnuisem cumva cu greul acestei cruci, dar Domnul a vrut să mi-o şi mai uşureze puţin spre a mai putea face şi altceva nu numai să sufăr, să tremur, să mă zvârcolesc.

Între timp terminasem de scris volumul 3 din Istoria aceasta. Cuprinsesem în acel volum perioada de la sfârşitului anului 1947 şi până la mijlocul lui 1976. Aproape 30 de ani, cu toate luptele, suferinţele şi jertfele cumplite ale acestor grei ani descrise pe întinderea a 600 de pagini mari bătute la maşină în câteva exemplare...

Părându-mi-se că sunt prea puţine exemplarele acestea pentru câte trebuinţe erau, m-am gândit să dau lucrarea asta cuiva s-o mai scrie într-o serie de exemplare tot la maşină. Am şi dat-o îndată la una dintre cele mai bune surori tinere care era şi harnică şi curajoasă şi pricepută dar şi plină de râvnă pentru Domnul, care s-a arătat îndată gata s-o lucreze.

N-a trecut însă decât foarte puţin timp şi într-o noapte am auzit bătând stăruitor la geamul meu cineva. Am ieşit în grabă să deschid poarta, fără nici un gând. În fiecare noapte veneau aşa la mine fraţii, căci ziua se fereau să vină pentru a nu avea neplăceri cu cei ce mă supravegheau, ori cu oamenii lor puşi anume pentru a pândi pe cei care vin la mine.

Cel care intră acum în curte era un tânăr cam speriat. Venea foarte grăbit şi tulburat ca să-mi aducă vestea că ieri venise cineva pe neaşteptate în casă la sora lui care lucra la transcrierea volumului care i-l dădusem eu... Sora asta era profesoară la o şcoală acolo în judeţul Bacău. Un răufăcător care o spiona fără să-l bănuiască, văzând că ea lucrează ceva la maşina de scris, s-a dus îndată şi a pârât-o. A urmat percheziţia care i-a confiscat totul, iar pe ea o ridicase sub stare de arest pentru cercetări. Fratele ei venea acum să-mi comunice în grabă toate acestea care se petrecuseră abia cu o zi în urmă.

Îndată ce am aflat acest lucru, ştiam că peste o zi sau două vor veni la mine ca să-mi ceară toate exemplarele din acel volum şi că vor urma iarăşi alt şir lung şi greu de alte necazuri. Am strâns în grabă şi celelalte exemplare ce mai erau din lucrarea confiscată la Bacău şi aşteptam să vină iarăşi uliul după toţi puii. Într-adevăr, după câteva zile au şi venit, furioşi şi grăbiţi:

- Unde-i volumul 3 din Istoria Oastei pe care ai scris-o?

- La dv.! - am răspuns.

- De unde ştii?

- Pentru că mă întrebaţi. Dacă n-ar fi la dv. n-aţi şti să mă întrebaţi de el.

- Celelalte exemplare unde sunt?

- Iată-le aici!

- În câte exemplare le-ai scris la maşină?

- În cinci. Celelalte patru iată-le aici.

- Dar ciornele unde sunt?

- Nu le mai am demult. Soţia mea pe care o ştiţi că este bolnavă de nervi a dat peste ele şi le-a pus pe foc împreună şi cu altele pe care le-a mai aflat.

- Nu-i adevărat.

- Vă rog să mergeţi s-o întrebaţi. Dumnealui, - am arătat pe unul care ştia - a văzut-o şi altă dată în ce stare este...

S-au dus toţi trei să o întrebe. Dar s-au întors îndată clătinând din cap.

- Dă o declaraţie. Pe propria ta răspundere şi sub luare la cunoştinţă că dacă nu va fi adevărată eşti pasibil de pedeapsă... De ce ai dat volumul acesta la multiplicat? Ce aveai de gând să faci cu atâtea exemplare?

- Istorisirea asta este jurnalul meu, mărturia mea, povestea vieţii mele, testamentul meu. Voiam să las câte un exemplar fiecăruia din copiii mei. Şi cum acolo nu-i numai experienţă şi învăţăminte ci şi istorie, literatură, religie şi educaţie, voiam să dau câte un exemplar şi Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe, Departamentului Cultelor, Uniunii Scriitorilor, Academiei Republicii... Copiilor mei voiam să le dau nu numai pentru a cunoaşte şi ei istoria vieţii tatălui lor, mai ales că şi ei au avut de la naşterea lor atât de suferit din pricina mea - ci şi spre a afla cauza adevărată a suferinţelor mele şi a lor, ca să vadă şi să ştie cine este adevăratul vinovat şi de suferinţele lor - şi să afle din toate astea mai ales învăţămintele pe care le-am desprins eu. Poate vor avea şi ei de trecut prin stări asemănătoare. Să nu fie surprinşi ca să nu ştie ce să mai facă atunci.

- De ce ai dat lucrarea la fata asta ca s-o scrie?

- Singură ea am crezut că va fi în stare să o scrie corect şi să nu mai spună nimănui despre asta. Eu n-o mai puteam scrie încă odată, fiind şi bolnav.

- Unde mai ai vreun exemplar din ea?

- Nicăieri! Astea sunt toate!

- Fii atent aici! Dacă mai este undeva vreun exemplar, ştii că noi avem mijloace să-l aflăm. Şi dacă se întâmplă aşa să ştii că ai încurcat-o rău de tot. Deci dacă ştii că mai există pe undeva vreun exemplar mai bine să-l dai acum. Mai târziu va fi cu mult mai rău. Să nu zici că nu ţi-am spus. Scrie!

După lungi ceasuri de alte hărţuieli şi ameninţări, controale şi scotociri, au plecat luând tot ce mai găsiseră la mine... După aceea am aflat că şi cu sora noastră procedaseră la fel. I-au luat tot ce găsiseră acasă la familia ei. Chiar şi lucruri personale. Apoi urmărită acasă şi la şcoală, avea tot felul de necazuri, chemată şi bruscată ba de un for ba de altul, supusă la tot felul de presiuni şi admonestări. Totuşi ea a rămas tare şi hotărâtă pentru Domnul... Viaţa ei curată în toate privinţele, felul ei frumos şi excepţional de comportare, felul exemplar în care îşi făcea datoria la şcoală - au fost cele mai bune mărturii pentru ea. Toate referinţele date de către cei întrebaţi asupra ei - au ajutat-o foarte mult în faţa tuturor celor ce se năpustiseră asupra ei gata s-o sfâşie. Şi astfel Domnul i-a dat şi ei o mare biruinţă în aceste lupte care şi pentru ea au ţinut ani de zile.

Din cauza bolii mele, nemaiputând face serviciul acolo unde lucrasem până atunci şi nemaifiind nici o speranţă să mă vindec vreodată ca să mai pot face acest serviciu, Cancelaria Protopopiatului mi-a pus în vedere să-mi strâng adeverinţe de muncă de pe unde am mai lucrat spre a mi se întocmi dosarul de pensionare.

Am pornit corespondenţa şi drumurile pe unde lucrasem - în scurtele perioade ale vieţii când fusesem liber spre a-mi strânge aceste adeverinţe de timpul lucrat. Dar unii nici nu mai aveau evidenţa mea, alţii mi-au dat pe jumătate ori pe sfert din cât am lucrat, alţii pierduseră actele respective, - aşa că n-am putut să-mi strâng acte decât pentru vreo cinci ani. Abia jumătate din timpul necesar spre a avea drept la pensie. Nu aveam dreptul nici măcar la un ajutor social, la nimic.

- Dacă n-aveţi drept la pensie şi dacă nu vă puteţi prezenta nici la serviciu - mi s-a spus - atunci trebuie să vă înaintaţi demisia.

- Bine, - am zis. Ca să nu mai trebuiască să vin şi altădată, iată, mă aşez acum aci la masă şi mi-o scriu.

Am scris-o şi am lăsat-o acolo.

Am încercat apoi la Cooperativa Agricolă din satul natal, unde muncisem tot timpul celor zece ani cât fusesem sub interdicţie, - din 1964 până în 1974 şi unde aveam evidenţă zilnică de munca mea la care mă prezentasem în rând cu toţi ceilalţi membri şi cu toată familia mea. Acum devenisem bolnav şi aveam şi eu drept la o pensie. Pensia era de 90 lei lunar. Puţin, dar tot era ceva.

De la biroul Cooperativei m-au trimis la medic. Am adus actul medical de imposibilitate de a mai presta munci agricole - dar am fost îndrumat să prestez munci uşoare de care aş putea fi în stare: la sapă, la coasă, la încărcătură... Pensia de 90 de lei nu mi se putea aproba.

Atunci am zis: niciodată în viaţa mea eu nu voi mai merge la nici o uşă omenească să-mi mai cer vreun drept. Decât să mai cerşesc o pensie de 90 de lei la uşa oamenilor, mai bine să mor de foame la uşa lui Dumnezeu, dacă mă va lăsa şi El...

Au trecut aşa cam doi ani de zile - şi într-o zi au venit la mine acasă consilierul episcopiei şi maiorul de la Oradea. Maiorul a rămas afară, consilierul a venit în casa unde zăceam pe pat şi mi-a zis:

- Domnule Dorz, conducătorii noştri au ajuns la concluzia că dv. trebuie să fiţi ajutat cumva fiindcă sunteţi bolnav şi bătrân. Că nu aveţi nici o pensie nici ajutor social şi nici un alt mijloc de existenţă. Nu vă putem lăsa aşa. Trebuie să vă ajutăm.

- Vă mulţumesc foarte mult, dar dacă eu nu am legal nici un drept nu pot să primesc nici ceva ilegal.

- Nu este ilegal. S-a ajuns la înţelegere între organele de stat şi organele bisericeşti şi s-a convenit ca dv. să fiţi reprimit în serviciu şi să încasaţi salariul pe care l-aţi avut.

- Dar eu nu pot să mai merg nicidecum la serviciu. Vedeţi bine starea în care mă găsesc pe pat, de ani de zile.

- Nici nu-i nevoie să mergeţi la serviciu. Veţi primi salariul fără condiţii.

- Nu mai înţeleg nimic. Cum să primesc un salar fără să fac serviciu? Şi cum să fac serviciu de pe pat? Un salar pentru care nu pot presta un serviciu este o pomană. Nu pot să-l primesc.

- Va trebui să-l primiţi. Este hotărârea autorităţii. Iar dacă dv. vă împotriviţi s-ar putea să fie interpretat altfel. Înţelegeţi, nu? Aşa că eu vă sfătuiesc să nu vă opuneţi. Este în interesul dv. în ambele feluri. Ascultaţi-mă!

- Vă rog să-mi daţi un timp de gândire. Nu pot primi aşa.

- Trebuie să primiţi, fără amânare.

- Să întreb măcar familia. Ce fac eu dacă peste o lună-două, ori peste un an-doi - să zicem - vine cineva şi îmi spune: - Domnule, d-ta ai primit un salar pentru care n-ai muncit. Dă imediat toţi banii înapoi! De unde să scot eu atunci toţi banii să-i dau înapoi, căci ştiţi că nu am nici o avere pe care să o vând ca să pot da banii înapoi. Mai bine nu-mi daţi de la început nimic, ca să n-am nici o obligaţie faţă de nimeni şi să nu mă ştiu permanent încurcat. Lăsaţi-mă să trăiesc cum am trăit şi fără aceşti bani nemeritaţi. Dacă n-am nici un drept legal la o pensie şi nici la un ajutor social, atunci cu atât mai puţin nu am drept la un salar pentru care nu pot presta nici un serviciu. Nu pot să primesc o astfel de pomană. Nu pot. Vă rog să mă înţelegeţi.

- Va trebui să primiţi. Eu n-am venit de la mine aici. Dv. aţi făcut pentru biserică mai mult decât o sută de popi şi ceea ce primiţi nu-i o pomană ci-i un merit. Eu pentru asta am venit la dv. Poftim hârtia şi scrieţi imediat cererea de reprimire în serviciu specificând că deocamdată nu puteţi presta nici o muncă până când vă veţi vindeca.

- Fac cu multă îndoială această cerere. Dar dv. vă rog să ţineţi seama de rugămintea aceasta: în momentul când se va ivi o obligaţie de vreun fel împotriva acestui lucru - să sistaţi imediat această pomană. Nu vreau să-i pară cuiva rău pentru acest lucru, nici să mai primesc un ban când cineva ar putea avea vreo supărare din cauza asta.

Părintele consilier a luat cererea şi a ieşit. Afară şi-a luat şi însoţitorul care îl aştepta - şi au plecat.

Lucrurile au durat aşa până la 2 noiembrie 1981 când am fost convocat în scris la Protopopiat „pentru probleme urgente”. Protopopul mi-a pus în vedere din partea episcopului că ar trebui să mă prezint de acum înainte măcar o dată sau de două ori pe săptămână la serviciu, pentru a justifica astfel salariul pe care îl primesc de la ei.

I-am amintit condiţiile în care mi s-a propus reprimirea mea în serviciu, precum şi starea neschimbată faţă de atunci a bolii mele. Am spus din nou şi hotărât că nu pot să mă deplasez nicidecum acei mulţi km. până la serviciu şi înapoi. Pe jos nu pot, autobuz nu este, maşină personală nu am. Aşa că dacă din partea dv. sau a altcuiva a intervenit ceva nou în statutul nostru de până acum, iată eu sunt gata imediat să renunţ la pomana care mi se dă şi aşa pe nedrept... De fapt am bănuit eu de la început că situaţia asta nu-i de durată.

- Scrie răspunsul acesta şi la episcopie.

- Am înţeles părinte protopop.

Am scris chiar îndată şi la episcopie după cum răspunsesem şi protopopului, şi după cum se prezentau lucrurile.

După câteva zile am primit de la episcopie un plic cu un răspuns fără număr de înregistrare, din partea părintelui consilier care mă lămurise la început să accept salariul fără muncă. Acolo scria că după ce s-au studiat toate posibilităţile s-a revenit la dispoziţia de la început care nu mă mai obligă să mă mai prezint la muncă... Câte „posibilităţi” se vor fi „studiat” numai Bunul Dumnezeu ştie... Dar motivul adevărat al rechemării mele la serviciu cred că era faptul că episcopul auzise de pe undeva, ori i se pusese în vedere de către cineva că eu mai plec de acasă pe la fraţi... Şi cum mă puteam duce pe la adunări - ziceau ei - pot să merg şi la serviciu.

Fusesem într-adevăr la vreo două nunţi mari unde fraţii mă duseseră cu maşina lor.

Dar asta era cu totul altceva. Se încerca din nou să fiu iarăşi legat la par şi mai strâns. În zadar însă. Destul fusesem ţinut legat atâţia zeci de ani din viaţa mea. Era de-ajuns. Acum căutau să mă împiedice ca să nu mă duc nici până la o nuntă. Ce nedrept este omul cu semenul său, chiar şi când tocmai el are cel mai evident folos din partea celui pe care-l prigoneşte. Cum are Biserica din partea noastră.

Am continuat pe tot de-a lungul anilor acestora, cu toate cele ce mi se întâmplau, să scriu cât pot de mult. Să scriu tot ce-mi inspira şi îmi poruncea Duhul Domnului. Caietele cântărilor nemuritoare sporeau. Am mai refăcut parte din ele şi le-am regrupat câte trei caiete într-un volum, completând zece volume mai vechi şi mai noi, între cinci sute şi şapte sute de pagini fiecare. Un volum alcătuit din peste două mii de cântări. Trei volume cu peste şapte mii de proverbe româneşti şi străine versificate şi comentate. Multe meditaţii la Evanghelii, la Psalmi şi Apostole. Opt volume de „Cugetări Nemuritoare” cuprinzând fiecare volum 1.200 de cugetări. Alte trei volume „Îndrumări Nemuritoare”. Alte volume de „Povestiri Religioase”. Trei volume de „Petreceri Duhovniceşti”. Trei volume „Strângeţi Fărâmiturile” - culegeri de predici alese. Un volum „Biblia Ilustrată şi Versificată”. Un volum „Taină şi Minune” - imnuri, colinzi, cântece şi plângeri cu Maica Domnului... Şi altele.

Unele dintre poezii din colecţia „Cântări Nemuritoare” spre surprinderea noastră fericită au început să apară în volume frumos tipărite în străinătate prin grija şi osteneala binecuvântată a unor suflete scumpe şi alese Domnului, pe care nu le-am cunoscut personal şi cu care nu convenisem niciodată asupra acestui lucru. Iniţiativa şi inspiraţia pentru a se tipări aceste lucrări a venit pe de-a-ntregul de la Domnul fiindcă eu nu aveam pe nimeni în străinătate căruia să-i pot cere vreun sprijin efectiv pentru aceasta. Domnul a ales El Singur oamenii de care S-a folosit pentru finanţarea şi tipărirea acestor Cântări, care erau de fapt în întregime ale Lui.

Primele lucrări au apărut la noi şi au ajuns numai întâmplător şi la mine în toamna anului 1976, chiar în toiul necazurilor de după Poiana Braşovului, ca un dar al lui Dumnezeu pentru îmbărbătarea noastră. Era prima culegere de „Cântări Nemuritoare”, frumos tipărită şi bine legată în care erau selecţionate aproape 1.200 de poezii din primele caiete din seria asta. Nu ştiu după ce criterii au fost selecţionate deoarece au rămas pe dinafară din caietele incluse în culegere, chiar unele dintre cele mai frumoase poezii conţinute în acele caiete. Am strâns cele rămase astfel şi am alcătuit din ele un volum şi mai mare sub titlul: „Alte Cântări Nemuritoare” pentru eventualizarea unei tipăriri.

Chiar din primele zile cartea aceasta a fost căutată aproape cu aceeaşi dragoste ca şi Biblia, de către toate sufletele credincioase din toate cultele şi bisericile creştine. Găsindu-se în puţine exemplare oamenii ofereau preţuri necrezut de mari pentru a putea obţine un exemplar. Dar ele fiind aduse ilegal în ţară, erau urmărite cu necruţare de către autorităţi şi confiscate oriunde erau găsite. De aceea, foarte curând n-a mai putut fi aflat nici un exemplar. Am auzit de oameni care au oferit pentru un exemplar mii de lei spunând: bani mai aflu, dar o astfel de carte nu. Dau pentru ea oricât.

Dar cine a pus mâna pe un astfel de volum nu-l mai dă.

Multe scene mişcătoare am văzut sau am aflat când mame sau taţi sărutau cartea cu lacrimi şi strângând-o la piept spuneau: - Copilaşii mei, ce bucurie vă aduce acum mama vouă. Aşa de rară şi de dorită este cartea bună în ţara noastră acum... Copiii şi tineretul creştin au început să înveţe pe de rost mereu mai multe dintre poeziile acestea şi să le recite pe la adunări, prin biserici şi la diferite alte împrejurări... Cei ce compun melodii, le cântă. Cei care n-o află şi-o copiază. Şi astfel ea devenise aproape peste tot cartea comună de declamări şi de cântări prin toate adunările cultelor creştine din ţară, nu numai ale Oastei Domnului.

Când a apărut a doua carte „Osana, Osana”, conţinând multe şi variate poezii îndeosebi pentru copii, mai îmbogăţită şi cu felurite ilustraţii colorate, nespus de frumoase, - ea a devenit cartea dragă a tuturor copiilor. Mii de copii ai familiilor credincioase o strângeau la inimioara lor, o sărutau şi învăţau de 2-3 anişori să-şi cunoască şi să-şi afle în carte care este poezia sau cântarea lor acolo. Copiii n-o mai lasă din mână iar noaptea o ascund sub pernuţa pe care dorm ca să fie siguri că nu le-o mai ia nimeni.

Mai târziu când vor mai apare şi altele, căutarea după ele va fi şi mai mare.

În acelaşi timp a început pe la emisiunile religioase ale multor posturi de radio din străinătate, difuzarea multora din poeziile şi cântările acestor cărţi, fiind şi rostite şi ascultare cu lacrimi. În felul acesta sămânţa sfântă a Cuvântului lui Dumnezeu sub forma cântării şi a poeziei strânsă atâţia ani de prin toate întunecimile locurilor amare prin care trecusem, îndulcea acum şi lumina, dusă de Vântul Cel Ceresc, atâtea suflete şi întinderi de pe faţa pământului. O, cât de minunat începea să aducă roade această sămânţă pe care cu atâta sudoare şi lacrimă o udasem şi o scăldasem prin atâtea nopţi şi zile din anii de amar şi de primejdii zdrobite şi zdrobitoare. Domnul şi Dumnezeul Veşnicei răsplătiri să le întoarcă însutit tuturor celor ce au pus pentru tipărirea şi aducerea lor, osteneala, darul, jertfa, umărul, genunchii, lacrimile şi riscul lor. Fie fericiţi, căci această roadă şi operă binecuvântată, duce atâta bucurie, mângâiere şi îmbărbătare pretutindeni în suflete... Din toate acestea mii de oameni şi de îngeri vor preamări în veci Numele Preaiubit şi dulce al lui Dumnezeu Tatăl şi Mântuitorul nostru.

Mie îmi pare nespus de rău că nu am să dau măcar câte un singur exemplar din vreuna din aceste lucrări, celor care vin de aproape şi de departe să-mi ceară, cu speranţa că eu trebuie să am. Mulţi sunt părinţi cu mulţi copii. Mulţi sunt chiar din straturile cele mai de sus ale societăţii dorind să aibă pentru ei sau pentru ai lor astfel de lucrări... Voi care le-aţi procurat şi le-aţi adus nici nu ştiţi ce mare bucurie aţi făcut şi faceţi prin aceasta la mii şi mii de suflete care le citesc cu sete şi cu lacrimi gustând din ele trăiri cereşti, pline de înălţare sufletească.

Am auzit că tipărirea lor a fost urmarea unor minuni şi îndemnuri directe de la Domnul. O veste care a ajuns până la noi spre a ne bucura cu aflarea ei că glasul Domnului Isus a spus special într-o vedenie unor suflete sincere care L-au întrebat într-o clipă de extaz:

- Doamne Isuse, ce doreşti Tu mai mult să facem noi acum pentru Tine? Şi El le-ar fi răspuns clar:

- Să tipăriţi Cântările Nemuritoare ale copilului meu Traian Dorz din România.

Au întrebat de ele, le-au găsit - şi în felul acesta a apărut primul volum. Şi roadele acestui fapt, după cum s-a văzut şi din cele de mai sus sunt o dovadă fericită că îndemnul şi ajutorul acesta a venit pe de-a-ntregul de la Domnul Isus - şi că El a binecuvântat şi binecuvântează din plin roadele acestor lucrări.

La tipărirea volumului „Osana, Osana”, ni s-a spus tot aşa că totul a fost pus la cale printr-o înlănţuire de întâmplări minunate. Le scriu cum le-am aflat că s-au petrecut, din gura unui frate vrednic de încredere care le aflase chiar de la cei în cauză:

- Cu câţiva ani mai înainte de a se tipări cartea, o soră credincioasă, cu mare talent de a desena, dintr-o ţară din Apus, tot într-o vedenie, a fost înştiinţată de Domnul Isus să lucreze un album de desene pentru o carte de poezii care trebuie să apară pentru copii... În vreo doi ani, sub inspiraţia Duhului Sfânt, sora desenatoare a lucrat cu multă râvnă şi imaginaţie multe şi felurite scene din viaţa copiilor după cum îi da ei Duhul Sfânt îndemn să facă... După ce a terminat de făcut desenele - ea a aşteptat multă vreme să vină cineva să i le ceară. Se gândea că dacă Domnul i-a poruncit ei să facă această lucrare, trebuie să vină şi altcineva trimis tot de Domnul să i-o ceară pentru acest scop. A aşteptat alţi ani fără să ştie cine va veni, dar fără să se îndoiască nici o clipă de grija Domnului în privinţa asta.

Dar anii treceau - şi nu se ivea nici un semn. Nu venea nimeni să i le ceară. Într-o zi a simţit un puternic îndemn să ducă albumul ei cu desene la o editură care tipărea cărţi biblice - şi le-a zis celor de acolo:

- Sunt 12 ani de când am primit din partea Domnului Isus porunca să lucrez acest album cu desene pentru o carte de poezii pentru copii care trebuie să apară undeva... Am lucrat aceste desene după cum m-a inspirat Duhul Domnului dorind să le termin cât mai repede. Dar iată că sunt aproape zece ani de când le-am terminat aşteptând în fiecare zi să vină cineva trimis să mi le ceară. Dar până astăzi n-a venit nimeni după ele. Acum nemaiştiind ce să fac, Domnul mi-a trimis îndemnul să vin să vi le aduc aici. Faceţi dv. ce vă va spune Domnul să faceţi cu ele.

Tocmai în clipa aceea cei de la masa redacţiei aveau în mână volumul manuscris de poezii „Osana, Osana”, adus de cineva din ţara noastră. Cel care îl adusese era şi el de faţă în clipa aceea.

- Când ne-am uitat prin albumul cu desene - spune cel ce fusese de faţă - am rămas uimiţi: Desenele din album erau exact potrivite cu textele din caietul de poezii, poezie-desen, poezie-desen... Nu mai era nevoie decât să se alăture desenul care urma în album cu poezia care urma în caiet, pentru a se îmbina fericit şi minunat.

- Ne-am prăbuşit acolo în genunchi - spunea omul mişcat - şi am preamărit cu ochii plini de lacrimi şi cu feţele strălucite de fericire Numele Cel Minunat al Domnului Isus - şi Lucrarea Lui cea atât de fericită pentru noi. Ce mai puteam noi spune în faţa acestor lucruri atât de uimitoare şi de minunate! Cartea a fost dată chiar în aceeaşi zi să se tipărească. Ea este rodul vizibil al unei intervenţii directe a Domnului Isus. Atunci cum să nu-L slăvim noi cu toată puterea noastră, cu toată dragostea noastră şi din toată inima noastră pe Minunatul nostru Mântuitor şi Dumnezeu Isus Hristos!...

Încă o rugăciune la care Domnul şi Mântuitorul nostru Iubit ne-a răspuns în chip tot aşa de minunat, a fost tipărirea Cărţii de Cântări.

O ceream de ani, de mulţi ani de zile Domnului fiindcă de peste 30 de ani noi nu mai avem tipărită o carte de cântări. Sutele de mii de fraţi şi surori cântau Domnului de prin caiete, carneţele, foi volante scrise de mână şi unele cu multe greşeli. Era o atât de mare nevoie peste tot de o carte de cântări cuprinzătoare şi cât mai frumoasă. Am rugat pe Domnul pentru ea ani de zile, iar El ne-a dăruit-o tot printr-o minune. Cei ce s-au oferit să jertfească pentru tipărirea ei ne cereau în schimb să scriem o lucrare - mărturie despre toată viaţa noastră în slujba Domnului, despre experienţele noastre cu Domnul din toate întâmplările prin care am trecut.

- Dv. aveţi o viaţă deosebită - spuneau ei. Şi învăţămintele din viaţa aceasta vor putea fi de mare folos multora în viitor. Mai ales tineretului creştin care se pregăteşte să lupte şi să sufere pentru Numele şi pentru cauza Domnului nostru Isus Hristos. Trebuie să le scrieţi neapărat, să nu le duceţi în veşnicie cu dv. Avem aici noi toţi nevoie de ele. Vor avea şi urmaşii noştri. Veniţi să facem o înţelegere: noi vom depune toate eforturile ca să vă tipărim Cartea de Cântări pentru Oastea Domnului cât mai completă şi mai frumoasă. Iar dv. să ne scrieţi în schimb, cu orice eforturi, o mărturie autobiografică a vieţii şi luptei dv. Tot aşa de cuprinzătoare şi de frumoasă...

- Bine, - am zis - Slăvit să fie Domnul. Când va fi gata şi vom vedea cartea, voi începe să scriu Mărturia mea despre Hristos, istoria vieţii mele, experienţele mele cu Hristos Mântuitorul meu şi învăţămintele câte le voi avea la îndemână. Sper cu ajutorul Domnului nostru Isus pentru Numele şi slava căruia vrem să facem totul atât noi cât şi dv., că El ne va ajuta şi unora şi celorlalţi.

Toată desfăşurarea acestor două mari lucrări, atât alcătuirea şi trimiterea manuscrisului cărţii de cântări şi tipărirea ei acolo, cât şi scrierea aici şi trimiterea acolo a Mărturiei s-a făcut desigur cu foarte mari greutăţi, riscuri şi primejdii... Şi cu foarte mare încetineală datorită condiţiilor neobişnuit de grele şi deosebite în care puteam lucra şi coresponda cu fraţii cei cu care colaboram...

În timpul când lucram la adunarea, la scrierea şi transcrierea cântărilor cuprinse în carte, în câteva rânduri am fost căutat de Securitate care venea la mine oricând voia. La orice oră din zi şi noapte, căutând să mă surprindă şi să-mi afle tot ce lucrez. De câteva ori m-am pomenit cu ei la câţiva paşi de fereastra cămăruţei Domnului în care lucram. Şi numai Domnul i-a întors înapoi să nu-mi dea peste maşina de scris , peste masa şi patul plin de manuscrise, peste lucrările multe gata pentru a fi trimise prin îngeri, peste munţi, peste ape, peste fiare, peste flăcări...

Dar Cartea de Cântări a ieşit o carte poate unică în lume prin conţinutul ei neîntrecut, chiar dacă forma ei dinafară şi materialul pus în ea, ar fi putut fi mai de bună calitate, - noi totuşi am mulţumit lui Dumnezeu pentru ea. E nu numai o carte de cântări ci şi de rugăciuni, de meditaţii, de poezii, cuprinzând toate stările din care un suflet omenesc are nevoie să cânte şi să plângă înaintea lui Dumnezeu... Desigur că mai cu multă preocupare şi poate cheltuială ar fi putut fi tipărită pe o hârtie mai fină, mai subţire şi ar fi putut fi legată mai bine, aşa cum au putut face acolo pentru cei mai de ai lor... Dar noi încă odată Îi mulţumim lui Dumnezeu din tot sufletul nostru că ne-a dat-o şi aşa. Şi ne rugăm să le răsplătească celor ce s-au ostenit pentru ea. Şi Domnul Isus care ştie totul - le va răsplăti în Ziua Lui.

Dar chiar cu câteva zile mai înainte de a primi eu primele exemplare ale Cărţii de Cântări, m-am pomenit în casă iarăşi cu oamenii securităţii, care desigur aflaseră prin cineva despre Carte.

- Acum ce carte mai aştepţi din străinătate? - îmi ziseră privindu-mă în ochi şi iscodindu-mi faţa.

- Aştept multe - le-am răspuns liniştit. Am trimis multe acolo. Nu ştiu care va veni.

Voiam să-i pregătesc pentru orice ca să afle de la mine, că nu mă ascund - şi că nu mi-e frică.

- Prin cine le-ai trimis?

- Prin oricine a venit pe la mine să-mi ceară ceva plecând legal acolo. Cui mi-a cerut ce am avut i-am dat totdeauna fără nici un gând rău.

Dar nu numai din străinătate aştept ci şi de la Bucureşti fiindcă şi Uniunea Scriitorilor mi-a cerut şi le-am trimis vreo zece manuscrise de poezii, promiţându-mi că le vor tipări.

- Prin cine ţi le-a cerut?

- Prin scriitorul I. Dumitriu Snagov, care a venit aci acasă pentru aceasta. Aşa că şi de acolo aştept, dar până acum n-am primit nimic nou nici de acolo.

- D-ta ştii că trimiţând lucrări în străinătate, ai încălcat în felul acesta legea care interzice orice tipărire şi difuzare de material fără aprobare şi autorizaţie?

- Dar ce rău aţi aflat în conţinutul acestor cărţi?

- Noi nu spunem că au un conţinut duşmănos. Dar tipărirea lor este ilegală.

- Dacă sunt bune, de ce sunt ilegale? De ce nu se dă voie să fie tipărite în ţară?

- Noi nu discutăm legea ci o aplicăm. D-ta ai încălcat legea!

- Cred că o astfel de carte ar trebui să fie considerată ca o cinste pentru ţara noastră cu atât mai mult cu cât se tipăreşte în străinătate. Oriunde ar apare ea este o dovadă de înaltă apreciere pentru patria care are astfel de valori. Nu există nicăieri prea multe astfel de lucrări. Dar dacă am încălcat legea, iată-mă, sunt aici.

- Trebuie să dai o declaraţie scrisă cum ai trimis acolo Cartea de Cântări şi celelalte. Cine ţi le-a tipărit şi cum au fost aduse?

- Cum le-am trimis v-am spus. Cine le-a tipărit - nu ştiu. Câteva exemplare din Cartea de Cântări mi-au fost aduse într-o seară de un necunoscut care mi le-a lăsat în poartă fără să vrea să vină în casă şi fără să-mi spună numele ori locul de unde este. Atâta am de declarat.

- Scrie şi semnează... Îţi luăm şi noi câte două exemplare. Aşa, pentru noi. Ne dai, nu? Am vrea şi din celelalte!

- Vi le dau bucuros. Vă scriu şi autograf dacă vreţi.

- Nu, mulţumim.

Am scris şi am semnat bucuros că de data asta am scăpat numai cu atât.

- O să mai venim noi pe la dv. să ştii, în curând.

- Să trăiţi!

Aşa trăiesc de la sfârşitul anului 1947 şi până astăzi. La intervale mai nu prea lungi vin pe neaşteptate ba unii ba alţii, cotrobăindu-mi prin toate cele dinăuntru şi dinafară, luând ce le place şi pe ce pun mâna... În astfel de condiţii am scris, am lucrat, am trăit fiecare clipă din zilele şi nopţile tuturor acestor ani, chiar şi când nu veneau. Numai puterea şi dragostea lui Dumnezeu mi-a salvat viaţa şi munca, atâta câtă mi-a mai rămas după ce am pierdut atâta câtă am pierdut.

Totuşi, ce mare bucurie este pentru mine astăzi să văd cum a vegheat şi a inspirat Duhul lui Dumnezeu totul. Într-un rând surprinzându-mi vraful de caiete mai noi şi mai vechi, m-au întrebat:

- Cum ai putut să scrii atât de mult? Când ai avut vreme să le compui şi să le scrii?

- Zi şi noapte am tot scris. N-am făcut aproape nimic altceva decât să scriu, de când am ieşit din închisoare până astăzi.

- Noi le avem pe astea?

- Le aveţi.

- Extraordinar!

Nu era chiar atât de extraordinar, pentru că de fapt nu aveam practic timpul să scriu decât noaptea de pe la ora unu până pe la ora 5-6 dimineaţa, când trebuia să merg la muncă afară pe câmp la colectiv. Acolo mi se repartizase teren măsurat cât şi celorlalţi colectivişti de la rândul satului şi trebuia să-l muncesc şi bine şi la timp, fiindcă eram supravegheat şi controlat de miliţeanul satului care era mereu în urma mea, nu numai să mă vadă acolo, ci mă controla şi cum lucrez, dacă fac destul de mult şi destul de bine ce aveam de făcut. Trebuia să sap porumbul de pe parcela repartizată pentru sapă. Trebuia să cosesc şi să fac clăi fânul de pe parcela repartizată pentru cosit. Trebuia să secer grâul, să strâng recolta de cartofi ori de celelalte produse, în cele mai bune condiţii ca să arat că nu sunt „duşmanul poporului” cum am fost... Şi nu aveam de ajutor decât pe mama şi soţia, femei slabe şi bolnave... Tatăl meu, foarte bolnav şi slăbit a şi trecut la Domnul la puţină vreme după eliberarea mea, în februarie 1967. Până atunci nici nu mă putuse ajuta cu nimic.

După ce veneam seara de la muncă de pe câmp, dormeam 3-4 ceasuri, apoi mă sculam - şi la lampa mică de petrol atârnată în perete jos la stânga mea, stând în pat, cu o tăbliţă de lemn pe care ţineam caietul, scriam câte 4-5 ceasuri până la ziuă. Mă obişnuisem să scriu stând în pat, gata să sting lampa şi să mă acopăr peste tot îndată ce aud zgomote de paşi trecând pe aproape de fereastra mea, ori oprindu-se vreo maşină în stradă ori primprejur... În aceste ceasuri de obicei dormea orice vietate şi ştiam că dorm până şi urmăritorii mei de peste zi de la munca din câmp... Cu geamul acoperit, cu lampa mică şi cu poarta proptită cu un par zdravăn, mă simţeam mai liniştit şi scriam până uitam de toate ameninţările lumeşti... şi trăiam în lumea îngerilor, sub privirile fericite şi sub Mâna Ocrotitoare a Domnului şi Mântuitorului meu Iubit...

Atunci în acei zece ani de interdicţie - din 1964 până în 1974 - scrisesem cea mai mare parte din aceste caiete cu cântări, meditaţii, proverbe, cugetări, povestiri - care au mai rămas şi cele care mi-au fost găsite şi luate între timp, arse ori oprite şi cele care le ascunsesem pe unde nimerisem în grabă, din care multe le-au ros şoarecii prin paie ori le-a putrezit ploaia pe sub lemne şi pietre... De multe ori părinţii, soţia, copiii aflându-mă noaptea scriind îmi ziceau cu supărare şi neîncredere:

- De ce oare nu dormi? De ce te mai chinui şi stai să lucrezi aici toată noaptea? Nu-ţi ajunge că toată ziua eşti la muncile astea grele? De ce lucrezi degeaba? Cine mai crezi tu că va mai tipări vreodată lucrările astea pe care te chinuieşti atâta să le scrii în loc să dormi? Nu vezi tu ce vremuri trăim şi cum se ţin urmăritorii aceştia după noi pas cu pas? Ne mai faci şi nouă griji cu astea - ştii bine cât ne-am chinuit şi noi pentru ele. Lasă-le şi dormi. Nu lucra degeaba!

- Acela care îmi porunceşte mie acum să fac ceea ce fac, - le va porunci şi altora mai departe să facă ceea ce eu nu pot face. Poate că eu fac ceea ce nu poate altul, iar altul va face ceea ce nu pot eu. Va avea grija asta Dumnezeu, dar eu nu pot altfel decât să fac ceea ce-mi porunceşte mie acum Dumnezeu... Înainte n-am putut - mai pe urmă poate că iarăşi nu voi putea. Acum nu vine nimeni la mine, iar eu nu pot să merg nicăieri, - este cea mai liniştită vreme când pot lucra. Vremea trece şi când nu fac nimic. Şi nu-i tot una dacă fac acum ce pot, - ori dacă nu fac nimic...

Şi iată că nu m-am înşelat. Acum văd cât de mare este puterea şi înţelepciunea iubitoare a lui Dumnezeu. Dacă n-aş fi scris atunci când toţi se fereau şi nimeni nu venea la mine din pricina urmăritorilor mei - şi cât eram încă mai sănătos şi mai de puţini ani, - acum n-aş mai putea. Vin fraţi pe la mine atât ziua cât şi noaptea, sunt bolnav, sunt hărţuit uneori peste puteri - şi n-aş mai putea face nimic. Munca de creaţie îţi cere să te deconectezi, să te rupi de orice alte griji şi preocupări de jos, obositoare şi greoaie - şi să te înalţi sus, cât mai sus în sferele înalte ale adevărurilor cereşti. Şi în febra fericită a inspiraţiei divine să-ţi desluşeşti mesajul de har care ţi se comunică din Dumnezeu spre a-l putea transmite semenilor tăi. Ori dacă n-ai timpul şi liniştea necesară unei astfel de conectări şi comunicări cu inspiraţia - în zadar. Nu poţi decât să realizezi cu munci istovitoare subproducţii fără valoare şi fără durată. Decât aşa, într-adevăr mai bine să dormi. Căci decât să lucrezi degeaba, mai bine să dormi degeaba. Eşti mai câştigat şi tu şi cei cărora le-ai pierde şi lor vremea cu ele cum ţi-ai pierdut-o tu...

Dar slavă Domnului nostru care a ştiut despre toate acestea mult înainte de a le veni vremea să se întâmple - şi mi-a poruncit să fac acum ceea ce nici înainte n-aş fi putut. Şi poate că nici în urmă nu voi mai putea. Bunătatea şi grija Lui să Se îndure şi să Se folosească odată frumos de toată munca aceasta făcută cu atâta primejdie dar şi cu atâta încredere şi dragoste pentru El şi ai Lui.

Dumnezeule Bun, cât de mare este şi munca scrisului în mijlocul oamenilor şi în Lucrarea lui Dumnezeu! Fără cuvântul scris nici nu s-ar fi putut răspândi şi nici nu s-ar fi putut întreţine atât de curată şi de frumoasă mărturisirea Evangheliei lui Hristos pe pământ... Oastea Domnului - după cum am mai spus - a pornit-o, s-a răspândit şi s-a menţinut nu atât de mult prin cuvântul vorbit ci mai ales prin cuvântul scris. Dar şi cu alte lucrări evanghelice a fost la fel. Câtă vreme s-a putut tipări şi răspândi cuvântul scris, atâta vreme Lucrarea a trăit mergând într-un frumos suiş duhovnicesc şi într-o armonioasă desfăşurare atât în cele văzute cât şi în cele ce nu se văd... Dar îndată ce scrisul a fost înăbuşit şi a încetat, - a încetat şi desfăşurarea dinafară plină de viaţă care se făcea prin el. Rămânea numai desfăşurarea lăuntrică a Cuvântului tainic din suflete, - care se face nevăzut şi prin puterea Duhului Sfânt acolo unde este. Unde n-a fost această putere vie şi adevărată, - acolo împreună cu încetarea cuvântului scris prin care se întreţine lucrarea aceea, - încetează de îndată şi ea. Iată ca dovadă când foile mitropolitului Bălan au încetat să mai apară, a încetat şi lucrarea lui să mai trăiască. Când foile patriarhului Miron au încetat să apară, a încetat a mai trăi şi Asociaţia” lui. Şi cu „Glasul Monahilor” la fel. Când a amuţit scrisul, a amuţit şi Dionisie şi mişcarea lui. De fapt aceste mişcări muriseră de la început, numai câtă vreme aveau un cuvânt scris - le mergea numele că trăiesc. Fără cuvântul scris orice lucrare - mai curând ori mai târziu, încetează, se degradează şi moare. Numai Lucrarea vie a lui Hristos va trăi mereu pentru că ea are Cuvântul Lui scris nu numai pe hârtie şi cu condeiul - ci în inimi cu focul şi cu aurul Duhului Sfânt.

Noi să mulţumim cu o veşnică recunoştinţă Marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, că nu ne-a lăsat niciodată, chiar şi în cele mai grele vremuri de apăsare şi de prigoniri, fără Cuvântul Său scris. Când n-am putut apare cu un cuvânt scris aici, am apărut în altă parte. Când n-am mai putut tipări foi şi reviste, am tipărit cărţi, broşuri, pliante, tractate. Când n-am mai putut în ţară - s-au tipărit peste hotare. Când n-am putut apare cu numele nostru am scris sub numele altora. Când n-am putut scrie la tipar, am scris de mână... Dar scrisul n-a încetat.

Aceasta a ajutat ca nici Lucrarea Oastei Domnului să nu înceteze şi să nu se abată de la calea şi învăţătura ei sănătoasă. De la ţinta şi specificul ei, rânduite ei de Dumnezeu de la început şi pe totdeauna. Slăvit să fie Domnul în vecii vecilor pentru aceasta.

De aceea iată ce mare şi necesar dar al Domnului sunt pentru Lucrarea Evangheliei oamenii care au talentul şi chemarea scrisului sfânt. Căci vorba lor oricât de puternică şi de frumoasă ar fi ea, zboară, se duce, se uită. Dar scrisul lor rămâne, trăieşte, vorbeşte, cheamă şi arde mereu pe masa, în mintea şi în inima celui ce-l are. Şi cu cât scrisul este mai inspirat, izvorât dintr-o viaţă mai aprinsă de Duhul Sfânt şi dintr-o minte mai luminată de El, - cu atât acest scris este mai viu, mai lucrător, mai durabil, mai rodnic, mai încărcat... Şi cu cât este încărcat mai profund cu mesajul adevărului înalt, cu atâta este mai preţuit, mai căutat, mai dorit... Aceste comori n-au fost niciodată prea multe şi prea uşor de aflat pe pământ.

Să ne rugăm mereu Dumnezeului Inspiraţiei şi Darurilor, să ne dăruiască scriitori credincioşi şi să nu lase Lucrarea Lui, nici credinţa noastră, nici ţara şi Biserica noastră fără ei.

Oricât de mulţi şi de talentaţi ar fi fraţii vorbitori, - dacă nu avem scriitori talentaţi şi valoroşi, Lucrarea Domnului slăbeşte, descreşte, sărăceşte. Dar ei o împrospătează, o înalţă, o îmbogăţesc prin Duhul Sfânt cu hrană tot mai gustoasă, mai dulce şi mai bogată.

Doamne şi Dumnezeul nostru dăruieşte Bisericii Tale, Evangheliei şi Oastei Tale oameni înzestraţi cu toate darurile Duhului Sfânt, învăţători înţelepţi, propovăduitori înflăcăraţi, bătrâni cucernici, îndrumători curaţi, ostenitori statornici... dar Te rugăm mai presus de orice dă-ne scriitori, poeţi, compozitori plini de talent şi de inspiraţie sfântă, care realizându-se întâi pe ei înşişi la cea mai înaltă condiţie duhovnicească, să umple tot pământul şi tot cerul de opere nemuritoare spre slava Ta şi fericirea creaturilor Tale scumpe.

Amin.

Slăvit să fie Domnul!