Cap. 5 - Necazuri și speranțe
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 4
„Totuși în toate acestea noi suntem
mai mult decât biruitori,
În vremea în care se întâmplau toate lucrurile povestite mai înainte a venit la mine din nou Pop Alexandru. Mi s-a părut mult schimbat acum în bine față de cum îl știam altădată. Numai dacă ar fi adevărat. M-aș mira ca de un caz cu totul și cu totul unic, când oameni care au făcut lucruri atât de grozave și păcate atât de mari împotriva Lucrării lui Dumnezeu, să se mai întoarcă într-adevăr și să facă o dovadă statornică de pocăință sinceră. Trebuie să fim însă foarte atenți față de acest om... Ce bine ar fi dacă într-adevăr în cazul lui s-ar dovedi o întoarcere și o pocăință adevărată. Nimeni n-ar fi mai fericit decât noi și ne-am bucura ca de una dintre cele mai neașteptate și mult dorite sărbători. Dar mai degrabă trebuie să ne temem de o nouă tactică a șireteniei lui.
Acum dorea foarte mult să mă vadă, să-mi spună cât a avut el de luptat după mărturisirea lui de pocăință și de îndreptare de la Șoimeni... Cei dezbinați între care fusese și el mai înainte - zicea acum că îl privesc ca pe un trădător al cauzei lor, - și că îl bârfesc în toate felurile, îl batjocoresc și îl amenință în fel și chip. Iar frații cei statornici între care el a venit și vrea să lucreze acum îl privesc cu neîncredere și sunt încă bănuitori față de el. Că numai vreo câțiva frați buni îl îmbărbătează, îl acceptă și îl îndeamnă să nu descurajeze...
Eu nu mă miram de neîncrederea fraților față de el. După atâția ani în care a făcut atât de mult rău tuturor celor între care a ajuns și care l-au primit, - cine să-l mai creadă că s-a schimbat cu adevărat și s-a făcut un alt om. Când un suflet aude pentru prima dată Cuvântul lui Dumnezeu și Îl primește în viața sa pe Domnul Isus, - atunci da. Atunci Duhul Sfânt îl curăță pe om și îl înnoiește, pentru că el fusese străin de Dumnezeu și neștiutor despre harul Lui...
Dar când acest om după ce spune că s-a întors la Dumnezeu și s-a născut din nou, el continuă încă și mai vrăjmaș viața lui de răufăcător împotriva fraților și împotriva Frățietății, - acesta nu mai este nici măcar om, ci devine demon... făcând conștient și calculat cel mai mare rău.
Ei bine, când o astfel de ființă face un salt fericit spre pocăință, cum să nu te bucuri? Dar și cum să nu fii bănuitor și atent, ca nu cumva - toată declarația de pocăință să nu-i fie un nou șiretlic...
Dar până când ne vom convinge într-adevăr, e bine să-i arătăm că-l credem și că ne bucurăm de el. Poate totuși aceasta va întări în inima lui gândul cel bun, - sau dacă n-a fost încă adevărat, îl va putea face să fie. Mai bine să greșim nădăjduind pentru bine, decât deznădăjduind. Dumnezeu și timpul vor arăta sigur adevărul sau minciuna, pocăința ori prefăcătoria lui. De aceea am făcut și de data asta tot ce am putut să fac ca să se încredințeze cu adevărat de mărimea răului pe care îl făcuse patruzeci de ani Lucrării Domnului, dar și de mărimea pocăinței care i se cere pentru iertarea acestui rău... Iertarea pe care desigur numai nebănuita milă și iubire a lui Dumnezeu i-o poate da, căci aceasta întrece orice putere și măsură omenească. Eu cred că nici toți frații, toată mulțimea lor de sute de mii nu pot aduce lui Dumnezeu o jertfă atât de mare pentru a-i putea ierta vina aceasta. Numai singur Sângele lui Hristos poate. Dar pentru o astfel de iertare trebuie nu numai rugăciunile și iertarea sutelor de mii de frați - ci și pocăința și îndreptarea lui peste orice măsură de smerită și de adevărată...
Vorbeam foarte mișcat, pentru că îmi dam seama de tot adevărul celor ce i le spuneam, dar și pentru că mă simțeam pe undeva puțin angajat și răspunzător și eu, temându-mă ca nu cumva să-mi fi pus iarăși cu prea multă ușurință mâinile peste el în fața Domnului și a fraților. Nu cumva să mă ajungă din nou și pe mine ceva din urmările faptelor lui acoperite cam prea grabnic și din partea mea. Primindu-l din nou în Lucrare mă angajam pe mine ca garant - și ar urma să plătesc și eu dacă într-adevăr el va începe să spargă și să rupă iarăși... Tot ce făcuse el se petrecuse în timp de zeci de ani de zile. Nu se putea uita și șterge în câteva clipe. Trebuiau desigur alți ani, în care să se dovedească adevărata îndreptare. Deci să se pregătească de răbdare, de smerenie, de penitență sinceră și totală...
Nu mult după nunta de la Șoimeni din septembrie 1981 când el făcuse atât de zgomotos actul lui de pocăință, avusese loc o altă nuntă pe la Târdeni, undeva prin județul Neamț, - iar el în loc să dea dovadă de om care s-a mărturisit și s-a pocăit cu o săptămână înainte, - a sărit peste voia fraților care conduceau adunarea, - după obiceiul său vechi, ca să ia iarăși cuvântul lăudăros și arogant în fața mulțimii frățești. Frații l-au oprit, iar el s-a revoltat și a plecat furios. Aflând despre acest lucru eu i-am scris atunci următoarea scrisoare:
Iubite frate Pop Alexandru,
Domnul Isus să-ți dăruiască toată lumina și tot ajutorul de care ai nevoie pentru a duce până la bun sfârșit începutul bun pe care l-ai făcut la Șoimeni, - fără să te lași ispitit nici de împotriviri, nici de îndoieli și nici de ambiția care ți-a pricinuit, - după cum știi că singur ai spus - atâta rău.
Am aflat despre cele întâmplate la Târdeni - când vechea fire ți s-a manifestat din plin față de frați... S-au făcut greșeli și de o parte și poate că și de alta. Adică era bine în primul rând fr. ta să fi lucrat după cum se aștepta de la un om îndreptat... iar apoi și ceilalți ar fi avut înțelegere că vrei să spui ceva și acolo în adunare, probabil după cum spuseși și la Șoimeni.
Zic probabil, pentru că acum încep iarăși să nu știu ce să mai cred despre fr. ta.
Nu trebuia să te superi și să pleci imediat niciodată, chiar dacă în mod normal s-ar mai întâmpla și altădată să fii bănuit și refuzat la cuvânt din partea fraților. Doar nu trebuie să uiți așa de ușor îndelungul trecut în care ai făcut atâta rău, cum însuți ai mărturisit... Dacă bineînțeles chiar mărturisirea aceasta ți-a fost sinceră. Refuzurile și bănuielile fraților chiar oricât de aspre ar fi nu sunt decât urmarea normală a faptului că frații nu pot uita ușor cât necaz și pagubă ai produs Lucrării Domnului - și o dovadă că încrederea lor nu se poate căpăta chiar atât de ușor. Nu uita că și în trecut fr. ta ai mai făcut multe declarații frumoase, dar pe care tot așa de bine știi că nu le-ai ținut. Așa că gândește-te bine că cine s-a ars nu numai o dată, este cu foarte multă grijă oricând mai umblă cu focul... Fr. ta nu trebuie să uiți nici o clipă ceea ce bine știi că ți-am spus de repetate ori atât de clar, că trebuie să dai dovadă statornică și continuă că într-adevăr ai întoarcerea reală și adevărată, căutând să umbli, să te porți, să vorbești în așa fel ca frații să vadă cu toții că nu-i vorba de o altă păcăleală sau șiretenie, ci de o hotărâre adevărată și serioasă... Dar dacă se repetă din nou același fel de a proceda pripit și firesc este în primejdie de a se nărui într-o nenorocire și mai mare tot frumosul început de care ne-am bucurat sincer atunci, mulțumind cu lacrimi lui Dumnezeu.
De altfel, ți-am scris și mai apăsat acest lucru și prin scrisoarea trimisă de acasă cu poșta îndată după întoarcerea de la Șoimeni. Cred că ai primit-o și ai înțeles bucuria și speranța noastră - dar și temerea de o nouă amăgire. Ne rugăm fierbinte Domnului și Dumnezeului nostru ca El să înlăture răul și să aducă în sfârșit binele căci ajunge într-adevăr câți zeci de ani ne-am pierdut energia, ocaziile și nervii pentru luptele pe care singur ți le-ai numit extraordinar de rele. Cred că nu mai este cazul să mai vorbești despre altceva decât despre regretele în privința asta... Dar n-ar trebui uitat niciodată nici marea răspundere în fața lui Dumnezeu pentru tot ce nu se mai poate îndrepta și recupera din tot ce s-a făcut rău și s-a așternut pe totdeauna în acești răzvrătiți ani. Nu numai pe plan personal (față de mine) ci mai ales pe plan general întregii Lucrări a Oastei Domnului... și îndeosebi pe plan special împotriva acelora pe care i-ai făcut să-și piardă sufletele, datorită felului prin care ai lucrat, după cum am spus și atunci la Șoimeni când a fost vorba de aceste lucruri. Ce cumplit de greu va fi dat răspunsul pentru acestea!
Conștiința uriașei dimensiuni a răului făcut - și a ispășirii pentru el - trebuie să-ți facă frate inima atât de smerită încât să poți primi cu mulțumire orice mustrare sau reproș cât de aspru și greu ar fi, socotind că nu faci prin asta decât să ispășești aici pe pământ ceva din ceea ce singur ai semănat, pentru ca să nu fie nevoie să ispășești totul sub pământ. Eu așa consider că ai putea reveni treptat și cu anii - dacă Dumnezeu îți va da ani de pocăință - la ceea ce îți dorești, adică la pacea cu frații. Dar să nu o cauți în primul rând pacea asta, ci în primul rând pacea cu Dumnezeu, cu Cuvântul Lui și cu conștiința fr. tale. Căci numai după aceea te-ai putea integra real și adevărat în armonia și unitatea colaborării frățești.
Nu convocarea unor frați pe țară pentru o discuție în problema fr. tale este cel mai important lucru acum, ci dovada îndreptării adevărate și permanente, pe care o așteaptă s-o vadă toți la fr. ta. Nu data când va avea loc această consfătuire ar trebui să-ți fie lucrul cel mai însemnat - ci felul cum te vei comporta până atunci. Căci dacă într-adevăr se va dovedi că ai făcut în ce privește purtarea și faptele cu adevărat cotitura cea salvatoare, atunci cu cât va avea loc mai târziu această întâlnire frățească, cu atât va fi mai ușor și mai fericit acest moment. Atât pentru fr. ta cât și pentru toți frații. Acum, nu graba este cel mai important lucru, nici cel mai necesar. Ci tocmai întârzierea care îți va da posibilitatea să-i convingi pe frați de sinceritatea și temeinicia îndreptării fr. tale. Iar lor le va da încredințarea că fac un lucru cu adevărat bun și biblic, îmbrățișându-te și primindu-te fără rezerve în mijlocul și în dragostea lor.
Încă odată, trebuie să înțelegi că ceea ce ai stricat în zeci de ani nu se poate repara în câteva clipe și șterge doar prin câteva cuvinte și gesturi. În timp s-a făcut răul, - în timp se va și putea îndrepta (cât se va mai putea!). Graba în privința asta ar strica cel mai mult și ar ajuta cel mai puțin. De aceea fr. Pop Alexandru dorința și rugăciunea mea este ca Domnul să-ți ajute să poți dovedi sincer și statornic adevărul îndreptării pe care ai mărturisit-o la Șoimeni. Numai în felul acesta frații se vor convinge că de data asta atât cererea de iertare pentru trecut cât și promisiunile de îndreptare pentru viitor sunt adevărate și nu sunt doar o manevră de moment urmărind o atragere a noastră într-o altă cursă.
În ceea ce mă privește pe mine, eu iată vreau să cred sincer în sinceritatea mărturisirii pe care ai făcut-o, dar cei mai mulți frați nu pot să te creadă așa ușor ca mine - să știi. Ei așteaptă așa cum ți-am zis un timp cât mai lung pentru încredințare. Domnul Isus să-ți ajute să le dai nu numai lor ci mai ales Lui, dovada care să-i convingă cândva, pentru totdeauna.
Slăvit să fie Domnul!
La 30 octombrie 1981,
Fr. Traian Dorz.
Deci și acum astăzi când este lângă mine, îi reamintesc din nou aceleași lucruri... A promis grăbit și ușor, - cum faci de obicei cu promisiunile pe care încă de pe când le faci știi bine că nu ai să le ții. Așa a făcut și el. Apoi a plecat.
Mă lupt să pot nădăjdui sincer pentru el. Bunătatea Domnului este nemărginită, - dar mă cutremur și de asprimea Dreptății Lui împotriva unor păcate prea mari cu o pocăință prea mică. Mi-a cerut stăruitor să mă rog pentru el, căci abia acum începe să-și dea seama ce păcat grozav de mare a făcut păcatul lui și răul pe care l-a făcut. Nu știu de ce nu pot fi convins de aceste declarații. Nu știu de ce mă îndoiesc de tot ce spune...
- Ce fericit aș fi fost - îmi zisese el - dacă și eu aș fi ajutat și nu aș fi împiedicat frumosul și minunatul har care este acum peste toată Lucrarea Oastei Domnului. Ce extraordinară muncă și jertfă și credință s-a cerut pentru ca Oastea să ajungă la starea strălucită la care se găsește acum. Ce putere și înțelepciune de la Dumnezeu pentru a i se da și păstra făgașul și echilibrul acesta atât față de Autoritatea de Stat cât și față de cea bisericească sau față chiar și de celelalte culte creștine din țară ori mișcări evanghelice, - și față de nici una să nu se facă vinovată în nici un fel și să nu ajungă în conflict direct și deschis cu nici una, decât cu păcatul...
Când mă gândesc că eu în loc să ajut la toate acestea, am stricat. În loc să fiu alături de fr. ta și de ceilalți frați, am fost împotrivă, - îmi pare că aș merita să se prăbușească cerul peste mine și să se deschidă pământul înaintea mea. Rugați-vă puternic lui Dumnezeu pentru mine să mă ierte și să mă salveze.
- Într-adevăr numai puterea Domnului care este în mijlocul Oastei Sale, - i-am zis eu mângâindu-l și căutând să-l ajut într-adevăr să fie pe deplin convins de ceea ce spun. Iată că deși Oastea Domnului are atâția dușmani în afara ei, dar chiar și înăuntru, după cum vezi că ai fost și fr. ta, totuși nimeni nu o poate nimici. Ea crește și înaintează atât de frumos spre împlinirea scopului ei divin. O, dacă ar putea să vadă aceasta toți frații noștri dezbinați, așa cum spui că vezi fr. ta acum...
În ce mă privește pe mine, aș dori ca problema lui Pop Alexandru să o pot încheia aici. Să pun punctul după care să nu mai iau un aliniat nou pentru alte întâmplări neprevăzute cu privire la el. Dar mă tem că omul acesta bolnav psihic, cu toată grija și înțelegerea iertătoare și atentă cu care ne purtăm față de el, prin nestatornicia și violența firii lui smucite, ne va mai face mult rău. De fiecare dată privim cu teamă și neliniște la ce surpriză dureroasă și neplăcută ne va mai face. Poate își va ține de data aceasta ceva mai mult hotărârea lui, - poate pe neașteptate va răsturna iarăși violent totul. Dar oricum s-ar întâmpla, - aș dori să nu mai deschid niciodată ușa discuțiilor de nici un fel cu el. Ar fi bine să se liniștească în sfârșit. Să-și vadă de familia lui nenorocită... Fetele i-s divorțate sau necăsătorite, cu copii nelegitimi. Băieții i-s răvășiți și rătăciți cine știe pe unde. Soția bolnavă și neputincioasă. Socrul și cumnații insultați de el și amenințați, s-au depărtat de el ca de o fiară primejdioasă. Nici măcar în adunarea frățească din Bacău unde locuiește - el n-are loc și n-are pe nimeni. Sărman suflet de care se feresc și se îngrozesc toți - și de care nu se poate alipi nimeni. Ce nefericire cumplită poate fi asta! Eu aș dori să rămân până la moarte la poziția asta a iertării și a păcii în privința lui. Dacă l-am îmbrățișat odată, să nu-mi mai iau înapoi îmbrățișarea, fiindcă doresc să văd Fața Domnului meu Isus, împăcat pe deplin și în privința lui care numai Dumnezeu știe cât m-au durut și m-au chinuit toate cele ce mi le-a făcut el începând din 22 iulie 1947 când l-am cunoscut cu ocazia scandalului din adunarea de la Sâncrai - și până în septembrie 1981 la Șoimeni. Nu vreau să-l mai am dușman niciodată. Dar nu doresc să-l am nici prieten. Fiindcă și într-un fel și în altul un astfel de om este foarte primejdios. Dușman - prin ura lui. Prieten prin nechibzuința și agasarea lui chinuitoare. N-aș vrea nici să mai deschid altă vorbă sau alt aliniat de nici un fel în privința lui. Mă rog lui Dumnezeu să-l țină cât mai departe de toți pașii mei și căile mele, ca să-mi pot păstra ca acum mila și rugăciunile mele înțelegătoare - dar de la distanță față de el.
În acești doi ani: 1980 și 1981 am înmormântat iarăși două ființe dintre cele mai scumpe pe lume pentru mine. Întâi pe mama mea Maria care a trecut la Domnul în 22 noiembrie 1980, iar apoi pe binefăcătorul meu cel mai neuitat din lume după părintele Iosif. Pe fratele avocat Pavel Malița de la Oradea...
Mama mea a avut Dumnezeu grijă de ea ca să se poată scula și vorbi de pe pat până în ultimele zile ale vieții ei. Domnul și Mântuitorul meu Isus, a făcut ca eu să pot sta lângă ea, până ce i-am închis ochii cu mâinile și buzele mele. Și cu mâinile mele i-am așezat dulce și înlăcrimat mâinile ei pe piept... O, cât de mult ne rugasem și dorisem amândoi de la Domnul nostru Isus, atât ea cât și eu ca să fie așa. Și Domnul Dumnezeul nostru ne-a ascultat.
De câte ori trebuia să plec, ori eram iarăși dus de acasă de lângă ea, - venea după mine până în poarta casei și se uita plângând și strigându-mi:
- Iară te duci copilul meu, dragul mamei copil - și eu rămân. Poate vei rămânea pe acolo cine știe pe unde iar eu voi muri aici fără să ajung să te mai pot vedea niciodată.
- Nu te teme mamă, măicuța mea, - îi răspundeam eu grăbit să nu izbucnesc în lacrimi. Adu-ți aminte de câte ori m-am mai dus eu, ori m-au dus alții - și iarăși am venit.
- Da, dar iarăși te duci. Și mă tem că nu vei mai veni să fii lângă mine, să te văd în ceasul morții mele.
Binecuvântat să fii Tu Domnul și Dumnezeul nostru care iată cum ai avut grijă de noi amândoi ca să fiu lângă patul ei până la sfârșit. Cum avusese Domnul grijă de mine și în privința tatălui meu Constantin ca să fiu lângă patul morții sale până a trecut și el în brațele Domnului în februarie 1967. Cu 13 ani înaintea mamei.
În ultimele ei trei zile mama mea a avut nevoie să fie ajutată, întoarsă pe pat, spălată... Voia să fim mereu împreună și era deplin liniștită că sunt nedespărțit de ea. M-a iubit nespus de mult, - eram singurul ei copil. Și copilul mamei este tot copil pentru ea chiar și când este om bătrân cu părul albit. Mă strângea la sânul ei, iar când nu se putea liniști îi cuprindeam capul ei lângă inima mea - și așa odihnea fericită.
Astfel Dumnezeu mi-a dat harul să pot și eu să spăl trei zile după mama mea care a spălat atâția ani după mine. Să-i dau și eu cu mâna mea mâncare în gură mamei mele care mi-a dat și mie în gură atâția ani cu mâna ei tot ce a avut mai bun și mai dulce pe lumea asta... Să strâng și eu liniștitor la inima mea pe mama mea dulce, care m-a strâns ocrotitor și fericit pe mine atâția ani la inima ei... O, dacă mi-aș fi putut plăti măcar a mia parte din datoria de dragoste și recunoștință pe care o aveam față de mama mea și față de tatăl meu... O, dacă Dumnezeul meu și părinții mei s-ar îndura să-mi ierte pe deplin toate durerile și neascultările mele cu care i-am întristat și îndurerat atâția ani în toată viața lor zbuciumată! M-am rugat cu atâtea lacrimi fierbinți pentru iertarea asta, cum mă rog și acum când scriu pe hârtia asta, aceste rânduri de foc și de sânge pentru mine. Și mă voi ruga până când și mie mi se vor închide pentru totdeauna pe pământ acești ochi cu care plâng acum aceste lacrimi. Și mi se vor așeza pe piept pentru totdeauna pe lumea asta, aceste mâini cu care scriu acum aceste rânduri.
O minune s-a petrecut îndată ce sufletul mamei a trecut la Domnul cât încă își ținea capul ei pe umărul meu stâng, cel cu inima: toată fața ei i s-a schimbat dintr-o dată devenind atât de tânără și de frumoasă cum fusese numai în anii tinereții ei când cred că nu mai era nici una mai frumoasă ca ea. Toți cei ce priveau la ea se minunau. Toată înfățișarea durerii și bătrâneții dispăruse de pe fața ei - și revenise tinerețea, seninătatea, bucuria, care acum îi deveniseră veșnice... Am fost încredințat atunci că Domnul și Mântuitorul meu Isus Însuși îi trecuse nu numai sufletul ei în lumină și frumusețe. Ci chiar și trupul.
La înmormântare, în curtea casei noastre părintești s-au adunat atunci mulțimi din șapte sate pentru ultima ei petrecere... Slujbele de înmormântare au fost scăldate în lacrimi. Eu fiind în interdicție și atunci n-am putut să țin decât o rugăciune plină de tristețe și de nădejde pentru despărțirea și pentru întâlnirea noastră...
- Mamă, dulcea mea mamă, de atâtea ori am plecat eu și tu ai plâns petrecându-mă și spunând: te duci copilul meu și mă tem că nu vei mai veni niciodată. Dar eu ți-am zis: nu plânge mamă, iarăși am să vin. Și am venit mamă, de câte ori m-am dus, eu am venit iarăși. Și tu fericită m-ai îmbrățișat din nou și din nou.
Acum te duci tu mamă - și rămân eu plângând... Dar prin credință te aud și pe tine spunându-mi; nu plânge copilul meu căci iarăși am să vin și eu... Tu știi, căci mi-ai vorbit de atâtea ori despre dulcea făgăduință a Domnului care iarăși va reveni împreună cu toți ai Lui, între care voi fi și eu... Nu plânge - mângâie-te și tu cum m-am mângâiat și eu de atâția ani cu aceste cuvinte: Iarăși voi veni.
Îți spun și eu ție acum cum mi-ai spus tu mie atunci. Și după aceea nu ne vom mai despărți niciodată. Vom fi pentru totdeauna cu Domnul.
Sau dacă nu veți veni voi la mine dragii mei, voi veni în curând și eu acolo unde mă așteptați voi împreună cu toți ceilalți dragi, scumpi, neuitați ai sufletului meu și vă voi afla așteptându-mă acasă, de data aceasta la Acasa noastră cea adevărată de unde nu ne vor mai despărți apoi într-adevăr niciodată nici vrăjmașii, nici suferințele, nici moartea.
Doamne și Dumnezeul meu, cu genunchii plecați, cu mâinile împreunate și cu ochii șiroind de lacrimi spre Tine, Te rog primește cu bucurie în brațele Tale dulci și așează în odihna cea fericită a celui mai frumos rai al Tău, sufletul scumpei mele mame lângă sufletul lui tata, care a așteptat-o acolo aproape patrusprezece ani...
La câteva luni după mama, a trecut la Domnul fratele Pavel Malița de la Oradea, un suflet cu adevărat mare în Hristos, pentru că el s-a făcut pe sine cât n-a fost cu putință mai mic. El a fost binefăcătorul meu neuitat din tinerețea mea zbuciumată pentru care mă voi ruga veșnic să-i răsplătească Dumnezeu cel mai mult. Cu tot ce a avut și a putut el a făcut bine multora, - dar mai ales mie, în chiar anii cei mai grei ai începutului meu. Când aveam cea mai mare nevoie de o mână să mă ajute și de o inimă care să mă încălzească. Această mână și această inimă au fost ale lui. Să le odihnească Domnul Isus în Mâna Lui cea Bună și lângă Inima Lui cea Dulce, căci dacă Domnul nu ar fi îngrijit să mă ajute prin el, drumul meu ar fi fost mult mai anevoios și mai ocolit spre ceea ce tot aș fi ajuns - dacă așa a fost voia și rânduiala Lui sfântă.
Cu câtva timp înaintea morții sale fusesem la el acasă împreună cu fr. Petre din Săucani, bunul și dragul meu frate, datornic și el fratelui Pavel Malița tot ca și mine... El a fost acela care ne-a adus pe amândoi la Oradea în 1934, la Serbarea Oastei de la Teatrul Național, unde vorbise fratele Petre la 15 ani, cu sumăniță și opinci, - ca un înger al Domnului.
Acum, după mulți ani mă hotărâsem cu fr. Petre să mergem să-l vedem. Era bătrân și bolnav - aproape de 85 de ani... Îi duceam cele două cărți noi care apăruseră atunci: Cântări Nemuritoare și Osana. Voiam să-i fac o bucurie deosebită în ultimele lui zile fiindcă știam ce mult iubea el cărțile Domnului și mai ales poezia și cântarea Oastei din care în anii posibilităților sale răspândise prin tot ținutul Bihorului mii și mii de semințe cerești...
S-a uitat peste ele cu ochii strălucind de bucuria sfântă că cei pentru care s-a ostenit și el cândva atât de mult, lucrează acum cu frumoasă hărnicie și cu binecuvântat spor. Apoi le-a strâns, cărțile și pe noi la pieptul său și cu lacrimi a spus: Doamne Isuse, Îți mulțumesc că Lucrarea Ta crește și biruiește și că acești copii ai Tăi lucrează și luptă așa de frumos pentru slava Numelui Tău...
Am avut atunci un ceas de fericite aduceri aminte, povestindu-ne atât de multe pe care le-am petrecut împreună. Mai ales din călătoriile noastre misionare zile și nopți, ierni și veri, prin bucurii și primejdii în minunata Lucrare a Oastei Domnului în care el intrase mai înainte de noi. Și în care ne socotea pe amândoi ca pe copiii lui duhovnicești. Zeci de adunări noi s-au înființat atunci și multe mii de suflete se întorceau fericite la Dumnezeu. Umplând bisericile înainte de masă și școlile după amiază pe oriunde mergeam noi cu multă hărnicie atunci... Apostolește mergeam, pe jos, zeci de km., fără să simțim nici oboseală, nici greutate de nici un fel... El totdeauna avea buzunarele pline de dulciuri pentru copiii de prin satele pe unde treceam. Prin copii aducea el astfel pe părinți și pe vecinii lor la biserică. Împărțea bomboane la copii și-i trimitea acasă să-și aducă pe toți ai lor la biserică - și în curând biserica era plină cu cei aduși de copii... Și astfel frumoasele noastre adunări începeau totdeauna cu bisericile ori școlile pline de ascultători fericiți și evlavioși.
În anii aceia, și el avea aceleași lupte în familia lui pe care le aveam și eu. Dar ne înțelegeam din timp pentru duminică și atunci dis de dimineață, când toți ai noștri încă dormeau, ne strecuram ca niște furi, ne întâlneam și o luam pe jos câte 15-20 km., până în satele depărtate pe unde mergeam pentru adunare. Iar după adunare târziu, cu noapte, o luam înapoi pe jos, același drum spre casă.
Nu stătea să mâncăm niciodată nicăieri, oricât ar fi fost invitat. Ziua lui de adunare și de misiune, ca și a mea atunci, era totdeauna și zi de post. Știind aceasta eu puneam încă de acasă în buzunarul hainei câte o felie de pâine goală. Noaptea când ne întorceam înapoi, frânți de oboseală și de foame, împărțeam în două feliuța de pâine goală și o mâncam împreună cu inimile pline de bucurie și mulțumire către Domnul. De multe ori eram atât de obosiți la întoarcere încât ținându-ne de mână, ațipeam mergând pe drum unul lângă altul. Ne obișnuisem să putem ațipi câte o clipă mergând pe picioare - și ne simțeam cum am fi dormit în pat. Cine a mai pățit așa, știe că se poate. În multe rânduri ne prindea ploaia ori zăpada pe drum și ne uda până la piele. Atunci venind noaptea pe dealuri, prin gropi, peste șanțuri, cădeam prin noroaie... ori trebuind să trecem prin râurile umflate de ape tulburi, ne udam până la ochi... El ajungând în halul acesta acasă în puterea nopții, când ai lui iarăși dormeau, își arunca hainele toate în vana de baie și le spăla singur întinzându-le apoi să se usuce fără să știe nevastă-sa.
Toate certurile și mustrările din casă el le primea numai pentru Domnul și pentru frați. Dar le îndura cu tăcere și zâmbet. Nimic nu-l putea clinti din tăcerea lui sfântă și din zâmbetul lui blând, înțelegător și senin.
- Nu ți-e rușine - îi zicea nevastă-sa care era soră cu prefectul județului - om ești tu? Intelectual ești tu? Avocat ești tu? Jurisconsult județean ești tu? Cumnatul prefectului mă... Și umbli cu toți opincarii și te rogi cu toate servitoarele pe la biserici. Cine mai face ca tine mă: cine mai vine acasă noaptea încărcat de noroi pe haine ca haimanalele așa cum vii tu? Cine își mai bate joc în halul acesta de numele lui, de casa lui și de serviciul lui așa ca tine?... Și izbucnind în plâns, ieșea trântind furioasă toate ușile.
Dar el tăcea... O privea cu blândețe, cu bunătate și cu zâmbetul său calm, rugându-se în șoaptă cu milă pentru ea. Într-un târziu, după ce se potolea totul, el se apropia de ea cu cele mai calde și mai pline de bunătate cuvinte de pe lume liniștind-o... Cu timpul s-a mai obișnuit și ea cu felul lui - și își mai măsura cuvintele... Mai slăbise și el și nu mai putea merge decât pe aproape.
Au avut și ei numai un singur copil, Mircea, dar el semăna cu mama și nu cu tatăl său... Era cu zece ani mai mic ca mine și de multe ori în casa lor îl țineam între genunchii mei învățându-l poezii. Părea că se apropie atunci - dar în curând școala și colegii l-au îndepărtat de orice preocupări spre care dorea să-l îndrepte tatăl său, apoi serviciul l-a rupt de tot și pe totdeauna... Tatăl său care a fost un om atât de superior prin Hristos în toate privințele... Tatăl său care dorea să-l crească și pe el în dragostea și în Cuvântul Domnului, - dar de la care el n-a primit și n-a păstrat decât numele și moștenirea materială... Ce bine ar fi fost să fi moștenit în primul rând avuția cea sufletească...
În vara următoare vizitei noastre s-a dus și fratele Pavel la Domnul, înmulțind și el astfel numărul părinților și fraților noștri sfinți care ne-au lăsat nouă cele mai neuitate amintiri, cele mai luminoase pilde și ne-au fost nouă cei mai mari binefăcători. S-a dus și el la tatăl meu Constantin cu care se născuse în același an, 1895, cu care făcuse armata și războiul cel mare împreună și apoi făcuseră tot împreună mulți ani ostășia Domnului Isus.
În anii refugiului când prefectura de la Oradea se mutase la Beiuș, aproape de noi, ei amândoi se luau de multe ori singuri pe jos și mergeau prin satele ținutului până departe unde nimeni nu mai fusese cu Oastea Domnului. Făceau adunări, învățau pe oameni Cuvântul lui Dumnezeu, împărțeau copiilor bomboane, iar oamenilor cărți și Biblii - și se întorceau ușurați și fericiți.
Acum Domnul Isus i-a întâlnit iarăși în adunarea îngerilor și a sfinților Săi. El să-i fericească pe veci în Raiul Lui cel mai bun.
Acum, cu toate că sunt destul de bolnav și mereu urmărit, mai merg din când în când la câte una din marile adunări frățești care se fac mai ales cu prilejul nunților... Frații au învățat să folosească nunțile din plin pentru a se bucura cât mai mult unii cu alții, pentru că acestea sunt niște prilejuri oarecum legale și pot folosi cel mai bun pretext pentru ținerea adunărilor noastre mai mari, care altfel ne sunt stric interzise și sever controlate.
Privesc de multe ori peste aceste corturi construite special pentru adăpostirea miilor de frați care vin acum tot mai des și mai fericiți la aceste nunți... Aceste corturi mari, care acopăr grădini și curți de sute de metri pătrați - acum pline cu mii de frați și surori. Care cu tot felul de riscuri împing și lărgesc ocolul îngrădit în care nu ne puteam mișca până de curând. Iar acum iată ce minuni face Dumnezeu!... Ne putem aduna și petrece nopți și zile întregi fără ca să se năpustească furioasă împotriva noastră primejdia amenzilor, arestărilor și judecăților. De când mi s-a confiscat Vol. 3 din Istoria Oastei și prin acest volum care de la Bacău a ajuns direct la București iar Autoritatea Superioară a luat la cunoștință în mod mai direct și mai amănunțit despre toate nedreptățile care ni s-au făcut de ani de zile fără să fim cu nimic vinovați față de cele de care eram acuzați - Domnul a făcut ca toate acestea să aibă răsunet în inimile lor și să-și schimbe din ce în ce tot mai mult din rău în bine atitudinea lor față de noi.
Nu autoritatea bisericească și-a schimbat ura față de noi în bunăvoință ca să pună un cuvânt de apărare pentru nevinovăția noastră ci Domnul a făcut ca Autoritatea de Stat să vadă cât rău ni s-a făcut pe nedrept - și în câtă măsură prigoanele împotriva noastră fuseseră inspirate chiar de la preoțime și nu de la milițieni. Datorită acestei griji a Tatălui Ceresc au pornit să meargă în jos îndrumări de toleranță și chiar bunăvoință față de noi... Ne doare inima văzând că autoritatea clericală ne-a rămas mereu vrăjmașă, în multe locuri frații continuând să fie pârâți și dați pe mâna miliției de către preoți... De multe ori milițeanul se dovedea om mai cu frica lui Dumnezeu ca pârâșul preot. Cunoscându-i pe frați ca oameni nevinovați, le vorbea blând și respectuos, lăsându-i să plece în pace.
Prin diferite publicații bisericești continuă încă să apară, - ori de câte ori li se ivește ocazia, - referiri dușmănoase și răuvoitoare la adresa Oastei Domnului înfățișându-ne ca pe niște eretici, nesupuși și potrivnici Bisericii, - deși niciodată și cu nimic cei ce ne învinuiau n-au putut dovedi temeinicia acelor învinuiri. Totuși mulțumim Domnului că în unele locuri tot a deschis unele minți din fruntea ierarhiei noastre spre a se convinge de felul nedrept în care am fost și mai suntem încă priviți. A început totuși să se vadă că noi am rămas statornici în învățătura și credința Bisericii noastre, fără să ne abatem cu nimic, cu toate că am fost prigoniți și chinuiți pe nedrept atâția zeci de ani și de către ea.
Și iată că Domnul a adus acum vremea când toate adunările noastre pot decurge liniștite în cea mai mare parte a țării. Cum a știut Domnul să întoarcă spre binele nostru chiar și necazul confiscării Vol. 3. Prigonirile și amenințările asupra adunării Oastei au lucrat mai degrabă la întărirea sufletelor decât la descurajarea lor, chiar și răutatea dezbinătorilor a ajutat, fără voia lor, la întărirea și limpezirea mai grabnică și mai puternică a orientării sănătoase a tuturor celor cu inima curată.
Adunările cresc minunat. Multe suflete noi se alipesc puternic de Domnul cu legământ și dragoste fierbinte. Și peste 80% dintre cei care vin și rămân sunt tineri și tinere, suflete de cea mai aleasă curăție și smerenie. Ți se umple inima de bucurie văzându-i cum pot sta și asculta liniștiți ceasuri întregi, înghesuiți și în picioare la marile adunări când nu găsesc decât aproape jumătate locuri de stat pe scaune. Îi vezi pe călduri sau în frig, atenți și răpiți, cu ochii strălucind de lacrimi, de inteligență și curăție. Eu nu știu cum să mai dau slavă Domnului nostru Cel Atotputernic pentru minunea aceasta care pare de necrezut. Vorbitorii se perindă pe la stațiile de amplificare fără de care cuvintele nu s-ar mai auzi până la marginea adunării, dar așa răzbat până la marginile satului... Cântăreții din instrumente cu toți cei care își unesc vocile cu ale lor, umplu și pământul și cerul de laudele Domnului, iar poeziile și rugăciunile rostite de copii, răsună ca venind din cerurile îngerilor. Trecătorii se opresc și străinii vin și nimeni nu mai pleacă și ascultă cutremurați cuvintele cele minunate ale lui Dumnezeu de care n-au mai auzit - și de care sunt mișcați până în inimă. Multe suflete noi depun legământ de predare în slujba Domnului și Duhul Sfânt adaugă mereu la numărul celor înscriși în Oastea Lui Sfântă pe toți cei care sunt rânduiți la mântuirea Lui. Într-adevăr iată cum Dumnezeu primește și crește numărul aleșilor Săi prin care lucrând mereu cu spor și putere, va grăbi mântuirea sufletească a întregului nostru popor și învierea evanghelică a întregii noastre biserici.
Te rugăm Doamne, grăbește puternic în împlinirea acestei fericite nădejdi. Fă hărnicia fraților noștri mai stăruitoare și rugăciunea surorilor noastre mai fierbinte, pentru a ne apropia cât mai repede și mai frumos de împlinirea acestui deziderat divin.
O, binecuvântați și frumoși tineri creștini, voi fermenții cei mai de nădejde ai acestei dospiri fericite, luptați și lucrați cât mai harnici și mai înflăcărați pentru grăbirea venirii acelei vremi fericite. Hristos este în fruntea Oastei noastre și în mijlocul ei fiindcă este Oastea Lui și El o conduce spre Marea Biruință. Iar în mijlocul acestor lupte și alergări, El vă va da chiar satisfacții fără alt seamăn pe pământ. Sus inima, sus privirile pline de lumină, de curaj și de încredere în Măreața Victorie Finală a Lui - și a noastră. Nu vă îndoiți nici unul și nici o clipă că Isus Biruitorul va birui pe toți potrivnicii Lui. Iar prin El și cu El vom fi și noi biruitori.
Vremile pe care le trăim noi acum, sunt după cum ni s-a mai spus, vremile biblice, vremile profețite de Mântuitorul nostru - și Venirea Lui este aproape.
Privesc în jurul meu și văd acum a doua mare luptă aproape câștigată.
Lupta cea dintâi, vă aduceți aminte, era cea cu leul formalist. S-a încheiat demult cu biruința lui Isus Biruitorul. Părintele nostru și profetul Domnului care ne-a prezis această mare biruință poate odihni liniștit cu trupul în țărâna mormântului de la Sibiu, iar cu sufletul în brațele Domnului Isus în ceruri, căci toți leii cei furioși și potrivnici de cândva, zac acum căzuți și zdrobiți la picioarele Mărețului Miel Biruitor Isus.
Lupta cea de-a doua, cu balaurul politic - iarăși vă aduceți aminte - s-a încheiat și ea. Puterile rele care sprijineau acest balaur s-au prăbușit pe totdeauna învinse de puterea nebiruită a lui Isus Biruitorul. Toți cei de care acel duh rău se folosise ca de niște unelte perfide introduse de el printre crăpăturile gardurilor noastre - s-au risipit și s-au pierdut pentru totdeauna. Nu mai pot face nici un rău coloanelor Oastei înaintând biruitoare spre Canaanul și Ierusalimul cel Ceresc.
Lupta cea de-a treia, cu ursul diversionist - iarăși vă aduceți aminte din Cele Trei Zile și Adevăruri - este și ea pe sfârșite. Cele mai mari bătălii și cei mai îndărătnici dezbinători - s-au încheiat. Toți cei care din mijlocul nostru sprijineau cândva pe acest urs viclean și hrăpăreț, ajutându-l să fure stupii adunărilor Domnului, - au fost înlăturați de urgia Domnului, ori s-au înlăturat ei înșiși prin izolarea lor. Faimosul doctor Banu a ajuns un uitat și străin. Lăudărosul și încrezutul Moldoveanu s-a izolat singur și l-a mai izolat și Dumnezeu, până la adevărata dimensiune a minciunii și insuficienței lui, ocolit de toți pe măsură ce îi cunosc mai bine șiretenia în mijloacele de amăgire și scopurile lor haotice și bolnave. Partizanul lui de la Nămoloasa, Condruz, s-a prăpădit. Tudose de la Galați este pe aceeași cale. Pop Gheorghe și David Bocăneală din Cluj sunt pe nicăieri, iar Diac, finul și ciracul lui de la București a ajuns un om compromis pentru toți cei ce l-au cunoscut... Precum ceara de fața focului se topește și precum fumul se împrăștie de vânt, așa sunt risipiți de Dumnezeu, care face astfel să-i ajungă odată chiar și pe pământ plata pentru tot răul care l-au făcut - și chiar așa cum au ajuns, - tot mai caută să facă rău Lucrării lui Dumnezeu.
Iar peste groapa și hoiturile tuturor acestora, Lucrarea salvată și unită a Oastei lui Hristos Biruitorul, crește, biruiește și rodește tot mai frumos.
Cineva mă întreba nu demult:
- Se tot cer statistici, se tot dau situații, se tot fac pronosticuri despre starea Oastei Domnului, se tot întocmesc chestionare, - și nimeni nu știe adevărul. Totuși, spune câți sunteți frate? Măcar așa aproximativ.
- Nu știu... Undeva între câteva sute de mii și un milion. Poate mai mulți, poate mai puțini. Nimeni nu știe - și nici nu va ști vreodată. Noi nu avem registre de membri nici evidență numerică. Din pricina condițiilor prin care am trecut nu s-au putut ține nicăieri astfel de socoteli. Ar fi fost atât de riscant - și apoi mișcările și fluctuațiile de nume și de numere. Unii se lepădau ori dezertau din cauza prigonirilor - alții tocmai din cauza aceasta se atașau de adunările Domnului. Numai Domnul cunoaște pe cei care sunt și câți vor rămâne ai Lui. Acum cine spune nu știe - iar Cine știe nu spune. Situațiile se cer preoților, iar preoții cei buni nu-i spun. Pe preoții indiferenți nu-i interesează, ei nu știu dacă au frați în parohia lor sau nu. Așa că raportează și aceștia negativ. Preoții răi și vrăjmașii nu-i cunosc decât pe unul sau doi - și îi tot raportează și îi pârăsc numai pe aceștia. Așa că numai Domnul Isus știe numărul nostru căci numai El Singur îi cunoaște pe toți cei ce sunt ai Lui. Știi pe vremea prorocului Ilie câte mii mai avea Domnul în poporul lui Israel și totuși sfântul profet nici el însuși nu-i cunoștea. Zicea: - Doamne, am rămas numai eu singur... Dar Domnul îi răspunde: - O, Ilie, mai am șapte mii aici toți bărbați credincioși și viteji care nu și-au plecat genunchii înaintea lui Baal... Tu nu-i cunoști acum că nu-i nevoie. Dar îi vei cunoaște când va fi nevoie de ei. Tu fii tare și nu te teme, cum spune cântarea:
Să nu te plângi când pari că singur
ai rămas luptând din toți,
dac-ai vedea ai ști că-n luptă
ai mii și zeci de mii de soți...
Adevărul nu se va ști decât atunci când vor veni condițiile unei nemaitemute libertăți, în care să se poată vedea și spune cu bucurie câți suntem și care suntem...
Din sânul minunat al Oastei Domnului și din tineretul ei frumos, Duhul Sfânt ridică acum tot mai evident, o generație binecuvântată de talente, mai ales poeți, cântăreți și vorbitori... Mai ales cântăreții... În locul unuia singur, care devenise îngâmfat și ros de gelozie, înlăturând pe toți cei ce mai aveau și ei talent și doreau și ei să-L laude pe Domnul în corul Oastei.
În loc să se bucure și să-i apropie, Moldoveanu căuta să-i descurajeze și să-i înlăture, pentru a rămâne numai el singur și a monopoliza totul numai pentru el. Așa i-a descurajat pe Iacob Alecu, camarad al lui, subofițer la aceeași muzică militară unde cântau amândoi. Apoi pe Niculiță Cioran din Sibiu, care mai compusese chiar înaintea lui Moldoveanu melodii nespus de frumoase cum sunt cele de la Dorită Patrie-a Iubirii, Cât ai Tu mai mult ca alții, Porumbel din stejarii depărtați - și altele. Și alții.
Acum iată, în locul lui care s-a prăbușit, cât de mulți și de minunați compozitori
și cântăreți ridică Domnul Oastei Sale.
Totuși acest om cu cât se vede mai înlăturat din circuitul sfânt și viu al Lucrării lui Dumnezeu, cu atât mai mult se ambiționează să „creeze” chiar și acum când vede că Duhul Domnului S-a depărtat de la el. Astfel compune chiar și poezii pline de imitații, plagiaturi și cârpeli luate cele mai multe din cele pe care le-am scris eu, adesea strofe întregi. Lucrările lui sunt toate fără nici o originalitate și fără nici o valoare.
În afară de „poezii” s-a apucat să scrie și el „meditații”, imitându-mă și plagiindu-mă și furând fără nici o rușine și fără nici o jenă, nu numai texte ci chiar și titlurile lucrărilor, dându-și-le și el la ale lui. Dacă am scris eu Meditații la Sf. Evanghelie după Ioan - s-a apucat să copieze, să plagieze aceleași meditații, aproape idee cu idee și nume cu nume. Cu conținut și cu scop diversionist... Prin niște dubioase manevre ale lui a ajuns să le publice în străinătate... dar n-a avut măcar atâta curaj și cinste să-și pună numele pe coperta acestor lucrări. Nu numai din frica de a nu avea vreun necaz cu autoritatea pentru aceste tipărituri, nici din vreo modestie sinceră, ci mai ales din planul de a crea diversiune și confuzie între cititori. Aceste cărți erau destinate cu șiretenie Oastei Domnului și cele cuprinse în ele erau scrise cu o răutăcioasă tendință de a semăna neghina în ogorul Domnului. Știa că frații citesc meditațiile de la Ioan știind că sunt ale mele. Chiar pentru aceasta din loc în loc el întrebuința metoda criminală de a strecura minciună în adevăr și otravă în pâine. Folosește citate din Sfinții Părinți bisericești: Ioan Gură de Aur, Sf. Vasile, Sf. Grigore, etc... amestecate cu citate din Luther, Calvin, Russe și alții. Dându-le apoi tuturor acestora sensul voit de el spre a-și susține niște idei nebuloase, o amestecătură de teorii găunoase și fără nici o noimă. Exact cum este capul lui și inima sa.
Răul cel mare este că cititorii în mâna cărora a căzut și cade cartea asta, dacă nu-i semnată de el, o cred scrisă de mine. Astfel că mulți mi-au zis triști ori indignați:
- Frate Dorz, dar cum ai putut fr. ta să scrii în cartea asta asemenea lucruri despre Maica Domnului, despre biserică și despre Taine?
- Ce lucruri frate și în ce carte spui?
- Uite aici în „Meditații la Evanghelia după Ioan”. Nu d-ta ai scris meditații la Evanghelia după Ioan?
- Ba da frate. Dar ce scriu eu, am curajul și datoria să semnez cu numele meu. Astea nu sunt semnate. Nu le-am scris eu! Ale mele încă nu s-au tipărit. Cei ce trebuie să facă binele nu se grăbesc. Ei dorm... Seamănă vrăjmașul neghina.
- Dar cine a scris-o asta?
- Un vrăjmaș a scris-o. Zic și eu cum a zis Stăpânul când lucrătorii țarinei cu grâu au zis: Oare n-ai semănat Tu sămânță bună în țarina asta? De unde dar a ieșit neghina? Da, un vrăjmaș a făcut asta în ascuns... Acest anonim este un vrăjmaș. El face dar nu semnează. Seamănă neghina dar nu se arată să-l vadă nimeni. „Anonimul” semănător de neghină îl știu acum toți că este diavolul. Și „anonimul” plagiator și mistificator nerușinat al meditațiilor mele și poeziilor - să-l știe toți că este el, Moldoveanu Nicolae din Sibiu, care tocmai prin metoda și scopul pe care le folosește se arată a fi un nenorocit slujitor al celui ce minte și tace, care se ascunde, pentru ca să nu i se vădească faptele și intențiile.
Dar nu vede oare Cel ce a făcut ochiul? Și nu știe oare Cel ce cunoaște gândurile? Și nu va smulge El oare odată toată neghina verbală și scrisă pe care o seamănă fiii întunericului printre grâul curat al fiilor Luminii?
Și ca și despre această sămânță de neghină - spun și despre toate celelalte lucrări împrăștiate de acest plagiator și mistificator. Care nu se rușinează și nu se teme să folosească aceste furturi și metode murdare și josnice, osândite nu numai de Legea lui Dumnezeu ci chiar și de cele mai cunoscute legi omenești. Ce ușor ar putea fi dat în judecata omenească pentru acest furt calificat și uzurpator de nume... Orice lege l-ar condamna.
Dar să aibă Dumnezeu milă de el și să-l ierte, căci eu nici nu mai știu ce să cred despre omul acesta. Cred că nu-i chiar sănătos la cap nu numai la suflet. Mai degrabă cred că trebuie să ne fie milă și să ne rugăm pentru el decât să ne supărăm...
Mă tem însă cu strângere de inimă pentru el și mă tem de ceea ce i se mai poate întâmpla. Fiindcă astfel de păcate, adăugate la celelalte, vor atârna tot mai greu în cumpăna Judecății Nepărtinitoare... Și cât de mult l-am înștiințat și l-am rugat să nu mai facă răul. Și el tot îl face și-l face...
Suntem spre sfârșitul anului 1981 - și deci față de trecut condițiile noastre dinafară, ca și dinăuntru s-au îmbunătățit mult. Totuși ici și colo au mai avut loc și mai au încă loc amenzi prin adunări, percheziții prin case și confiscări de Biblii, cărți de cântări, scurte arestări și anchete chiar cu bătăi și amenințări grave... Eu trebuie să stau mereu sub presiunea vechilor controale a vizitării neașteptate, a luării de declarații asupra activității mele, a vizitelor frățești ce mi se fac... Și sunt sub amenințarea permanentă a confiscării lucrărilor mele scrise, de care se interesează de fiecare dată.
- Acum la ce mai lucrezi? Ce ai mai scris? Ce ți se mai tipărește?...
Oare tot așa va fi până voi închide ochii, până voi pleca la Domnul?
Anul acesta am reușit totuși - printre toate necazurile - să sfârșim cu bine lucrarea crucii de la mormântul părintelui Iosif, pe care o așezasem acolo în grabă, încă neterminată din cauza primejdiei în care ne găseam cu lucrarea ei. Slăvit să fie Domnul și pentru această izbândă. Acum mormântul lui nu mai este rece și mort ci este cald și viu... Părintele nostru are acum un monument unic cu totul deosebit de al tuturor celorlalți.
N-am reușit noi să-i ridicăm un monument pe măsura geniului său nici în piața cea mai frumoasă a Sibiului, nici în centrul Bucureștiului, nici pe muntele Caraiman alături de crucea înaltă de acolo, nici la intrarea în portul Constanța de o mărire materială unică, precum a fost mărimea lui spirituală - spre a fi o fală unică a țării și a Bisericii noastre în fața tuturor celor mai apropiați și a celor mai depărtați - care vin să calce pe acest pământ, să respire acest aer, să se lumineze de acest suflu divin și unic - revărsat direct și tainic din cer prin acest profet, geniu, martir și sfânt, peste pământul, peste aerul, peste viitorul nostru românesc și creștinesc.
Dar i-am ridicat acest gigantic monument în sufletele noastre, în structura noastră, în idealul nostru - și i-l împodobim necurmat cu tot ce poate rodi pentru Domnul nostru mai frumos din odraslele mlădițelor noastre altoite de el.
Și la dimensiunea posibilităților și primejdiilor noastre, imaginea muritoare a lui celui nemuritor. Cununile florilor care se veștejesc, ofranda simțită, duioasă și dulce a florilor dragostei noastre față de el care nu se vor veșteji niciodată.
Toată ideea acestui monument unic și tot ajutorul pentru ridicarea lui, le-am avut numai de la Domnul. Slavă Lui pentru toate. Acum pot să meargă frații și surorile, copiii lui duhovnicești, oricând și oricâți acolo, fără să întrebe pe nimeni. Îl vor afla cu ușurință. E un mormânt viu și tânăr, care predică neîncetat și tuturor celor care vin sau trec pe acolo.
Spre sfârșitul anului, trecând prin Sibiu, împreună cu niște suflete scumpe, am inventat pretextul unor tipărituri pentru a intra în curtea consistoriului mitropolitan acolo unde se află tipografia care a fost cândva a Oastei Domnului, averea câștigată cu sânge și sudoare, cu lacrimi și rugăciune de către părintele nostru Iosif Trifa, cu tot ce a putut el avea material și spiritual. Doream s-o mai văd o dată și s-o arat și dragilor mei, pe Mireasa Vântului, frumoasa tipografie cumpărată și adusă de părintele Iosif din Germania, în anul 1929. Pentru a o pune cu toată dragostea și râvna inimii lui în slujba Domnului și a sfintei Sale Lucrări, Oastea Sa... Dar a fost răpită după nici zece ani cu nedreptate și silnicie de către mitropolitul Bălan, care îl strânsese de gât pe părintele nostru martir și sfânt... După ce i-a luat totul, iar în urmă și viața prin metodele nemiloasei schingiuiri, i-a furat printr-o judecată sumară, necinstită și hrăpăreață și această unică oiță scumpă a săracului lui Hristos...
...Am revăzut-o pe draga noastră Mireasă - după 43 de ani de la despărțirea noastră din aprilie 1938, când ne tipărise ea ultimul nostru număr din foaia Glasul Dreptății. Atunci același hrăpăreț și răzbunător Bălan, a sugrumat foaia, a confiscat tipografia - iar pe noi ne-a izgonit, împrăștiindu-ne pe toți.
Lucra tot cu aceeași hărnicie, chinuită și apăsată de robia aceasta atât de îndelungă la acest acaparator nedrept. Am stat privind-o printre lacrimi cum trudea tăcută și îndurerată... Și sufletul mi-l răscoleau și mi-l răvășeau atâtea dureroase amintiri din tinerețea noastră și a ei. Ce fericită muncea ea atunci în primii ei ani tineri și frumoși, împreună cu noi în slujba lui Isus Biruitorul, apoi a Glasului Dreptății, cărțile noastre, calendarele, poeziile, cântările dragostei noastre dintâi. Atunci cânta lucrând - acum geme... Închid ochii și-i văd pe toți cei ce lucrau atunci atât de harnici în jurul ei - iar eu un tinerel cu păr bălai și cu brațele pline de corecturi ori cu primele exemplare - mergeam grăbit spre sanatoriul Wakemann să le duc părintelui care mă aștepta...
Acum cei ce ne-au răpit-o o țin priponită aici - și o muncesc fără milă. Nu mai au nici o altă mașină, iar de lucru au zi și noapte. Vechiturile lor cele de demult s-au prăpădit și odată ce au luat-o pradă de război pe frumoasa și harnica noastră mașină tânără, nu s-au mai gândit să-și cumpere alta. Au pus toate sarcinile lor pe umerii ei - și acum o silesc să tragă întruna la acest jug greu, fără nici o milă. Doar nu-i a lor, nu-i doare...
Mă uitam la cel ce o supraveghea acum încruntat și greoi - și mă gândeam la mașinistul nostru sprinten și atent de odinioară - care o îngrijea și o păzea cu atâta dragoste și tandrețe, într-adevăr ca pe o mireasă dragă și scumpă.
O, Doamne adu înapoi pe prinșii noștri de război, ca pe niște râuri din partea de miazăzi.
Fă Doamne ca cei ce au semănat cu lacrimi, să se întoarcă cu cântări de veselie. Și cei ce au umblat plângând atâția ani - când și-au aruncat sămânța, să se întoarcă cu veselie când își vor strânge snopii.
Și aceasta care muncește de atâția zeci de ani aici gemând, să se întoarcă la casa și dragostea ei dintâi, cântând și plângând de bucuria unei întâlniri fără despărțire și pentru o libertate veșnică, fără nici o robie.
Amin.
Slăvit să fie Domnul!