Cap. 5 - Necazuri şi speranţe
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 4
„Totuşi în toate acestea noi suntem
mai mult decât biruitori,
În vremea în care se întâmplau toate lucrurile povestite mai înainte a venit la mine din nou Pop Alexandru. Mi s-a părut mult schimbat acum în bine faţă de cum îl ştiam altădată. Numai dacă ar fi adevărat. M-aş mira ca de un caz cu totul şi cu totul unic, când oameni care au făcut lucruri atât de grozave şi păcate atât de mari împotriva Lucrării lui Dumnezeu, să se mai întoarcă într-adevăr şi să facă o dovadă statornică de pocăinţă sinceră. Trebuie să fim însă foarte atenţi faţă de acest om... Ce bine ar fi dacă într-adevăr în cazul lui s-ar dovedi o întoarcere şi o pocăinţă adevărată. Nimeni n-ar fi mai fericit decât noi şi ne-am bucura ca de una dintre cele mai neaşteptate şi mult dorite sărbători. Dar mai degrabă trebuie să ne temem de o nouă tactică a şireteniei lui.
Acum dorea foarte mult să mă vadă, să-mi spună cât a avut el de luptat după mărturisirea lui de pocăinţă şi de îndreptare de la Şoimeni... Cei dezbinaţi între care fusese şi el mai înainte - zicea acum că îl privesc ca pe un trădător al cauzei lor, - şi că îl bârfesc în toate felurile, îl batjocoresc şi îl ameninţă în fel şi chip. Iar fraţii cei statornici între care el a venit şi vrea să lucreze acum îl privesc cu neîncredere şi sunt încă bănuitori faţă de el. Că numai vreo câţiva fraţi buni îl îmbărbătează, îl acceptă şi îl îndeamnă să nu descurajeze...
Eu nu mă miram de neîncrederea fraţilor faţă de el. După atâţia ani în care a făcut atât de mult rău tuturor celor între care a ajuns şi care l-au primit, - cine să-l mai creadă că s-a schimbat cu adevărat şi s-a făcut un alt om. Când un suflet aude pentru prima dată Cuvântul lui Dumnezeu şi Îl primeşte în viaţa sa pe Domnul Isus, - atunci da. Atunci Duhul Sfânt îl curăţă pe om şi îl înnoieşte, pentru că el fusese străin de Dumnezeu şi neştiutor despre harul Lui...
Dar când acest om după ce spune că s-a întors la Dumnezeu şi s-a născut din nou, el continuă încă şi mai vrăjmaş viaţa lui de răufăcător împotriva fraţilor şi împotriva Frăţietăţii, - acesta nu mai este nici măcar om, ci devine demon... făcând conştient şi calculat cel mai mare rău.
Ei bine, când o astfel de fiinţă face un salt fericit spre pocăinţă, cum să nu te bucuri? Dar şi cum să nu fii bănuitor şi atent, ca nu cumva - toată declaraţia de pocăinţă să nu-i fie un nou şiretlic...
Dar până când ne vom convinge într-adevăr, e bine să-i arătăm că-l credem şi că ne bucurăm de el. Poate totuşi aceasta va întări în inima lui gândul cel bun, - sau dacă n-a fost încă adevărat, îl va putea face să fie. Mai bine să greşim nădăjduind pentru bine, decât deznădăjduind. Dumnezeu şi timpul vor arăta sigur adevărul sau minciuna, pocăinţa ori prefăcătoria lui. De aceea am făcut şi de data asta tot ce am putut să fac ca să se încredinţeze cu adevărat de mărimea răului pe care îl făcuse patruzeci de ani Lucrării Domnului, dar şi de mărimea pocăinţei care i se cere pentru iertarea acestui rău... Iertarea pe care desigur numai nebănuita milă şi iubire a lui Dumnezeu i-o poate da, căci aceasta întrece orice putere şi măsură omenească. Eu cred că nici toţi fraţii, toată mulţimea lor de sute de mii nu pot aduce lui Dumnezeu o jertfă atât de mare pentru a-i putea ierta vina aceasta. Numai singur Sângele lui Hristos poate. Dar pentru o astfel de iertare trebuie nu numai rugăciunile şi iertarea sutelor de mii de fraţi - ci şi pocăinţa şi îndreptarea lui peste orice măsură de smerită şi de adevărată...
Vorbeam foarte mişcat, pentru că îmi dam seama de tot adevărul celor ce i le spuneam, dar şi pentru că mă simţeam pe undeva puţin angajat şi răspunzător şi eu, temându-mă ca nu cumva să-mi fi pus iarăşi cu prea multă uşurinţă mâinile peste el în faţa Domnului şi a fraţilor. Nu cumva să mă ajungă din nou şi pe mine ceva din urmările faptelor lui acoperite cam prea grabnic şi din partea mea. Primindu-l din nou în Lucrare mă angajam pe mine ca garant - şi ar urma să plătesc şi eu dacă într-adevăr el va începe să spargă şi să rupă iarăşi... Tot ce făcuse el se petrecuse în timp de zeci de ani de zile. Nu se putea uita şi şterge în câteva clipe. Trebuiau desigur alţi ani, în care să se dovedească adevărata îndreptare. Deci să se pregătească de răbdare, de smerenie, de penitenţă sinceră şi totală...
Nu mult după nunta de la Şoimeni din septembrie 1981 când el făcuse atât de zgomotos actul lui de pocăinţă, avusese loc o altă nuntă pe la Târdeni, undeva prin judeţul Neamţ, - iar el în loc să dea dovadă de om care s-a mărturisit şi s-a pocăit cu o săptămână înainte, - a sărit peste voia fraţilor care conduceau adunarea, - după obiceiul său vechi, ca să ia iarăşi cuvântul lăudăros şi arogant în faţa mulţimii frăţeşti. Fraţii l-au oprit, iar el s-a revoltat şi a plecat furios. Aflând despre acest lucru eu i-am scris atunci următoarea scrisoare:
Iubite frate Pop Alexandru,
Domnul Isus să-ţi dăruiască toată lumina şi tot ajutorul de care ai nevoie pentru a duce până la bun sfârşit începutul bun pe care l-ai făcut la Şoimeni, - fără să te laşi ispitit nici de împotriviri, nici de îndoieli şi nici de ambiţia care ţi-a pricinuit, - după cum ştii că singur ai spus - atâta rău.
Am aflat despre cele întâmplate la Târdeni - când vechea fire ţi s-a manifestat din plin faţă de fraţi... S-au făcut greşeli şi de o parte şi poate că şi de alta. Adică era bine în primul rând fr. ta să fi lucrat după cum se aştepta de la un om îndreptat... iar apoi şi ceilalţi ar fi avut înţelegere că vrei să spui ceva şi acolo în adunare, probabil după cum spuseşi şi la Şoimeni.
Zic probabil, pentru că acum încep iarăşi să nu ştiu ce să mai cred despre fr. ta.
Nu trebuia să te superi şi să pleci imediat niciodată, chiar dacă în mod normal s-ar mai întâmpla şi altădată să fii bănuit şi refuzat la cuvânt din partea fraţilor. Doar nu trebuie să uiţi aşa de uşor îndelungul trecut în care ai făcut atâta rău, cum însuţi ai mărturisit... Dacă bineînţeles chiar mărturisirea aceasta ţi-a fost sinceră. Refuzurile şi bănuielile fraţilor chiar oricât de aspre ar fi nu sunt decât urmarea normală a faptului că fraţii nu pot uita uşor cât necaz şi pagubă ai produs Lucrării Domnului - şi o dovadă că încrederea lor nu se poate căpăta chiar atât de uşor. Nu uita că şi în trecut fr. ta ai mai făcut multe declaraţii frumoase, dar pe care tot aşa de bine ştii că nu le-ai ţinut. Aşa că gândeşte-te bine că cine s-a ars nu numai o dată, este cu foarte multă grijă oricând mai umblă cu focul... Fr. ta nu trebuie să uiţi nici o clipă ceea ce bine ştii că ţi-am spus de repetate ori atât de clar, că trebuie să dai dovadă statornică şi continuă că într-adevăr ai întoarcerea reală şi adevărată, căutând să umbli, să te porţi, să vorbeşti în aşa fel ca fraţii să vadă cu toţii că nu-i vorba de o altă păcăleală sau şiretenie, ci de o hotărâre adevărată şi serioasă... Dar dacă se repetă din nou acelaşi fel de a proceda pripit şi firesc este în primejdie de a se nărui într-o nenorocire şi mai mare tot frumosul început de care ne-am bucurat sincer atunci, mulţumind cu lacrimi lui Dumnezeu.
De altfel, ţi-am scris şi mai apăsat acest lucru şi prin scrisoarea trimisă de acasă cu poşta îndată după întoarcerea de la Şoimeni. Cred că ai primit-o şi ai înţeles bucuria şi speranţa noastră - dar şi temerea de o nouă amăgire. Ne rugăm fierbinte Domnului şi Dumnezeului nostru ca El să înlăture răul şi să aducă în sfârşit binele căci ajunge într-adevăr câţi zeci de ani ne-am pierdut energia, ocaziile şi nervii pentru luptele pe care singur ţi le-ai numit extraordinar de rele. Cred că nu mai este cazul să mai vorbeşti despre altceva decât despre regretele în privinţa asta... Dar n-ar trebui uitat niciodată nici marea răspundere în faţa lui Dumnezeu pentru tot ce nu se mai poate îndrepta şi recupera din tot ce s-a făcut rău şi s-a aşternut pe totdeauna în aceşti răzvrătiţi ani. Nu numai pe plan personal (faţă de mine) ci mai ales pe plan general întregii Lucrări a Oastei Domnului... şi îndeosebi pe plan special împotriva acelora pe care i-ai făcut să-şi piardă sufletele, datorită felului prin care ai lucrat, după cum am spus şi atunci la Şoimeni când a fost vorba de aceste lucruri. Ce cumplit de greu va fi dat răspunsul pentru acestea!
Conştiinţa uriaşei dimensiuni a răului făcut - şi a ispăşirii pentru el - trebuie să-ţi facă frate inima atât de smerită încât să poţi primi cu mulţumire orice mustrare sau reproş cât de aspru şi greu ar fi, socotind că nu faci prin asta decât să ispăşeşti aici pe pământ ceva din ceea ce singur ai semănat, pentru ca să nu fie nevoie să ispăşeşti totul sub pământ. Eu aşa consider că ai putea reveni treptat şi cu anii - dacă Dumnezeu îţi va da ani de pocăinţă - la ceea ce îţi doreşti, adică la pacea cu fraţii. Dar să nu o cauţi în primul rând pacea asta, ci în primul rând pacea cu Dumnezeu, cu Cuvântul Lui şi cu conştiinţa fr. tale. Căci numai după aceea te-ai putea integra real şi adevărat în armonia şi unitatea colaborării frăţeşti.
Nu convocarea unor fraţi pe ţară pentru o discuţie în problema fr. tale este cel mai important lucru acum, ci dovada îndreptării adevărate şi permanente, pe care o aşteaptă s-o vadă toţi la fr. ta. Nu data când va avea loc această consfătuire ar trebui să-ţi fie lucrul cel mai însemnat - ci felul cum te vei comporta până atunci. Căci dacă într-adevăr se va dovedi că ai făcut în ce priveşte purtarea şi faptele cu adevărat cotitura cea salvatoare, atunci cu cât va avea loc mai târziu această întâlnire frăţească, cu atât va fi mai uşor şi mai fericit acest moment. Atât pentru fr. ta cât şi pentru toţi fraţii. Acum, nu graba este cel mai important lucru, nici cel mai necesar. Ci tocmai întârzierea care îţi va da posibilitatea să-i convingi pe fraţi de sinceritatea şi temeinicia îndreptării fr. tale. Iar lor le va da încredinţarea că fac un lucru cu adevărat bun şi biblic, îmbrăţişându-te şi primindu-te fără rezerve în mijlocul şi în dragostea lor.
Încă odată, trebuie să înţelegi că ceea ce ai stricat în zeci de ani nu se poate repara în câteva clipe şi şterge doar prin câteva cuvinte şi gesturi. În timp s-a făcut răul, - în timp se va şi putea îndrepta (cât se va mai putea!). Graba în privinţa asta ar strica cel mai mult şi ar ajuta cel mai puţin. De aceea fr. Pop Alexandru dorinţa şi rugăciunea mea este ca Domnul să-ţi ajute să poţi dovedi sincer şi statornic adevărul îndreptării pe care ai mărturisit-o la Şoimeni. Numai în felul acesta fraţii se vor convinge că de data asta atât cererea de iertare pentru trecut cât şi promisiunile de îndreptare pentru viitor sunt adevărate şi nu sunt doar o manevră de moment urmărind o atragere a noastră într-o altă cursă.
În ceea ce mă priveşte pe mine, eu iată vreau să cred sincer în sinceritatea mărturisirii pe care ai făcut-o, dar cei mai mulţi fraţi nu pot să te creadă aşa uşor ca mine - să ştii. Ei aşteaptă aşa cum ţi-am zis un timp cât mai lung pentru încredinţare. Domnul Isus să-ţi ajute să le dai nu numai lor ci mai ales Lui, dovada care să-i convingă cândva, pentru totdeauna.
Slăvit să fie Domnul!
La 30 octombrie 1981,
Fr. Traian Dorz.
Deci şi acum astăzi când este lângă mine, îi reamintesc din nou aceleaşi lucruri... A promis grăbit şi uşor, - cum faci de obicei cu promisiunile pe care încă de pe când le faci ştii bine că nu ai să le ţii. Aşa a făcut şi el. Apoi a plecat.
Mă lupt să pot nădăjdui sincer pentru el. Bunătatea Domnului este nemărginită, - dar mă cutremur şi de asprimea Dreptăţii Lui împotriva unor păcate prea mari cu o pocăinţă prea mică. Mi-a cerut stăruitor să mă rog pentru el, căci abia acum începe să-şi dea seama ce păcat grozav de mare a făcut păcatul lui şi răul pe care l-a făcut. Nu ştiu de ce nu pot fi convins de aceste declaraţii. Nu ştiu de ce mă îndoiesc de tot ce spune...
- Ce fericit aş fi fost - îmi zisese el - dacă şi eu aş fi ajutat şi nu aş fi împiedicat frumosul şi minunatul har care este acum peste toată Lucrarea Oastei Domnului. Ce extraordinară muncă şi jertfă şi credinţă s-a cerut pentru ca Oastea să ajungă la starea strălucită la care se găseşte acum. Ce putere şi înţelepciune de la Dumnezeu pentru a i se da şi păstra făgaşul şi echilibrul acesta atât faţă de Autoritatea de Stat cât şi faţă de cea bisericească sau faţă chiar şi de celelalte culte creştine din ţară ori mişcări evanghelice, - şi faţă de nici una să nu se facă vinovată în nici un fel şi să nu ajungă în conflict direct şi deschis cu nici una, decât cu păcatul...
Când mă gândesc că eu în loc să ajut la toate acestea, am stricat. În loc să fiu alături de fr. ta şi de ceilalţi fraţi, am fost împotrivă, - îmi pare că aş merita să se prăbuşească cerul peste mine şi să se deschidă pământul înaintea mea. Rugaţi-vă puternic lui Dumnezeu pentru mine să mă ierte şi să mă salveze.
- Într-adevăr numai puterea Domnului care este în mijlocul Oastei Sale, - i-am zis eu mângâindu-l şi căutând să-l ajut într-adevăr să fie pe deplin convins de ceea ce spun. Iată că deşi Oastea Domnului are atâţia duşmani în afara ei, dar chiar şi înăuntru, după cum vezi că ai fost şi fr. ta, totuşi nimeni nu o poate nimici. Ea creşte şi înaintează atât de frumos spre împlinirea scopului ei divin. O, dacă ar putea să vadă aceasta toţi fraţii noştri dezbinaţi, aşa cum spui că vezi fr. ta acum...
În ce mă priveşte pe mine, aş dori ca problema lui Pop Alexandru să o pot încheia aici. Să pun punctul după care să nu mai iau un aliniat nou pentru alte întâmplări neprevăzute cu privire la el. Dar mă tem că omul acesta bolnav psihic, cu toată grija şi înţelegerea iertătoare şi atentă cu care ne purtăm faţă de el, prin nestatornicia şi violenţa firii lui smucite, ne va mai face mult rău. De fiecare dată privim cu teamă şi nelinişte la ce surpriză dureroasă şi neplăcută ne va mai face. Poate îşi va ţine de data aceasta ceva mai mult hotărârea lui, - poate pe neaşteptate va răsturna iarăşi violent totul. Dar oricum s-ar întâmpla, - aş dori să nu mai deschid niciodată uşa discuţiilor de nici un fel cu el. Ar fi bine să se liniştească în sfârşit. Să-şi vadă de familia lui nenorocită... Fetele i-s divorţate sau necăsătorite, cu copii nelegitimi. Băieţii i-s răvăşiţi şi rătăciţi cine ştie pe unde. Soţia bolnavă şi neputincioasă. Socrul şi cumnaţii insultaţi de el şi ameninţaţi, s-au depărtat de el ca de o fiară primejdioasă. Nici măcar în adunarea frăţească din Bacău unde locuieşte - el n-are loc şi n-are pe nimeni. Sărman suflet de care se feresc şi se îngrozesc toţi - şi de care nu se poate alipi nimeni. Ce nefericire cumplită poate fi asta! Eu aş dori să rămân până la moarte la poziţia asta a iertării şi a păcii în privinţa lui. Dacă l-am îmbrăţişat odată, să nu-mi mai iau înapoi îmbrăţişarea, fiindcă doresc să văd Faţa Domnului meu Isus, împăcat pe deplin şi în privinţa lui care numai Dumnezeu ştie cât m-au durut şi m-au chinuit toate cele ce mi le-a făcut el începând din 22 iulie 1947 când l-am cunoscut cu ocazia scandalului din adunarea de la Sâncrai - şi până în septembrie 1981 la Şoimeni. Nu vreau să-l mai am duşman niciodată. Dar nu doresc să-l am nici prieten. Fiindcă şi într-un fel şi în altul un astfel de om este foarte primejdios. Duşman - prin ura lui. Prieten prin nechibzuinţa şi agasarea lui chinuitoare. N-aş vrea nici să mai deschid altă vorbă sau alt aliniat de nici un fel în privinţa lui. Mă rog lui Dumnezeu să-l ţină cât mai departe de toţi paşii mei şi căile mele, ca să-mi pot păstra ca acum mila şi rugăciunile mele înţelegătoare - dar de la distanţă faţă de el.
În aceşti doi ani: 1980 şi 1981 am înmormântat iarăşi două fiinţe dintre cele mai scumpe pe lume pentru mine. Întâi pe mama mea Maria care a trecut la Domnul în 22 noiembrie 1980, iar apoi pe binefăcătorul meu cel mai neuitat din lume după părintele Iosif. Pe fratele avocat Pavel Maliţa de la Oradea...
Mama mea a avut Dumnezeu grijă de ea ca să se poată scula şi vorbi de pe pat până în ultimele zile ale vieţii ei. Domnul şi Mântuitorul meu Isus, a făcut ca eu să pot sta lângă ea, până ce i-am închis ochii cu mâinile şi buzele mele. Şi cu mâinile mele i-am aşezat dulce şi înlăcrimat mâinile ei pe piept... O, cât de mult ne rugasem şi dorisem amândoi de la Domnul nostru Isus, atât ea cât şi eu ca să fie aşa. Şi Domnul Dumnezeul nostru ne-a ascultat.
De câte ori trebuia să plec, ori eram iarăşi dus de acasă de lângă ea, - venea după mine până în poarta casei şi se uita plângând şi strigându-mi:
- Iară te duci copilul meu, dragul mamei copil - şi eu rămân. Poate vei rămânea pe acolo cine ştie pe unde iar eu voi muri aici fără să ajung să te mai pot vedea niciodată.
- Nu te teme mamă, măicuţa mea, - îi răspundeam eu grăbit să nu izbucnesc în lacrimi. Adu-ţi aminte de câte ori m-am mai dus eu, ori m-au dus alţii - şi iarăşi am venit.
- Da, dar iarăşi te duci. Şi mă tem că nu vei mai veni să fii lângă mine, să te văd în ceasul morţii mele.
Binecuvântat să fii Tu Domnul şi Dumnezeul nostru care iată cum ai avut grijă de noi amândoi ca să fiu lângă patul ei până la sfârşit. Cum avusese Domnul grijă de mine şi în privinţa tatălui meu Constantin ca să fiu lângă patul morţii sale până a trecut şi el în braţele Domnului în februarie 1967. Cu 13 ani înaintea mamei.
În ultimele ei trei zile mama mea a avut nevoie să fie ajutată, întoarsă pe pat, spălată... Voia să fim mereu împreună şi era deplin liniştită că sunt nedespărţit de ea. M-a iubit nespus de mult, - eram singurul ei copil. Şi copilul mamei este tot copil pentru ea chiar şi când este om bătrân cu părul albit. Mă strângea la sânul ei, iar când nu se putea linişti îi cuprindeam capul ei lângă inima mea - şi aşa odihnea fericită.
Astfel Dumnezeu mi-a dat harul să pot şi eu să spăl trei zile după mama mea care a spălat atâţia ani după mine. Să-i dau şi eu cu mâna mea mâncare în gură mamei mele care mi-a dat şi mie în gură atâţia ani cu mâna ei tot ce a avut mai bun şi mai dulce pe lumea asta... Să strâng şi eu liniştitor la inima mea pe mama mea dulce, care m-a strâns ocrotitor şi fericit pe mine atâţia ani la inima ei... O, dacă mi-aş fi putut plăti măcar a mia parte din datoria de dragoste şi recunoştinţă pe care o aveam faţă de mama mea şi faţă de tatăl meu... O, dacă Dumnezeul meu şi părinţii mei s-ar îndura să-mi ierte pe deplin toate durerile şi neascultările mele cu care i-am întristat şi îndurerat atâţia ani în toată viaţa lor zbuciumată! M-am rugat cu atâtea lacrimi fierbinţi pentru iertarea asta, cum mă rog şi acum când scriu pe hârtia asta, aceste rânduri de foc şi de sânge pentru mine. Şi mă voi ruga până când şi mie mi se vor închide pentru totdeauna pe pământ aceşti ochi cu care plâng acum aceste lacrimi. Şi mi se vor aşeza pe piept pentru totdeauna pe lumea asta, aceste mâini cu care scriu acum aceste rânduri.
O minune s-a petrecut îndată ce sufletul mamei a trecut la Domnul cât încă îşi ţinea capul ei pe umărul meu stâng, cel cu inima: toată faţa ei i s-a schimbat dintr-o dată devenind atât de tânără şi de frumoasă cum fusese numai în anii tinereţii ei când cred că nu mai era nici una mai frumoasă ca ea. Toţi cei ce priveau la ea se minunau. Toată înfăţişarea durerii şi bătrâneţii dispăruse de pe faţa ei - şi revenise tinereţea, seninătatea, bucuria, care acum îi deveniseră veşnice... Am fost încredinţat atunci că Domnul şi Mântuitorul meu Isus Însuşi îi trecuse nu numai sufletul ei în lumină şi frumuseţe. Ci chiar şi trupul.
La înmormântare, în curtea casei noastre părinteşti s-au adunat atunci mulţimi din şapte sate pentru ultima ei petrecere... Slujbele de înmormântare au fost scăldate în lacrimi. Eu fiind în interdicţie şi atunci n-am putut să ţin decât o rugăciune plină de tristeţe şi de nădejde pentru despărţirea şi pentru întâlnirea noastră...
- Mamă, dulcea mea mamă, de atâtea ori am plecat eu şi tu ai plâns petrecându-mă şi spunând: te duci copilul meu şi mă tem că nu vei mai veni niciodată. Dar eu ţi-am zis: nu plânge mamă, iarăşi am să vin. Şi am venit mamă, de câte ori m-am dus, eu am venit iarăşi. Şi tu fericită m-ai îmbrăţişat din nou şi din nou.
Acum te duci tu mamă - şi rămân eu plângând... Dar prin credinţă te aud şi pe tine spunându-mi; nu plânge copilul meu căci iarăşi am să vin şi eu... Tu ştii, căci mi-ai vorbit de atâtea ori despre dulcea făgăduinţă a Domnului care iarăşi va reveni împreună cu toţi ai Lui, între care voi fi şi eu... Nu plânge - mângâie-te şi tu cum m-am mângâiat şi eu de atâţia ani cu aceste cuvinte: Iarăşi voi veni.
Îţi spun şi eu ţie acum cum mi-ai spus tu mie atunci. Şi după aceea nu ne vom mai despărţi niciodată. Vom fi pentru totdeauna cu Domnul.
Sau dacă nu veţi veni voi la mine dragii mei, voi veni în curând şi eu acolo unde mă aşteptaţi voi împreună cu toţi ceilalţi dragi, scumpi, neuitaţi ai sufletului meu şi vă voi afla aşteptându-mă acasă, de data aceasta la Acasa noastră cea adevărată de unde nu ne vor mai despărţi apoi într-adevăr niciodată nici vrăjmaşii, nici suferinţele, nici moartea.
Doamne şi Dumnezeul meu, cu genunchii plecaţi, cu mâinile împreunate şi cu ochii şiroind de lacrimi spre Tine, Te rog primeşte cu bucurie în braţele Tale dulci şi aşează în odihna cea fericită a celui mai frumos rai al Tău, sufletul scumpei mele mame lângă sufletul lui tata, care a aşteptat-o acolo aproape patrusprezece ani...
La câteva luni după mama, a trecut la Domnul fratele Pavel Maliţa de la Oradea, un suflet cu adevărat mare în Hristos, pentru că el s-a făcut pe sine cât n-a fost cu putinţă mai mic. El a fost binefăcătorul meu neuitat din tinereţea mea zbuciumată pentru care mă voi ruga veşnic să-i răsplătească Dumnezeu cel mai mult. Cu tot ce a avut şi a putut el a făcut bine multora, - dar mai ales mie, în chiar anii cei mai grei ai începutului meu. Când aveam cea mai mare nevoie de o mână să mă ajute şi de o inimă care să mă încălzească. Această mână şi această inimă au fost ale lui. Să le odihnească Domnul Isus în Mâna Lui cea Bună şi lângă Inima Lui cea Dulce, căci dacă Domnul nu ar fi îngrijit să mă ajute prin el, drumul meu ar fi fost mult mai anevoios şi mai ocolit spre ceea ce tot aş fi ajuns - dacă aşa a fost voia şi rânduiala Lui sfântă.
Cu câtva timp înaintea morţii sale fusesem la el acasă împreună cu fr. Petre din Săucani, bunul şi dragul meu frate, datornic şi el fratelui Pavel Maliţa tot ca şi mine... El a fost acela care ne-a adus pe amândoi la Oradea în 1934, la Serbarea Oastei de la Teatrul Naţional, unde vorbise fratele Petre la 15 ani, cu sumăniţă şi opinci, - ca un înger al Domnului.
Acum, după mulţi ani mă hotărâsem cu fr. Petre să mergem să-l vedem. Era bătrân şi bolnav - aproape de 85 de ani... Îi duceam cele două cărţi noi care apăruseră atunci: Cântări Nemuritoare şi Osana. Voiam să-i fac o bucurie deosebită în ultimele lui zile fiindcă ştiam ce mult iubea el cărţile Domnului şi mai ales poezia şi cântarea Oastei din care în anii posibilităţilor sale răspândise prin tot ţinutul Bihorului mii şi mii de seminţe cereşti...
S-a uitat peste ele cu ochii strălucind de bucuria sfântă că cei pentru care s-a ostenit şi el cândva atât de mult, lucrează acum cu frumoasă hărnicie şi cu binecuvântat spor. Apoi le-a strâns, cărţile şi pe noi la pieptul său şi cu lacrimi a spus: Doamne Isuse, Îţi mulţumesc că Lucrarea Ta creşte şi biruieşte şi că aceşti copii ai Tăi lucrează şi luptă aşa de frumos pentru slava Numelui Tău...
Am avut atunci un ceas de fericite aduceri aminte, povestindu-ne atât de multe pe care le-am petrecut împreună. Mai ales din călătoriile noastre misionare zile şi nopţi, ierni şi veri, prin bucurii şi primejdii în minunata Lucrare a Oastei Domnului în care el intrase mai înainte de noi. Şi în care ne socotea pe amândoi ca pe copiii lui duhovniceşti. Zeci de adunări noi s-au înfiinţat atunci şi multe mii de suflete se întorceau fericite la Dumnezeu. Umplând bisericile înainte de masă şi şcolile după amiază pe oriunde mergeam noi cu multă hărnicie atunci... Apostoleşte mergeam, pe jos, zeci de km., fără să simţim nici oboseală, nici greutate de nici un fel... El totdeauna avea buzunarele pline de dulciuri pentru copiii de prin satele pe unde treceam. Prin copii aducea el astfel pe părinţi şi pe vecinii lor la biserică. Împărţea bomboane la copii şi-i trimitea acasă să-şi aducă pe toţi ai lor la biserică - şi în curând biserica era plină cu cei aduşi de copii... Şi astfel frumoasele noastre adunări începeau totdeauna cu bisericile ori şcolile pline de ascultători fericiţi şi evlavioşi.
În anii aceia, şi el avea aceleaşi lupte în familia lui pe care le aveam şi eu. Dar ne înţelegeam din timp pentru duminică şi atunci dis de dimineaţă, când toţi ai noştri încă dormeau, ne strecuram ca nişte furi, ne întâlneam şi o luam pe jos câte 15-20 km., până în satele depărtate pe unde mergeam pentru adunare. Iar după adunare târziu, cu noapte, o luam înapoi pe jos, acelaşi drum spre casă.
Nu stătea să mâncăm niciodată nicăieri, oricât ar fi fost invitat. Ziua lui de adunare şi de misiune, ca şi a mea atunci, era totdeauna şi zi de post. Ştiind aceasta eu puneam încă de acasă în buzunarul hainei câte o felie de pâine goală. Noaptea când ne întorceam înapoi, frânţi de oboseală şi de foame, împărţeam în două feliuţa de pâine goală şi o mâncam împreună cu inimile pline de bucurie şi mulţumire către Domnul. De multe ori eram atât de obosiţi la întoarcere încât ţinându-ne de mână, aţipeam mergând pe drum unul lângă altul. Ne obişnuisem să putem aţipi câte o clipă mergând pe picioare - şi ne simţeam cum am fi dormit în pat. Cine a mai păţit aşa, ştie că se poate. În multe rânduri ne prindea ploaia ori zăpada pe drum şi ne uda până la piele. Atunci venind noaptea pe dealuri, prin gropi, peste şanţuri, cădeam prin noroaie... ori trebuind să trecem prin râurile umflate de ape tulburi, ne udam până la ochi... El ajungând în halul acesta acasă în puterea nopţii, când ai lui iarăşi dormeau, îşi arunca hainele toate în vana de baie şi le spăla singur întinzându-le apoi să se usuce fără să ştie nevastă-sa.
Toate certurile şi mustrările din casă el le primea numai pentru Domnul şi pentru fraţi. Dar le îndura cu tăcere şi zâmbet. Nimic nu-l putea clinti din tăcerea lui sfântă şi din zâmbetul lui blând, înţelegător şi senin.
- Nu ţi-e ruşine - îi zicea nevastă-sa care era soră cu prefectul judeţului - om eşti tu? Intelectual eşti tu? Avocat eşti tu? Jurisconsult judeţean eşti tu? Cumnatul prefectului mă... Şi umbli cu toţi opincarii şi te rogi cu toate servitoarele pe la biserici. Cine mai face ca tine mă: cine mai vine acasă noaptea încărcat de noroi pe haine ca haimanalele aşa cum vii tu? Cine îşi mai bate joc în halul acesta de numele lui, de casa lui şi de serviciul lui aşa ca tine?... Şi izbucnind în plâns, ieşea trântind furioasă toate uşile.
Dar el tăcea... O privea cu blândeţe, cu bunătate şi cu zâmbetul său calm, rugându-se în şoaptă cu milă pentru ea. Într-un târziu, după ce se potolea totul, el se apropia de ea cu cele mai calde şi mai pline de bunătate cuvinte de pe lume liniştind-o... Cu timpul s-a mai obişnuit şi ea cu felul lui - şi îşi mai măsura cuvintele... Mai slăbise şi el şi nu mai putea merge decât pe aproape.
Au avut şi ei numai un singur copil, Mircea, dar el semăna cu mama şi nu cu tatăl său... Era cu zece ani mai mic ca mine şi de multe ori în casa lor îl ţineam între genunchii mei învăţându-l poezii. Părea că se apropie atunci - dar în curând şcoala şi colegii l-au îndepărtat de orice preocupări spre care dorea să-l îndrepte tatăl său, apoi serviciul l-a rupt de tot şi pe totdeauna... Tatăl său care a fost un om atât de superior prin Hristos în toate privinţele... Tatăl său care dorea să-l crească şi pe el în dragostea şi în Cuvântul Domnului, - dar de la care el n-a primit şi n-a păstrat decât numele şi moştenirea materială... Ce bine ar fi fost să fi moştenit în primul rând avuţia cea sufletească...
În vara următoare vizitei noastre s-a dus şi fratele Pavel la Domnul, înmulţind şi el astfel numărul părinţilor şi fraţilor noştri sfinţi care ne-au lăsat nouă cele mai neuitate amintiri, cele mai luminoase pilde şi ne-au fost nouă cei mai mari binefăcători. S-a dus şi el la tatăl meu Constantin cu care se născuse în acelaşi an, 1895, cu care făcuse armata şi războiul cel mare împreună şi apoi făcuseră tot împreună mulţi ani ostăşia Domnului Isus.
În anii refugiului când prefectura de la Oradea se mutase la Beiuş, aproape de noi, ei amândoi se luau de multe ori singuri pe jos şi mergeau prin satele ţinutului până departe unde nimeni nu mai fusese cu Oastea Domnului. Făceau adunări, învăţau pe oameni Cuvântul lui Dumnezeu, împărţeau copiilor bomboane, iar oamenilor cărţi şi Biblii - şi se întorceau uşuraţi şi fericiţi.
Acum Domnul Isus i-a întâlnit iarăşi în adunarea îngerilor şi a sfinţilor Săi. El să-i fericească pe veci în Raiul Lui cel mai bun.
Acum, cu toate că sunt destul de bolnav şi mereu urmărit, mai merg din când în când la câte una din marile adunări frăţeşti care se fac mai ales cu prilejul nunţilor... Fraţii au învăţat să folosească nunţile din plin pentru a se bucura cât mai mult unii cu alţii, pentru că acestea sunt nişte prilejuri oarecum legale şi pot folosi cel mai bun pretext pentru ţinerea adunărilor noastre mai mari, care altfel ne sunt stric interzise şi sever controlate.
Privesc de multe ori peste aceste corturi construite special pentru adăpostirea miilor de fraţi care vin acum tot mai des şi mai fericiţi la aceste nunţi... Aceste corturi mari, care acopăr grădini şi curţi de sute de metri pătraţi - acum pline cu mii de fraţi şi surori. Care cu tot felul de riscuri împing şi lărgesc ocolul îngrădit în care nu ne puteam mişca până de curând. Iar acum iată ce minuni face Dumnezeu!... Ne putem aduna şi petrece nopţi şi zile întregi fără ca să se năpustească furioasă împotriva noastră primejdia amenzilor, arestărilor şi judecăţilor. De când mi s-a confiscat Vol. 3 din Istoria Oastei şi prin acest volum care de la Bacău a ajuns direct la Bucureşti iar Autoritatea Superioară a luat la cunoştinţă în mod mai direct şi mai amănunţit despre toate nedreptăţile care ni s-au făcut de ani de zile fără să fim cu nimic vinovaţi faţă de cele de care eram acuzaţi - Domnul a făcut ca toate acestea să aibă răsunet în inimile lor şi să-şi schimbe din ce în ce tot mai mult din rău în bine atitudinea lor faţă de noi.
Nu autoritatea bisericească şi-a schimbat ura faţă de noi în bunăvoinţă ca să pună un cuvânt de apărare pentru nevinovăţia noastră ci Domnul a făcut ca Autoritatea de Stat să vadă cât rău ni s-a făcut pe nedrept - şi în câtă măsură prigoanele împotriva noastră fuseseră inspirate chiar de la preoţime şi nu de la miliţieni. Datorită acestei griji a Tatălui Ceresc au pornit să meargă în jos îndrumări de toleranţă şi chiar bunăvoinţă faţă de noi... Ne doare inima văzând că autoritatea clericală ne-a rămas mereu vrăjmaşă, în multe locuri fraţii continuând să fie pârâţi şi daţi pe mâna miliţiei de către preoţi... De multe ori miliţeanul se dovedea om mai cu frica lui Dumnezeu ca pârâşul preot. Cunoscându-i pe fraţi ca oameni nevinovaţi, le vorbea blând şi respectuos, lăsându-i să plece în pace.
Prin diferite publicaţii bisericeşti continuă încă să apară, - ori de câte ori li se iveşte ocazia, - referiri duşmănoase şi răuvoitoare la adresa Oastei Domnului înfăţişându-ne ca pe nişte eretici, nesupuşi şi potrivnici Bisericii, - deşi niciodată şi cu nimic cei ce ne învinuiau n-au putut dovedi temeinicia acelor învinuiri. Totuşi mulţumim Domnului că în unele locuri tot a deschis unele minţi din fruntea ierarhiei noastre spre a se convinge de felul nedrept în care am fost şi mai suntem încă priviţi. A început totuşi să se vadă că noi am rămas statornici în învăţătura şi credinţa Bisericii noastre, fără să ne abatem cu nimic, cu toate că am fost prigoniţi şi chinuiţi pe nedrept atâţia zeci de ani şi de către ea.
Şi iată că Domnul a adus acum vremea când toate adunările noastre pot decurge liniştite în cea mai mare parte a ţării. Cum a ştiut Domnul să întoarcă spre binele nostru chiar şi necazul confiscării Vol. 3. Prigonirile şi ameninţările asupra adunării Oastei au lucrat mai degrabă la întărirea sufletelor decât la descurajarea lor, chiar şi răutatea dezbinătorilor a ajutat, fără voia lor, la întărirea şi limpezirea mai grabnică şi mai puternică a orientării sănătoase a tuturor celor cu inima curată.
Adunările cresc minunat. Multe suflete noi se alipesc puternic de Domnul cu legământ şi dragoste fierbinte. Şi peste 80% dintre cei care vin şi rămân sunt tineri şi tinere, suflete de cea mai aleasă curăţie şi smerenie. Ţi se umple inima de bucurie văzându-i cum pot sta şi asculta liniştiţi ceasuri întregi, înghesuiţi şi în picioare la marile adunări când nu găsesc decât aproape jumătate locuri de stat pe scaune. Îi vezi pe călduri sau în frig, atenţi şi răpiţi, cu ochii strălucind de lacrimi, de inteligenţă şi curăţie. Eu nu ştiu cum să mai dau slavă Domnului nostru Cel Atotputernic pentru minunea aceasta care pare de necrezut. Vorbitorii se perindă pe la staţiile de amplificare fără de care cuvintele nu s-ar mai auzi până la marginea adunării, dar aşa răzbat până la marginile satului... Cântăreţii din instrumente cu toţi cei care îşi unesc vocile cu ale lor, umplu şi pământul şi cerul de laudele Domnului, iar poeziile şi rugăciunile rostite de copii, răsună ca venind din cerurile îngerilor. Trecătorii se opresc şi străinii vin şi nimeni nu mai pleacă şi ascultă cutremuraţi cuvintele cele minunate ale lui Dumnezeu de care n-au mai auzit - şi de care sunt mişcaţi până în inimă. Multe suflete noi depun legământ de predare în slujba Domnului şi Duhul Sfânt adaugă mereu la numărul celor înscrişi în Oastea Lui Sfântă pe toţi cei care sunt rânduiţi la mântuirea Lui. Într-adevăr iată cum Dumnezeu primeşte şi creşte numărul aleşilor Săi prin care lucrând mereu cu spor şi putere, va grăbi mântuirea sufletească a întregului nostru popor şi învierea evanghelică a întregii noastre biserici.
Te rugăm Doamne, grăbeşte puternic în împlinirea acestei fericite nădejdi. Fă hărnicia fraţilor noştri mai stăruitoare şi rugăciunea surorilor noastre mai fierbinte, pentru a ne apropia cât mai repede şi mai frumos de împlinirea acestui deziderat divin.
O, binecuvântaţi şi frumoşi tineri creştini, voi fermenţii cei mai de nădejde ai acestei dospiri fericite, luptaţi şi lucraţi cât mai harnici şi mai înflăcăraţi pentru grăbirea venirii acelei vremi fericite. Hristos este în fruntea Oastei noastre şi în mijlocul ei fiindcă este Oastea Lui şi El o conduce spre Marea Biruinţă. Iar în mijlocul acestor lupte şi alergări, El vă va da chiar satisfacţii fără alt seamăn pe pământ. Sus inima, sus privirile pline de lumină, de curaj şi de încredere în Măreaţa Victorie Finală a Lui - şi a noastră. Nu vă îndoiţi nici unul şi nici o clipă că Isus Biruitorul va birui pe toţi potrivnicii Lui. Iar prin El şi cu El vom fi şi noi biruitori.
Vremile pe care le trăim noi acum, sunt după cum ni s-a mai spus, vremile biblice, vremile profeţite de Mântuitorul nostru - şi Venirea Lui este aproape.
Privesc în jurul meu şi văd acum a doua mare luptă aproape câştigată.
Lupta cea dintâi, vă aduceţi aminte, era cea cu leul formalist. S-a încheiat demult cu biruinţa lui Isus Biruitorul. Părintele nostru şi profetul Domnului care ne-a prezis această mare biruinţă poate odihni liniştit cu trupul în ţărâna mormântului de la Sibiu, iar cu sufletul în braţele Domnului Isus în ceruri, căci toţi leii cei furioşi şi potrivnici de cândva, zac acum căzuţi şi zdrobiţi la picioarele Măreţului Miel Biruitor Isus.
Lupta cea de-a doua, cu balaurul politic - iarăşi vă aduceţi aminte - s-a încheiat şi ea. Puterile rele care sprijineau acest balaur s-au prăbuşit pe totdeauna învinse de puterea nebiruită a lui Isus Biruitorul. Toţi cei de care acel duh rău se folosise ca de nişte unelte perfide introduse de el printre crăpăturile gardurilor noastre - s-au risipit şi s-au pierdut pentru totdeauna. Nu mai pot face nici un rău coloanelor Oastei înaintând biruitoare spre Canaanul şi Ierusalimul cel Ceresc.
Lupta cea de-a treia, cu ursul diversionist - iarăşi vă aduceţi aminte din Cele Trei Zile şi Adevăruri - este şi ea pe sfârşite. Cele mai mari bătălii şi cei mai îndărătnici dezbinători - s-au încheiat. Toţi cei care din mijlocul nostru sprijineau cândva pe acest urs viclean şi hrăpăreţ, ajutându-l să fure stupii adunărilor Domnului, - au fost înlăturaţi de urgia Domnului, ori s-au înlăturat ei înşişi prin izolarea lor. Faimosul doctor Banu a ajuns un uitat şi străin. Lăudărosul şi încrezutul Moldoveanu s-a izolat singur şi l-a mai izolat şi Dumnezeu, până la adevărata dimensiune a minciunii şi insuficienţei lui, ocolit de toţi pe măsură ce îi cunosc mai bine şiretenia în mijloacele de amăgire şi scopurile lor haotice şi bolnave. Partizanul lui de la Nămoloasa, Condruz, s-a prăpădit. Tudose de la Galaţi este pe aceeaşi cale. Pop Gheorghe şi David Bocăneală din Cluj sunt pe nicăieri, iar Diac, finul şi ciracul lui de la Bucureşti a ajuns un om compromis pentru toţi cei ce l-au cunoscut... Precum ceara de faţa focului se topeşte şi precum fumul se împrăştie de vânt, aşa sunt risipiţi de Dumnezeu, care face astfel să-i ajungă odată chiar şi pe pământ plata pentru tot răul care l-au făcut - şi chiar aşa cum au ajuns, - tot mai caută să facă rău Lucrării lui Dumnezeu.
Iar peste groapa şi hoiturile tuturor acestora, Lucrarea salvată şi unită a Oastei lui Hristos Biruitorul, creşte, biruieşte şi rodeşte tot mai frumos.
Cineva mă întreba nu demult:
- Se tot cer statistici, se tot dau situaţii, se tot fac pronosticuri despre starea Oastei Domnului, se tot întocmesc chestionare, - şi nimeni nu ştie adevărul. Totuşi, spune câţi sunteţi frate? Măcar aşa aproximativ.
- Nu ştiu... Undeva între câteva sute de mii şi un milion. Poate mai mulţi, poate mai puţini. Nimeni nu ştie - şi nici nu va şti vreodată. Noi nu avem registre de membri nici evidenţă numerică. Din pricina condiţiilor prin care am trecut nu s-au putut ţine nicăieri astfel de socoteli. Ar fi fost atât de riscant - şi apoi mişcările şi fluctuaţiile de nume şi de numere. Unii se lepădau ori dezertau din cauza prigonirilor - alţii tocmai din cauza aceasta se ataşau de adunările Domnului. Numai Domnul cunoaşte pe cei care sunt şi câţi vor rămâne ai Lui. Acum cine spune nu ştie - iar Cine ştie nu spune. Situaţiile se cer preoţilor, iar preoţii cei buni nu-i spun. Pe preoţii indiferenţi nu-i interesează, ei nu ştiu dacă au fraţi în parohia lor sau nu. Aşa că raportează şi aceştia negativ. Preoţii răi şi vrăjmaşii nu-i cunosc decât pe unul sau doi - şi îi tot raportează şi îi pârăsc numai pe aceştia. Aşa că numai Domnul Isus ştie numărul nostru căci numai El Singur îi cunoaşte pe toţi cei ce sunt ai Lui. Ştii pe vremea prorocului Ilie câte mii mai avea Domnul în poporul lui Israel şi totuşi sfântul profet nici el însuşi nu-i cunoştea. Zicea: - Doamne, am rămas numai eu singur... Dar Domnul îi răspunde: - O, Ilie, mai am şapte mii aici toţi bărbaţi credincioşi şi viteji care nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal... Tu nu-i cunoşti acum că nu-i nevoie. Dar îi vei cunoaşte când va fi nevoie de ei. Tu fii tare şi nu te teme, cum spune cântarea:
Să nu te plângi când pari că singur
ai rămas luptând din toţi,
dac-ai vedea ai şti că-n luptă
ai mii şi zeci de mii de soţi...
Adevărul nu se va şti decât atunci când vor veni condiţiile unei nemaitemute libertăţi, în care să se poată vedea şi spune cu bucurie câţi suntem şi care suntem...
Din sânul minunat al Oastei Domnului şi din tineretul ei frumos, Duhul Sfânt ridică acum tot mai evident, o generaţie binecuvântată de talente, mai ales poeţi, cântăreţi şi vorbitori... Mai ales cântăreţii... În locul unuia singur, care devenise îngâmfat şi ros de gelozie, înlăturând pe toţi cei ce mai aveau şi ei talent şi doreau şi ei să-L laude pe Domnul în corul Oastei.
În loc să se bucure şi să-i apropie, Moldoveanu căuta să-i descurajeze şi să-i înlăture, pentru a rămâne numai el singur şi a monopoliza totul numai pentru el. Aşa i-a descurajat pe Iacob Alecu, camarad al lui, subofiţer la aceeaşi muzică militară unde cântau amândoi. Apoi pe Niculiţă Cioran din Sibiu, care mai compusese chiar înaintea lui Moldoveanu melodii nespus de frumoase cum sunt cele de la Dorită Patrie-a Iubirii, Cât ai Tu mai mult ca alţii, Porumbel din stejarii depărtaţi - şi altele. Şi alţii.
Acum iată, în locul lui care s-a prăbuşit, cât de mulţi şi de minunaţi compozitori
şi cântăreţi ridică Domnul Oastei Sale.
Totuşi acest om cu cât se vede mai înlăturat din circuitul sfânt şi viu al Lucrării lui Dumnezeu, cu atât mai mult se ambiţionează să „creeze” chiar şi acum când vede că Duhul Domnului S-a depărtat de la el. Astfel compune chiar şi poezii pline de imitaţii, plagiaturi şi cârpeli luate cele mai multe din cele pe care le-am scris eu, adesea strofe întregi. Lucrările lui sunt toate fără nici o originalitate şi fără nici o valoare.
În afară de „poezii” s-a apucat să scrie şi el „meditaţii”, imitându-mă şi plagiindu-mă şi furând fără nici o ruşine şi fără nici o jenă, nu numai texte ci chiar şi titlurile lucrărilor, dându-şi-le şi el la ale lui. Dacă am scris eu Meditaţii la Sf. Evanghelie după Ioan - s-a apucat să copieze, să plagieze aceleaşi meditaţii, aproape idee cu idee şi nume cu nume. Cu conţinut şi cu scop diversionist... Prin nişte dubioase manevre ale lui a ajuns să le publice în străinătate... dar n-a avut măcar atâta curaj şi cinste să-şi pună numele pe coperta acestor lucrări. Nu numai din frica de a nu avea vreun necaz cu autoritatea pentru aceste tipărituri, nici din vreo modestie sinceră, ci mai ales din planul de a crea diversiune şi confuzie între cititori. Aceste cărţi erau destinate cu şiretenie Oastei Domnului şi cele cuprinse în ele erau scrise cu o răutăcioasă tendinţă de a semăna neghina în ogorul Domnului. Ştia că fraţii citesc meditaţiile de la Ioan ştiind că sunt ale mele. Chiar pentru aceasta din loc în loc el întrebuinţa metoda criminală de a strecura minciună în adevăr şi otravă în pâine. Foloseşte citate din Sfinţii Părinţi bisericeşti: Ioan Gură de Aur, Sf. Vasile, Sf. Grigore, etc... amestecate cu citate din Luther, Calvin, Russe şi alţii. Dându-le apoi tuturor acestora sensul voit de el spre a-şi susţine nişte idei nebuloase, o amestecătură de teorii găunoase şi fără nici o noimă. Exact cum este capul lui şi inima sa.
Răul cel mare este că cititorii în mâna cărora a căzut şi cade cartea asta, dacă nu-i semnată de el, o cred scrisă de mine. Astfel că mulţi mi-au zis trişti ori indignaţi:
- Frate Dorz, dar cum ai putut fr. ta să scrii în cartea asta asemenea lucruri despre Maica Domnului, despre biserică şi despre Taine?
- Ce lucruri frate şi în ce carte spui?
- Uite aici în „Meditaţii la Evanghelia după Ioan”. Nu d-ta ai scris meditaţii la Evanghelia după Ioan?
- Ba da frate. Dar ce scriu eu, am curajul şi datoria să semnez cu numele meu. Astea nu sunt semnate. Nu le-am scris eu! Ale mele încă nu s-au tipărit. Cei ce trebuie să facă binele nu se grăbesc. Ei dorm... Seamănă vrăjmaşul neghina.
- Dar cine a scris-o asta?
- Un vrăjmaş a scris-o. Zic şi eu cum a zis Stăpânul când lucrătorii ţarinei cu grâu au zis: Oare n-ai semănat Tu sămânţă bună în ţarina asta? De unde dar a ieşit neghina? Da, un vrăjmaş a făcut asta în ascuns... Acest anonim este un vrăjmaş. El face dar nu semnează. Seamănă neghina dar nu se arată să-l vadă nimeni. „Anonimul” semănător de neghină îl ştiu acum toţi că este diavolul. Şi „anonimul” plagiator şi mistificator neruşinat al meditaţiilor mele şi poeziilor - să-l ştie toţi că este el, Moldoveanu Nicolae din Sibiu, care tocmai prin metoda şi scopul pe care le foloseşte se arată a fi un nenorocit slujitor al celui ce minte şi tace, care se ascunde, pentru ca să nu i se vădească faptele şi intenţiile.
Dar nu vede oare Cel ce a făcut ochiul? Şi nu ştie oare Cel ce cunoaşte gândurile? Şi nu va smulge El oare odată toată neghina verbală şi scrisă pe care o seamănă fiii întunericului printre grâul curat al fiilor Luminii?
Şi ca şi despre această sămânţă de neghină - spun şi despre toate celelalte lucrări împrăştiate de acest plagiator şi mistificator. Care nu se ruşinează şi nu se teme să folosească aceste furturi şi metode murdare şi josnice, osândite nu numai de Legea lui Dumnezeu ci chiar şi de cele mai cunoscute legi omeneşti. Ce uşor ar putea fi dat în judecata omenească pentru acest furt calificat şi uzurpator de nume... Orice lege l-ar condamna.
Dar să aibă Dumnezeu milă de el şi să-l ierte, căci eu nici nu mai ştiu ce să cred despre omul acesta. Cred că nu-i chiar sănătos la cap nu numai la suflet. Mai degrabă cred că trebuie să ne fie milă şi să ne rugăm pentru el decât să ne supărăm...
Mă tem însă cu strângere de inimă pentru el şi mă tem de ceea ce i se mai poate întâmpla. Fiindcă astfel de păcate, adăugate la celelalte, vor atârna tot mai greu în cumpăna Judecăţii Nepărtinitoare... Şi cât de mult l-am înştiinţat şi l-am rugat să nu mai facă răul. Şi el tot îl face şi-l face...
Suntem spre sfârşitul anului 1981 - şi deci faţă de trecut condiţiile noastre dinafară, ca şi dinăuntru s-au îmbunătăţit mult. Totuşi ici şi colo au mai avut loc şi mai au încă loc amenzi prin adunări, percheziţii prin case şi confiscări de Biblii, cărţi de cântări, scurte arestări şi anchete chiar cu bătăi şi ameninţări grave... Eu trebuie să stau mereu sub presiunea vechilor controale a vizitării neaşteptate, a luării de declaraţii asupra activităţii mele, a vizitelor frăţeşti ce mi se fac... Şi sunt sub ameninţarea permanentă a confiscării lucrărilor mele scrise, de care se interesează de fiecare dată.
- Acum la ce mai lucrezi? Ce ai mai scris? Ce ţi se mai tipăreşte?...
Oare tot aşa va fi până voi închide ochii, până voi pleca la Domnul?
Anul acesta am reuşit totuşi - printre toate necazurile - să sfârşim cu bine lucrarea crucii de la mormântul părintelui Iosif, pe care o aşezasem acolo în grabă, încă neterminată din cauza primejdiei în care ne găseam cu lucrarea ei. Slăvit să fie Domnul şi pentru această izbândă. Acum mormântul lui nu mai este rece şi mort ci este cald şi viu... Părintele nostru are acum un monument unic cu totul deosebit de al tuturor celorlalţi.
N-am reuşit noi să-i ridicăm un monument pe măsura geniului său nici în piaţa cea mai frumoasă a Sibiului, nici în centrul Bucureştiului, nici pe muntele Caraiman alături de crucea înaltă de acolo, nici la intrarea în portul Constanţa de o mărire materială unică, precum a fost mărimea lui spirituală - spre a fi o fală unică a ţării şi a Bisericii noastre în faţa tuturor celor mai apropiaţi şi a celor mai depărtaţi - care vin să calce pe acest pământ, să respire acest aer, să se lumineze de acest suflu divin şi unic - revărsat direct şi tainic din cer prin acest profet, geniu, martir şi sfânt, peste pământul, peste aerul, peste viitorul nostru românesc şi creştinesc.
Dar i-am ridicat acest gigantic monument în sufletele noastre, în structura noastră, în idealul nostru - şi i-l împodobim necurmat cu tot ce poate rodi pentru Domnul nostru mai frumos din odraslele mlădiţelor noastre altoite de el.
Şi la dimensiunea posibilităţilor şi primejdiilor noastre, imaginea muritoare a lui celui nemuritor. Cununile florilor care se veştejesc, ofranda simţită, duioasă şi dulce a florilor dragostei noastre faţă de el care nu se vor veşteji niciodată.
Toată ideea acestui monument unic şi tot ajutorul pentru ridicarea lui, le-am avut numai de la Domnul. Slavă Lui pentru toate. Acum pot să meargă fraţii şi surorile, copiii lui duhovniceşti, oricând şi oricâţi acolo, fără să întrebe pe nimeni. Îl vor afla cu uşurinţă. E un mormânt viu şi tânăr, care predică neîncetat şi tuturor celor care vin sau trec pe acolo.
Spre sfârşitul anului, trecând prin Sibiu, împreună cu nişte suflete scumpe, am inventat pretextul unor tipărituri pentru a intra în curtea consistoriului mitropolitan acolo unde se află tipografia care a fost cândva a Oastei Domnului, averea câştigată cu sânge şi sudoare, cu lacrimi şi rugăciune de către părintele nostru Iosif Trifa, cu tot ce a putut el avea material şi spiritual. Doream s-o mai văd o dată şi s-o arat şi dragilor mei, pe Mireasa Vântului, frumoasa tipografie cumpărată şi adusă de părintele Iosif din Germania, în anul 1929. Pentru a o pune cu toată dragostea şi râvna inimii lui în slujba Domnului şi a sfintei Sale Lucrări, Oastea Sa... Dar a fost răpită după nici zece ani cu nedreptate şi silnicie de către mitropolitul Bălan, care îl strânsese de gât pe părintele nostru martir şi sfânt... După ce i-a luat totul, iar în urmă şi viaţa prin metodele nemiloasei schingiuiri, i-a furat printr-o judecată sumară, necinstită şi hrăpăreaţă şi această unică oiţă scumpă a săracului lui Hristos...
...Am revăzut-o pe draga noastră Mireasă - după 43 de ani de la despărţirea noastră din aprilie 1938, când ne tipărise ea ultimul nostru număr din foaia Glasul Dreptăţii. Atunci acelaşi hrăpăreţ şi răzbunător Bălan, a sugrumat foaia, a confiscat tipografia - iar pe noi ne-a izgonit, împrăştiindu-ne pe toţi.
Lucra tot cu aceeaşi hărnicie, chinuită şi apăsată de robia aceasta atât de îndelungă la acest acaparator nedrept. Am stat privind-o printre lacrimi cum trudea tăcută şi îndurerată... Şi sufletul mi-l răscoleau şi mi-l răvăşeau atâtea dureroase amintiri din tinereţea noastră şi a ei. Ce fericită muncea ea atunci în primii ei ani tineri şi frumoşi, împreună cu noi în slujba lui Isus Biruitorul, apoi a Glasului Dreptăţii, cărţile noastre, calendarele, poeziile, cântările dragostei noastre dintâi. Atunci cânta lucrând - acum geme... Închid ochii şi-i văd pe toţi cei ce lucrau atunci atât de harnici în jurul ei - iar eu un tinerel cu păr bălai şi cu braţele pline de corecturi ori cu primele exemplare - mergeam grăbit spre sanatoriul Wakemann să le duc părintelui care mă aştepta...
Acum cei ce ne-au răpit-o o ţin priponită aici - şi o muncesc fără milă. Nu mai au nici o altă maşină, iar de lucru au zi şi noapte. Vechiturile lor cele de demult s-au prăpădit şi odată ce au luat-o pradă de război pe frumoasa şi harnica noastră maşină tânără, nu s-au mai gândit să-şi cumpere alta. Au pus toate sarcinile lor pe umerii ei - şi acum o silesc să tragă întruna la acest jug greu, fără nici o milă. Doar nu-i a lor, nu-i doare...
Mă uitam la cel ce o supraveghea acum încruntat şi greoi - şi mă gândeam la maşinistul nostru sprinten şi atent de odinioară - care o îngrijea şi o păzea cu atâta dragoste şi tandreţe, într-adevăr ca pe o mireasă dragă şi scumpă.
O, Doamne adu înapoi pe prinşii noştri de război, ca pe nişte râuri din partea de miazăzi.
Fă Doamne ca cei ce au semănat cu lacrimi, să se întoarcă cu cântări de veselie. Şi cei ce au umblat plângând atâţia ani - când şi-au aruncat sămânţa, să se întoarcă cu veselie când îşi vor strânge snopii.
Şi aceasta care munceşte de atâţia zeci de ani aici gemând, să se întoarcă la casa şi dragostea ei dintâi, cântând şi plângând de bucuria unei întâlniri fără despărţire şi pentru o libertate veşnică, fără nici o robie.
Amin.
Slăvit să fie Domnul!