Cap. 6 - Alte amare adevăruri
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 4
„O, Revelație Divină
fă ochii orbi și mintea grea
ca Adevărul nici prea tulbur, -
nici prea târziu
a Ți-l vedea”.
În tot cursul anului 1981 am avut multe necazuri și din pricina unor frați în inima cărora vrăjmașul și ispititorul strecurase ispita geloziei și invidiei. Vorbirile lor de rău împotriva mea ajunseseră până la urechile stăpânirii lumești - urechi care în privința aceasta sunt atât de lungi și de ascuțite. Iar oamenii aceștia fiind atât de bănuitori și de potrivnici căutau să afle dacă nu cumva mi-ar putea face vreun rău folosindu-se de slăbiciunea acestor biete suflete chinuite.
În ziua de 3 martie eram acasă în patul meu bolnav și singur când iarăși îmi intrară în casă doi... Totdeauna vin cel puțin doi. Unul îmi era bine cunoscut - era căpitanul cel înalt și cotrobăitor care mă chinuise tot timpul de când mă eliberasem în 1964. De multe ori veniseră la mine tot ei cei doi: el și cu maiorul care îmi luase cutia de casete și de multe alte ori caietele, corespondența, cărțile... Mă obișnuisem cu ei și mă gândeam de fiecare dată să le vorbesc cât pot și lor despre Dumnezeu, despre voia Lui, despre conștiință și despre Judecată, pe când ei mă înjurau, mă bruscau, mă amenințau furioși. Despre unele dintre aceste discuții ale mele cu ei cu ocazia diferitelor anchete și percheziții am tot vorbit destul de mult, - poate chiar și prea mult - în trecut. Dar cum să fac să nu spun dacă așa a fost și dacă simțeam că așa trebuie să fac. De fiecare dată mă gândeam că poate fi ultima mea stare de vorbă cu ei - și mă temeam de Domnul să tac și să nu le spun. Și că ne vom mai întâlni odată în fața Judecății lui Dumnezeu. Și doream să nu fiu învinuit că din frica lor sau din rușinea de Numele Domnului nu le-am spus.
Așa că fie că mă înjură fie că nu, eu le voi spune oricând voi putea câte un cuvânt potrivit. Și le-am spus. Odată la ultima anchetă de la Beiuș i-am spus maiorului foarte hotărât:
- Vă rog să nu mai înjurați Numele Cel Sfânt al lui Dumnezeu, că nu mai declar nimic.
- Da ce, te-am jignit?
- Pe mine puteți să mă jigniți oricum vreți dar să nu mai înjurați Numele Cel Sfânt al lui Dumnezeu...
- Dumnezeu, Dumnezeu - zise el scrâșnind nervos și pufăind pe nări plin de furie. Numai voi nebunii mai credeți în Dumnezeu și în poveștile astea prostești. Las-că vine ea vremea în curând că nimeni nu va mai crede în minciunile astea bisericești. Civilizația, cultura, tehnica vor spulbera pe totdeauna superstițiile astea!
- Da, - i-am răspuns eu privindu-l în ochi liniștit și semnificativ - până ce nu veți putea desființa suferința, bătrânețea și moartea, oamenii vor avea totdeauna nevoie de Dumnezeu. Și dv. veți avea odată cum nici nu vă puteți gândi, cea mai mare nevoie de Dumnezeu. Nu veți fi tot tânăr, tot tare, tot sus. Va veni vremea să fiți și bolnav și slab și jos. Veți vedea atunci câtă nevoie o să aveți de Dumnezeu. La ce vă vor folosi atunci tehnica, distracțiile, aventurile, filmele, cu ce vă vor ușura discuțiile și laudele acestora? Veți vedea atunci că nu veți mai suferi să vi se spună despre nimic... Veți avea nevoie numai de Dumnezeu. Nu veți dori nimic altceva decât pe Dumnezeu.
- Prostii!
- Bine!...
Și vai cât de curând a venit vremea aceea. Parcă i-am profețit.
La câtva timp după aceasta, cam un an - a mai venit la mine pentru ultima dată. Era tot cu ajutorul său căpitanul... După ce mi s-a mai scotocit iarăși printre lucruri, printre hârtii și a mai trebuit să răspund - după cum mă așteptam de fiecare dată - la niște întrebări, s-a așezat pe scaunul din fața patului pe care zăceam eu... Îl văzusem de la început neobișnuit de îngândurat și îl simțeam foarte apăsat de ceva. Acum din locul lui mă privea într-un fel ciudat și insistent, - simțeam că are ceva deosebit să-mi spună. Deodată privindu-mă în ochi îmi zise, parcă oftând:
- Domnule Dorz, noi am învățat multe de la dv.
- Numai dacă v-ar folosi, d-le maior.
- Să știți că și noi avem totuși un Dumnezeu.
- Dacă nu-L aveți acum, - i-am răspuns adânc mișcat de cuvintele astea - Îl veți avea. Nimeni nu poate până la urmă să trăiască și mai ales să moară fără Dumnezeu...
Atunci s-a ridicat, a venit la mine și cum stăteam culcat se aplecă și mă îmbrățișă sărutându-mă pe amândoi obrajii. Avea lacrimi în ochi... Eu plin de uimire nu știam cum să-mi explic aceasta... Era ceva cu totul neobișnuit din partea lui, - mai ales că acum era de față și celălalt.
După aceea zise celuilalt:
- Ghiță, hai să plecăm. Și se îndreptară spre ușă fără nici un alt cuvânt.
Eu făcui un efort, mă ridicai de pe pat și sprijinindu-mă de cârja mea, ieșii după ei până la poartă. Erau și soția și Florica venind după ei. Acolo în stradă în fața tuturora maiorul m-a mai îmbrățișat o dată, m-a sărutat pe amândoi obrajii iarăși cu lacrimi și mi-a zis un dureros:
- Rămas bun!...
Celălalt îmi dete și el mâna - și suindu-se în mașină plecară.
A fost ultima dată când l-am văzut. Mai târziu mi-am explicat eu toate acestea, dar acum nu puteam înțelege nimic.
Peste câteva luni când am mai fost cercetat, mi-a venit în casă numai căpitanul singur,
fără el. De la început l-am întrebat cu un aer naiv și mirat:
- Unde-i domnul maior? Nu l-am mai văzut demult!
- Nici n-ai să-l mai vezi niciodată - mi-a răspuns pe un ton mâhnit și grav.
- De ce, a ieșit la pensie, s-a mutat, este cumva bolnav?
Nu mi-a mai răspuns nimic. A întrebat altceva. A mai cerut niște relații, am mai dat o declarație - și a plecat.
La vreo două săptămâni după aceasta am citit la rubrica „Decese” din ultima pagină a ziarului local, anunțul morții lui, tipărit de șase ori la rând. Avea numai 47 de ani. Murise de cancer...
Se sfârșea așadar încă unul și ca toți ceilalți care direct ne chinuiseră și ne amenințaseră ani de zile. Plecaseră și ei tot cam așa. Unii și mai rău. Am mai scris asta și altădată vorbind despre alții. Doamne, ce la rând și ce repede s-au dus. Nici unii nu mai trăiesc.
Dar când am văzut că și sărmanul maiorul acesta a murit și mi-am adus aminte de ultima întâlnire cu el, m-am dat jos din pat, am îngenuncheat în fața lui Dumnezeu și cu lacrimi m-am rugat fierbinte și mult pentru iertarea și odihna sufletului său. Domnul să nu-i țină în seamă păcatele și pentru mărturisirea pe care a făcut-o în ultimele lui zile, să-i mântuiască sufletul și să-l așeze în Împărăția Sa. Cred că în ziua ultimei noastre întâlniri, presimțindu-și apropierea morții, el a venit la mine numai pentru a-mi arăta în felul acesta că el L-a primit pe Domnul Isus și că într-adevăr tot ce i-am spus de-a lungul anilor sau a citit în scrierile mele, l-a ajutat să-L afle și să-L aibă și el acum pe Dumnezeu...
Iată - mi-am zis eu - ce bine a fost că am ascultat de îndemnul Domnului și n-am tăcut când am fost în fața lor. Unii dintre ei sunt sigur că n-au disprețuit chiar totul. Pe undeva le-a rămas ceva în suflet. Iar în clipa cea grea a morții numai Domnul știe dacă nu s-au pocăit sincer ca tâlharul de pe cruce. Și nemărginita milă a Mântuitorului nostru i-a iertat și pe ei, ca pe acest suflet al cărui sfârșit atât de tragic m-a mișcat atât de adânc... Pe care l-am iertat din toată inima mea și m-am rugat cu lacrimi lui Dumnezeu. De fapt acest lucru îl făcusem și alte dăți pentru cei de dinaintea lui... Chiar și acum când scriu aici aceste lucruri mă rog pentru sufletele tuturor chinuitorilor noștri, care măcar în clipa morții își vor fi avut o adâncă părere de rău pentru cele ce le-au făcut. Căci mulți au făcut răul din obligația serviciului nefericit în care au ajuns pentru o pâine poate fără să-și dea seama. Ori din convingerile tendențioase care li s-au infiltrat și pe care în neștiința lor le-au urmat amăgiți și siliți tot așa.
Iată deci că n-a fost în zadar toată lupta mea și cu acest om de-a lungul celor patrusprezece ani de când am călătorit unul lângă altul această etapă din drumul atât de scurt al vieții de pe pământ. Într-adevăr iată că el a învățat ceva - și i-a folosit. Dacă și alții au învățat și ei și le-a folosit și lor, - atunci asta este tot ce merită să fie reținut din toate. Ranele s-au vindecat, usturimea s-a dus, suferințele s-au uitat - viața a trecut - așa cum a fost. Dar bucuria iertării, acoperirea dragostei, blândețea uitării pentru tot și pentru toate, ne este și ne va fi o mângâiere veșnică...
De-a lungul experiențelor mele eu am învățat acest mare adevăr și anume: cu oricare om care vine în fața mea... ori în fața oricărui om aș fi dus - eu să-l privesc și să-i vorbesc conștient de toată greutatea importanței veșnice a acestui moment. Nici o întâmplare nu este întâmplătoare. Dumnezeu îl aduce pe acest om la mine, ori mă duce pe mine la el, tocmai pentru ca să-i vorbesc despre sufletul său și despre Dumnezeul lui, cele două singure valori adevărate și eterne... Poate că data aceasta este ultima sau unica dată din viața mea ori din a lui când ne mai vedem și când am ocazia să-mi împlinesc datoria aceasta față de el.
Și apoi ne vom mai întâlni - sigur! - numai o singură dată în fața Scaunului Judecății lui Hristos. Să pot privi atunci cu liniște peste el în ochii lui Hristos. Și cu liniște pentru Hristos în ochii lui. În fața Domnului pentru că i-am spus ce fusesem dator să-i spun - și în fața lui pentru că făcusem ce puteam face pentru mântuirea sa.
Odată i-am mai spus și unui alt furios care venise să-mi ia Biblia și să mă insulte pentru râvna mea față de Dumnezeu!
- Domnule, dincolo de această uniformă ai și d-ta un suflet cu care poate foarte curând ai să mergi în fața Acelui Dumnezeu pe care Îl înjuri și Îl batjocorești acum, ca să dai socoteală de toate acestea. Ce vei face atunci? Nu-L mai înjura!
Și omul s-a domolit dintr-o dată, căutând încurcat dezvinovățiri... că el nu-i așa de rău. Că legea îl obligă, că pâinea lui... I-am răspuns liniștit:
- Legea nu-l obligă pe nimeni să fie fiară, ci să fie om. Dacă cel care aplică legea este om, el o aplică omenește, iar dacă este fiară o aplică sălbatic. Așa că nu legea este rea - ci omul care o aplică, fiindcă el o aplică așa cum este sufletul său. De aceea fiecare om trebuie să răspundă odată în fața Judecății lui Dumnezeu de felul cum a judecat el însuși, când a fost pus în această alternativă de a judeca pe altul... Nu va avea nici o dezvinovățire acuzând legea sau regimul pentru sălbăticia sa. Nu legea sau regimul l-a făcut rău. Ci diavolul l-a îndemnat să se facă rău - și el s-a făcut singur, fiindcă a vrut să se facă așa. Dacă n-ar fi vrut să se facă nu s-ar fi făcut. Au fost destui și mai sunt chiar și în locuri și în funcții de acestea, care sunt și au rămas totuși oameni... Noi am cunoscut și de unii și de alții - deși erau toți sub aceeași lege...
Acum, în acest 3 martie înlocuitorul maiorului venise la mine tot pe neașteptate, însoțit acum de un altul, unul nou, necunoscut.
Era un frig puternic atât în afară cât și înăuntru în casă. Stăteam zgribulit și îmbrăcat, acoperit cu toate țoalele pe care le aveam și tot în patul în care mă lăsaseră ultima dată.
- De ce stai în frigul ăsta fără foc? - mă întrebară frecându-și mâinile mirați amândoi.
- N-am lemne!
- De ce n-ai?
- Pentru că n-am pe ce să cumpăr!
- Cum n-ai, nu-ți primești plata de la serviciu?
- Nu. Dacă n-am putut să lucrez, mi-au cerut să-mi dau demisia și mi-am dat-o! Nu am nici un salar, nici pensie, nici măcar un ajutor social... Stau așa.
- Dar soția?
- Ea are o pensie de la Colectivă de 140 de lei pe lună.
- Trebuie să ne dai iarăși o declarație amănunțită în primul rând despre activitatea pe care ai depus-o în Oastea Domnului tot timpul trecut de când nu ne-am mai întâlnit și până azi: unde ai fost, pe cine ai întâlnit, ce ați vorbit, cine te-a mai vizitat - totul!
Al doilea: ce ai mai scris și ce cărți ți-au mai apărut în străinătate după Osana.
Al treilea: ce mai fac dezidenții din Oastea Domnului: Moldoveanu, Pop, Sergiu Grosu și ceilalți.
Al patrulea: relațiile și corespondența cu străinătatea.
Al cincilea: ce planuri mai ai pentru viitor, drumuri, vizite, etc. Pe urmă mai vedem noi. Dar repede și amănunțit.
Am scris și de data asta un răspuns la toate aceste întrebări care îmi mai fuseseră puse de sute de ori până acum... Cât mai pe scurt și cât mai în așa fel încât nimeni în afară de mine să nu mai fie implicat direct și să aibă de suferit ceva din asta, cum nu avuseseră nici în trecut. Apoi le-am predat declarația.
În tot timpul cât eu scriam, ei amândoi îmi cotrobăiau iarăși peste tot ca de obicei. Au mers în mica mea cămăruță de alături să vadă ce bogății am strâns acolo. Au găsit două borcane cu murături și unul cu marmeladă. Atâta aveam. Dar deschizând ușița îngustă și împingând-o prea tare, cum erau ei greoi și neobișnuiți cu de astea, ușița slabă s-a rupt iar pragul putred s-a sfărâmat sub picioarele lor.
S-au dus apoi iarăși în cămăruța Domnului să vadă ce-i și acolo și să-l introducă pe cel nou peste tot. Au mers singuri. Au luat și de acolo ce au găsit, doar niște cărți. Nu mai era ce fusese atunci când cu perdeaua pe care o crezuseră perete. Acum era numai peretele gol fără perdea. Apoi venind, cel nou, mă întrebă:
- Știi ce vorbesc despre d-ta frații dumitale?... cutare și cutare, și îmi spuse numele foarte cunoscute ale alor doi frați foarte cunoscuți.
- Știu domnule, - i-am răspuns eu cu amărăciune - dar acum nu mă mai interesează nimic. Dv. care vă interesați atât de mult de cinstea mea, de avuția mea și de viața mea, care m-ați cercetat și mă cunoașteți mai bine chiar și de cum mă cunosc eu însumi, aveți toate posibilitățile să verificați ce este adevărat și ce nu din tot ce se spune... Știu că se spune despre mine că am strâns nu știu ce mari avuții și sume de bani din scrierile mele, poftiți și uitați-vă! Vedeți ce avuții am și în ce condiții trăiesc.
Eu scriu de peste 50 de ani domnule... Am tipărit cărți, calendare, reviste poate în milioane de exemplare și acestea s-au vândut atât în țară cât și în străinătate în multe țări. Aș fi putut să-mi fac avuții numai din drepturile legale de autor după muncă mea cinstită și n-ar fi de mirare să am cele mai confortabile condiții, - dacă asta aș fi urmărit. Dar, după 50 de ani de muncă și de sacrificii, priviți în ce condiții materiale trăiesc, acum la bătrânețe și boală atât eu cât și soția mea... Stau într-un șopru în loc de casă, cu un cearșaf în loc de ușă acum în plină iarnă, cu soba rece și cu cămara goală. Fără salar, fără pensie, fără nici un fel de ajutor decât de la Dumnezeu.
Ca să vedeți câtă dreptate au cei pe care i-ați numit și cele de care mă învinuiesc ei și poate mulți alții. N-am spus asta și nu m-am plâns pentru toate acestea nimănui că nu vreau să fac paradă de sărăcie și plângeri de nedreptate nimănui. Nu v-aș fi spus-o nici dv. acum dacă nu m-aș vedea silit să vă explic adevărul stării mele și al afirmațiilor celor ce mă clevetesc, știu, și la dv. cu tot felul de vorbe rele. Ca să nu mă mai lăsați în pace nici acum după zeci de ani de zile, bătrân și bolnav, nici să trăiesc și nici să mor în pace...
Cei doi, mai rușinați ei decât mine de sărăcia mea, făcură un gest de dezgust cu fața și cu mâna ca și cum ar fi zis:
- Pârâtori mincinoși și murdari... Apoi poate izgoniți și de frigul din casă își făcură semn de plecare:
- Hai să mergem!
Și au ieșit...
Iată - mi-am zis apoi singur - cât de mare rău pot face în Lucrarea Domnului clevetitorii și pârâșii din gelozie și invidie. Cât de scârbiți de faptele acestora sunt chiar și acești oameni lumești - care până la urmă ar fi puși să-ți facă rău, - dar care cercetează totuși întâi și în cazuri de acestea se conving singuri de nemernicia celor care dau asemenea informații răuvoitoare numai cu gândul de a se răzbuna ori de a-și potoli ura lor vinovată față de frații lor. Cu atât mai mult cu cât pârâșii se pretind și credincioși, iar cei pârâți de ei sunt chiar dintre cei mai apropiați frați și cunoscuți ai lor.
O, cât de adevărată și de tristă este înștiințarea Domnului: veți fi dați în mâinile lor chiar de unii dintre frații și cei mai apropiați ai voștri. Vai de acela însă prin care vine prilejul de poticnire... Da Doamne, într-adevăr...
Eu știu metodele acestora, căci pentru a vârî îndoiala și neîncrederea printre frați, spuneau uneori lucruri rele unora pe care le-ar fi spus alții despre ei. Și celorlalți la fel le spuneau despre aceștia... Și nu aș fi crezut nici ce-mi spusese el despre cei doi frați, dacă nu aș fi aflat asta chiar cu două zile înainte în timp ce vorbeam cu un al treilea frate care mi-a spus cu durere ce i-au zis lui aceștia - ceea ce-mi spusese mie securistul acum. Încă fratele îmi dezvăluia că unul dintre acești frați l-a și avertizat: - Să vezi ce-o să i se întâmple lui Dorz numai, peste câteva zile... Și într-adevăr iată cum s-a și întâmplat.
O, voi cei care vreți să mă ascultați, cutremurați-vă și feriți-vă cu groază de orice păcat. Dar mai ales feriți-vă să nu faceți acest mare și veșnic păcat al vânzării de frați. Nu lăsați să vă încolțească nici în mintea și nici în inima voastră nici cel mai mic gând de gelozie ori pizmă împotriva nimănui și pentru nimic. Căci nu-i păcat mai greu și mai de neiertat ca acela de a urî și de a pârî pe frați. Spune Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu că un astfel de om care păcătuiește împotriva dragostei de frați, chiar dacă și-ar da apoi trupul său să fie ars de viu, nu-i va mai folosi la nimic, ci va fi osândit pe veci fără nici o cruțare (1 Cor. 13,1-7). Iar Sfinții Părinți tot așa au spus: „Nici sângele martiriului nu spală de peste cineva păcatul vânzării de frați”.
Domnul nostru Isus Hristos, Marele și Milostivul Judecător să Se îndure și să aibă milă de toate acele suflete nenorocite care s-au și lăsat otrăvite de Satana cu acest păcat de moarte.
Doamne Duhule Sfinte, trezește-le acestora mintea și zdrobește-le inima cu o pocăință amară și cu lacrimi fierbinți pentru ceea ce fac, - până încă nu s-au prăbușit pe veci în flăcările iadului - mai roșii ca scrisul pixului lor și mai negre ca întunericul din sufletele lor.
Totuși și în vara acestui an Dumnezeu ne-a binecuvântat din plin cu o mare mulțime de nunți frățești în toată țara. Precum și cu un timp oarecum mai liniștit din partea stăpânirii lumești. Astfel că am avut câteva bune prilejuri de întâlnire cu mulți frați. Și de lucru mai apropiat cu tinerii care aveau de la Dumnezeu darul poeziei și al compunerii de melodii frumoase pentru cântările noastre.
Întâlnirile acestea cu tinerele talente erau atât de necesare și atât de fericite pentru noi toți. Pentru că în felul acesta se apropiau sufletele, se conturau datoriile, se limpezea orientarea, se zidea colaborarea sfântă în Hristos. Se stimulau și se perfecționau tinerele talente care vor lucra și trebuiesc ajutate să lucreze tot mai frumos pentru Domnul și pentru scopurile Lui.
Dar totdeauna când mai încetează necazurile dinafară, încep să crească cele dinăuntru, căci Satana nu doarme niciodată. Iar acum avem nevoia cea mai mare de veghere și armonie, căci adunările Domnului cresc, iar nevoia de lucrători este din ce în ce mai mare. O mare mulțime de suflete noi - și mai ales tinere - vin și se adaugă la poporul lui Dumnezeu. Îți crește inima cât o pâine mare și rumenă în cuptor când vezi sutele și miile de suflete venind și ascultând cu nesaț Cuvântul Domnului, ori cântându-I cântările Lui cu ochii scăldați în lacrimi și cu fețele scăldate în lumină.
Doamne și Dumnezeul nostru, cum să Te slăvim noi pe Tine în chip mai strălucit, căci suntem nebuni de bucurie când vedem cum crește numărul și dragostea copiilor Tăi în poporul nostru - și cum chiar în fața potrivnicilor noștri ne ungi capul cu atâta untdelemn și ne umpli paharul de dă peste el!...
Încă din primăvara anului 1981 când au fost în țară raționalizate principalele alimente, cum sunt pâinea, carnea, zahărul, uleiul, untul - Duhul Domnului ne-a pus în inimă gândul cum să procedăm în viitor, mai ales la nunțile noastre să rezolvăm problema hranei trupești, problema celor două mese care trebuiau gătite pentru nuntași. Cea de sâmbătă noaptea după ce se termina prima parte a programului duhovnicesc. Și cea de duminică după venirea de la slujba și cununia mirilor de la biserică. Căci nunțile noastre se desfășurau acum cam după programul următor:
Toți nuntașii au grijă să fie prezenți la cortul nunții de sâmbătă seara. Corturile construite din timp cu munca frățească sunt largi și spațioase de câte 3-400 de metri pătrați și chiar mai mari, acoperite cu prelate și prevăzute cu bănci și mese din scânduri pe toată lungimea cortului. O scândură de bancă și una de masă. Ca să se poată și asculta și lua masa fără prea multă mișcare. Totul este pregătit în așa fel încât să încapă cam câte sute ori mii de nuntași se crede că vor veni. În mijlocul cortului se așează un loc mai înalt pentru masa la care vor sta mirii și cei din anturajul lor. Jur-împrejurul pereților cortului sunt așezate covoare ori pături lucrate frumos, atât pentru adăpost cât și pentru decorul modest dar frumos al locului de sărbătoare. La spatele mesei mirilor, ca și peste tot în cort sunt atârnate icoane, tablouri biblice și versete sfinte. La intrarea nunții și în mijloc, cu litere mari stă totdeauna salutul nostru scump și sfânt: Slăvit să fie Domnul.
Prima parte a programului începe după cum am amintit de sâmbătă seara cel mai târziu la ora 8 pe orice anotimp, în felul după cum încep de fapt toate adunările noastre.
Se rostește cu glas rar, tare și profund mișcat rugăciunea și invocarea Duhului Sfânt „Împărate Ceresc”. Apoi se cântă cu toții Sfinte Dumnezeule (de trei ori) după felul cum se cântă la sfintele noastre slujbe bisericești. Apoi se rostește iarăși cu aceeași voce Tatăl nostru, care se continuă cu rugăciunea liberă de laudă și cerere pentru prezența și binecuvântarea lui Dumnezeu peste miri, peste nuntași, peste Cuvântul mărturisit, peste toți și peste toate. Urmează apoi o cântare de rugăciune ori de mulțumire, după care se așează cu toții începând vorbirile, cântările și toate cele pregătite pentru desfătarea sufletească. Toți care se ridică la cuvânt ori pentru recitări încep de fiecare dată făcându-și cu respect și evlavie semnul Crucii. Se aleg totdeauna vorbitorii cei mai buni, poeziile cele mai frumoase, cântările cele mai cunoscute pentru a putea cânta cu toții... Lângă masa mirilor, se așează de obicei cântăreții din instrumente și din voce care susțin cu înflăcărare atmosfera de bucurie și de înălțare sufletească, înconjurați de mulțimea tinerilor frați și surori care ridică cu cântările lor în slavă toate sufletele. De obicei se montează acolo o stație de amplificare - și totul se aude până în depărtări.
În jurul orei unu din noapte se face încheierea primei părți a petrecerii duhovnicești cu o fierbinte rugăciune de mulțumire.
Urmează o pauză cam de două ore pentru o masă simplă - de obicei un singur fel de mâncare scăzută, după care cei mai obosiți și mai slabi merg la culcare pentru o odihnă de 3-4 ore până dimineața pe la ora 7-8 când începe partea a doua a sărbătorii. Dar cei mai mulți frați fiind tineri și rezistenți, nu se duc nicăieri ci rămân mai departe în cort unde se continuă petrecerea numai cu cântări, poezii, scurte scenete, piese religioase ori diafilme biblice, - până la adunarea tuturor din nou și la începerea programului duminical. Acest program format tot ca și cel de sâmbătă seara se continuă până la ora zece când se face rugăciunea de mulțumire pentru plecarea la biserică.
După rugăciunea nașului și a nașei, urmează întâi rugăciunea mirelui, apoi a miresei, care mulțumesc întâi Domnului pentru bucuria lor de astăzi, apoi părinților lor trupești și sufletești precum și cererea binecuvântării lui Dumnezeu peste taina nunții lor și pentru toată viața lor de aici și din veșnicie.
În timpul unei cântări mirii și nașii împreună cu însoțitorii lor se încolonează pentru plecarea la cununie. Toată nunta ori cea mai mare parte - îndeosebi tineretul - se încolonează frumos în frunte cu cântăreții din instrumente în urma mirilor - și merg așa în ordine și cântând cele mai frumoase cântări până când intră în biserică. Acolo se ascultă Sf. Liturghie până la sfârșit, după care începe slujba cununiei, încheiată iarăși cu o cântare frățească, îndeosebi cântarea:
În slujba Ta Isuse
În slujba Ta Isuse, de tineri am pornit
îndreaptă-ne Tu pașii pe drumul Tău slăvit
cu-a Ta putere umple Cuvântul ce-L purtăm
lumină și iubire mereu să semănăm.
Să spunem tuturora de harul Tău bogat
să vină toți să afle iertarea de păcat
să ducem pân-la moarte mărturisirea Ta
în slujba mântuirii învredniciți de ea.
Cu-o dragoste fierbinte și-un suflet fericit
să-Ți dăruim Isuse tot ce ne-ai dăruit
ca la sfârșitul luptei măreț încununat
să moștenim răsplata spre care-am alergat...
După aceea din biserică se întorc din nou la locul nunții unde se întâlnesc cu cei care fie că n-au mers la biserică rămânând pentru continuarea petrecerii în cort, fie că au mai venit între timp.
La intrarea în cort și la așezarea lor din nou în jurul mesei pentru un alt scurt program mai ales de cântare și mulțumire, toată nunta în picioare, în modul cel mai solemn și într-un singur glas cântă cântarea de sărbătoare și binecuvântare a mirilor:
Mireasă și mire
Mireasă și mire fiți bine veniți
Hristos să vă binecuvânte
noi nunta întreagă cântând fericiți
cu drag vă ieșim înainte
Bine-ați venit, bine-ați venit
mireasă iubită și mire iubit
de Domnul Iubirii, de nunta de frați
fiți binecuvântați, fiți binecuvântați.
Mireasă și mire plăcuți și curați
azi harul ceresc vă-nveșmântă
voi taina divină acum ne-arătați
Hristos și Biserica-I Sfântă.
Cum Domnul iubește Biserica Lui
L-ascultă cu-o dragoste-aleasă
așa tu mireasă la soț să-ți supui
voința mereu credincioasă.
Cum Domnul iubește Biserica Sa
și-alături Și-o ține-n vecie
tu mire iubește-ți mireasa căci ea
de Domnul ți-e dată soție.
Iubirea eternă vă țină legați
în cea mai curată unire
prin orișice lupte alături să stați
statornici în crez și-n iubire.
Acum o cunună v-așează Hristos
și-o taină cerească vă leagă
așa să rămâneți pe-un drum luminos
cu Domnul viața întreagă.
Alături la bine și-alături la greu
să duceți lucrarea-mpreună
aici o chemare vă dă Dumnezeu
și-n ceruri o sfântă cunună...
După cântarea aceasta se face o rugăciune puternică de mulțumire și încă o dată o stăruitoare cerere de binecuvântare peste cei doi miri asupra cărora Tatăl Ceresc Și-a dat binecuvântarea iar biserica și comunitatea frățească le-a însoțit taina nunții cu dragoste și rugăciune.
Apoi se așează masa pentru cei care nu se grăbesc să plece, pentru că unii pleacă având drum mai lung de făcut.
În unele locuri, unde partea cea mai mare a nuntașilor trebuie să plece, nunta se încheie aici. În alte locuri unde partea cea mai mare sunt din loc ori din apropiere, nunta începe din nou cu alt program până seara...
Când petrecem la acest fel de nunți ni se pare că trăim într-o altă lume, undeva în zone cerești de vis și nu aici în lumea în care suntem în realitate. Ce transformare ca de la cer la pământ a făcut Oastea Domnului și în felul cum se țineau nunțile înainte - și cum se țin acum. Ca și în celelalte evenimente religioase din viața creștinului: botezul, aniversarea și chiar privegherile și parastasul, dar mai ales nunta era împreunată și întinată cu tot felul de beții, de jocuri, de obiceiuri și murdării păgânești și destrăbălate. Era o grozăvie numai să vezi și să auzi ce se petrece pe la astfel de nunți nu numai până la biserică ori după ea ci înăuntrul bisericii...
Iar acum, iată ce transformare cerească s-a petrecut și aici. Nici un fel de băuturi alcoolice, nici un fel de petreceri și cuvinte desfrânate. Nici o nemulțumire sau ceartă. Totul de la început și până la sfârșit se desfășoară în cea mai fericită și dulce părtășie, în cea mai sfântă atmosferă, în cea mai binecuvântată ordine.
Nefăcându-se risipă de bani pentru băuturi, distracții și muzică lumească, - nu se fac nici cheltuieli și datorii decât pentru puțina mâncare, cu care toți se mulțumesc oricum ar fi, căci nu pentru hrana aceasta trupească vin ei, - ci pentru hrana cealaltă, pentru cea sufletească. Dacă aceasta este din belșug, nimeni nu întreabă sau cârtește de cealaltă. Ba unii frați și surori consideră că este mult mai folositor pentru ei să se lipsească de tot de grija lumească, pentru a nu-și tulbura cu nimic atenția și preocuparea de cealaltă. Mâncare și somn mai aflu eu și acasă - zicea un frate - dar desfătări sufletești ca acestea sunt atât de rare. De ce să le las pe astea veșnice și să mă ocup de cele trecătoare? A răbdat destul sufletul pentru trup, acum mai rabdă puțin și trupul pentru suflet....
Frumoasă este și mărturia dată de toată coloana și cântările minunate - atât la mergerea nuntașilor la biserică pentru cununie, cât și la întoarcerea lor înapoi. În unele locuri nu ni s-a dat voie să cântăm cu vocea, dar au cântat instrumentele. Și nu ni s-a dat voie să vorbim la biserică, dar a vorbit tot timpul purtarea ordonată și cuviincioasă a fraților și surorilor noastre uimind pe toți cei care nu mai văzuseră niciodată astfel de nunți, decât din cele destrăbălate și nebunești care nu seamănă a nimic creștinesc și nici măcar omenesc.
Domnul să fie slăvit și pentru această uriașă schimbare petrecută în viața poporului nostru prin părintele Iosif Trifa și prin Oastea Domnului. Astfel de nunți se petrec acum în număr tot mai mare pe toată suprafața țării noastre influențând în bine și pe ale celorlalți... Chiar și pe ale celor din alte culte care în unele cazuri aproape că nu se deosebeau de cele lumești. Fiind și la acestea aproape numai glume, bancuri și povestiri cu înțeles îndoielnic, - și aproape întotdeauna și băuturi alcoolice... lucru care la nunțile noastre ostășești nici nu se poate pomeni.
Strângerea darurilor pentru miri se face foarte discret și departe de orice publicitate zgomotoasă, cu scopul urât și lacom a stoarcerii de cât mai mulți bani. La ieșirea din cort ori în clipa plecării se așează un coș acoperit cu un ștergar. În acest coș, la ieșire fiecare pune cu mâna sa în tăcere și în ascuns atâta cât este puterea sa și cât a hotărât în inimă să dea pentru cinstirea și ajutorarea mirilor și a familiei care se întemeiază acum. Cei care au dorința să dea mai la vedere, ori să le dea obiecte de bucătărie și altceva, le oferă tot atunci pe masă ori sub masă. Înaintea mirilor care așteaptă acolo până ce se încheie nunta și pleacă toți nuntașii. Totul încheindu-se cu cântarea „Cuvine-se cu adevărat...” și „Fie Numele Domnului binecuvântat de acum și până-n veac...”
Cam asta este, în mare, - felul în care se desfășoară nunțile noastre. La aceste nunți se obișnuiește să ia parte tot mai mulți frați - fiindcă de obicei nu se fac invitații speciale. Când se află despre o nuntă undeva merg cu toții, fără să aștepte nimenea invitație, ori să se îngrijoreze că nu a fost invitat. Toți care vin sunt primiți cu o mare bucurie și ospătați fără nici o alegere. Stă fiecare unde găsește loc - și mănâncă ce i se aduce înainte. Nunta fiind o ocazie oficială vin toți, căci la celelalte ocazii, neavând autorizație sau încuviințare legală suntem totdeauna amenințați de împrăștiere, de amendă, ori chiar și de altceva mai rău.
Se înțelege deci că pentru un atât de mare număr de nuntași este nevoie și de o cheltuială destul de mare cu pregătirea celor două mese, chiar foarte simple, ca și de cele necesare: veselă, spațiu, materiale, bătaie de cap. Dar până la urmă cu ceea ce se adună totdeauna se acopăr aceste cheltuieli și încă și mai rămâne... Așa că niciodată nu se ivesc nemulțumiri pentru problemele astea.
Mai înainte însă se făcea în unele locuri și abuz... mai ales acolo unde cei cu nunta nu erau oameni destul de duhovnicești. Din pricina unor porniri lăudăroase, ori pentru mofturile unor rudenii, se făcea uneori risipă de câte 3-4 feluri de mâncare și alte pretenții lumești... Dar totdeauna unde s-a făcut așa au rămas în urmă multe nemulțumiri. Ori mâncare aruncată, ori cheltuieli neacoperite, ori alte multe întâmplări neplăcute și fețe nemulțumite... Astfel încet-încet lucrurile au revenit la făgașul cel bun, la felul cel modest, la întâietatea celor duhovnicești - și nemulțumirile au cam dispărut...
Desigur vor mai putea fi ispitiți și în viitor unii care fie dintr-o slăbiciune fie din alta să se lase iarăși amăgiți de gânduri firești spre a da mai multă întâietate pentru „partea Martei” cum se zicea mai înainte, decât pentru „partea Mariei” la nunțile noastre frățești. Aceștia n-au învățat nimic din pățania celor care au mai făcut așa - și s-au ars rău de tot... și vor face și ei la fel... Dar toți cei care vor face la fel, vor păți și în viitor tot la fel, fiindcă nu poți face răul ca să iese binele din el. Nu poți face și voia lumii și voia lui Dumnezeu. Mai bine numai voia lui Dumnezeu. Și dacă se supără lumea, să se supere. Căci și așa pe voia și placul lumii nu poți să faci niciodată. Mai bine nici să nu vrei de la început și întru nimic decât voia lui Dumnezeu și plăcerea celor ce-L iubesc pe El...
Revelioanele noastre, nopțile Domnului, de Anul Nou ori de sărbătorile cele mari, sunt pentru noi iarăși alte prilejuri fericite de o petrecere împreună cu Domnul și cu frații. Pe la începuturile Oastei și în primii ei ani, aceste nopți ale Domnului se țineau de multe ori pe an și de seara până dimineața în Cuvântul Domnului, în cântări, rugăciuni și alte forme de petrecere duhovnicească. Cu aceste îndeletniciri sfinte treceam dintr-o sărbătoare în alta, dintr-un an în altul, cu un bilanț și cu un legământ împlinit frumos și fericit. Cu o mulțumire pentru trecut și cu o promisiune pentru viitor...
Ce mare deosebire și schimbare a făcut acum Oastea Domnului și în privința acestora!
După revelionul noului an 1982 n-am mai putut pleca de acasă nicăieri până în 12 februarie la Sibiu pentru adunarea de reculegere și rugăciune de la mormântul părintelui Iosif, - adunare care se ține după cum se știe totdeauna aici în amintirea zilei când el a trecut la Domnul. Se împlineau 44 de ani din 12 februarie 1938.
În acest an de ziua asta era la Sibiu o zăpadă mare și un ger puternic. Cu toate acestea ne-am aflat la mormânt foarte mulți frați și surori veniți aici din toate părțile țării. S-au rostit aici de lângă crucea neuitată a mormântului acestuia nemuritor, înlăcrimate rugăciuni de mulțumire către Dumnezeu pentru el, din partea tuturor celor prezenți. Și fierbinți înnoiri de legăminte până la moarte pe calea Domnului și în Lucrarea Oastei Lui, după pilda marelui nostru părinte și înaintaș.
Cu ocazia acelei adunări, cineva din Sibiu mi-a spus că la fr. Roșianu Vasile îmi sunt aduse niște cărți religioase. Și să merg acolo să le ridic. M-am bucurat nespus de mult de vestea aceasta pentru că este atât de mare nevoie de această hrană sufletească. Dar din cauza frigului mare și a lipsei de mijloace cu care să le pot duce, am amânat în ziua aceea ridicarea cărților mele, pentru o altă ocazie! Tot ce s-a putut face atunci, în afară de cele mărturisite aici - fac parte din acele adevăruri cărora nu le-a venit încă vremea să fie spuse. Dar în ultima sâmbătă din acel februarie trebuind să merg la Cluj pentru boala mea, am găzduit la familia fraților Sandu și Augustin Pop. Acești doi frați din Cluj tocmai își cumpăraseră o mașină personală pe care îmi spuneau că doresc să o pună și în slujba Domnului. Că dacă este cumva nevoie de un drum pentru Domnul și Lucrarea Lui să le spun, căci ei doresc din toată inima să-l facă.
M-am bucurat mult de această promisiune a lor și le-am spus de Sibiu. I-am rugat să vină până acolo, să-mi ia cărțile și să le aducă până la ei acasă, de unde urma ca mai târziu, după venirea mea de la tratamentul medical să le duc acasă.
Am convenit astfel ca pe ziua de 6 martie să ne întâlnim în Sibiu la mormântul părintelui Iosif. De acolo ei vor lua cărțile și vor pleca spre Cluj, iar eu cu fr. Ghiță, cumnatul lor care va veni și el cu mașina lui tot atunci, mă va lua cu el spre Brașov pentru tratament la Covasna.
Numai că nu știu cine și cum a aflat despre înțelegerea noastră și ne-a urmărit încă de la întâlnirea din cimitir. Așa că după ce am luat cărțile de la fr. Roșianu, ei au plecat spre Cluj iar noi spre Brașov.
La trecerea prin Alba Iulia, pe strada Horea nr. 10, unde locuia fr. Lucian Rus și la care ei au intrat pentru câteva minute ca să o vadă pe sora Victoria care era bolnavă, - miliția care îi urmărise i-a oprit și i-a controlat. Li s-au luat cărțile aflate și ei au fost duși la miliția orașului unde au fost anchetați aspru și li s-au luat declarații. Tot atunci i s-a făcut o severă percheziție fr. Lucian și i s-au luat cele câteva cărți cele vechi religioase pe care le avea, precum și o mașină de scris veche la care băiatul lui Ovidiu de 16 ani învăța să scrie niște poezii pe care i le dasem eu.
La anchetă frații de la Cluj au declarat cum le spusesem eu că dacă vor fi întrebați să spună că pachetele cu cărți erau ale mele și că eu i-am rugat doar atât: să mi le ducă până acasă la ei de unde urma ca să le iau eu mai târziu să le duc la mine... E adevărat că fr. Sandu încercase să mă apere - dar a fost constrâns să declare cum au vrut ei. A doua zi miliția din Alba Iulia i-a dus pe frați la Sibiu unde a urmat altă anchetă cu percheziție și la fr. Roșianu căruia i-au aflat și lui câteva cărți, arestându-l și anchetându-l și pe el.
Încă în aceeași noapte îi făcuse percheziție și fr. Ghiță și Marta din Brașov, cel cu care venisem eu de la Sibiu și la care lăsasem un pachet cu Osana și cu Biblii, pentru a le lua ulterior. I-au fost confiscate cărțile aflate în casă și ale lui și ale mele. Dimineața el a venit repede până la mine la stațiune și mi-a spus tot ce se întâmplase.
Îndată după aceste întâmplări am fost căutat la telefonul stațiunii de către cineva de la miliția din Covasna și care mi-a pus foarte aspru în vedere ca imediat ce mi se termină tratamentul, să mă prezint la miliția municipiului Alba Iulia unde sunt obligat să dau niște relații.
Am stat la Covasna până la terminarea tratamentului și numai după 2 săptămâni m-am dus. În timpul acesta am terminat lucrul la Vol. 10 de Cântări Nemuritoare. Presimțeam puternic că trebuie să mă grăbesc pentru a nu-mi rămâne lucrul neterminat, dacă se întâmplă ceva cu mine. Anul trecut tot aici profitând de cele câteva zile liniștite am terminat al treilea caiet de proverbe versificate Cărările Înțelepciunii. Ce mult regret că prea multe din lucrările mele a trebuit să le fac prea în grabă mare când dintr-un motiv când din altul, sub presiunea timpului ori a amenințărilor, adesea fără a mai putea să le revăd a doua oară. Ce ușor se observă această grabă păgubitoare asupra calității lor. Îmi cer din toată inima și cu durere iertare întâi Domnului meu și semenilor mei pentru aceasta. Și apoi lucrului meu însuși pe care l-am trimis așa în cer și în lume. Și care nu poate mărturisi despre mine așa frumos cum aș fi dorit și cum ar fi trebuit să poată.
Pe ziua de 30 martie seara eram la Alba Iulia, pregătit ca a doua zi la ora 8 să fiu la miliția orașului pentru cercetările la care eram chemat. Am rămas peste noapte la casa fr. Lucian Rus, unde am aflat despre tot ce se întâmplase la confiscarea cărților noastre și la percheziția din casa lui. Frații care participaseră la confiscarea cărților povesteau cum în prezența lor, atât cei ce luaseră cărțile cât și alții luau din cărți umplându-și buzunarele ori gențile, ori ascunzând-le pe sub haine pentru a le lua acasă. Am mulțumit sincer Domnului pentru că măcar în felul acesta El le dă și acestor oameni prilejul ca să afle Cuvântul Său mântuitor. Cine știe câți dintre ei, ca și maiorul care mă îmbrățișase înainte de moartea sa vor fi și ei binecuvântați de Dumnezeu cu pocăință și iertare prin citirea acestor cărți. Slăvit să fie Domnul, dacă și acest necaz al nostru va fi spre osânda veșnică a unora dintre cei ce ne-au vândut ori ne-au pedepsit nevinovați, - să facă El ca să fie și spre mântuirea veșnică a acelora care folosindu-se tot de acest necaz al nostru, vor alege prin pocăință iertarea Acelui Hristos, pentru Numele Căruia eram noi dați acum și în mâinile lor. Dacă ploaia și zăpada care cad pe pământ și nu se întorc înapoi până ce îl fac să rodească, nici sfintele cuvinte ale cărților noastre - ajunse la ei, să nu rămână fără rost.
Astfel în dimineața zilei de 31 martie la ora 8 eram iarăși cu Domnul meu Isus Hristos, prezent la miliția orașului Alba Iulia, spunând ofițerului de serviciu cine sunt și pentru ce am venit.
Îndată am fost chemat la un civil mai în vârstă cu o înfățișare mai inteligentă și cu o atitudine de pisică blândă. De altfel fețele acestea inteligente știu să aibă o astfel de atitudine chiar și atunci când îți pregătesc cea mai nemiloasă cursă. Așa cum văd că ni se pregătește nouă acum. Mi-a spus că este colonel și că el se ocupă de problema noastră.
Au urmat trei zile lungi de anchete și cercetări - ca pentru cine știe ce crimă de uneltire primejdioasă împotriva țării. Fața la început părând blândă și binevoitoare știa să se transforme uneori în toate nuanțele asprimii și amenințării. Mai ales în prima zi. Mai târziu am aflat că și față de ceilalți frați știuse să fie și mult mai dur.
După ce a obținut ceea ce voia, adică recunoașterea mea liniștită că toate cărțile îmi aparțin mie, că eu le-am scris și le-am tipărit, - a doua zi m-a dat în primire pentru câteva ceasuri la un ofițer tânăr care doar trebuia să-mi transcrie declarația mea la mașina de scris.
Acest ofițeraș, instruit probabil mai dinainte, ori numai din caracterul său deformat de funcție și doctrină - m-a luat tare de la început cu niște cuvinte și expresii murdare pe care nici n-ar trebui să le poată rosti un om nici față de niște animale, - dar-mi-te față de un om bătrân care îi declaram cu respect și sinceritate tot adevărul de care nu-mi era nici rușine și nici frică... lăsându-l și pe acest anchetator ca și pe cel din 1959 de la Cluj să mă lege fără nici o împotrivire cu câte lanțuri voia...
Față de Sandu am aflat că folosiseră nu numai cuvinte murdare și tari, ci și scaunele și pumnii... Față de mine cred că s-ar fi bucurat să aibă numai un cât de mic motiv să le folosească la fel. Îngrozitor până la cel hal de înrăire pot fi făcuți să ajungă oamenii, pretinși inteligenți, manierați și culți...
Mie nu-mi făceau nici un rău aceste mojici josnice, fiindcă eram pregătit de la început să sufăr absolut orice comportare la care te poți aștepta din partea lor, înjurături, bătaie, orice. Știam de ce pot fi în stare. Voiam să-mi iau în întregime partea mea de vină ori de brutalități asupra mea fără să doresc să mi se scadă nimic din ea. Ba chiar să-mi fie dată mie și partea celorlalți. De aceea declarasem cu seninătate și cu liniște tot adevărul despre toate exact așa cum se petrecuseră... Dar acești oameni deveniți astfel de creaturi nu știau să trateze diferit pe om și om ci sadic și brutal ca și cum fiecare om care îi cade în pumni ar fi mai dinainte cunoscut și condamnat pentru cele mai mari crime și nelegiuiri. De aceea și eu mă aștept acum la orice nu numai de la acești oameni ci și de la Calea pe care am pornit și pentru care am fost rânduit.
Odată cu încheierea declarației, ar fi trebuit să se termine totul până la decizia procuraturii, dar nu s-a petrecut așa. Venind superiorul m-a luat din nou la întrebări. Voia acum să știe pe larg și amănunțit despre toată Istoria Oastei Domnului. Despre cauzele care au determinat apariția ei, despre începutul și desfășurarea ulterioară a activității ei. Despre toate evenimentele ei mai importante, - până astăzi.
- Despre toate acestea te rog să-mi vorbești cât mai amănunțit - zicea el - fiindcă este nevoie să le știu pentru a-mi fixa problema dv. în contextul general al evenimentelor și evoluției faptelor din Istoria Oastei Domnului.
Eu i-am zis:
- Mă bucur sincer de acest lucru indiferent cu ce gând faceți dv. ceea ce vreți să faceți... Totdeauna am dorit ca oricine se ocupă de noi să cunoască bine adevărul nostru pentru ca atitudinea și hotărârea care o va lua să fie în deplină cunoștință față de adevărul acesta. Căci numai astfel și responsabilitatea acelui om rămâne veșnică și întreagă.
De fiecare dată când am ajuns în fața cuiva care se ocupă de cauza Domnului simt că trăiesc un moment de importanță veșnică atât eu cât și cel din fața mea. Cum era cu Pilat în fața Mântuitorului. Ori cu Cezarul în fața sf. Pavel. Omul acesta poate niciodată nu va mai veni în fața mea, ori eu în fața lui decât la Judecata lui Hristos și pentru ca atunci să nu fiu găsit vinovat nici față de Hristos nici față de el, caut să mă port de pe acum în așa fel încât atunci să fiu liniștit și la Cel Dintâi și la cel din urmă... Ce bine ar face toți cei care se interesează despre adevăr, dacă ar face ca acest colonel care dorește acum a cunoaște limpede Lucrarea Oastei Domnului, apoi a o judeca.
- Domnule Dorz, - îmi zise el, eu v-am cunoscut pe dv. mai demult, v-am citit poeziile și unele lucrări și doream mult să stăm odată de vorbă împreună. Dar în alte condiții nu în astea...
- Nu-i nimic domnule colonel - i-am răspuns eu - mă bucur că dacă a trebuit să se întâmple și așa, măcar să am a face cu cineva care ne cunoaște nu cu un necunoscător al nostru. Cum am avut de atâtea ori în lungile noastre încercări de mai nainte când ne-au osândit pe nedrept cei care nu ne-au cunoscut și nici nu ne-au întrebat ca dv. ca să ne cunoască. Cei care nu ne cunoșteau nu-i prea mare mirare că ne-au judecat pe nedrept ori ne-au osândit chiar nejudecați. Acum cineva care ne cunoaște credem că ne va judeca cel puțin după dreptate.
- Pe mine mă preocupă de multă vreme problema Oastei Domnului, și adevărul ei istoric. Am dorit mult să aflu acest adevăr dintr-o sursă competentă dar până acum n-am avut această ocazie. Acum mă bucur că o am și vă rog să-mi descrieți cât mai detaliat totul după cum v-am mai cerut. Cine a înființat Oastea Domnului - și când? Ce rol au avut în ea preotul Iosif Trifa, mitropolitul Bălan, d-ta și alții? Știu și de învățătorul Marini de la Săsciori, dar el prin moartea lui grabnică n-a avut o prea mare importanță. Când a murit preotul Iosif Trifa și cum s-au desfășurat apoi evenimentele mai importante? Ce cărți a scris el? Câte reviste a scos? Ce denumiri au avut? Cum a fost cu tipografia? Dar d-ta ce cărți și ce reviste ai tipărit, înainte de 1948? Dar după? Ce rol a avut Viorel Trifa în Oaste? Dar Wurmbrandt, dar Moldoveanu? Când ați cerut legalizarea Oastei și cu cine ați stat de vorbă în problema asta? Câtă închisoare ai făcut - și unde?...
A trebuit să-i declar mai întâi verbal foarte amănunțit, - mai răspunzând pe parcurs și la alte întrebări privitoare la nelămuririle care le mai avea. I-am vorbit foarte cinstit și sincer, cald și deschis la toate. Iarăși nu avea de ce să-mi fie nici rușine și nici frică de nimeni și de nimic. Faptele erau cunoscute iar eu umblam în lumina lui Dumnezeu și la lumina zilei cu toate. Dimpotrivă, îmi făcea o mare bucurie să-i spun cât mai pe larg aceste adevăruri.
Am avut astfel un bun prilej să-i vorbesc despre mesajul ceresc trimis de Dumnezeu poporului nostru și fiecăruia din noi prin Lucrarea Oastei Domnului, în cel mai crucial moment al poporului nostru și al Bisericii noastre, imediat după câștigarea independenței noastre naționale, precum ca odată cu aceasta să ni se dea și independența noastră sufletească prin dezrobirea de sub asuprirea dușmanilor dinăuntru - care erau păcatele noastre naționale și personale: alcoolismul, sudalma, fumatul, analfabetismul și celelalte rele de orice fel... I-am dovedit cum Oastea Domnului a început și a dus un necruțător război de dezrobire națională și personală de sub tirania acestor asupritori. Și că în cea mai mare parte a reușit atât de minunat... Dar ce minunat ar fi astăzi acest rezultat mult mai mare, dacă n-ar fi fost împiedicată de atâta orbie și ură să facă liniștită această operă de mântuire spre binele poporului și al Bisericii... Căci și Biserica noastră se afla atunci după întregirea țării în fața unora dintre cele mai mari datorii ale ei... Ce mare și binecuvântat folos ar fi putut avea și națiunea și credința noastră prin puterea cerească și înnoitoare a mesajului adus de Oastea Domnului și prin ce salt uriaș ne-ar fi ridicat ea la nivelul celorlalte popoare vrednice și luminate, mult mai repede chiar de cum s-au ridicat acestea... La vremea aceea multe capete și multe condeie luminate au văzut și au prevăzut aceasta și s-au exprimat curajos și competent pentru acest adevăr... Păcat că a fost mai tare și mai activă împotrivirea. Și s-a schimbat astfel totul din bine în rău împiedicându-ne până cine știe când realizarea acestei idei atât de specifice structurii sufletului și credinței noastre. Dar atât de puțin înțeleasă de cei care aveau o răspundere istorică și sfântă să o primească. Și să o sprijinească cu toată graba și bucuria.
Noi am avut însă cu toată împotrivirea mai marilor noștri, permanent în inimile noastre neclintită convingerea sfântă că va veni odată o vreme și se va ridica odată o conștiință cinstită și competentă, care va gândi cu simț de înaltă răspundere pentru soarta acestui popor și acestei biserici - și acela va recunoaște și va aprecia cât bine poate să facă Dumnezeu națiunii noastre prin această Lucrare... Și această convingere tot atât de puternică o avem și astăzi. Cu ea trăim și cu ea vom muri, încredințați că dacă mântuirea neamului nostru și salvarea Bisericii noastre vor veni vreodată, acestea vor putea veni numai prin Oastea Domnului. Că dacă nu vor veni prin ea, s-ar putea să nu mai vină niciodată...
- Care a fost cel mai efectiv mijloc de propagandă al Oastei?
- Cartea, Cuvântul scris în cărțile și foile răspândite în cele mai largi pături ale poporului. Cartea este lumină și eliberare. Oricine pune o carte bună în mâna unui om sau a unui popor, îi deschide aceluia ochii și îi aprinde o lumină în întuneric. Dar oricine ia unui om sau unui popor din mână o carte, acela îi stinge lumina și îi orbește ochii... De aceea Oastea Domnului în decursul celor 60 de ani de existență a ei a depus niște eforturi și jertfe extraordinar de mari pentru a aprinde și răspândi în popor lumina cărții sufletești. S-au tipărit și răspândit în decursul acestor ani milioane de cărți și reviste, calendare și foi religioase, la prețul cel mai scăzut posibil spre a fi la îndemâna tuturor. Acestea au adus un aport nebănuit de mare la moralizarea și culturalizarea maselor celor mai largi ale poporului nostru în unul dintre cele mai critice vremuri ale istoriei noastre. Cărțile Oastei au dat o nouă dimensiune credinței și o nouă morală unor mari mulțimi. Au tămăduit multe rane sociale și au culturalizat și înnobilat sufletește mari mulțimi de cititori mai ales dintre muncitori și țărani. Mulți învățau carte numai din dragostea de a gusta scrisul acestor cărți. Va veni odată vremea să se recunoască și aceasta.
- Care a fost activitatea d-tale publicistică înainte de 1948 și după?
- Încă din 1931-1932 deci de la vârsta de 17-18 ani am început să scriu și să public lucrări religioase prin gazetele și cărțile Oastei Domnului care își aveau sediul la Sibiu. Din 1934 am fost chemat acolo și am făcut parte din redacția preotului Iosif Trifa cel care înființase Oastea Domnului în 1923. Până în 1948 am tipărit legal aproape 20 de titluri de cărți și calendare în zeci de mii de exemplare, apoi reviste și foi cu tiraj foarte mare pentru vremea aceea și cu răspândire nu numai în țară ci și peste hotare în alte țări și continente.
După 1948 când fără voia noastră am fost aruncați în ilegalitate noi totuși am continuat pe cât am putut să lucrăm tot așa convinși fiind nu numai că munca noastră este tot așa de necesară ca și înainte, dar și pentru că eram mereu tot mai solicitați de mulțimea de cereri din partea fraților din Oastea Domnului, dar și a altor cititori. Am scris și am răspândit cât am putut de mult în tot timpul acesta lucrări de același conținut și de aceeași natură cum fuseseră și cele tipărite legal.
- Dar acest lucru nu-ți era autorizat să-l faci!
- Suntem un popor de peste 20 de milioane de suflete de ortodocși și totuși aceste milioane de suflete nu avem în țara noastră acum nici măcar o editură care să tipărească o carte religioasă în tiraje de masă. Nu avem o gazetă religioasă în tiraj suficient. Nici măcar cărticica de rugăciuni tipărită de biserică așa cum este veche de sute de ani, nu se poate găsi decât de 3-4 la sută dintre credincioși... Și prețul ei este nespus de ridicat. Nici măcar calendarul-foaie de perete nu se găsește în număr suficient să-l cumpere omul, o dată pe an, deși se vinde cu 10-15 lei... O simplă bucățică de hârtie... Și nevoile sunt atât de mari. Cum atunci să nu faci tot ce poți pentru acoperirea acestor nevoi? Mai ales că noi avem o tradiție de zeci de ani în privința literaturii religioase. Și avem o mare masă de cititori formați.
- Cum, dar Biserica nu tipărește cărți și gazete religioase? Telegraful Român de la Sibiu ce-i?
- Biserica tipărește lunar sau trimestrial o serie de reviste teologice scrise de erudiți și pentru erudiți, în tiraje minime și cu un conținut savant istoric, dogmatic, folcloric, social-politic, etc. de interes strict clerical ori oficial-informativ, dar fără absolut nici o legătură cu cele mai arzătoare probleme și trebuințe adânc sufletești ale oamenilor. Aceste reviste ajung numai în biblioteci și pe cele mai multe nu le mai răsfoiește nimeni niciodată. Netăiate îngălbenesc și pier acolo. Tot așa se întâmplă și cu puținele cărți de cult tipărite în tiraje totdeauna insuficiente și pe lângă că sunt foarte scumpe se tipăresc foarte rar și nici nu ajung la masa credincioșilor. Iată tot ce avem.
Ba mai mult, vă spun acum o realitate foarte tristă dar adevărată: știu un mare număr de credincioși ortodocși care pentru a citi o pagină de tâlcuiri biblice - chiar și numai din Vechiul Testament, se abonează la revista Cultului Mozaic și cumpără cărțile rabinului evreu Moses Rosen. Aceste reviste și cărți se găsesc în număr oricât de mare și la un preț destul de ieftin. Oamenii în lipsă totală de altceva, le citesc deși în ele apar referiri jignitoare la adresa credinței noastre creștine. Evreii sunt doar 30.000 de suflete în țara noastră și ei totuși au știut să se organizeze atât de frumos și de bine că au și reviste și cărți. Să nu ne considerați antisemiți căci noi iubim acest popor biblic și care este poporul lui Dumnezeu, căruia noi toate celelalte popoare le datorăm o dragoste și prețuire deosebită, - dar nu putem să nu vedem cu durere de ce noi nu putem face așa cum fac ei. Și noi suntem 20 de milioane și nu avem aproape nimic. Pentru asta am lucrat.
- Ne cam iei în vârful peniței, d-le Dorz!
- Aceasta nu-i o glumă, domnule colonel. Este o tragedie și vorbesc despre ea cu toată durerea sufletului meu. Eu sunt un om simplu ca Badea Cârțan, acel cioban de la Făgăraș de acum o sută de ani care tot așa vedea nevoia de carte a poporului și cu riscul vieții sale a adus cartea sufletească din București peste munți, peste granița cea nedreaptă de atunci în acest Ardeal care a avut atât de mult de suferit din lipsa luminii și a libertății sufletului său. Dacă nu era atunci nimeni care să se ocupe de asta, era el un om simplu dar cu un suflet uriaș. Acum tot așa, dacă nimeni nu se află să-l doară de această stare, iaca fac și eu ce pot ca el. Și tot cam cu același preț.
Urmă o pauză... Anchetatorul privea nu știu unde...
(Aici deschid acum și eu o paranteză pentru a spune aparte câteva cuvinte cititorilor mei care nu știu prea multe despre Badea Cârțan. Acestea nu era nevoie să le spun colonelului de la Alba Iulia, fiindcă presupuneam că el știa foarte bine povestea asta...
Badea Cârțan s-a născut în satul Cârța din jud. Făgăraș în anul 1849. A fost un cioban care nu a învățat carte decât de la vârsta de 17-18 ani, dar a fost un om înzestrat de Dumnezeu cu o mare dragoste de cărți și cu o chinuitoare grijă pentru luminarea sufletească a semenilor săi. Cartea românească nu se găsea atunci decât foarte greu în Transilvania din cauza stăpânirii ungurești care robise de secole această parte de țară românească și nu dădea voie să se tipărească astfel de cărți. Urmărind cu asprime și pedepsind pe oricine ar aduce astfel de cărți românești de peste graniță, pentru a le da oamenilor.
Dar Badea Cârțan, acest om simplu și curajos trecea în ascuns munții Carpați peste Brașov și Predeal noaptea ca să nu fie prins de grănicerii unguri și făcea drumul pe jos până la București. De acolo se întorcea cu desagii mari pe umăr, plin de cărți, înapoi până în ținutul Făgărașului său, al Brașovului și al Sibiului învecinat. Astfel a umplut el toate satele și orașele din aceste părți ale Ardealului cu mii de cărți aduse de el în felul acesta pe spate și pe jos dintr-o țară în alta.
Trecând munții prin mii de greutăți și primejdii din partea grănicerilor unguri, din partea tâlharilor, a fiarelor, a frigului, a zăpezilor mari, a prăpăstiilor, a întunericului... De multe ori a fost prins de grăniceri și închis și bătut și judecat. De multe ori i s-au confiscat cărțile. Odată după opt zile de percheziții a jandarmilor unguri în locuința lui și în tot satul său pe la rudenii și vecini au fost confiscate peste 75.000 de cărți. Patru căruțe pline cu cărți au ridicat atunci jandarmii de la el și pe toate le-au ars. Și pe toate acestea le cărase el, ani de zile cu desagii și cu sacii pe spate de la București, peste munți, peste graniță, peste păduri, pentru școlile și bisericile românești. Pentru sătenii și semenii lui lipsiți de cea mai necesară hrană sufletească. În multe școli din Ardeal învățau atunci copiii limba și istoria românească din cărțile aduse de el. Și în multe biserici se citea în altare și se cânta în strane tot din cărțile pentru care el își punea în primejdie sănătatea și viața lui.
Odată a alunecat într-o prăpastie și trei zile și trei nopți a zăcut acolo în zăpadă și gheață până a putut ieși. Din cauza aceasta s-a îmbolnăvit grav și din boala asta i s-a tras și moartea. A murit în 1911 în vârstă de 62 de ani. Dar și după moartea lui ciobanii din munți au mai găsit ascunse prin peșteri și adăposturi din pădurile Brașovului saci întregi de cărți aduse de el până acolo ca apoi să le poată duce mai târziu celor care le așteptau ca pe pâinea caldă a sufletului lor.
În vremea vieții lui a suferit și el atât de mult pentru misiunea lui profetică și pentru binele semenilor lui. Dar astăzi ce nemărginită admirație și recunoștință înconjoară numele și chipul lui simplu dar eroic. Statuile lui din centrele orașelor Brașov, Făgăraș, Sibiu, vor vorbi totdeauna urmașilor noștri despre biruința pe care o dă Dumnezeu luminii și dragostei jertfitoare pentru triumful adevărului și pentru binele semenilor).
Cele spuse între paranteze nu le spun cui le știe, ci acelora care poate că până acum nu le-au știut.
Revenindu-și mă întrebă:
- Cum ai trimis în străinătate lucrările d-tale care s-au tipărit acolo? Scrise de mână, ori scrise la mașină?
- Cele mai multe scrise de mână!
- Păcat. Cândva lucrările d-tale vor constitui un patrimoniu național.
- O, domnule colonel, cine se mai gândește astăzi la asta? (Drept să-l spun, nu-l credeam. Altfel s-ar fi purtat chiar și el altcumva). De ați ști dv. câte din aceste lucrări mi-au fost arse de securitate, câte mi-au ros șoarecii ori mi-au putrezit pe unde le-am putut ascunde în grabă. Dar acum oare nu se întâmplă tot așa?
În cele trei zile de anchete mergeam pe jos să dorm peste noapte la familia fr. Rus Lucian, iar dimineața făceam drumul înapoi. Am petrecut astfel ceasuri neuitate în familia acestor scumpe suflete. Nu mă puteam nici gândi atunci că dintre toate faptele noastre și după toate aceste dramatice explicații și drepte justificări „binevoitorul” nostru anchetator, care arăta atâta interes și înțelegere pentru cauza noastră, ne va pregăti în liniște și fără nici o mustrare de conștiință un proces penal în care voi fi condamnat la maximum de pedeapsă nu numai eu care - hai să zicem! - eram vinovat de fărădelegea pe care o săvârșisem, dar și ceilalți frați chiar și fr. Lucian, care nu avea absolut nici o vină. Nici cea pe care o aveam eu pentru că am scris și am adus în țară astfel de cărți.
Dumnezeu îi dase și acestui om ocazia să interpreteze și el o dată o lege omenească omenește. Și să judece o faptă dreaptă după dreptate - iar el iată cum a interpretat legea și cum a aplicat dreptatea! Dumnezeul Cel Drept, care cunoaște toate gândurile și intențiile noastre ale tuturor să nu-i țină nici lui în seamă păcatul acesta. Și dacă nu i-a plătit încă lui și familiei lui după cum a plătit și celorlalți judecători ai noștri - să-l ferească și pe viitor de urmările unor fapte ca acestea...
Atât la plecare dimineața la miliție cât și la întoarcere seara, mergând totdeauna pe jos, treceam atât la dus cât și la întors pe sub poarta cea mare a vechii cetăți din Alba Iulia. Deasupra porții acesteia se găsește și azi celula îngrozitoare în care au fost închiși înainte de uciderea lor cumplită, trași pe roată, cei trei martiri ai neamului nostru: Horea, Cloșca și Crișan.
Și acești martiri luptaseră la vremea lor acum 200 de ani cum luptase și Badea Cârțan tot în vremea lui acum 100 de ani, tot pentru mântuirea acestui neam românesc. De câte ori treceam în sus ori în jos pe sub această poartă cumplită, urcam treptele înguste și reci și mergeam până la acea fioroasă celulă unde zăcuseră și așteptând cumplita „dreptate”. Urcam singur și îndurerat aceleași scări grele, același drum al calvarului pe care acum 200 de ani trebuie să fi urcat ei, abia târându-și groaznicele lanțuri cu grele cătușe țintuite cu ciocanul pe nicovală la mâini și la picioare. Împinși și împunși pe la spate, ori trași și smuciți din față cu scrâșnete și ghioage, de către chinuitorii lor.
Și mi se părea că retrăiesc și eu tot acest cumplit drum al calvarului pe care tot suie și suie de secole și secole, toți acești martiri ai acestui neam martir. Mereu alții și alții și alții de sute și sute și sute de ani, fără ca aceste trepte reci și aceste celule fioroase spre care îi duc ele să mai fi sfârșit nici azi.
Acolo sus, coborând cele două praguri până la ușa grea cu ferestruica zăbrelită a celulei îngrozitoare îmi propteam fruntea arzând de gratiile înguste și reci, privind înăuntru la locul fioros unde zăcuseră și pătimiseră ei. Și mă rugam cu lacrimi fierbinți pentru odihna sufletului lor și pentru zbuciumul sufletului nostru. Și nu încetam să mă întreb amar de ce oare lumina acestui neam trebuie să vină spre el prin atâtea întunecimi îngrozitoare? Iar purtătorii acestei lumini să ispășească această Dumnezeiască vină prin atâtea celule, pe atâtea cruci și sub atâtea roți? La ce le-au folosit chinuitorilor asupritori aceste jertfe? Cât s-a putut bucura nedreptatea lor de acele avantaje răscumpărate pentru câteva clipe mizerabile, cu un preț atât de osânditor și veșnic?
Nu pe mine mă compar cu această nesfârșită coloană de martiri care urcă și urcă acest drum al Durerii, ci în cazul de acum, însăși Lucrarea Oastei Domnului, acest nou martir al lui Hristos care prin fiii ei cei mai buni și mai curați s-a jertfit și se jertfește în iubire și în lacrimi pentru același ideal nobil și sfânt al luminării și mântuirii neamului acestuia. Toți acești modești și tăcuți mucenici n-au fost - cu toții laolaltă - o jertfă nici mai mică și nici mai ușoară decât a acestor nemuritori eroi și martiri ai istoriei și ai gliei noastre strămoșești. Va veni odată și ziua când și acest adevăr al nostru de astăzi va străluci tot atât de minunat în fața lumii întregi cum strălucește astăzi al lor.
În tot timpul anchetei l-am rugat mereu pe colonelul anchetator să țină seama că nici unul dintre ceilalți frați implicați cu mine în această problemă, nu sunt vinovați absolut cu nimic față de lege. Legea aceasta a presei o încălcasem numai eu care scrisesem și difuzasem materiale religioase neautorizate.
Ei nu scriseseră și nici nu difuzaseră nimic. Prin urmare să fiu judecat și dacă este acesta un rău într-adevăr, să fiu pedepsit numai eu iar ei să fie scoși de sub orice învinuire.
- D-ta, îmi zise el atunci - ești ca părintele care caută să-și scape cu orice preț copiii lui, dar nu se poate. Și ei au partea lor de vină. Legea nu iartă pe nimeni.
Nu legea, ci cel care o aplica, nu ierta.
A treia zi la despărțire „binevoitorul” anchetator îmi zise:
- Va fi totuși un proces penal. Însă poate că nu vor fi decât ceva amenzi, să nu vă speriați. Ori ceva cu suspendare. Nu știu. Nu depinde numai de mine. Mai sunt și alții care hotărăsc... Judecata va decide.
- Nu va fi ultima judecată, domnule colonel. Va mai fi una: a Istoriei și a lui Dumnezeu.
- Mda!
- Cam peste cât timp totuși să ne așteptăm să fim chemați?
- Pregătirea procesului durează obișnuit aproximativ o lună. Dar mai întâi veți fi chemați la Procuratură, pentru încadrare. Apoi se va fixa data procesului. Veți fi înștiințați atunci din timp. Dar veți fi judecați în stare de libertate.
Ce bine le știa pe toate. Cum se vedea că el singur le pregătise după inima lui.
- Vă mulțumesc. Să trăiți.
Îl chema Buda... Ce nume predestinat!
Nu-mi păsa nici acum absolut deloc de toate aceste amenințări ale lui. O putere necrezut de mare îmi dăruise mai dinainte Dumnezeu pentru a le primi cu liniște și chiar cu nepăsare toate. Cât de adevărat este că încă înainte de a veni ispita sau încercarea primești puterea de a o birui și a o răbda.
Îndată după terminarea acestei anchete am făcut un drum până la Sibiu pentru a-l vedea pe fratele Roșianu Vasile și a-l îmbărbăta. Fiindcă îl știam fără nici o experiență în privința asta, frământat și îngrijorat.
- Nimeni nu va fi în stare frate Vasile - i-am zis eu - să ne facă nimic din ceea ce nu este îngăduit de puterea și dragostea Domnului nostru. Iar ceea ce v-a îngădui El va fi numai spre binele nostru și spre slava Lui. În ceea ce mă privește pe mine am o puternică încredințare că așa cum mă încredințează Domnul acum n-ar fi ei în stare să-mi facă nimic din ceea ce simt că n-aș putea să rabd acum. Nu știu cum va fi mai târziu, dar acum este așa.
Am mai simțit această putere și acest adevăr și alte dăți, când mi se pregăteau mai grele încercări și trebuia să trec prin mai mari primejdii. O pace plină de liniște îmi umplea inima și mă făcea să socotesc ca o nimica orice rău care mi s-ar putea face. Eram pregătit ca puternicul apostol Petru să sar chiar afară din corabie fără să-mi pese de noaptea furtunoasă și de marea agitată, - convins fiind că voi putea merge peste valuri numai să împlinesc Cuvântul Domnului și Mântuitorului meu. Totul îmi părea atât de ușor de biruit încât parcă doream să vină mai repede. Aflasem din nou dulcele adevăr că o putere nespus mai mare decât jertfa care ni se va cere, ne susține în lupta spre care mergem. Și că această putere biruitoare este de fapt puterea lui Dumnezeu Hristos, care ne asigură că ne va da biruința. Ce dovadă strălucită despre acest adevăr și putere ne sunt toți martirii și sfinții care înaintea noastră au trecut cu miile prin suferințele mult mai mari ca noi, dar cu o liniște și o putere ca a lui Hristos... Deși erau și ei tot oameni ca și noi, totuși ce străluciți au trecut prin cuptoarele de flăcări, prin arenele de fiare, prin răstignirile arzând...
Să fie siguri și în viitor toți frații și surorile noastre pe care Domnul nostru Isus îi va mai alege pentru harul de a pătimi pentru El, că la vremea potrivită, chiar înainte de ceasul acela, El îi va trece cu o biruință strălucită și pe ei prin orice suferință până la slava Lui. Acum cred puternic aceasta.
Totuși mulțumesc lui Dumnezeu, gândindu-mă că nu ne-au găsit de alte dăți când duceam cu noi comori mult mai multe și de mai mare preț. Iată și aceasta este o dovadă că dacă trebuie să trecem vreodată prin vreo încercare și de acest fel, Domnul nostru Cel Viu și Puternic în mâinile Căruia sunt toate, întocmește toate condițiile în așa fel încât să putem trece cât mai ușor și cât mai repede prin ele. Dacă trebuie să trecem prin Dunărea revărsată, nu lasă apele să crească pentru a ne îneca - ci le face să fie numai atâta cât să le putem trece fără prea mari pagube. Domnul nostru a făcut și de data aceasta ca pierderile noastre să fie cele mai mici iar primejdia să nu ne amenințe prea greu.
La drept vorbind toate faptele săvârșite de noi nici n-ar fi trebuit să constituie un motiv de proces. Religia este liberă, recunoscută de Constituția țării, iar conținutul cărților noastre era exact același ca cel recunoscut de stat. Deci nimic ilegal sau diferit. În afară de aceasta cei implicați cu mine nu făcuseră nimic incriminat de lege. Iar cărțile bune pe care le aveam departe de a fi un rău, erau tocmai un bine pentru moralizarea și îndreptarea atâtor răufăcători care dau atât de mult de furcă autorităților. Deci un alt bine tocmai în folosul țării și societății. Pe lângă asta vina mea dacă chiar ar fi o vină, nu este o infracțiune de drept comun pentru a fi băgat acolo. Infracțiuni politice nu sunt, în afară de asta, eu sunt acum un om bătrân de 70 de ani - orice lege ar trebui să scutească de penalizarea cu închisoarea pe un om bătrân și bolnav. De asemenea se știe bine câți ani mai suferisem nejudecat, pe nedrept și abuziv chiar de această autoritate...
Luând toate acestea în considerație ai zice desigur că nici o instanță fie ea cât de abuzivă, n-ar putea rosti împotriva noastră o sentință de condamnare obișnuită... Dar multe iluzii ne făceam noi cei ce nu cunoșteam nici oamenii, nici atitudinea legilor lor care nu se schimbă numai de la an la an, ci și de la caz la caz și de la om la om. Nu cunoaștem nici răutatea nici viclenia lor în mijloacele de luptă contra lui Dumnezeu împotriva căruia Singur sunt îndreptate toate loviturile lor. Dar folosind toate șireteniile urii și a minciunii pentru ca să poată prinde cât mai ușor și mai sigur în cursă pe cei nevinovați care nici nu bănuiesc metodele lor și nu știu cum să se apere să nu cadă în ele.
Trecuseră 23 de ani de la ultima noastră judecată din noiembrie 1959 și credeam că trebuie să se fi schimbat mult spre bine de atunci și până acum tot felul după care se judecă astfel de pricini. Dar încă odată și cu consternată surprindere am constatat ce mult s-au schimbat într-adevăr toate, - dar înspre rău.
Mulți frați și credincioși nu numai din Oastea Domnului când au aflat despre necazul în care am ajuns din cauza Evangheliei, îngrijorați fiind de bătrânețea și de boala mea, că nu voi putea suporta închisoarea ori că nu voi avea cu ce plăti amenda, s-au oferit cu o sfântă și înduioșătoare generozitate, să plătească ei amenda ori chiar să facă ei închisoarea în locul meu. M-a mișcat nespus de mult această dragoste frățească. Și am mulțumit cu multe lacrimi Domnului meu Isus Hristos, căci încă mai ard atât de curate credința și dragostea în mijlocul Lucrării și Bisericii Sale vii. Aceste oferte s-au dovedit că nu erau numai vorbe ci chiar cele mai frumoase fapte. După ce am fost arestați și închiși, câțiva frați s-au dus în audiențe până sus de tot la conducerea instanțelor superioare făcând cereri scrise pentru a li se admite să mă înlocuiască ei, oricare, în închisoare, întrucât eu bătrân și bolnav n-am să rezist la regimul de acolo.
Dar li s-a răspuns atât verbal la unii cât și în scris la alții că legea nu admite așa ceva și că fiecare om trebuie să-și poarte și să-și ispășească vina lui însuși.
Dumnezeul dragostei veșnice să le răsplătească - și El le va și răsplăti dragostea lor care mergea până la cea mai mare jertfă pentru alții. Gestul lor, chiar dacă nu a fost îndeplinit, va rămâne totuși plin de o frumusețe veșnică înaintea lui Dumnezeu... Ba chiar și înaintea vrăjmașilor noștri, care ne-au condamnat. Au putut astfel constata ei înșiși ce poate face dragostea lui Hristos pe care ei Îl tăgăduiesc. Oare pentru cine dintre dânșii ar fi în stare cineva chiar dintre cei care îi tot laudă și îi lingușesc, să ceară de bunăvoie să fie închiși în locul lor, numai și numai din dragoste și recunoștință? Dar iată cât de frumos face aceasta dragostea lui Hristos. Să fie binecuvântați între aceștia frați ca Sandu de la Jucu, Petrița din Hălmagiu și ceilalți pe care îi știe Dumnezeu...
Eu desigur nu pot fi scutit nici acum și nu voi putea fi nici în viitor, de ceea ce eu însumi trebuie să plătesc, după un plan mai dinainte și mai înțelept rânduit prin care trebuie făcută și o nouă experiență și găsite și alte noi adevăruri, care fără această suferință ar fi rămas necunoscute pentru totdeauna. Și dacă Dumnezeu S-a îndurat să mă facă un mijloc de încercare și un sol al Lui prin aceste lupte și necazuri, binecuvântat să fie El. El să Se îndure și de mine și de cei pe care i-a mai hotărât El să treacă prin acest nou tunel întunecos - să trecem curați prin întuneric. Și să ieșim frumos dincolo în lumina de la capătul lui. Dacă aceasta este voia Ta ca să se descopere acolo gândurile negre ale multora - care fără aceasta ar fi rămas acoperite. Și ca să se arate și faptele frumoase ale altora... Dar mai ales marea Ta purtare de grijă salvatoare.
Slavă veșnică Marelui Tău Nume Minunat Isuse Doamne, care Te descoperi astfel cu atât mai Puternic și Înțelept cu cât îi îngădui celui rău să facă tot ce-i în stare, pentru a-și arăta nu numai răutatea sa, ci și mărimea pedepsei pe care o merită. Și totuși veghind în fiecare clipă asupra alor Tăi, nu le îngădui nici o încercare peste puterile lor, îi izbăvești tocmai în clipa când vrăjmașul se fericea că i-a nimicit.
Te slăvim din tot sufletul Doamne și pentru ceea ce lucrezi acum, mai dinainte încredințați de izbăvirea Ta minunată, exact la timpul potrivit.
Amin.
Slăvit să fie Domnul!