Cap. 6 - Alte amare adevăruri
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 4
„O, Revelaţie Divină
fă ochii orbi şi mintea grea
ca Adevărul nici prea tulbur, -
nici prea târziu
a Ţi-l vedea”.
În tot cursul anului 1981 am avut multe necazuri şi din pricina unor fraţi în inima cărora vrăjmaşul şi ispititorul strecurase ispita geloziei şi invidiei. Vorbirile lor de rău împotriva mea ajunseseră până la urechile stăpânirii lumeşti - urechi care în privinţa aceasta sunt atât de lungi şi de ascuţite. Iar oamenii aceştia fiind atât de bănuitori şi de potrivnici căutau să afle dacă nu cumva mi-ar putea face vreun rău folosindu-se de slăbiciunea acestor biete suflete chinuite.
În ziua de 3 martie eram acasă în patul meu bolnav şi singur când iarăşi îmi intrară în casă doi... Totdeauna vin cel puţin doi. Unul îmi era bine cunoscut - era căpitanul cel înalt şi cotrobăitor care mă chinuise tot timpul de când mă eliberasem în 1964. De multe ori veniseră la mine tot ei cei doi: el şi cu maiorul care îmi luase cutia de casete şi de multe alte ori caietele, corespondenţa, cărţile... Mă obişnuisem cu ei şi mă gândeam de fiecare dată să le vorbesc cât pot şi lor despre Dumnezeu, despre voia Lui, despre conştiinţă şi despre Judecată, pe când ei mă înjurau, mă bruscau, mă ameninţau furioşi. Despre unele dintre aceste discuţii ale mele cu ei cu ocazia diferitelor anchete şi percheziţii am tot vorbit destul de mult, - poate chiar şi prea mult - în trecut. Dar cum să fac să nu spun dacă aşa a fost şi dacă simţeam că aşa trebuie să fac. De fiecare dată mă gândeam că poate fi ultima mea stare de vorbă cu ei - şi mă temeam de Domnul să tac şi să nu le spun. Şi că ne vom mai întâlni odată în faţa Judecăţii lui Dumnezeu. Şi doream să nu fiu învinuit că din frica lor sau din ruşinea de Numele Domnului nu le-am spus.
Aşa că fie că mă înjură fie că nu, eu le voi spune oricând voi putea câte un cuvânt potrivit. Şi le-am spus. Odată la ultima anchetă de la Beiuş i-am spus maiorului foarte hotărât:
- Vă rog să nu mai înjuraţi Numele Cel Sfânt al lui Dumnezeu, că nu mai declar nimic.
- Da ce, te-am jignit?
- Pe mine puteţi să mă jigniţi oricum vreţi dar să nu mai înjuraţi Numele Cel Sfânt al lui Dumnezeu...
- Dumnezeu, Dumnezeu - zise el scrâşnind nervos şi pufăind pe nări plin de furie. Numai voi nebunii mai credeţi în Dumnezeu şi în poveştile astea prosteşti. Las-că vine ea vremea în curând că nimeni nu va mai crede în minciunile astea bisericeşti. Civilizaţia, cultura, tehnica vor spulbera pe totdeauna superstiţiile astea!
- Da, - i-am răspuns eu privindu-l în ochi liniştit şi semnificativ - până ce nu veţi putea desfiinţa suferinţa, bătrâneţea şi moartea, oamenii vor avea totdeauna nevoie de Dumnezeu. Şi dv. veţi avea odată cum nici nu vă puteţi gândi, cea mai mare nevoie de Dumnezeu. Nu veţi fi tot tânăr, tot tare, tot sus. Va veni vremea să fiţi şi bolnav şi slab şi jos. Veţi vedea atunci câtă nevoie o să aveţi de Dumnezeu. La ce vă vor folosi atunci tehnica, distracţiile, aventurile, filmele, cu ce vă vor uşura discuţiile şi laudele acestora? Veţi vedea atunci că nu veţi mai suferi să vi se spună despre nimic... Veţi avea nevoie numai de Dumnezeu. Nu veţi dori nimic altceva decât pe Dumnezeu.
- Prostii!
- Bine!...
Şi vai cât de curând a venit vremea aceea. Parcă i-am profeţit.
La câtva timp după aceasta, cam un an - a mai venit la mine pentru ultima dată. Era tot cu ajutorul său căpitanul... După ce mi s-a mai scotocit iarăşi printre lucruri, printre hârtii şi a mai trebuit să răspund - după cum mă aşteptam de fiecare dată - la nişte întrebări, s-a aşezat pe scaunul din faţa patului pe care zăceam eu... Îl văzusem de la început neobişnuit de îngândurat şi îl simţeam foarte apăsat de ceva. Acum din locul lui mă privea într-un fel ciudat şi insistent, - simţeam că are ceva deosebit să-mi spună. Deodată privindu-mă în ochi îmi zise, parcă oftând:
- Domnule Dorz, noi am învăţat multe de la dv.
- Numai dacă v-ar folosi, d-le maior.
- Să ştiţi că şi noi avem totuşi un Dumnezeu.
- Dacă nu-L aveţi acum, - i-am răspuns adânc mişcat de cuvintele astea - Îl veţi avea. Nimeni nu poate până la urmă să trăiască şi mai ales să moară fără Dumnezeu...
Atunci s-a ridicat, a venit la mine şi cum stăteam culcat se aplecă şi mă îmbrăţişă sărutându-mă pe amândoi obrajii. Avea lacrimi în ochi... Eu plin de uimire nu ştiam cum să-mi explic aceasta... Era ceva cu totul neobişnuit din partea lui, - mai ales că acum era de faţă şi celălalt.
După aceea zise celuilalt:
- Ghiţă, hai să plecăm. Şi se îndreptară spre uşă fără nici un alt cuvânt.
Eu făcui un efort, mă ridicai de pe pat şi sprijinindu-mă de cârja mea, ieşii după ei până la poartă. Erau şi soţia şi Florica venind după ei. Acolo în stradă în faţa tuturora maiorul m-a mai îmbrăţişat o dată, m-a sărutat pe amândoi obrajii iarăşi cu lacrimi şi mi-a zis un dureros:
- Rămas bun!...
Celălalt îmi dete şi el mâna - şi suindu-se în maşină plecară.
A fost ultima dată când l-am văzut. Mai târziu mi-am explicat eu toate acestea, dar acum nu puteam înţelege nimic.
Peste câteva luni când am mai fost cercetat, mi-a venit în casă numai căpitanul singur,
fără el. De la început l-am întrebat cu un aer naiv şi mirat:
- Unde-i domnul maior? Nu l-am mai văzut demult!
- Nici n-ai să-l mai vezi niciodată - mi-a răspuns pe un ton mâhnit şi grav.
- De ce, a ieşit la pensie, s-a mutat, este cumva bolnav?
Nu mi-a mai răspuns nimic. A întrebat altceva. A mai cerut nişte relaţii, am mai dat o declaraţie - şi a plecat.
La vreo două săptămâni după aceasta am citit la rubrica „Decese” din ultima pagină a ziarului local, anunţul morţii lui, tipărit de şase ori la rând. Avea numai 47 de ani. Murise de cancer...
Se sfârşea aşadar încă unul şi ca toţi ceilalţi care direct ne chinuiseră şi ne ameninţaseră ani de zile. Plecaseră şi ei tot cam aşa. Unii şi mai rău. Am mai scris asta şi altădată vorbind despre alţii. Doamne, ce la rând şi ce repede s-au dus. Nici unii nu mai trăiesc.
Dar când am văzut că şi sărmanul maiorul acesta a murit şi mi-am adus aminte de ultima întâlnire cu el, m-am dat jos din pat, am îngenuncheat în faţa lui Dumnezeu şi cu lacrimi m-am rugat fierbinte şi mult pentru iertarea şi odihna sufletului său. Domnul să nu-i ţină în seamă păcatele şi pentru mărturisirea pe care a făcut-o în ultimele lui zile, să-i mântuiască sufletul şi să-l aşeze în Împărăţia Sa. Cred că în ziua ultimei noastre întâlniri, presimţindu-şi apropierea morţii, el a venit la mine numai pentru a-mi arăta în felul acesta că el L-a primit pe Domnul Isus şi că într-adevăr tot ce i-am spus de-a lungul anilor sau a citit în scrierile mele, l-a ajutat să-L afle şi să-L aibă şi el acum pe Dumnezeu...
Iată - mi-am zis eu - ce bine a fost că am ascultat de îndemnul Domnului şi n-am tăcut când am fost în faţa lor. Unii dintre ei sunt sigur că n-au dispreţuit chiar totul. Pe undeva le-a rămas ceva în suflet. Iar în clipa cea grea a morţii numai Domnul ştie dacă nu s-au pocăit sincer ca tâlharul de pe cruce. Şi nemărginita milă a Mântuitorului nostru i-a iertat şi pe ei, ca pe acest suflet al cărui sfârşit atât de tragic m-a mişcat atât de adânc... Pe care l-am iertat din toată inima mea şi m-am rugat cu lacrimi lui Dumnezeu. De fapt acest lucru îl făcusem şi alte dăţi pentru cei de dinaintea lui... Chiar şi acum când scriu aici aceste lucruri mă rog pentru sufletele tuturor chinuitorilor noştri, care măcar în clipa morţii îşi vor fi avut o adâncă părere de rău pentru cele ce le-au făcut. Căci mulţi au făcut răul din obligaţia serviciului nefericit în care au ajuns pentru o pâine poate fără să-şi dea seama. Ori din convingerile tendenţioase care li s-au infiltrat şi pe care în neştiinţa lor le-au urmat amăgiţi şi siliţi tot aşa.
Iată deci că n-a fost în zadar toată lupta mea şi cu acest om de-a lungul celor patrusprezece ani de când am călătorit unul lângă altul această etapă din drumul atât de scurt al vieţii de pe pământ. Într-adevăr iată că el a învăţat ceva - şi i-a folosit. Dacă şi alţii au învăţat şi ei şi le-a folosit şi lor, - atunci asta este tot ce merită să fie reţinut din toate. Ranele s-au vindecat, usturimea s-a dus, suferinţele s-au uitat - viaţa a trecut - aşa cum a fost. Dar bucuria iertării, acoperirea dragostei, blândeţea uitării pentru tot şi pentru toate, ne este şi ne va fi o mângâiere veşnică...
De-a lungul experienţelor mele eu am învăţat acest mare adevăr şi anume: cu oricare om care vine în faţa mea... ori în faţa oricărui om aş fi dus - eu să-l privesc şi să-i vorbesc conştient de toată greutatea importanţei veşnice a acestui moment. Nici o întâmplare nu este întâmplătoare. Dumnezeu îl aduce pe acest om la mine, ori mă duce pe mine la el, tocmai pentru ca să-i vorbesc despre sufletul său şi despre Dumnezeul lui, cele două singure valori adevărate şi eterne... Poate că data aceasta este ultima sau unica dată din viaţa mea ori din a lui când ne mai vedem şi când am ocazia să-mi împlinesc datoria aceasta faţă de el.
Şi apoi ne vom mai întâlni - sigur! - numai o singură dată în faţa Scaunului Judecăţii lui Hristos. Să pot privi atunci cu linişte peste el în ochii lui Hristos. Şi cu linişte pentru Hristos în ochii lui. În faţa Domnului pentru că i-am spus ce fusesem dator să-i spun - şi în faţa lui pentru că făcusem ce puteam face pentru mântuirea sa.
Odată i-am mai spus şi unui alt furios care venise să-mi ia Biblia şi să mă insulte pentru râvna mea faţă de Dumnezeu!
- Domnule, dincolo de această uniformă ai şi d-ta un suflet cu care poate foarte curând ai să mergi în faţa Acelui Dumnezeu pe care Îl înjuri şi Îl batjocoreşti acum, ca să dai socoteală de toate acestea. Ce vei face atunci? Nu-L mai înjura!
Şi omul s-a domolit dintr-o dată, căutând încurcat dezvinovăţiri... că el nu-i aşa de rău. Că legea îl obligă, că pâinea lui... I-am răspuns liniştit:
- Legea nu-l obligă pe nimeni să fie fiară, ci să fie om. Dacă cel care aplică legea este om, el o aplică omeneşte, iar dacă este fiară o aplică sălbatic. Aşa că nu legea este rea - ci omul care o aplică, fiindcă el o aplică aşa cum este sufletul său. De aceea fiecare om trebuie să răspundă odată în faţa Judecăţii lui Dumnezeu de felul cum a judecat el însuşi, când a fost pus în această alternativă de a judeca pe altul... Nu va avea nici o dezvinovăţire acuzând legea sau regimul pentru sălbăticia sa. Nu legea sau regimul l-a făcut rău. Ci diavolul l-a îndemnat să se facă rău - şi el s-a făcut singur, fiindcă a vrut să se facă aşa. Dacă n-ar fi vrut să se facă nu s-ar fi făcut. Au fost destui şi mai sunt chiar şi în locuri şi în funcţii de acestea, care sunt şi au rămas totuşi oameni... Noi am cunoscut şi de unii şi de alţii - deşi erau toţi sub aceeaşi lege...
Acum, în acest 3 martie înlocuitorul maiorului venise la mine tot pe neaşteptate, însoţit acum de un altul, unul nou, necunoscut.
Era un frig puternic atât în afară cât şi înăuntru în casă. Stăteam zgribulit şi îmbrăcat, acoperit cu toate ţoalele pe care le aveam şi tot în patul în care mă lăsaseră ultima dată.
- De ce stai în frigul ăsta fără foc? - mă întrebară frecându-şi mâinile miraţi amândoi.
- N-am lemne!
- De ce n-ai?
- Pentru că n-am pe ce să cumpăr!
- Cum n-ai, nu-ţi primeşti plata de la serviciu?
- Nu. Dacă n-am putut să lucrez, mi-au cerut să-mi dau demisia şi mi-am dat-o! Nu am nici un salar, nici pensie, nici măcar un ajutor social... Stau aşa.
- Dar soţia?
- Ea are o pensie de la Colectivă de 140 de lei pe lună.
- Trebuie să ne dai iarăşi o declaraţie amănunţită în primul rând despre activitatea pe care ai depus-o în Oastea Domnului tot timpul trecut de când nu ne-am mai întâlnit şi până azi: unde ai fost, pe cine ai întâlnit, ce aţi vorbit, cine te-a mai vizitat - totul!
Al doilea: ce ai mai scris şi ce cărţi ţi-au mai apărut în străinătate după Osana.
Al treilea: ce mai fac dezidenţii din Oastea Domnului: Moldoveanu, Pop, Sergiu Grosu şi ceilalţi.
Al patrulea: relaţiile şi corespondenţa cu străinătatea.
Al cincilea: ce planuri mai ai pentru viitor, drumuri, vizite, etc. Pe urmă mai vedem noi. Dar repede şi amănunţit.
Am scris şi de data asta un răspuns la toate aceste întrebări care îmi mai fuseseră puse de sute de ori până acum... Cât mai pe scurt şi cât mai în aşa fel încât nimeni în afară de mine să nu mai fie implicat direct şi să aibă de suferit ceva din asta, cum nu avuseseră nici în trecut. Apoi le-am predat declaraţia.
În tot timpul cât eu scriam, ei amândoi îmi cotrobăiau iarăşi peste tot ca de obicei. Au mers în mica mea cămăruţă de alături să vadă ce bogăţii am strâns acolo. Au găsit două borcane cu murături şi unul cu marmeladă. Atâta aveam. Dar deschizând uşiţa îngustă şi împingând-o prea tare, cum erau ei greoi şi neobişnuiţi cu de astea, uşiţa slabă s-a rupt iar pragul putred s-a sfărâmat sub picioarele lor.
S-au dus apoi iarăşi în cămăruţa Domnului să vadă ce-i şi acolo şi să-l introducă pe cel nou peste tot. Au mers singuri. Au luat şi de acolo ce au găsit, doar nişte cărţi. Nu mai era ce fusese atunci când cu perdeaua pe care o crezuseră perete. Acum era numai peretele gol fără perdea. Apoi venind, cel nou, mă întrebă:
- Ştii ce vorbesc despre d-ta fraţii dumitale?... cutare şi cutare, şi îmi spuse numele foarte cunoscute ale alor doi fraţi foarte cunoscuţi.
- Ştiu domnule, - i-am răspuns eu cu amărăciune - dar acum nu mă mai interesează nimic. Dv. care vă interesaţi atât de mult de cinstea mea, de avuţia mea şi de viaţa mea, care m-aţi cercetat şi mă cunoaşteţi mai bine chiar şi de cum mă cunosc eu însumi, aveţi toate posibilităţile să verificaţi ce este adevărat şi ce nu din tot ce se spune... Ştiu că se spune despre mine că am strâns nu ştiu ce mari avuţii şi sume de bani din scrierile mele, poftiţi şi uitaţi-vă! Vedeţi ce avuţii am şi în ce condiţii trăiesc.
Eu scriu de peste 50 de ani domnule... Am tipărit cărţi, calendare, reviste poate în milioane de exemplare şi acestea s-au vândut atât în ţară cât şi în străinătate în multe ţări. Aş fi putut să-mi fac avuţii numai din drepturile legale de autor după muncă mea cinstită şi n-ar fi de mirare să am cele mai confortabile condiţii, - dacă asta aş fi urmărit. Dar, după 50 de ani de muncă şi de sacrificii, priviţi în ce condiţii materiale trăiesc, acum la bătrâneţe şi boală atât eu cât şi soţia mea... Stau într-un şopru în loc de casă, cu un cearşaf în loc de uşă acum în plină iarnă, cu soba rece şi cu cămara goală. Fără salar, fără pensie, fără nici un fel de ajutor decât de la Dumnezeu.
Ca să vedeţi câtă dreptate au cei pe care i-aţi numit şi cele de care mă învinuiesc ei şi poate mulţi alţii. N-am spus asta şi nu m-am plâns pentru toate acestea nimănui că nu vreau să fac paradă de sărăcie şi plângeri de nedreptate nimănui. Nu v-aş fi spus-o nici dv. acum dacă nu m-aş vedea silit să vă explic adevărul stării mele şi al afirmaţiilor celor ce mă clevetesc, ştiu, şi la dv. cu tot felul de vorbe rele. Ca să nu mă mai lăsaţi în pace nici acum după zeci de ani de zile, bătrân şi bolnav, nici să trăiesc şi nici să mor în pace...
Cei doi, mai ruşinaţi ei decât mine de sărăcia mea, făcură un gest de dezgust cu faţa şi cu mâna ca şi cum ar fi zis:
- Pârâtori mincinoşi şi murdari... Apoi poate izgoniţi şi de frigul din casă îşi făcură semn de plecare:
- Hai să mergem!
Şi au ieşit...
Iată - mi-am zis apoi singur - cât de mare rău pot face în Lucrarea Domnului clevetitorii şi pârâşii din gelozie şi invidie. Cât de scârbiţi de faptele acestora sunt chiar şi aceşti oameni lumeşti - care până la urmă ar fi puşi să-ţi facă rău, - dar care cercetează totuşi întâi şi în cazuri de acestea se conving singuri de nemernicia celor care dau asemenea informaţii răuvoitoare numai cu gândul de a se răzbuna ori de a-şi potoli ura lor vinovată faţă de fraţii lor. Cu atât mai mult cu cât pârâşii se pretind şi credincioşi, iar cei pârâţi de ei sunt chiar dintre cei mai apropiaţi fraţi şi cunoscuţi ai lor.
O, cât de adevărată şi de tristă este înştiinţarea Domnului: veţi fi daţi în mâinile lor chiar de unii dintre fraţii şi cei mai apropiaţi ai voştri. Vai de acela însă prin care vine prilejul de poticnire... Da Doamne, într-adevăr...
Eu ştiu metodele acestora, căci pentru a vârî îndoiala şi neîncrederea printre fraţi, spuneau uneori lucruri rele unora pe care le-ar fi spus alţii despre ei. Şi celorlalţi la fel le spuneau despre aceştia... Şi nu aş fi crezut nici ce-mi spusese el despre cei doi fraţi, dacă nu aş fi aflat asta chiar cu două zile înainte în timp ce vorbeam cu un al treilea frate care mi-a spus cu durere ce i-au zis lui aceştia - ceea ce-mi spusese mie securistul acum. Încă fratele îmi dezvăluia că unul dintre aceşti fraţi l-a şi avertizat: - Să vezi ce-o să i se întâmple lui Dorz numai, peste câteva zile... Şi într-adevăr iată cum s-a şi întâmplat.
O, voi cei care vreţi să mă ascultaţi, cutremuraţi-vă şi feriţi-vă cu groază de orice păcat. Dar mai ales feriţi-vă să nu faceţi acest mare şi veşnic păcat al vânzării de fraţi. Nu lăsaţi să vă încolţească nici în mintea şi nici în inima voastră nici cel mai mic gând de gelozie ori pizmă împotriva nimănui şi pentru nimic. Căci nu-i păcat mai greu şi mai de neiertat ca acela de a urî şi de a pârî pe fraţi. Spune Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu că un astfel de om care păcătuieşte împotriva dragostei de fraţi, chiar dacă şi-ar da apoi trupul său să fie ars de viu, nu-i va mai folosi la nimic, ci va fi osândit pe veci fără nici o cruţare (1 Cor. 13,1-7). Iar Sfinţii Părinţi tot aşa au spus: „Nici sângele martiriului nu spală de peste cineva păcatul vânzării de fraţi”.
Domnul nostru Isus Hristos, Marele şi Milostivul Judecător să Se îndure şi să aibă milă de toate acele suflete nenorocite care s-au şi lăsat otrăvite de Satana cu acest păcat de moarte.
Doamne Duhule Sfinte, trezeşte-le acestora mintea şi zdrobeşte-le inima cu o pocăinţă amară şi cu lacrimi fierbinţi pentru ceea ce fac, - până încă nu s-au prăbuşit pe veci în flăcările iadului - mai roşii ca scrisul pixului lor şi mai negre ca întunericul din sufletele lor.
Totuşi şi în vara acestui an Dumnezeu ne-a binecuvântat din plin cu o mare mulţime de nunţi frăţeşti în toată ţara. Precum şi cu un timp oarecum mai liniştit din partea stăpânirii lumeşti. Astfel că am avut câteva bune prilejuri de întâlnire cu mulţi fraţi. Şi de lucru mai apropiat cu tinerii care aveau de la Dumnezeu darul poeziei şi al compunerii de melodii frumoase pentru cântările noastre.
Întâlnirile acestea cu tinerele talente erau atât de necesare şi atât de fericite pentru noi toţi. Pentru că în felul acesta se apropiau sufletele, se conturau datoriile, se limpezea orientarea, se zidea colaborarea sfântă în Hristos. Se stimulau şi se perfecţionau tinerele talente care vor lucra şi trebuiesc ajutate să lucreze tot mai frumos pentru Domnul şi pentru scopurile Lui.
Dar totdeauna când mai încetează necazurile dinafară, încep să crească cele dinăuntru, căci Satana nu doarme niciodată. Iar acum avem nevoia cea mai mare de veghere şi armonie, căci adunările Domnului cresc, iar nevoia de lucrători este din ce în ce mai mare. O mare mulţime de suflete noi - şi mai ales tinere - vin şi se adaugă la poporul lui Dumnezeu. Îţi creşte inima cât o pâine mare şi rumenă în cuptor când vezi sutele şi miile de suflete venind şi ascultând cu nesaţ Cuvântul Domnului, ori cântându-I cântările Lui cu ochii scăldaţi în lacrimi şi cu feţele scăldate în lumină.
Doamne şi Dumnezeul nostru, cum să Te slăvim noi pe Tine în chip mai strălucit, căci suntem nebuni de bucurie când vedem cum creşte numărul şi dragostea copiilor Tăi în poporul nostru - şi cum chiar în faţa potrivnicilor noştri ne ungi capul cu atâta untdelemn şi ne umpli paharul de dă peste el!...
Încă din primăvara anului 1981 când au fost în ţară raţionalizate principalele alimente, cum sunt pâinea, carnea, zahărul, uleiul, untul - Duhul Domnului ne-a pus în inimă gândul cum să procedăm în viitor, mai ales la nunţile noastre să rezolvăm problema hranei trupeşti, problema celor două mese care trebuiau gătite pentru nuntaşi. Cea de sâmbătă noaptea după ce se termina prima parte a programului duhovnicesc. Şi cea de duminică după venirea de la slujba şi cununia mirilor de la biserică. Căci nunţile noastre se desfăşurau acum cam după programul următor:
Toţi nuntaşii au grijă să fie prezenţi la cortul nunţii de sâmbătă seara. Corturile construite din timp cu munca frăţească sunt largi şi spaţioase de câte 3-400 de metri pătraţi şi chiar mai mari, acoperite cu prelate şi prevăzute cu bănci şi mese din scânduri pe toată lungimea cortului. O scândură de bancă şi una de masă. Ca să se poată şi asculta şi lua masa fără prea multă mişcare. Totul este pregătit în aşa fel încât să încapă cam câte sute ori mii de nuntaşi se crede că vor veni. În mijlocul cortului se aşează un loc mai înalt pentru masa la care vor sta mirii şi cei din anturajul lor. Jur-împrejurul pereţilor cortului sunt aşezate covoare ori pături lucrate frumos, atât pentru adăpost cât şi pentru decorul modest dar frumos al locului de sărbătoare. La spatele mesei mirilor, ca şi peste tot în cort sunt atârnate icoane, tablouri biblice şi versete sfinte. La intrarea nunţii şi în mijloc, cu litere mari stă totdeauna salutul nostru scump şi sfânt: Slăvit să fie Domnul.
Prima parte a programului începe după cum am amintit de sâmbătă seara cel mai târziu la ora 8 pe orice anotimp, în felul după cum încep de fapt toate adunările noastre.
Se rosteşte cu glas rar, tare şi profund mişcat rugăciunea şi invocarea Duhului Sfânt „Împărate Ceresc”. Apoi se cântă cu toţii Sfinte Dumnezeule (de trei ori) după felul cum se cântă la sfintele noastre slujbe bisericeşti. Apoi se rosteşte iarăşi cu aceeaşi voce Tatăl nostru, care se continuă cu rugăciunea liberă de laudă şi cerere pentru prezenţa şi binecuvântarea lui Dumnezeu peste miri, peste nuntaşi, peste Cuvântul mărturisit, peste toţi şi peste toate. Urmează apoi o cântare de rugăciune ori de mulţumire, după care se aşează cu toţii începând vorbirile, cântările şi toate cele pregătite pentru desfătarea sufletească. Toţi care se ridică la cuvânt ori pentru recitări încep de fiecare dată făcându-şi cu respect şi evlavie semnul Crucii. Se aleg totdeauna vorbitorii cei mai buni, poeziile cele mai frumoase, cântările cele mai cunoscute pentru a putea cânta cu toţii... Lângă masa mirilor, se aşează de obicei cântăreţii din instrumente şi din voce care susţin cu înflăcărare atmosfera de bucurie şi de înălţare sufletească, înconjuraţi de mulţimea tinerilor fraţi şi surori care ridică cu cântările lor în slavă toate sufletele. De obicei se montează acolo o staţie de amplificare - şi totul se aude până în depărtări.
În jurul orei unu din noapte se face încheierea primei părţi a petrecerii duhovniceşti cu o fierbinte rugăciune de mulţumire.
Urmează o pauză cam de două ore pentru o masă simplă - de obicei un singur fel de mâncare scăzută, după care cei mai obosiţi şi mai slabi merg la culcare pentru o odihnă de 3-4 ore până dimineaţa pe la ora 7-8 când începe partea a doua a sărbătorii. Dar cei mai mulţi fraţi fiind tineri şi rezistenţi, nu se duc nicăieri ci rămân mai departe în cort unde se continuă petrecerea numai cu cântări, poezii, scurte scenete, piese religioase ori diafilme biblice, - până la adunarea tuturor din nou şi la începerea programului duminical. Acest program format tot ca şi cel de sâmbătă seara se continuă până la ora zece când se face rugăciunea de mulţumire pentru plecarea la biserică.
După rugăciunea naşului şi a naşei, urmează întâi rugăciunea mirelui, apoi a miresei, care mulţumesc întâi Domnului pentru bucuria lor de astăzi, apoi părinţilor lor trupeşti şi sufleteşti precum şi cererea binecuvântării lui Dumnezeu peste taina nunţii lor şi pentru toată viaţa lor de aici şi din veşnicie.
În timpul unei cântări mirii şi naşii împreună cu însoţitorii lor se încolonează pentru plecarea la cununie. Toată nunta ori cea mai mare parte - îndeosebi tineretul - se încolonează frumos în frunte cu cântăreţii din instrumente în urma mirilor - şi merg aşa în ordine şi cântând cele mai frumoase cântări până când intră în biserică. Acolo se ascultă Sf. Liturghie până la sfârşit, după care începe slujba cununiei, încheiată iarăşi cu o cântare frăţească, îndeosebi cântarea:
În slujba Ta Isuse
În slujba Ta Isuse, de tineri am pornit
îndreaptă-ne Tu paşii pe drumul Tău slăvit
cu-a Ta putere umple Cuvântul ce-L purtăm
lumină şi iubire mereu să semănăm.
Să spunem tuturora de harul Tău bogat
să vină toţi să afle iertarea de păcat
să ducem pân-la moarte mărturisirea Ta
în slujba mântuirii învredniciţi de ea.
Cu-o dragoste fierbinte şi-un suflet fericit
să-Ţi dăruim Isuse tot ce ne-ai dăruit
ca la sfârşitul luptei măreţ încununat
să moştenim răsplata spre care-am alergat...
După aceea din biserică se întorc din nou la locul nunţii unde se întâlnesc cu cei care fie că n-au mers la biserică rămânând pentru continuarea petrecerii în cort, fie că au mai venit între timp.
La intrarea în cort şi la aşezarea lor din nou în jurul mesei pentru un alt scurt program mai ales de cântare şi mulţumire, toată nunta în picioare, în modul cel mai solemn şi într-un singur glas cântă cântarea de sărbătoare şi binecuvântare a mirilor:
Mireasă şi mire
Mireasă şi mire fiţi bine veniţi
Hristos să vă binecuvânte
noi nunta întreagă cântând fericiţi
cu drag vă ieşim înainte
Bine-aţi venit, bine-aţi venit
mireasă iubită şi mire iubit
de Domnul Iubirii, de nunta de fraţi
fiţi binecuvântaţi, fiţi binecuvântaţi.
Mireasă şi mire plăcuţi şi curaţi
azi harul ceresc vă-nveşmântă
voi taina divină acum ne-arătaţi
Hristos şi Biserica-I Sfântă.
Cum Domnul iubeşte Biserica Lui
L-ascultă cu-o dragoste-aleasă
aşa tu mireasă la soţ să-ţi supui
voinţa mereu credincioasă.
Cum Domnul iubeşte Biserica Sa
şi-alături Şi-o ţine-n vecie
tu mire iubeşte-ţi mireasa căci ea
de Domnul ţi-e dată soţie.
Iubirea eternă vă ţină legaţi
în cea mai curată unire
prin orişice lupte alături să staţi
statornici în crez şi-n iubire.
Acum o cunună v-aşează Hristos
şi-o taină cerească vă leagă
aşa să rămâneţi pe-un drum luminos
cu Domnul viaţa întreagă.
Alături la bine şi-alături la greu
să duceţi lucrarea-mpreună
aici o chemare vă dă Dumnezeu
şi-n ceruri o sfântă cunună...
După cântarea aceasta se face o rugăciune puternică de mulţumire şi încă o dată o stăruitoare cerere de binecuvântare peste cei doi miri asupra cărora Tatăl Ceresc Şi-a dat binecuvântarea iar biserica şi comunitatea frăţească le-a însoţit taina nunţii cu dragoste şi rugăciune.
Apoi se aşează masa pentru cei care nu se grăbesc să plece, pentru că unii pleacă având drum mai lung de făcut.
În unele locuri, unde partea cea mai mare a nuntaşilor trebuie să plece, nunta se încheie aici. În alte locuri unde partea cea mai mare sunt din loc ori din apropiere, nunta începe din nou cu alt program până seara...
Când petrecem la acest fel de nunţi ni se pare că trăim într-o altă lume, undeva în zone cereşti de vis şi nu aici în lumea în care suntem în realitate. Ce transformare ca de la cer la pământ a făcut Oastea Domnului şi în felul cum se ţineau nunţile înainte - şi cum se ţin acum. Ca şi în celelalte evenimente religioase din viaţa creştinului: botezul, aniversarea şi chiar privegherile şi parastasul, dar mai ales nunta era împreunată şi întinată cu tot felul de beţii, de jocuri, de obiceiuri şi murdării păgâneşti şi destrăbălate. Era o grozăvie numai să vezi şi să auzi ce se petrece pe la astfel de nunţi nu numai până la biserică ori după ea ci înăuntrul bisericii...
Iar acum, iată ce transformare cerească s-a petrecut şi aici. Nici un fel de băuturi alcoolice, nici un fel de petreceri şi cuvinte desfrânate. Nici o nemulţumire sau ceartă. Totul de la început şi până la sfârşit se desfăşoară în cea mai fericită şi dulce părtăşie, în cea mai sfântă atmosferă, în cea mai binecuvântată ordine.
Nefăcându-se risipă de bani pentru băuturi, distracţii şi muzică lumească, - nu se fac nici cheltuieli şi datorii decât pentru puţina mâncare, cu care toţi se mulţumesc oricum ar fi, căci nu pentru hrana aceasta trupească vin ei, - ci pentru hrana cealaltă, pentru cea sufletească. Dacă aceasta este din belşug, nimeni nu întreabă sau cârteşte de cealaltă. Ba unii fraţi şi surori consideră că este mult mai folositor pentru ei să se lipsească de tot de grija lumească, pentru a nu-şi tulbura cu nimic atenţia şi preocuparea de cealaltă. Mâncare şi somn mai aflu eu şi acasă - zicea un frate - dar desfătări sufleteşti ca acestea sunt atât de rare. De ce să le las pe astea veşnice şi să mă ocup de cele trecătoare? A răbdat destul sufletul pentru trup, acum mai rabdă puţin şi trupul pentru suflet....
Frumoasă este şi mărturia dată de toată coloana şi cântările minunate - atât la mergerea nuntaşilor la biserică pentru cununie, cât şi la întoarcerea lor înapoi. În unele locuri nu ni s-a dat voie să cântăm cu vocea, dar au cântat instrumentele. Şi nu ni s-a dat voie să vorbim la biserică, dar a vorbit tot timpul purtarea ordonată şi cuviincioasă a fraţilor şi surorilor noastre uimind pe toţi cei care nu mai văzuseră niciodată astfel de nunţi, decât din cele destrăbălate şi nebuneşti care nu seamănă a nimic creştinesc şi nici măcar omenesc.
Domnul să fie slăvit şi pentru această uriaşă schimbare petrecută în viaţa poporului nostru prin părintele Iosif Trifa şi prin Oastea Domnului. Astfel de nunţi se petrec acum în număr tot mai mare pe toată suprafaţa ţării noastre influenţând în bine şi pe ale celorlalţi... Chiar şi pe ale celor din alte culte care în unele cazuri aproape că nu se deosebeau de cele lumeşti. Fiind şi la acestea aproape numai glume, bancuri şi povestiri cu înţeles îndoielnic, - şi aproape întotdeauna şi băuturi alcoolice... lucru care la nunţile noastre ostăşeşti nici nu se poate pomeni.
Strângerea darurilor pentru miri se face foarte discret şi departe de orice publicitate zgomotoasă, cu scopul urât şi lacom a stoarcerii de cât mai mulţi bani. La ieşirea din cort ori în clipa plecării se aşează un coş acoperit cu un ştergar. În acest coş, la ieşire fiecare pune cu mâna sa în tăcere şi în ascuns atâta cât este puterea sa şi cât a hotărât în inimă să dea pentru cinstirea şi ajutorarea mirilor şi a familiei care se întemeiază acum. Cei care au dorinţa să dea mai la vedere, ori să le dea obiecte de bucătărie şi altceva, le oferă tot atunci pe masă ori sub masă. Înaintea mirilor care aşteaptă acolo până ce se încheie nunta şi pleacă toţi nuntaşii. Totul încheindu-se cu cântarea „Cuvine-se cu adevărat...” şi „Fie Numele Domnului binecuvântat de acum şi până-n veac...”
Cam asta este, în mare, - felul în care se desfăşoară nunţile noastre. La aceste nunţi se obişnuieşte să ia parte tot mai mulţi fraţi - fiindcă de obicei nu se fac invitaţii speciale. Când se află despre o nuntă undeva merg cu toţii, fără să aştepte nimenea invitaţie, ori să se îngrijoreze că nu a fost invitat. Toţi care vin sunt primiţi cu o mare bucurie şi ospătaţi fără nici o alegere. Stă fiecare unde găseşte loc - şi mănâncă ce i se aduce înainte. Nunta fiind o ocazie oficială vin toţi, căci la celelalte ocazii, neavând autorizaţie sau încuviinţare legală suntem totdeauna ameninţaţi de împrăştiere, de amendă, ori chiar şi de altceva mai rău.
Se înţelege deci că pentru un atât de mare număr de nuntaşi este nevoie şi de o cheltuială destul de mare cu pregătirea celor două mese, chiar foarte simple, ca şi de cele necesare: veselă, spaţiu, materiale, bătaie de cap. Dar până la urmă cu ceea ce se adună totdeauna se acopăr aceste cheltuieli şi încă şi mai rămâne... Aşa că niciodată nu se ivesc nemulţumiri pentru problemele astea.
Mai înainte însă se făcea în unele locuri şi abuz... mai ales acolo unde cei cu nunta nu erau oameni destul de duhovniceşti. Din pricina unor porniri lăudăroase, ori pentru mofturile unor rudenii, se făcea uneori risipă de câte 3-4 feluri de mâncare şi alte pretenţii lumeşti... Dar totdeauna unde s-a făcut aşa au rămas în urmă multe nemulţumiri. Ori mâncare aruncată, ori cheltuieli neacoperite, ori alte multe întâmplări neplăcute şi feţe nemulţumite... Astfel încet-încet lucrurile au revenit la făgaşul cel bun, la felul cel modest, la întâietatea celor duhovniceşti - şi nemulţumirile au cam dispărut...
Desigur vor mai putea fi ispitiţi şi în viitor unii care fie dintr-o slăbiciune fie din alta să se lase iarăşi amăgiţi de gânduri fireşti spre a da mai multă întâietate pentru „partea Martei” cum se zicea mai înainte, decât pentru „partea Mariei” la nunţile noastre frăţeşti. Aceştia n-au învăţat nimic din păţania celor care au mai făcut aşa - şi s-au ars rău de tot... şi vor face şi ei la fel... Dar toţi cei care vor face la fel, vor păţi şi în viitor tot la fel, fiindcă nu poţi face răul ca să iese binele din el. Nu poţi face şi voia lumii şi voia lui Dumnezeu. Mai bine numai voia lui Dumnezeu. Şi dacă se supără lumea, să se supere. Căci şi aşa pe voia şi placul lumii nu poţi să faci niciodată. Mai bine nici să nu vrei de la început şi întru nimic decât voia lui Dumnezeu şi plăcerea celor ce-L iubesc pe El...
Revelioanele noastre, nopţile Domnului, de Anul Nou ori de sărbătorile cele mari, sunt pentru noi iarăşi alte prilejuri fericite de o petrecere împreună cu Domnul şi cu fraţii. Pe la începuturile Oastei şi în primii ei ani, aceste nopţi ale Domnului se ţineau de multe ori pe an şi de seara până dimineaţa în Cuvântul Domnului, în cântări, rugăciuni şi alte forme de petrecere duhovnicească. Cu aceste îndeletniciri sfinte treceam dintr-o sărbătoare în alta, dintr-un an în altul, cu un bilanţ şi cu un legământ împlinit frumos şi fericit. Cu o mulţumire pentru trecut şi cu o promisiune pentru viitor...
Ce mare deosebire şi schimbare a făcut acum Oastea Domnului şi în privinţa acestora!
După revelionul noului an 1982 n-am mai putut pleca de acasă nicăieri până în 12 februarie la Sibiu pentru adunarea de reculegere şi rugăciune de la mormântul părintelui Iosif, - adunare care se ţine după cum se ştie totdeauna aici în amintirea zilei când el a trecut la Domnul. Se împlineau 44 de ani din 12 februarie 1938.
În acest an de ziua asta era la Sibiu o zăpadă mare şi un ger puternic. Cu toate acestea ne-am aflat la mormânt foarte mulţi fraţi şi surori veniţi aici din toate părţile ţării. S-au rostit aici de lângă crucea neuitată a mormântului acestuia nemuritor, înlăcrimate rugăciuni de mulţumire către Dumnezeu pentru el, din partea tuturor celor prezenţi. Şi fierbinţi înnoiri de legăminte până la moarte pe calea Domnului şi în Lucrarea Oastei Lui, după pilda marelui nostru părinte şi înaintaş.
Cu ocazia acelei adunări, cineva din Sibiu mi-a spus că la fr. Roşianu Vasile îmi sunt aduse nişte cărţi religioase. Şi să merg acolo să le ridic. M-am bucurat nespus de mult de vestea aceasta pentru că este atât de mare nevoie de această hrană sufletească. Dar din cauza frigului mare şi a lipsei de mijloace cu care să le pot duce, am amânat în ziua aceea ridicarea cărţilor mele, pentru o altă ocazie! Tot ce s-a putut face atunci, în afară de cele mărturisite aici - fac parte din acele adevăruri cărora nu le-a venit încă vremea să fie spuse. Dar în ultima sâmbătă din acel februarie trebuind să merg la Cluj pentru boala mea, am găzduit la familia fraţilor Sandu şi Augustin Pop. Aceşti doi fraţi din Cluj tocmai îşi cumpăraseră o maşină personală pe care îmi spuneau că doresc să o pună şi în slujba Domnului. Că dacă este cumva nevoie de un drum pentru Domnul şi Lucrarea Lui să le spun, căci ei doresc din toată inima să-l facă.
M-am bucurat mult de această promisiune a lor şi le-am spus de Sibiu. I-am rugat să vină până acolo, să-mi ia cărţile şi să le aducă până la ei acasă, de unde urma ca mai târziu, după venirea mea de la tratamentul medical să le duc acasă.
Am convenit astfel ca pe ziua de 6 martie să ne întâlnim în Sibiu la mormântul părintelui Iosif. De acolo ei vor lua cărţile şi vor pleca spre Cluj, iar eu cu fr. Ghiţă, cumnatul lor care va veni şi el cu maşina lui tot atunci, mă va lua cu el spre Braşov pentru tratament la Covasna.
Numai că nu ştiu cine şi cum a aflat despre înţelegerea noastră şi ne-a urmărit încă de la întâlnirea din cimitir. Aşa că după ce am luat cărţile de la fr. Roşianu, ei au plecat spre Cluj iar noi spre Braşov.
La trecerea prin Alba Iulia, pe strada Horea nr. 10, unde locuia fr. Lucian Rus şi la care ei au intrat pentru câteva minute ca să o vadă pe sora Victoria care era bolnavă, - miliţia care îi urmărise i-a oprit şi i-a controlat. Li s-au luat cărţile aflate şi ei au fost duşi la miliţia oraşului unde au fost anchetaţi aspru şi li s-au luat declaraţii. Tot atunci i s-a făcut o severă percheziţie fr. Lucian şi i s-au luat cele câteva cărţi cele vechi religioase pe care le avea, precum şi o maşină de scris veche la care băiatul lui Ovidiu de 16 ani învăţa să scrie nişte poezii pe care i le dasem eu.
La anchetă fraţii de la Cluj au declarat cum le spusesem eu că dacă vor fi întrebaţi să spună că pachetele cu cărţi erau ale mele şi că eu i-am rugat doar atât: să mi le ducă până acasă la ei de unde urma ca să le iau eu mai târziu să le duc la mine... E adevărat că fr. Sandu încercase să mă apere - dar a fost constrâns să declare cum au vrut ei. A doua zi miliţia din Alba Iulia i-a dus pe fraţi la Sibiu unde a urmat altă anchetă cu percheziţie şi la fr. Roşianu căruia i-au aflat şi lui câteva cărţi, arestându-l şi anchetându-l şi pe el.
Încă în aceeaşi noapte îi făcuse percheziţie şi fr. Ghiţă şi Marta din Braşov, cel cu care venisem eu de la Sibiu şi la care lăsasem un pachet cu Osana şi cu Biblii, pentru a le lua ulterior. I-au fost confiscate cărţile aflate în casă şi ale lui şi ale mele. Dimineaţa el a venit repede până la mine la staţiune şi mi-a spus tot ce se întâmplase.
Îndată după aceste întâmplări am fost căutat la telefonul staţiunii de către cineva de la miliţia din Covasna şi care mi-a pus foarte aspru în vedere ca imediat ce mi se termină tratamentul, să mă prezint la miliţia municipiului Alba Iulia unde sunt obligat să dau nişte relaţii.
Am stat la Covasna până la terminarea tratamentului şi numai după 2 săptămâni m-am dus. În timpul acesta am terminat lucrul la Vol. 10 de Cântări Nemuritoare. Presimţeam puternic că trebuie să mă grăbesc pentru a nu-mi rămâne lucrul neterminat, dacă se întâmplă ceva cu mine. Anul trecut tot aici profitând de cele câteva zile liniştite am terminat al treilea caiet de proverbe versificate Cărările Înţelepciunii. Ce mult regret că prea multe din lucrările mele a trebuit să le fac prea în grabă mare când dintr-un motiv când din altul, sub presiunea timpului ori a ameninţărilor, adesea fără a mai putea să le revăd a doua oară. Ce uşor se observă această grabă păgubitoare asupra calităţii lor. Îmi cer din toată inima şi cu durere iertare întâi Domnului meu şi semenilor mei pentru aceasta. Şi apoi lucrului meu însuşi pe care l-am trimis aşa în cer şi în lume. Şi care nu poate mărturisi despre mine aşa frumos cum aş fi dorit şi cum ar fi trebuit să poată.
Pe ziua de 30 martie seara eram la Alba Iulia, pregătit ca a doua zi la ora 8 să fiu la miliţia oraşului pentru cercetările la care eram chemat. Am rămas peste noapte la casa fr. Lucian Rus, unde am aflat despre tot ce se întâmplase la confiscarea cărţilor noastre şi la percheziţia din casa lui. Fraţii care participaseră la confiscarea cărţilor povesteau cum în prezenţa lor, atât cei ce luaseră cărţile cât şi alţii luau din cărţi umplându-şi buzunarele ori genţile, ori ascunzând-le pe sub haine pentru a le lua acasă. Am mulţumit sincer Domnului pentru că măcar în felul acesta El le dă şi acestor oameni prilejul ca să afle Cuvântul Său mântuitor. Cine ştie câţi dintre ei, ca şi maiorul care mă îmbrăţişase înainte de moartea sa vor fi şi ei binecuvântaţi de Dumnezeu cu pocăinţă şi iertare prin citirea acestor cărţi. Slăvit să fie Domnul, dacă şi acest necaz al nostru va fi spre osânda veşnică a unora dintre cei ce ne-au vândut ori ne-au pedepsit nevinovaţi, - să facă El ca să fie şi spre mântuirea veşnică a acelora care folosindu-se tot de acest necaz al nostru, vor alege prin pocăinţă iertarea Acelui Hristos, pentru Numele Căruia eram noi daţi acum şi în mâinile lor. Dacă ploaia şi zăpada care cad pe pământ şi nu se întorc înapoi până ce îl fac să rodească, nici sfintele cuvinte ale cărţilor noastre - ajunse la ei, să nu rămână fără rost.
Astfel în dimineaţa zilei de 31 martie la ora 8 eram iarăşi cu Domnul meu Isus Hristos, prezent la miliţia oraşului Alba Iulia, spunând ofiţerului de serviciu cine sunt şi pentru ce am venit.
Îndată am fost chemat la un civil mai în vârstă cu o înfăţişare mai inteligentă şi cu o atitudine de pisică blândă. De altfel feţele acestea inteligente ştiu să aibă o astfel de atitudine chiar şi atunci când îţi pregătesc cea mai nemiloasă cursă. Aşa cum văd că ni se pregăteşte nouă acum. Mi-a spus că este colonel şi că el se ocupă de problema noastră.
Au urmat trei zile lungi de anchete şi cercetări - ca pentru cine ştie ce crimă de uneltire primejdioasă împotriva ţării. Faţa la început părând blândă şi binevoitoare ştia să se transforme uneori în toate nuanţele asprimii şi ameninţării. Mai ales în prima zi. Mai târziu am aflat că şi faţă de ceilalţi fraţi ştiuse să fie şi mult mai dur.
După ce a obţinut ceea ce voia, adică recunoaşterea mea liniştită că toate cărţile îmi aparţin mie, că eu le-am scris şi le-am tipărit, - a doua zi m-a dat în primire pentru câteva ceasuri la un ofiţer tânăr care doar trebuia să-mi transcrie declaraţia mea la maşina de scris.
Acest ofiţeraş, instruit probabil mai dinainte, ori numai din caracterul său deformat de funcţie şi doctrină - m-a luat tare de la început cu nişte cuvinte şi expresii murdare pe care nici n-ar trebui să le poată rosti un om nici faţă de nişte animale, - dar-mi-te faţă de un om bătrân care îi declaram cu respect şi sinceritate tot adevărul de care nu-mi era nici ruşine şi nici frică... lăsându-l şi pe acest anchetator ca şi pe cel din 1959 de la Cluj să mă lege fără nici o împotrivire cu câte lanţuri voia...
Faţă de Sandu am aflat că folosiseră nu numai cuvinte murdare şi tari, ci şi scaunele şi pumnii... Faţă de mine cred că s-ar fi bucurat să aibă numai un cât de mic motiv să le folosească la fel. Îngrozitor până la cel hal de înrăire pot fi făcuţi să ajungă oamenii, pretinşi inteligenţi, manieraţi şi culţi...
Mie nu-mi făceau nici un rău aceste mojici josnice, fiindcă eram pregătit de la început să sufăr absolut orice comportare la care te poţi aştepta din partea lor, înjurături, bătaie, orice. Ştiam de ce pot fi în stare. Voiam să-mi iau în întregime partea mea de vină ori de brutalităţi asupra mea fără să doresc să mi se scadă nimic din ea. Ba chiar să-mi fie dată mie şi partea celorlalţi. De aceea declarasem cu seninătate şi cu linişte tot adevărul despre toate exact aşa cum se petrecuseră... Dar aceşti oameni deveniţi astfel de creaturi nu ştiau să trateze diferit pe om şi om ci sadic şi brutal ca şi cum fiecare om care îi cade în pumni ar fi mai dinainte cunoscut şi condamnat pentru cele mai mari crime şi nelegiuiri. De aceea şi eu mă aştept acum la orice nu numai de la aceşti oameni ci şi de la Calea pe care am pornit şi pentru care am fost rânduit.
Odată cu încheierea declaraţiei, ar fi trebuit să se termine totul până la decizia procuraturii, dar nu s-a petrecut aşa. Venind superiorul m-a luat din nou la întrebări. Voia acum să ştie pe larg şi amănunţit despre toată Istoria Oastei Domnului. Despre cauzele care au determinat apariţia ei, despre începutul şi desfăşurarea ulterioară a activităţii ei. Despre toate evenimentele ei mai importante, - până astăzi.
- Despre toate acestea te rog să-mi vorbeşti cât mai amănunţit - zicea el - fiindcă este nevoie să le ştiu pentru a-mi fixa problema dv. în contextul general al evenimentelor şi evoluţiei faptelor din Istoria Oastei Domnului.
Eu i-am zis:
- Mă bucur sincer de acest lucru indiferent cu ce gând faceţi dv. ceea ce vreţi să faceţi... Totdeauna am dorit ca oricine se ocupă de noi să cunoască bine adevărul nostru pentru ca atitudinea şi hotărârea care o va lua să fie în deplină cunoştinţă faţă de adevărul acesta. Căci numai astfel şi responsabilitatea acelui om rămâne veşnică şi întreagă.
De fiecare dată când am ajuns în faţa cuiva care se ocupă de cauza Domnului simt că trăiesc un moment de importanţă veşnică atât eu cât şi cel din faţa mea. Cum era cu Pilat în faţa Mântuitorului. Ori cu Cezarul în faţa sf. Pavel. Omul acesta poate niciodată nu va mai veni în faţa mea, ori eu în faţa lui decât la Judecata lui Hristos şi pentru ca atunci să nu fiu găsit vinovat nici faţă de Hristos nici faţă de el, caut să mă port de pe acum în aşa fel încât atunci să fiu liniştit şi la Cel Dintâi şi la cel din urmă... Ce bine ar face toţi cei care se interesează despre adevăr, dacă ar face ca acest colonel care doreşte acum a cunoaşte limpede Lucrarea Oastei Domnului, apoi a o judeca.
- Domnule Dorz, - îmi zise el, eu v-am cunoscut pe dv. mai demult, v-am citit poeziile şi unele lucrări şi doream mult să stăm odată de vorbă împreună. Dar în alte condiţii nu în astea...
- Nu-i nimic domnule colonel - i-am răspuns eu - mă bucur că dacă a trebuit să se întâmple şi aşa, măcar să am a face cu cineva care ne cunoaşte nu cu un necunoscător al nostru. Cum am avut de atâtea ori în lungile noastre încercări de mai nainte când ne-au osândit pe nedrept cei care nu ne-au cunoscut şi nici nu ne-au întrebat ca dv. ca să ne cunoască. Cei care nu ne cunoşteau nu-i prea mare mirare că ne-au judecat pe nedrept ori ne-au osândit chiar nejudecaţi. Acum cineva care ne cunoaşte credem că ne va judeca cel puţin după dreptate.
- Pe mine mă preocupă de multă vreme problema Oastei Domnului, şi adevărul ei istoric. Am dorit mult să aflu acest adevăr dintr-o sursă competentă dar până acum n-am avut această ocazie. Acum mă bucur că o am şi vă rog să-mi descrieţi cât mai detaliat totul după cum v-am mai cerut. Cine a înfiinţat Oastea Domnului - şi când? Ce rol au avut în ea preotul Iosif Trifa, mitropolitul Bălan, d-ta şi alţii? Ştiu şi de învăţătorul Marini de la Săsciori, dar el prin moartea lui grabnică n-a avut o prea mare importanţă. Când a murit preotul Iosif Trifa şi cum s-au desfăşurat apoi evenimentele mai importante? Ce cărţi a scris el? Câte reviste a scos? Ce denumiri au avut? Cum a fost cu tipografia? Dar d-ta ce cărţi şi ce reviste ai tipărit, înainte de 1948? Dar după? Ce rol a avut Viorel Trifa în Oaste? Dar Wurmbrandt, dar Moldoveanu? Când aţi cerut legalizarea Oastei şi cu cine aţi stat de vorbă în problema asta? Câtă închisoare ai făcut - şi unde?...
A trebuit să-i declar mai întâi verbal foarte amănunţit, - mai răspunzând pe parcurs şi la alte întrebări privitoare la nelămuririle care le mai avea. I-am vorbit foarte cinstit şi sincer, cald şi deschis la toate. Iarăşi nu avea de ce să-mi fie nici ruşine şi nici frică de nimeni şi de nimic. Faptele erau cunoscute iar eu umblam în lumina lui Dumnezeu şi la lumina zilei cu toate. Dimpotrivă, îmi făcea o mare bucurie să-i spun cât mai pe larg aceste adevăruri.
Am avut astfel un bun prilej să-i vorbesc despre mesajul ceresc trimis de Dumnezeu poporului nostru şi fiecăruia din noi prin Lucrarea Oastei Domnului, în cel mai crucial moment al poporului nostru şi al Bisericii noastre, imediat după câştigarea independenţei noastre naţionale, precum ca odată cu aceasta să ni se dea şi independenţa noastră sufletească prin dezrobirea de sub asuprirea duşmanilor dinăuntru - care erau păcatele noastre naţionale şi personale: alcoolismul, sudalma, fumatul, analfabetismul şi celelalte rele de orice fel... I-am dovedit cum Oastea Domnului a început şi a dus un necruţător război de dezrobire naţională şi personală de sub tirania acestor asupritori. Şi că în cea mai mare parte a reuşit atât de minunat... Dar ce minunat ar fi astăzi acest rezultat mult mai mare, dacă n-ar fi fost împiedicată de atâta orbie şi ură să facă liniştită această operă de mântuire spre binele poporului şi al Bisericii... Căci şi Biserica noastră se afla atunci după întregirea ţării în faţa unora dintre cele mai mari datorii ale ei... Ce mare şi binecuvântat folos ar fi putut avea şi naţiunea şi credinţa noastră prin puterea cerească şi înnoitoare a mesajului adus de Oastea Domnului şi prin ce salt uriaş ne-ar fi ridicat ea la nivelul celorlalte popoare vrednice şi luminate, mult mai repede chiar de cum s-au ridicat acestea... La vremea aceea multe capete şi multe condeie luminate au văzut şi au prevăzut aceasta şi s-au exprimat curajos şi competent pentru acest adevăr... Păcat că a fost mai tare şi mai activă împotrivirea. Şi s-a schimbat astfel totul din bine în rău împiedicându-ne până cine ştie când realizarea acestei idei atât de specifice structurii sufletului şi credinţei noastre. Dar atât de puţin înţeleasă de cei care aveau o răspundere istorică şi sfântă să o primească. Şi să o sprijinească cu toată graba şi bucuria.
Noi am avut însă cu toată împotrivirea mai marilor noştri, permanent în inimile noastre neclintită convingerea sfântă că va veni odată o vreme şi se va ridica odată o conştiinţă cinstită şi competentă, care va gândi cu simţ de înaltă răspundere pentru soarta acestui popor şi acestei biserici - şi acela va recunoaşte şi va aprecia cât bine poate să facă Dumnezeu naţiunii noastre prin această Lucrare... Şi această convingere tot atât de puternică o avem şi astăzi. Cu ea trăim şi cu ea vom muri, încredinţaţi că dacă mântuirea neamului nostru şi salvarea Bisericii noastre vor veni vreodată, acestea vor putea veni numai prin Oastea Domnului. Că dacă nu vor veni prin ea, s-ar putea să nu mai vină niciodată...
- Care a fost cel mai efectiv mijloc de propagandă al Oastei?
- Cartea, Cuvântul scris în cărţile şi foile răspândite în cele mai largi pături ale poporului. Cartea este lumină şi eliberare. Oricine pune o carte bună în mâna unui om sau a unui popor, îi deschide aceluia ochii şi îi aprinde o lumină în întuneric. Dar oricine ia unui om sau unui popor din mână o carte, acela îi stinge lumina şi îi orbeşte ochii... De aceea Oastea Domnului în decursul celor 60 de ani de existenţă a ei a depus nişte eforturi şi jertfe extraordinar de mari pentru a aprinde şi răspândi în popor lumina cărţii sufleteşti. S-au tipărit şi răspândit în decursul acestor ani milioane de cărţi şi reviste, calendare şi foi religioase, la preţul cel mai scăzut posibil spre a fi la îndemâna tuturor. Acestea au adus un aport nebănuit de mare la moralizarea şi culturalizarea maselor celor mai largi ale poporului nostru în unul dintre cele mai critice vremuri ale istoriei noastre. Cărţile Oastei au dat o nouă dimensiune credinţei şi o nouă morală unor mari mulţimi. Au tămăduit multe rane sociale şi au culturalizat şi înnobilat sufleteşte mari mulţimi de cititori mai ales dintre muncitori şi ţărani. Mulţi învăţau carte numai din dragostea de a gusta scrisul acestor cărţi. Va veni odată vremea să se recunoască şi aceasta.
- Care a fost activitatea d-tale publicistică înainte de 1948 şi după?
- Încă din 1931-1932 deci de la vârsta de 17-18 ani am început să scriu şi să public lucrări religioase prin gazetele şi cărţile Oastei Domnului care îşi aveau sediul la Sibiu. Din 1934 am fost chemat acolo şi am făcut parte din redacţia preotului Iosif Trifa cel care înfiinţase Oastea Domnului în 1923. Până în 1948 am tipărit legal aproape 20 de titluri de cărţi şi calendare în zeci de mii de exemplare, apoi reviste şi foi cu tiraj foarte mare pentru vremea aceea şi cu răspândire nu numai în ţară ci şi peste hotare în alte ţări şi continente.
După 1948 când fără voia noastră am fost aruncaţi în ilegalitate noi totuşi am continuat pe cât am putut să lucrăm tot aşa convinşi fiind nu numai că munca noastră este tot aşa de necesară ca şi înainte, dar şi pentru că eram mereu tot mai solicitaţi de mulţimea de cereri din partea fraţilor din Oastea Domnului, dar şi a altor cititori. Am scris şi am răspândit cât am putut de mult în tot timpul acesta lucrări de acelaşi conţinut şi de aceeaşi natură cum fuseseră şi cele tipărite legal.
- Dar acest lucru nu-ţi era autorizat să-l faci!
- Suntem un popor de peste 20 de milioane de suflete de ortodocşi şi totuşi aceste milioane de suflete nu avem în ţara noastră acum nici măcar o editură care să tipărească o carte religioasă în tiraje de masă. Nu avem o gazetă religioasă în tiraj suficient. Nici măcar cărticica de rugăciuni tipărită de biserică aşa cum este veche de sute de ani, nu se poate găsi decât de 3-4 la sută dintre credincioşi... Şi preţul ei este nespus de ridicat. Nici măcar calendarul-foaie de perete nu se găseşte în număr suficient să-l cumpere omul, o dată pe an, deşi se vinde cu 10-15 lei... O simplă bucăţică de hârtie... Şi nevoile sunt atât de mari. Cum atunci să nu faci tot ce poţi pentru acoperirea acestor nevoi? Mai ales că noi avem o tradiţie de zeci de ani în privinţa literaturii religioase. Şi avem o mare masă de cititori formaţi.
- Cum, dar Biserica nu tipăreşte cărţi şi gazete religioase? Telegraful Român de la Sibiu ce-i?
- Biserica tipăreşte lunar sau trimestrial o serie de reviste teologice scrise de erudiţi şi pentru erudiţi, în tiraje minime şi cu un conţinut savant istoric, dogmatic, folcloric, social-politic, etc. de interes strict clerical ori oficial-informativ, dar fără absolut nici o legătură cu cele mai arzătoare probleme şi trebuinţe adânc sufleteşti ale oamenilor. Aceste reviste ajung numai în biblioteci şi pe cele mai multe nu le mai răsfoieşte nimeni niciodată. Netăiate îngălbenesc şi pier acolo. Tot aşa se întâmplă şi cu puţinele cărţi de cult tipărite în tiraje totdeauna insuficiente şi pe lângă că sunt foarte scumpe se tipăresc foarte rar şi nici nu ajung la masa credincioşilor. Iată tot ce avem.
Ba mai mult, vă spun acum o realitate foarte tristă dar adevărată: ştiu un mare număr de credincioşi ortodocşi care pentru a citi o pagină de tâlcuiri biblice - chiar şi numai din Vechiul Testament, se abonează la revista Cultului Mozaic şi cumpără cărţile rabinului evreu Moses Rosen. Aceste reviste şi cărţi se găsesc în număr oricât de mare şi la un preţ destul de ieftin. Oamenii în lipsă totală de altceva, le citesc deşi în ele apar referiri jignitoare la adresa credinţei noastre creştine. Evreii sunt doar 30.000 de suflete în ţara noastră şi ei totuşi au ştiut să se organizeze atât de frumos şi de bine că au şi reviste şi cărţi. Să nu ne consideraţi antisemiţi căci noi iubim acest popor biblic şi care este poporul lui Dumnezeu, căruia noi toate celelalte popoare le datorăm o dragoste şi preţuire deosebită, - dar nu putem să nu vedem cu durere de ce noi nu putem face aşa cum fac ei. Şi noi suntem 20 de milioane şi nu avem aproape nimic. Pentru asta am lucrat.
- Ne cam iei în vârful peniţei, d-le Dorz!
- Aceasta nu-i o glumă, domnule colonel. Este o tragedie şi vorbesc despre ea cu toată durerea sufletului meu. Eu sunt un om simplu ca Badea Cârţan, acel cioban de la Făgăraş de acum o sută de ani care tot aşa vedea nevoia de carte a poporului şi cu riscul vieţii sale a adus cartea sufletească din Bucureşti peste munţi, peste graniţa cea nedreaptă de atunci în acest Ardeal care a avut atât de mult de suferit din lipsa luminii şi a libertăţii sufletului său. Dacă nu era atunci nimeni care să se ocupe de asta, era el un om simplu dar cu un suflet uriaş. Acum tot aşa, dacă nimeni nu se află să-l doară de această stare, iaca fac şi eu ce pot ca el. Şi tot cam cu acelaşi preţ.
Urmă o pauză... Anchetatorul privea nu ştiu unde...
(Aici deschid acum şi eu o paranteză pentru a spune aparte câteva cuvinte cititorilor mei care nu ştiu prea multe despre Badea Cârţan. Acestea nu era nevoie să le spun colonelului de la Alba Iulia, fiindcă presupuneam că el ştia foarte bine povestea asta...
Badea Cârţan s-a născut în satul Cârţa din jud. Făgăraş în anul 1849. A fost un cioban care nu a învăţat carte decât de la vârsta de 17-18 ani, dar a fost un om înzestrat de Dumnezeu cu o mare dragoste de cărţi şi cu o chinuitoare grijă pentru luminarea sufletească a semenilor săi. Cartea românească nu se găsea atunci decât foarte greu în Transilvania din cauza stăpânirii ungureşti care robise de secole această parte de ţară românească şi nu dădea voie să se tipărească astfel de cărţi. Urmărind cu asprime şi pedepsind pe oricine ar aduce astfel de cărţi româneşti de peste graniţă, pentru a le da oamenilor.
Dar Badea Cârţan, acest om simplu şi curajos trecea în ascuns munţii Carpaţi peste Braşov şi Predeal noaptea ca să nu fie prins de grănicerii unguri şi făcea drumul pe jos până la Bucureşti. De acolo se întorcea cu desagii mari pe umăr, plin de cărţi, înapoi până în ţinutul Făgăraşului său, al Braşovului şi al Sibiului învecinat. Astfel a umplut el toate satele şi oraşele din aceste părţi ale Ardealului cu mii de cărţi aduse de el în felul acesta pe spate şi pe jos dintr-o ţară în alta.
Trecând munţii prin mii de greutăţi şi primejdii din partea grănicerilor unguri, din partea tâlharilor, a fiarelor, a frigului, a zăpezilor mari, a prăpăstiilor, a întunericului... De multe ori a fost prins de grăniceri şi închis şi bătut şi judecat. De multe ori i s-au confiscat cărţile. Odată după opt zile de percheziţii a jandarmilor unguri în locuinţa lui şi în tot satul său pe la rudenii şi vecini au fost confiscate peste 75.000 de cărţi. Patru căruţe pline cu cărţi au ridicat atunci jandarmii de la el şi pe toate le-au ars. Şi pe toate acestea le cărase el, ani de zile cu desagii şi cu sacii pe spate de la Bucureşti, peste munţi, peste graniţă, peste păduri, pentru şcolile şi bisericile româneşti. Pentru sătenii şi semenii lui lipsiţi de cea mai necesară hrană sufletească. În multe şcoli din Ardeal învăţau atunci copiii limba şi istoria românească din cărţile aduse de el. Şi în multe biserici se citea în altare şi se cânta în strane tot din cărţile pentru care el îşi punea în primejdie sănătatea şi viaţa lui.
Odată a alunecat într-o prăpastie şi trei zile şi trei nopţi a zăcut acolo în zăpadă şi gheaţă până a putut ieşi. Din cauza aceasta s-a îmbolnăvit grav şi din boala asta i s-a tras şi moartea. A murit în 1911 în vârstă de 62 de ani. Dar şi după moartea lui ciobanii din munţi au mai găsit ascunse prin peşteri şi adăposturi din pădurile Braşovului saci întregi de cărţi aduse de el până acolo ca apoi să le poată duce mai târziu celor care le aşteptau ca pe pâinea caldă a sufletului lor.
În vremea vieţii lui a suferit şi el atât de mult pentru misiunea lui profetică şi pentru binele semenilor lui. Dar astăzi ce nemărginită admiraţie şi recunoştinţă înconjoară numele şi chipul lui simplu dar eroic. Statuile lui din centrele oraşelor Braşov, Făgăraş, Sibiu, vor vorbi totdeauna urmaşilor noştri despre biruinţa pe care o dă Dumnezeu luminii şi dragostei jertfitoare pentru triumful adevărului şi pentru binele semenilor).
Cele spuse între paranteze nu le spun cui le ştie, ci acelora care poate că până acum nu le-au ştiut.
Revenindu-şi mă întrebă:
- Cum ai trimis în străinătate lucrările d-tale care s-au tipărit acolo? Scrise de mână, ori scrise la maşină?
- Cele mai multe scrise de mână!
- Păcat. Cândva lucrările d-tale vor constitui un patrimoniu naţional.
- O, domnule colonel, cine se mai gândeşte astăzi la asta? (Drept să-l spun, nu-l credeam. Altfel s-ar fi purtat chiar şi el altcumva). De aţi şti dv. câte din aceste lucrări mi-au fost arse de securitate, câte mi-au ros şoarecii ori mi-au putrezit pe unde le-am putut ascunde în grabă. Dar acum oare nu se întâmplă tot aşa?
În cele trei zile de anchete mergeam pe jos să dorm peste noapte la familia fr. Rus Lucian, iar dimineaţa făceam drumul înapoi. Am petrecut astfel ceasuri neuitate în familia acestor scumpe suflete. Nu mă puteam nici gândi atunci că dintre toate faptele noastre şi după toate aceste dramatice explicaţii şi drepte justificări „binevoitorul” nostru anchetator, care arăta atâta interes şi înţelegere pentru cauza noastră, ne va pregăti în linişte şi fără nici o mustrare de conştiinţă un proces penal în care voi fi condamnat la maximum de pedeapsă nu numai eu care - hai să zicem! - eram vinovat de fărădelegea pe care o săvârşisem, dar şi ceilalţi fraţi chiar şi fr. Lucian, care nu avea absolut nici o vină. Nici cea pe care o aveam eu pentru că am scris şi am adus în ţară astfel de cărţi.
Dumnezeu îi dase şi acestui om ocazia să interpreteze şi el o dată o lege omenească omeneşte. Şi să judece o faptă dreaptă după dreptate - iar el iată cum a interpretat legea şi cum a aplicat dreptatea! Dumnezeul Cel Drept, care cunoaşte toate gândurile şi intenţiile noastre ale tuturor să nu-i ţină nici lui în seamă păcatul acesta. Şi dacă nu i-a plătit încă lui şi familiei lui după cum a plătit şi celorlalţi judecători ai noştri - să-l ferească şi pe viitor de urmările unor fapte ca acestea...
Atât la plecare dimineaţa la miliţie cât şi la întoarcere seara, mergând totdeauna pe jos, treceam atât la dus cât şi la întors pe sub poarta cea mare a vechii cetăţi din Alba Iulia. Deasupra porţii acesteia se găseşte şi azi celula îngrozitoare în care au fost închişi înainte de uciderea lor cumplită, traşi pe roată, cei trei martiri ai neamului nostru: Horea, Cloşca şi Crişan.
Şi aceşti martiri luptaseră la vremea lor acum 200 de ani cum luptase şi Badea Cârţan tot în vremea lui acum 100 de ani, tot pentru mântuirea acestui neam românesc. De câte ori treceam în sus ori în jos pe sub această poartă cumplită, urcam treptele înguste şi reci şi mergeam până la acea fioroasă celulă unde zăcuseră şi aşteptând cumplita „dreptate”. Urcam singur şi îndurerat aceleaşi scări grele, acelaşi drum al calvarului pe care acum 200 de ani trebuie să fi urcat ei, abia târându-şi groaznicele lanţuri cu grele cătuşe ţintuite cu ciocanul pe nicovală la mâini şi la picioare. Împinşi şi împunşi pe la spate, ori traşi şi smuciţi din faţă cu scrâşnete şi ghioage, de către chinuitorii lor.
Şi mi se părea că retrăiesc şi eu tot acest cumplit drum al calvarului pe care tot suie şi suie de secole şi secole, toţi aceşti martiri ai acestui neam martir. Mereu alţii şi alţii şi alţii de sute şi sute şi sute de ani, fără ca aceste trepte reci şi aceste celule fioroase spre care îi duc ele să mai fi sfârşit nici azi.
Acolo sus, coborând cele două praguri până la uşa grea cu ferestruica zăbrelită a celulei îngrozitoare îmi propteam fruntea arzând de gratiile înguste şi reci, privind înăuntru la locul fioros unde zăcuseră şi pătimiseră ei. Şi mă rugam cu lacrimi fierbinţi pentru odihna sufletului lor şi pentru zbuciumul sufletului nostru. Şi nu încetam să mă întreb amar de ce oare lumina acestui neam trebuie să vină spre el prin atâtea întunecimi îngrozitoare? Iar purtătorii acestei lumini să ispăşească această Dumnezeiască vină prin atâtea celule, pe atâtea cruci şi sub atâtea roţi? La ce le-au folosit chinuitorilor asupritori aceste jertfe? Cât s-a putut bucura nedreptatea lor de acele avantaje răscumpărate pentru câteva clipe mizerabile, cu un preţ atât de osânditor şi veşnic?
Nu pe mine mă compar cu această nesfârşită coloană de martiri care urcă şi urcă acest drum al Durerii, ci în cazul de acum, însăşi Lucrarea Oastei Domnului, acest nou martir al lui Hristos care prin fiii ei cei mai buni şi mai curaţi s-a jertfit şi se jertfeşte în iubire şi în lacrimi pentru acelaşi ideal nobil şi sfânt al luminării şi mântuirii neamului acestuia. Toţi aceşti modeşti şi tăcuţi mucenici n-au fost - cu toţii laolaltă - o jertfă nici mai mică şi nici mai uşoară decât a acestor nemuritori eroi şi martiri ai istoriei şi ai gliei noastre strămoşeşti. Va veni odată şi ziua când şi acest adevăr al nostru de astăzi va străluci tot atât de minunat în faţa lumii întregi cum străluceşte astăzi al lor.
În tot timpul anchetei l-am rugat mereu pe colonelul anchetator să ţină seama că nici unul dintre ceilalţi fraţi implicaţi cu mine în această problemă, nu sunt vinovaţi absolut cu nimic faţă de lege. Legea aceasta a presei o încălcasem numai eu care scrisesem şi difuzasem materiale religioase neautorizate.
Ei nu scriseseră şi nici nu difuzaseră nimic. Prin urmare să fiu judecat şi dacă este acesta un rău într-adevăr, să fiu pedepsit numai eu iar ei să fie scoşi de sub orice învinuire.
- D-ta, îmi zise el atunci - eşti ca părintele care caută să-şi scape cu orice preţ copiii lui, dar nu se poate. Şi ei au partea lor de vină. Legea nu iartă pe nimeni.
Nu legea, ci cel care o aplica, nu ierta.
A treia zi la despărţire „binevoitorul” anchetator îmi zise:
- Va fi totuşi un proces penal. Însă poate că nu vor fi decât ceva amenzi, să nu vă speriaţi. Ori ceva cu suspendare. Nu ştiu. Nu depinde numai de mine. Mai sunt şi alţii care hotărăsc... Judecata va decide.
- Nu va fi ultima judecată, domnule colonel. Va mai fi una: a Istoriei şi a lui Dumnezeu.
- Mda!
- Cam peste cât timp totuşi să ne aşteptăm să fim chemaţi?
- Pregătirea procesului durează obişnuit aproximativ o lună. Dar mai întâi veţi fi chemaţi la Procuratură, pentru încadrare. Apoi se va fixa data procesului. Veţi fi înştiinţaţi atunci din timp. Dar veţi fi judecaţi în stare de libertate.
Ce bine le ştia pe toate. Cum se vedea că el singur le pregătise după inima lui.
- Vă mulţumesc. Să trăiţi.
Îl chema Buda... Ce nume predestinat!
Nu-mi păsa nici acum absolut deloc de toate aceste ameninţări ale lui. O putere necrezut de mare îmi dăruise mai dinainte Dumnezeu pentru a le primi cu linişte şi chiar cu nepăsare toate. Cât de adevărat este că încă înainte de a veni ispita sau încercarea primeşti puterea de a o birui şi a o răbda.
Îndată după terminarea acestei anchete am făcut un drum până la Sibiu pentru a-l vedea pe fratele Roşianu Vasile şi a-l îmbărbăta. Fiindcă îl ştiam fără nici o experienţă în privinţa asta, frământat şi îngrijorat.
- Nimeni nu va fi în stare frate Vasile - i-am zis eu - să ne facă nimic din ceea ce nu este îngăduit de puterea şi dragostea Domnului nostru. Iar ceea ce v-a îngădui El va fi numai spre binele nostru şi spre slava Lui. În ceea ce mă priveşte pe mine am o puternică încredinţare că aşa cum mă încredinţează Domnul acum n-ar fi ei în stare să-mi facă nimic din ceea ce simt că n-aş putea să rabd acum. Nu ştiu cum va fi mai târziu, dar acum este aşa.
Am mai simţit această putere şi acest adevăr şi alte dăţi, când mi se pregăteau mai grele încercări şi trebuia să trec prin mai mari primejdii. O pace plină de linişte îmi umplea inima şi mă făcea să socotesc ca o nimica orice rău care mi s-ar putea face. Eram pregătit ca puternicul apostol Petru să sar chiar afară din corabie fără să-mi pese de noaptea furtunoasă şi de marea agitată, - convins fiind că voi putea merge peste valuri numai să împlinesc Cuvântul Domnului şi Mântuitorului meu. Totul îmi părea atât de uşor de biruit încât parcă doream să vină mai repede. Aflasem din nou dulcele adevăr că o putere nespus mai mare decât jertfa care ni se va cere, ne susţine în lupta spre care mergem. Şi că această putere biruitoare este de fapt puterea lui Dumnezeu Hristos, care ne asigură că ne va da biruinţa. Ce dovadă strălucită despre acest adevăr şi putere ne sunt toţi martirii şi sfinţii care înaintea noastră au trecut cu miile prin suferinţele mult mai mari ca noi, dar cu o linişte şi o putere ca a lui Hristos... Deşi erau şi ei tot oameni ca şi noi, totuşi ce străluciţi au trecut prin cuptoarele de flăcări, prin arenele de fiare, prin răstignirile arzând...
Să fie siguri şi în viitor toţi fraţii şi surorile noastre pe care Domnul nostru Isus îi va mai alege pentru harul de a pătimi pentru El, că la vremea potrivită, chiar înainte de ceasul acela, El îi va trece cu o biruinţă strălucită şi pe ei prin orice suferinţă până la slava Lui. Acum cred puternic aceasta.
Totuşi mulţumesc lui Dumnezeu, gândindu-mă că nu ne-au găsit de alte dăţi când duceam cu noi comori mult mai multe şi de mai mare preţ. Iată şi aceasta este o dovadă că dacă trebuie să trecem vreodată prin vreo încercare şi de acest fel, Domnul nostru Cel Viu şi Puternic în mâinile Căruia sunt toate, întocmeşte toate condiţiile în aşa fel încât să putem trece cât mai uşor şi cât mai repede prin ele. Dacă trebuie să trecem prin Dunărea revărsată, nu lasă apele să crească pentru a ne îneca - ci le face să fie numai atâta cât să le putem trece fără prea mari pagube. Domnul nostru a făcut şi de data aceasta ca pierderile noastre să fie cele mai mici iar primejdia să nu ne ameninţe prea greu.
La drept vorbind toate faptele săvârşite de noi nici n-ar fi trebuit să constituie un motiv de proces. Religia este liberă, recunoscută de Constituţia ţării, iar conţinutul cărţilor noastre era exact acelaşi ca cel recunoscut de stat. Deci nimic ilegal sau diferit. În afară de aceasta cei implicaţi cu mine nu făcuseră nimic incriminat de lege. Iar cărţile bune pe care le aveam departe de a fi un rău, erau tocmai un bine pentru moralizarea şi îndreptarea atâtor răufăcători care dau atât de mult de furcă autorităţilor. Deci un alt bine tocmai în folosul ţării şi societăţii. Pe lângă asta vina mea dacă chiar ar fi o vină, nu este o infracţiune de drept comun pentru a fi băgat acolo. Infracţiuni politice nu sunt, în afară de asta, eu sunt acum un om bătrân de 70 de ani - orice lege ar trebui să scutească de penalizarea cu închisoarea pe un om bătrân şi bolnav. De asemenea se ştie bine câţi ani mai suferisem nejudecat, pe nedrept şi abuziv chiar de această autoritate...
Luând toate acestea în consideraţie ai zice desigur că nici o instanţă fie ea cât de abuzivă, n-ar putea rosti împotriva noastră o sentinţă de condamnare obişnuită... Dar multe iluzii ne făceam noi cei ce nu cunoşteam nici oamenii, nici atitudinea legilor lor care nu se schimbă numai de la an la an, ci şi de la caz la caz şi de la om la om. Nu cunoaştem nici răutatea nici viclenia lor în mijloacele de luptă contra lui Dumnezeu împotriva căruia Singur sunt îndreptate toate loviturile lor. Dar folosind toate şireteniile urii şi a minciunii pentru ca să poată prinde cât mai uşor şi mai sigur în cursă pe cei nevinovaţi care nici nu bănuiesc metodele lor şi nu ştiu cum să se apere să nu cadă în ele.
Trecuseră 23 de ani de la ultima noastră judecată din noiembrie 1959 şi credeam că trebuie să se fi schimbat mult spre bine de atunci şi până acum tot felul după care se judecă astfel de pricini. Dar încă odată şi cu consternată surprindere am constatat ce mult s-au schimbat într-adevăr toate, - dar înspre rău.
Mulţi fraţi şi credincioşi nu numai din Oastea Domnului când au aflat despre necazul în care am ajuns din cauza Evangheliei, îngrijoraţi fiind de bătrâneţea şi de boala mea, că nu voi putea suporta închisoarea ori că nu voi avea cu ce plăti amenda, s-au oferit cu o sfântă şi înduioşătoare generozitate, să plătească ei amenda ori chiar să facă ei închisoarea în locul meu. M-a mişcat nespus de mult această dragoste frăţească. Şi am mulţumit cu multe lacrimi Domnului meu Isus Hristos, căci încă mai ard atât de curate credinţa şi dragostea în mijlocul Lucrării şi Bisericii Sale vii. Aceste oferte s-au dovedit că nu erau numai vorbe ci chiar cele mai frumoase fapte. După ce am fost arestaţi şi închişi, câţiva fraţi s-au dus în audienţe până sus de tot la conducerea instanţelor superioare făcând cereri scrise pentru a li se admite să mă înlocuiască ei, oricare, în închisoare, întrucât eu bătrân şi bolnav n-am să rezist la regimul de acolo.
Dar li s-a răspuns atât verbal la unii cât şi în scris la alţii că legea nu admite aşa ceva şi că fiecare om trebuie să-şi poarte şi să-şi ispăşească vina lui însuşi.
Dumnezeul dragostei veşnice să le răsplătească - şi El le va şi răsplăti dragostea lor care mergea până la cea mai mare jertfă pentru alţii. Gestul lor, chiar dacă nu a fost îndeplinit, va rămâne totuşi plin de o frumuseţe veşnică înaintea lui Dumnezeu... Ba chiar şi înaintea vrăjmaşilor noştri, care ne-au condamnat. Au putut astfel constata ei înşişi ce poate face dragostea lui Hristos pe care ei Îl tăgăduiesc. Oare pentru cine dintre dânşii ar fi în stare cineva chiar dintre cei care îi tot laudă şi îi linguşesc, să ceară de bunăvoie să fie închişi în locul lor, numai şi numai din dragoste şi recunoştinţă? Dar iată cât de frumos face aceasta dragostea lui Hristos. Să fie binecuvântaţi între aceştia fraţi ca Sandu de la Jucu, Petriţa din Hălmagiu şi ceilalţi pe care îi ştie Dumnezeu...
Eu desigur nu pot fi scutit nici acum şi nu voi putea fi nici în viitor, de ceea ce eu însumi trebuie să plătesc, după un plan mai dinainte şi mai înţelept rânduit prin care trebuie făcută şi o nouă experienţă şi găsite şi alte noi adevăruri, care fără această suferinţă ar fi rămas necunoscute pentru totdeauna. Şi dacă Dumnezeu S-a îndurat să mă facă un mijloc de încercare şi un sol al Lui prin aceste lupte şi necazuri, binecuvântat să fie El. El să Se îndure şi de mine şi de cei pe care i-a mai hotărât El să treacă prin acest nou tunel întunecos - să trecem curaţi prin întuneric. Şi să ieşim frumos dincolo în lumina de la capătul lui. Dacă aceasta este voia Ta ca să se descopere acolo gândurile negre ale multora - care fără aceasta ar fi rămas acoperite. Şi ca să se arate şi faptele frumoase ale altora... Dar mai ales marea Ta purtare de grijă salvatoare.
Slavă veşnică Marelui Tău Nume Minunat Isuse Doamne, care Te descoperi astfel cu atât mai Puternic şi Înţelept cu cât îi îngădui celui rău să facă tot ce-i în stare, pentru a-şi arăta nu numai răutatea sa, ci şi mărimea pedepsei pe care o merită. Şi totuşi veghind în fiecare clipă asupra alor Tăi, nu le îngădui nici o încercare peste puterile lor, îi izbăveşti tocmai în clipa când vrăjmaşul se fericea că i-a nimicit.
Te slăvim din tot sufletul Doamne şi pentru ceea ce lucrezi acum, mai dinainte încredinţaţi de izbăvirea Ta minunată, exact la timpul potrivit.
Amin.
Slăvit să fie Domnul!