Cap. 7 - Așa ne-au judecat
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 4
„Căci cu ce judecată veți judeca,
De la terminarea anchetei trecuseră aproape trei luni, iar noi nu mai primiserăm nici o înștiințare de nici un fel de nicăieri.
Toți eram de părere că procesul a fost clasat. Ziceam și noi că desigur cercetându-se cărțile noastre și negăsindu-se în ele nici un cuvânt dușmănos pe temeiul căruia să fim condamnați, ci numai adevăruri de credință care sunt recunoscute de Constituția țării, și cuprinse în învățătura Bisericii Ortodoxe ca și a tuturor celorlalte culte aprobate, - ar fi nu numai o nedreptate ci chiar o rușine să ni se facă nouă un proces pentru asta. De ce să se condamne la noi ceea ce este un drept recunoscut altora. Cărțile noastre, oriunde ar fi fost tipărite - nu conțineau nimic dăunător nici contra intereselor statului, nici a Bisericii oficiale și nici altor culte ori persoane care ar fi fost lezate de conținutul în întregime, ori în parte, din aceste cărți.
Mai circulau prin țară și atâtea alte cărți tipărite în străinătate cu un conținut poate mai dăunător cuiva, fără ca nimeni să se sesizeze în vreun fel de acest fapt. Și chiar cărți la fel cu ale noastre mai erau destule prin țară iar autoritățile știau, dar nicăieri nimeni nu avuseseră până acum nici un necaz deosebit pentru asta. Prin urmare, de ce să fie urmărite și condamnate tocmai - și numai - ale noastre? Nici nu mă puteam gândi atunci că de multă vreme se căuta un pretext, un prilej, să fiu prins cumva cu orice spre a mi se face răul cel mai mare. Răbdarea cuiva se sfârșise și eu trebuia să dispar cumva. Fusesem în câteva rânduri înștiințat mai pe față mai în ascuns să fiu foarte atent că ceva trebuie să mi se întâmple neapărat. Ce anume, - nu știu. Dar să fiu atent de exemplu să nu prea umblu singur pe jos și prin locuri mai circulate, că s-ar putea să mă calce vreo mașină. Să nu mă las tratat de orice medic că s-ar putea vreo injecție să fie greșită. Să nu mănânc pe oriunde și orice, că s-ar putea ca vreo mâncare să fie alterată...
Să am grijă la urcarea sau coborârea din tren ori autobuz că s-ar putea cumva să alunec ori în vreo aglomerație să ajung cumva sub roți... și altele.
Eu am zis la toate acestea că viața mea este în mâinile Domnului și că și cei ce mi-ar putea face vreun rău de orice fel - și ei sunt tot în mâinile Domnului. Iar Domnul va avea grijă atât de mine cât și de ei. Nu mă gândeam că prilejul căutat va veni totuși, dar cu totul în alt fel decum, într-adevăr, fără să mă tem, așteptam să vină.
Prin 25 iunie tăcerea s-a spart dintr-o dată. Am primit acasă citația să mă prezint pe data de 29 iunie la ora 8 la Judecătoria din Alba Iulia.
Am crezut că este vorba de acea înfățișare formală la Procuratură, după cum ne spusese anchetatorul, poate pentru o clasare, poate pentru amendă, poate pentru încadrare. Dar nici nu bănuisem că pentru judecare, fiindcă prea simplu, prea în ascuns, prea cumva pe nepregătite se întâmplau lucrurile. Nu ne gândisem că aceasta era de fapt o tactică pentru ca să nu bănuim nimic, să fim luați prin surprindere, să nu ne pregătim deloc pentru o apărare.
În dimineața zilei de 29 iunie, ziua când în toată Biserica creștină se sărbătorea amintirea sfinților apostoli Petru și Pavel și răsunau clopotele pe la toate bisericile din Alba Iulia, ne prezentam și noi la judecată. Tot pentru aceeași vină pentru care au fost judecați și condamnați într-o zi ca asta și cei doi mari apostoli ai Bisericii și credinței noastre, Petru și Pavel. Ce prevestire - și ce cinste pentru noi!
Mă așteptam să fiu numai eu. Când colo iată-l și pe fr. Rus Lucian din Alba Iulia, Roșianu Vasile din Sibiu, Sandu și Gusti cu Pop din Cluj... Și iată și apărând o mulțime de frați și din alte părți: din Hunedoara, Suceava, Bacău, Maramureș, Sibiu... În curtea judecătoriei ne întâlneam astfel cu acești frați care aflaseră și ei în grabă și numai din întâmplare despre chemarea noastră aici - și veniseră și ei doar așa ca să afle ce se va întâmpla cu noi.
Ne-am dus să ne uităm dacă nu cumva suntem înscriși în lista afișată pe ușa judecătoriei pentru proces... Într-adevăr eram. Nu ne așteptam la proces - și într-adevăr iată-l. Nici nu ne mai gândim ce ne mai poate aștepta. Dar nu ne îngrijoram deloc... ca și cum nimic din acestea nu ne-ar privi direct pe noi. Totuși pe lista cu numele celor afișați pentru azi 29 iunie 1982 cu procese penale, eram doi. Primul era al unui învinuit pentru crimă, iar al doilea Dorz Traian pentru cărți religioase. Cărțile religioase sunt puse alături de crimă... Restul procese civile: insulte, certuri, bătăi, înșelăciuni, etc.
Deci vom fi judecați. Deci ni s-a făcut proces. Grabnic, în ascuns, pe neștiute.
Frumoasă înscenare. Frumos fel de a judeca. Așa, desigur și sentința ne era dată, înainte chiar de a fi judecați... S-a făcut totul cred numai din cauza mea, pentru a mă lega numai pe mine. Cu ceilalți desigur că n-au nimic ci i-a adus numai ca umplutură, numai spre a nu părea că totul este aranjat doar pentru mine. Dacă n-aș fi fost eu și dacă n-ar avea ce au cu viața mea, atunci desigur că de ei nici nu s-ar fi ocupat nimeni și întru nimic niciodată. Sărmani frați, total nevinovați, căzuți numai ca să mă poată avea pe mine sigur în mână. Dumnezeule al izbăvirii, izbăvește-i pe bieții frați - iar pe mine ajută-mă să-i apăr și să-i văd scăpați.
Eram foarte curios să văd totuși ce fel de judecată se va face fără nici o înștiințare mai dinainte la Procuratură, fără nici o apărare - măcar din oficiu. Fără nici o înștiințare de adevărat proces. Se vede limpede că totul fusese judecat de mai înainte altundeva mai sus. Azi aici se va face numai un teatru, un paravan simplu și străveziu, o înscenare. Și vom vedea ușor îndată tot ce s-a petrecut - și mai ales scopul care se urmărește...
Am luat și noi loc printre ceilalți pe bănci în sala de judecată așteptând să vedem ce se va întâmpla. Întorc privirea înapoi și văd în sală între cei din urmă și pe Moldoveanu de la Sibiu. Venise deci și el să vadă ce se va întâmpla cu mine, dar venise în așa fel încât să nu mă întâlnească față în față. Și tot așa a și plecat îndată ce piesa s-a terminat. Nu vedem în sală nici pe fr. Ghiță nici pe sora Marta de la Brașov, deși fuseseră și ei cu noi în 6 martie. Și asta ne-a făcut să gândim că dacă ar fi cu adevărat procesul propriu-zis, ar fi trebuit neapărat să fie prezenți și ei. Dar iată nu-s!
Toată sala se ridică în picioare: intră pe rând și iau loc la masă actorii principali, două doamne în robe, președinta și asesoarea, desigur și un domn, desigur procurorul. Mai la o parte altă doamnă: grefiera.
După strigarea unor nume absente s-a trecut repede peste procesul de crimă dinaintea noastră. Nici unii nu i-au arătat absolut nici un interes. I-au fixat o amânare, ca să se ajungă repede-repede la noi. Se vedea că acesta era cel mai important lucru pentru astăzi: elementul surpriză să-și facă efectul total asupra noastră. Noi care se știa bine că eram total neobișnuiți cu judecățile, trebuie să fim luați cu mare grabă pentru ca nu cumva să ne dezmeticim înainte de a fi condamnați. Spre a nu se crea vreun neajuns în aranjamentele lor. Era clar că totul fusese mai dinainte pregătit ca noi să fim luați ca niște oi din țarc. Cele două femei judecătoare și bărbatul procuror s-au purtat de la început cu o vădită prefăcătorie spre a nu ne da nouă de bănuit ci a ne lăsa impresia că au o foarte mare bunăvoință și chiar o deosebită simpatie pentru noi. Arătau chiar dezinteres pentru amănunte. La sora Marta care fusese citată ca martoră s-a renunțat în fugă „ca să nu mai amânăm procesul spre a nu vă mai purta pe drumuri” - a explicat „binevoitoare” președinta. Despre „apărarea” care trebuia normal să apară la un proces nici n-a fost vorba... Nici măcar cea mai elementară conștiință a împlinirii unei datorii atât de cutremurătoare pentru care pusese un jurământ... Sau un simț uman de dreptate și respect față de cauza unor semeni. Ori respectul minim față de adevăr... Nimic, dar absolut nimic. Ce îngrozitor îl poate denatura și falsifica pe om o doctrină fără Dumnezeu. Cum îi poate anula orice personalitate și îi poate întuneca, orbi chiar, tot ce ar avea mai de valoare și mai nobil în el, un om!
Am fost chemat primul - și președinta mă întrebă:
- Îți mai menții declarația de la anchetă?
- Da - am răspuns eu.
- Ai cunoscut legea că nu ai voie să multiplici și să difuzezi materiale religioase neautorizate?
- Da. Dar tot ceea ce am scris și am difuzat nu conține absolut nimic rău și dușmănos nici contra statului nici contra Bisericii. Dimpotrivă, conținutul cărților noastre este întru totul pe linia simțirii neamului nostru și a învățăturii Bisericii noastre, folositoare și necesare tuturor.
- Ați știut că secta Oastea Domnului este interzisă. De ce nu ați trecut la o altă sectă autorizată de stat?
La întrebarea aceasta am crezut că nu merită să-i răspund nici un cuvânt. Dar am privit-o drept în ochi, cu toată durerea sufletului meu jignit și cu toată conștiința mea ofensată de totalul dispreț pe care îl arăta. Și de totala inconștiență cu care vorbea nu atât despre noi cât despre cele mai sfinte valori ale neamului și ale credinței părinților noștri, care erau și ale părinților ei - și poate și ale sufletului ei cândva... Am clătinat mustrător din cap, continuând s-o privesc drept în ochi, fără să-i răspund nimic. Aceasta trebuia s-o facă să înțeleagă mai mult decât i-ar fi putut spune orice răspuns. Nu știu, poate că a înțeles ceva sau poate că n-a putut să înțeleagă nimic. A privit spre procuror:
- Tovarășul procuror dacă are ceva!
- Da. Să răspundă inculpatul de ce a scris și a difuzat aceste materiale, dacă știa că nu este voie?
- Pentru că necesitatea lor n-a încetat ci a crescut. Am explicat și anchetei.
- De ce nu v-ați mulțumit cu activitatea Bisericii? Dacă ziceți că faceți parte din Biserica Ortodoxă.
- Pentru că activitatea Bisericii este insuficientă.
- Ai mai fost condamnat și în trecut la 16 ani muncă silnică tot pentru așa ceva. Statul nostru prin grațiere și amnistie ți-a arătat bunăvoință. De ce n-ai încetat?...
- Eu activez de 50 de ani în domeniul scrisului religios și știu câtă nevoie este mai ales acum de acesta. Repet: n-am scris nimic rău ci numai ceva ce era necesar pentru popor și credință... Și...
- Destul! Din cele declarate reiese clar vinovăția inculpatului Dorz Traian și a celorlalți inculpați. Cer aplicarea art. 94 din Legea 3/1974 cu art. 75 lit. a din Codul Penal. Condamnarea lor. Confiscarea tuturor materialelor aflate la ei. Și plata cheltuielilor de judecată.
Și se așeză pe scaun.
- Ai primit vreo sumă de bani ca drepturi de autor pentru aceste cărți? - mă întrebă președinta.
- Nu, nimic de la nimeni.
- Cine ți le-a tipărit și unde?
- Nu știu.
- Mai ai ceva de adăugat? Da! Vă rog să-i scoateți de sub orice învinuire pe ceilalți, fiindcă ei nu sunt vinovați cu nimic. Eu i-am rugat iar ei m-au servit. Ei nici nu au scris și nici nu au difuzat absolut nimic. Vă rog...
- Destul! - mă refuză președinta cu aroganță și duritate. Semnează declarația!
Următorul: Roșianu Vasile!
Fratele Roșianu a recunoscut și el grăbit tot ce se petrecuse și ceea ce declarase de fapt de la început. Era chiar și mai sincer și mai amănunțit decât i se cerea. Le tot explica pe larg cu niște amănunte care pe ei se vedea bine că nu-i mai interesează. Cum într-o seară din luna ianuarie un cetățean străin venit cu o mașină la poarta lui i-a oferit niște cărți religioase. Cum fratele Traian îi spusese lui mai dinainte că dacă va veni cineva să-i ofere astfel de cărți să le primească fiindcă sunt ale mele, - el amintindu-și de aceasta, le-a primit. Apoi m-a anunțat pe mine să mă duc să le iau. Eu am mers iar el mi le-a dat. Asta fusese totul.
- Câți saci sau pachete cu cărți ai primit?
- Patru sau cinci.
- Și inculpatul Dorz Traian le-a luat pe toate?
- Da!
- Bine. Dar și după aceea s-au mai găsit și alte cărți la d-ta. Pe acestea de unde le-ai avut?
- Tot fratele Dorz mi le-a dat altădată.
- D-ta n-ai difuzat nici o astfel de carte la nimeni?
- Nu, nici una.
- D-ta știi să se fi primit de la cineva ceva bani cu drepturi de autor pentru aceste cărți?
- Nu, nici cincizeci de bani.
- Și d-ta faci parte din Oastea Domnului ca Dorz Traian?
- Da, din 1935.
- De când îl cunoști pe Dorz Traian?
- De 50 de ani. Eram tineri la Sibiu atunci.
- Bine. semnează! Următorul: Pop Alexandru.
- D-ta, Pop Alexandru ai fost împreună cu inculpatul Dorz Traian în seara de 6 martie anul acesta la Roșianu Vasile din Sibiu de unde ai luat niște cărți?
- Da!
- Câte pachete ori zeci de cărți ați ridicat?
- Cinci.
- Pe care declarație dată la anchetă o menții?
- Pe ultima.
- Și ce ți-a spus inculpatul Dorz Traian să faci cu aceste cărți?
- Să le duc la mine acasă unde să le păstrez până va veni dânsul să le ia.
- Dar d-ta n-ai dat nimănui vreo astfel de carte?
- Nu!
- Și d-ta faci parte din Oastea Domnului?
- Da!
- Bine. Semnează! Următorul: Pop Augustin.
- D-ta Pop Augustin ai fost cu mașina personală în seara de 6 martie anul acesta împreună cu inculpatul Dorz Traian și cu fratele d-tale Pop Alexandru în Sibiu la Roșianu Vasile, ca să luați niște cărți?
- Da!
- Ai fost și d-ta în casa lui Roșianu Vasile după acele cărți?
- Nu!
- Dar unde ai fost d-ta atunci?
- Așteptam în mașina pe care o parcasem în stradă ceva mai departe fiindcă în fața casei nu era loc.
- Câte pachete ați luat?
- Cinci.
- Și unde le-ați pus, în portbagaj sau în mașină?
- În mașină.
- Ce trebuia să faceți cu aceste cărți?
- Să le ținem acasă până va veni fratele Traian ca să le ia.
- D-ta n-ai difuzat nimănui vreuna din aceste cărți?
- Nu, nici una.
- Și d-ta faci parte din Oastea Domnului?
- Da!
- Bine. Semnează. Următorul: Rus Lucian!
- D-ta Rus Lucian, nu ai fost cu ei, dar la d-ta s-au găsit niște materiale: o mașină de scris, niște lucrări scrise cu ea, precum și alte cărți religioase. De unde ai avut mașina de scris?
- Am cumpărat-o acum vreo 7 ani de la un vecin evreu care pleca în Israel și care mi-a oferit-o spre cumpărare împreună și cu alte lucruri. Eu nu voiam atunci s-o iau dar el a insistat de mine ca s-o iau spunând că am copii și că le va folosi lor. Și am cumpărat-o pentru copii. Eu sunt croitor, nu aveam ce să fac cu ea. Pentru copii am luat-o.
- Ți-a dat și d-tale ceva cărți inculpatul Dorz Traian?
- Nu. Ci numai mi-a împrumutat caietul cu Cântări Nemuritoare Vol. 8 din care copia băiatul meu de 16 ani, pentru a învăța să scrie la mașină.
- De ce le scria în patru exemplare?
- Ca să aibă câte unul și pentru ceilalți frățiori ai lui.
- De unde aveai cărțile care s-au găsit la d-ta?
- Le-am primit de la alții, mai demult.
- D-ta ai mai dat cuiva astfel de cărți?
- Nu aveam de unde să dau. Nu am avut decât câte un singur exemplar pentru mine.
- De ce nu-i înveți pe copii altceva, nu lucruri de astea?
- Ei merg cu toții la școală. Învață ei acolo ce trebuie să știe.
- În altă parte nu merg?
- Mai merg la biserică fiindcă le place muzica. Toți cântă în cor!
- Și d-ta faci parte din Oastea Domnului?
- Da, din copilăria mea.
- Bine. Semnează! Următorul: martora Pop Firuța.
- D-ta martora Pop Firuța, trebuie să depui jurământ că vei spune tot adevărul și numai adevărul. Altfel vei fi pedepsită.
- Da!
- D-ta știi că soțul d-tale Pop Augustin, împreună cu fratele său Pop Alexandru și cu inculpatul Dorz Traian au transportat din Sibiu de la Roșianu Vasile, niște cărți în seara de 6 martie anul acesta?
- Da!
- Erai acolo în mașină când au fost găsite aceste cărți?
- Da!
- D-ta ai fost împreună cu ei când au luat cărțile?
- Nu!
- Știi de la cine le-au luat?
- Nu. Când au mers după ele, pe mine m-au lăsat jos, undeva în oraș.
- Și d-ta ești din Oastea Domnului?
- Da!
- Bine. Semnează declarația.
Apoi privindu-ne pe rând și ridicându-se cu toții să plece, președinta ne spuse:
- Rezultatul îl veți putea afla mâine după ora zece la grefă.
Și atâta a fost.
Dar noi cu toții, chiar și atunci eram și mai convinși că după felul sumar și superficial în care ne judecaseră, după declarațiile clare și scurte, după ce nu avuseserăm nici un apărător, nici nu fusesem măcar întrebați dacă avem, - și mai ales după nevinovăția noastră totală și evidentă, măcar a celor patru frați cel puțin, pe care nici nu-i numiseră „inculpați”, - măcar ei vor fi sigur achitați de orice penalizare. De mine, am spus, nu-mi păsa deloc. De fapt numai pe mine singurul mă numiseră „inculpatul”...
Pentru ziua următoare, am hotărât cu fr. Roșianu ca noi doi să rămânem la Alba Iulia pentru ca mâine la ora zece, după cum spusese președinta care nu putea să mintă - ziceam noi - să mergem la grefa judecătoriei - să aflăm rezultatul.
- Nu se dau astăzi nici un fel de rezultate - ne spuse femeia de la grefă, când am întrebat-o în ziua următoare. Judecătorii sunt ocupați acum cu altceva. Veniți mâine, ori poimâine, ori mai târziu. Dacă nu veți avea unde să stați aici în oraș, mergeți acasă - și vi se va comunica acolo sentința.
Oare nu știa asta președinta? Atunci de ce ne-a mințit?
Am plecat fiecare spre casă rămânând să așteptăm. Dacă frații din Alba Iulia vor afla ceva mai repede rezultatul, ne vor comunica ei la fiecare.
Într-adevăr, peste câteva zile sora Victoria, soția fratelui Lucian ne aducea următoarea notă copiată după Registrul Proceselor Penale ale Judecătoriei Alba Iulia: HOTĂRÂRE: au fost condamnați inculpații: Dorz Traian la doi ani închisoare - pedeapsa maximă. Roșianu Vasile la un an și două luni închisoare. Pop Alexandru și Pop Augustin la câte un an închisoare. Rus Lucian la un an și două luni închisoare. Pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 94 din Legea 3/1974 cu art. 75 lit. a C.F. (Legea Presei, pentru scriere, înregistrare și difuzare de materiale neautorizate. De la 3 luni la 2 ani închisoare ori amendă).
Am văzut-o pe sora Victoria foarte întristată. Era și bolnavă destul de grav cu inima, iar cei patru copii ai lor erau încă mici. Se îngrijora ce vor face ei fără fratele. Dacă el va fi luat și dus atâta vreme de acasă. Ei nu aveau alt mijloc de trai decât câștigul lui după munca sa de croitor particular.
- Anii sunt în Mâna Domnului soră Victoria - i-am zis eu liniștit. Nu te îngrijora. Dacă noi nu-L lăsăm pe Domnul, fii deplin încredințată că El nu ne va lăsa pe noi... (O, de câte ori mai spusesem aceste cuvinte și adevăruri atâtor suflete îngrozite de-a lungul zecilor de ani grei prin care trecusem și cu alții!) Nu trebuie să fim nici mirați și nici zdrobiți de toate acestea. Doar știm Cuvântul Domnului Isus care ne spune că în lume vom avea necazuri și că pentru El la suferințe suntem rânduiți. Dar suferințele trec pe când răsplata lor rămâne veșnic. Alegerea noastră pentru a suferi împreună cu Domnul este dovada că am fost aleși să și împărățim odată împreună cu El. Nu ne va ajunge nici o încercare care să nu fi fost potrivită cu puterea noastră. Vei vedea. Domnul nostru Isus Hristos va fi cu noi și ne va ajuta ca s-o putem răbda și s-o putem birui. El nu ne va lăsa pe noi și nici pe ai noștri, ci ne va ajuta și vom trece prin toate biruitori. Suferința pentru Domnul este un mare har care nu-i dat oricui. Dacă nouă ne-a fost dat, atunci să-I mulțumim Domnului Isus pentru aceasta și să ne arătăm vrednici de El...
De altfel încă nu se știa nimica - am încheiat eu - până ce vom primi comunicarea scrisă a sentinței lor. Abia atunci vom ști sigur și vom vedea și ce avem de făcut. Trebuie să ni se dea timp și îndrumare să ne angajăm un apărător. În toate procesele se procedează așa. Atunci cine va vrea va putea să se apere, apoi să facă recurs împotriva sentinței căci obișnuit se dă termen pentru asta vreo 10-15 zile de la primirea sentinței scrise. Așa este drept, așa se face în toate cazurile... Dar eu, în ce mă privește pe mine, sunt hotărât să nu fac nici un recurs, să nu-mi angajez nici un avocat. Las totul în grija și judecata lui Dumnezeu...
După aceasta, am așteptat acasă liniștit și pregătit pentru orice îmi va veni din partea Domnului și din partea oamenilor. Fie voia Domnului - eu sunt gata să primesc orice sentință... Desigur nu mai sunt acum la anii tinereții din 1947, când aveam doar 33 de ani. Acum am aproape 70 de ani, dar viața mea nu mai este a mea, ci a Celui care mi-a răscumpărat-o și Căruia i-am predat-o demult. Facă-se voia Lui cu mine, fie că voi trăi fie că voi muri, eu sunt al Lui și vreau să-I fiu un martor credincios și adevărat până la sfârșit... traista mea de drum este gata și așteaptă aci lângă mine încă din 1947 de la primul meu surghiun... traista mea cu care am dormit alături, obraz lângă obraz, ca un copil cu o doică bună... Ca un soț cu o soție dragă și cu adevărat credincioasă și mereu nedespărțită. Traista mea căreia i-am împărtășit toate destăinuirile nopților mele îndepărtate și cu care mi-am șters toate lacrimile în cei peste 17 ani în care ea m-a însoțit peste tot unde am fost dus... care mi-a primit în ea toate descărcările poverilor sufletului meu, care mi-a știut și mi-a ascuns toate tainele și șoaptele mele fără să mi le spună nimănui, oricât mi-a fost călcată în picioare și aruncată prin noroaie ori târâtă prin praf.
Traista aceasta mă așteaptă și acum, ea tovarășa patului de fier, perna singurătăților mele, însoțitoarea suferințelor mele pentru dragostea și mărturia Mântuitorului meu Scump. Traista aceasta care a intrat cu mine în 1947 și a ieșit cu mine în 1964 - iată este gata și acum fără să cârtească deloc și mă roagă să n-o las, să nu merg fără ea, oriunde ar mai trebui să fiu tras ori împins... Ce bine ne-am învățat să ne înțelegem și să fim împreună amândoi. O aud cum îmi spune: nu mă lăsa. Ia-mă cu tine. Nimeni pe lumea asta nu te-a mai iubit cum te-am iubit eu. Pe nimeni n-am mai iubit nici eu atât de mult și de nimeni n-am mai fost atât de nedespărțită. Nu te voi lăsa niciodată ci te voi însoți oriunde vei merge. Voi fi totdeauna alături de tine. Pe inima mea poți să te odihnești oricând. La sânul meu poți să-ți descarci totdeauna povara ta pe care nu ți-o mai poți descărca nimănui. Te voi iubi pe totdeauna... Vei vedea peste un an, peste zece, peste o sută, vei vedea în veșnicie cât de mult te-am iubit și cât de credincioasă m-am străduit să-ți fiu ție, legămintelor noastre înlăcrimate pe care ni le-am rostit unul altuia în dragostea și slujba lui Hristos pentru care ne-a unit și ne-a binecuvântat Dumnezeu cu cele patru semne ale Crucii...
Mulțumesc Domnului și Dumnezeului nostru căci câtă vreme El este disprețuit și alungat ne-a ajutat și pe noi să-I împărtășim soarta și suferința Lui. Nu doresc nimic mai mult pe lumea aceasta decât unit deplin cu El, să am și eu parte cu vrednicie de aceleași prigoniri și ocări din partea vrăjmașilor Lui, cum are El. Iar dacă este așa, atunci traista mea - soția mea, mama mea, sora mea, tovarășa mea - singura mea tovarășă nedespărțită, trebuie să-mi fie mereu gata. Când mi se va spune: hai, - eu să fiu gata, ea să fie gata. Eu doar s-o iau la braț și să plecăm.
Acum o privesc cu drag, nici nu știți cu câtă dragoste recunoscătoare de soț, de fiu, de frate, de prieten nedespărțit. Și o întreb în felul tainic și dulce în care se întreabă și își răspund numai cei doi ce se iubesc cu o dragoste veșnică și care nu s-au înșelat niciodată unul pe altul:
- Ești gata scumpa mea?
- Da. Știi că totdeauna am fost gata când ai avut nevoie de mine.
O mângâi cu o duioșie sfâșietoare și îi șoptesc cu lacrimi, cele mai iubitoare simțăminte, căci se vede că eu n-am să mă despart de ea tot drumul vieții mele pentru Hristos, până în clipa când ne va lua Mântuitorul nostru Acolo Sus la răsplătirea Lui, în Casa noastră cea de Aur unde vom avea oprire și odihnă fericită și veșnică. Acolo și tu cea care mi-ai fost credincioasă și nedespărțită în toate încercările prin lume, vei primi o veșnică strălucire și un chip nou și fericit pe care nu-l pot nici bănui acum. Pentru ca după cum am suferit împreună aici - să ne și bucurăm împreună Acolo, unde nici nu ne putem gândi acum ce formă strălucită pot lua toate cele de azi.
Acum mă așez lângă ea liniștit în genunchi și plin de pacea lui Dumnezeu ne încredințez în Mâinile și grija Lui pe amândoi, taina noastră, soarta noastră și a celor preaiubiți nouă pentru tot ce va veni. Ai Tăi suntem Doamne, facă-se cu noi voia Ta. Amin.
A trecut apoi toată luna iulie, fără să mai urmeze nimic, după procesul nostru din ziua martiriului celor doi apostoli, Petru și Pavel.
Între timp am luat parte la niște frumoase nunți frățești la care fusesem invitat mai stăruitor. Dintre aceste nunți două au fost mai deosebite: una în jud. Timiș, iar alta la sfârșitul lunii în jud. Caraș-Severin. La fiecare din aceste nunți participaseră cam câte două mii de frați și surori și se petrecuseră niște lucruri destul de însemnate la care se cerea neapărat să fiu de față... Tot acolo și atunci am auzit că începuseră să fie arestați și unii dintre frații care fuseseră judecați în același proces cu mine. Întâi fr. Roșianu din Sibiu, apoi fr. Lucian din Alba Iulia.
După ce am ajuns acasă de la ultima dintre nunți, în dimineața zilei de 3 august când mă așteptam să vină și arestarea mea, iată că într-adevăr milițeanul comunei intră în curte. Venea cu mandatul meu de arestare. Da. Era adevărat. Eram condamnat la doi ani închisoare și el venea acum să mă ridice. Totul se petrecuse deci până la capăt acoperit, șiret, viclean și nelegiuit prin surprindere, pe neașteptate, fără nici un fel de termen, de lămurire, de clasificare - spre a fi luați prin totală surprindere, ca să nu avem nici un fel de posibilitate de a ne lua vreo măsură salvatoare. Eram deci condamnați, fără nici un drept de recurs, fără nici o posibilitate de apărare.
Trebuia deci să-mi iau traista și să plec imediat cu el.
Până ce eu am intrat în casă ca să-mi iau rămas bun - și pe cea care trebuia să vină cu mine, milițeanul ieșise în stradă ștergându-și ochii de lacrimi - vădit îndurerat și jenat și el de ceea ce trebuia să facă. Omul acesta, ca și ceilalți din jurul meu până departe, mă cunoșteau destul de bine și de mulți ani și vedeau și ei cu uimire și consternare ce nedreptate se face împotriva mea chiar și acum bătrân după ce știau ce mi se făcuse în atâția zeci de ani când, măcar, eram tânăr. Vecinii se uitau și ei mirați și neîncrezători de după garduri și din curți și clătinau îndurerați din cap văzându-mă iarăși dus la închisoare la anii aceștia bătrân și bolnav cu traista și cu cârja ca un făcător de rele. Chiar bietul milițean care mergea și el cu capul în jos rușinat de prezența lui lângă mine se simțea ca un vinovat de urâciunea misiunii pe care trebuie s-o împlinească. Voia să-mi ia traista și să mi-o ducă el și mă sprijinea văzând că eu de-abia merg șchiopătând.
Pe drum am aflat de la el că mandatul meu de arestare trebuia să sosească mai devreme cu zece zile, dar fiind întocmit cu o greșeală de nume, fusese înapoiat pentru corectare acolo de unde pornise, la Tribunalul Alba Iulia. Domnul Isus făcuse asta pentru că altfel n-aș fi putut lua parte la cele două ocazii frățești unde era neapărat nevoie. Încă o dovadă că tot ce trebuie să ni se întâmple nu vine decât prin voia și rânduirea Domnului, nu prin voia oamenilor și când ar vrea ei să fie, ci prin controlul Voii lui Dumnezeu și când hotărăște El.
Doamne Isuse, dacă arestarea mea n-ai lăsat-o când au hotărât oamenii, nu lăsa ca nici liberarea mea să fie când au hotărât ei. Chiar dacă numai cu trei zile ar fi mai devreme vreau s-o primesc din Mâna Ta, Dragul, Dulcele, Scumpul meu Mântuitor, - și nu din mâna lor. Să fie tot ce mi se întâmplă numai de la Tine și nu de la ei.
După niște formalități de vreo două ceasuri la Beiuș, am fost suit într-o mașină și dus mai departe la miliția din Oradea. Aici am fost predat milițienilor de serviciu, care îndată mi-au luat tot ce aveam asupra mea, apoi m-au predat la șeful arestului căruia i-au spus:
- Du-l și bagă-l la 19.
- Vă rog să-mi lăsați bățul - am zis eu - nu pot umbla fără el.
- Când vei merge mai departe ți-l vom da. Acum rămâne aici. Mergi rezemându-te de pereți.
Cel care mă luase în primire mă împinse pe o ușă din dos în coridorul îngust și întunecos al arestului, trântind în urma mea cu zgomot ușa grea de fier împingându-i zăvorul fioros... Doamne ce familiar și cunoscut îmi deveni dintr-o dată acest zgomot fioros, cu rezonanțe atât de adânci și de blestemate în inima mea, în urechile mele, în toată ființa mea încrâncenată pe care mi-au chinuit-o în atâția ani. Adormise totul în mine în 1964 - dar nu murise.
Iar acum după 18 ani iată ce viu și puternic se trezea din nou, când pătrunsesem iarăși în împărăția lui de întuneric, de groază, de miasme râncede și otrăvitoare. Ce cunoscut îmi deveni dintr-o dată și acest aer greu, stătut și mucegăit, care mă izbi ca un duh rău peste față. Și oamenii aceștia cu uniformele lor ca a lui Zoli baci, ale lui Nehez baci, ale lui Tapirul, de care parcă abia ieri mă despărțisem și nu acum 35 sau 18 ani.
Cel care mă ducea pe la spate împingându-mă se opri în fața unei uși și deschizând-o îmi zise:
- Intră aici!
Mă înspăimântai! Din întunericul coridorului unde mă găseam îmi apăru ca o peșteră nespus mai întunecoasă, ceva ca o intrare în iad... Un nor de fum negru și otrăvit de țigări din ziare arse năvăli înspre mine și vreo patru umbre de oameni negri vedeam grămădindu-se și privindu-mă fioros din acel întuneric și fum. Numai ochii și dinții rânjind le erau albi.
Mă dădui înapoi un pas:
- Vă rog foarte mult, nu mă băgați aici... Nu voi putea suporta fumul acesta nici măcar un ceas - și va trebui să mă scoateți ori la infirmerie ori la morgă. Sunt foarte bolnav cu inima și nu pot rezista. Duceți-mă oriunde numai nu în fumul acesta.
- Du-l la 8 - zise altul care se apropie la spatele meu. Acolo nu-i nimeni.
- Vă mulțumesc mult, - le zisei și mă grăbii să mă depărtez de aici sprijinindu-mă de pereți și gândind: Doamne Isuse, numai Ție trebuie să-Ți mulțumesc că și aici ești cu mine ca să nu mă lași cu totul la bunul lor plac, - ci ca să-mi izbăvești viața...
Celula 8 era tot la fel de mică și întunecoasă, dar era goală. Avea pe peretele din dreapta două paturi de fier suprapuse pe lângă care abia te puteai strecura înghesuindu-te pe lângă peretele celălalt până la fereastra mică cu gratii groase și cu plasă de sârmă groasă și deasă peste gratii, prin care venea atât de puțină lumină chiar și acum în plină zi încât de-abia se putea desluși ce este înăuntru. Nici aer nu putea veni aproape deloc.
Înainte de a se închide ușa, le-am cerut voie ca să pot sta pe pat. Mă simțeam foarte rău. Tot trupul îmi tremura de dureri și de oboseală.
N-au răspuns nimic, au trântit ușa. Iarăși zgomotul acela fioros care te lovește ca o rangă.
Îndată ce am fost singur m-am rugat Domnului și Dumnezeului meu, mulțumindu-I cu lacrimi pentru că din nou m-a învrednicit să am parte de suferința asta pentru El și pentru Cuvântul Lui. Dar parcă totuși nu-mi venea să cred că s-a putut proceda chiar așa, în felul acesta față de mine. Trecuseră 23 de ani din 1959 când fusesem judecat și închis ultima dată. Mă așteptam, după atâta vreme să se fi schimbat și aici totul spre bine, de atunci și până azi. Dar ce surprins văd că și aici ca dincolo de zidurile astea cât de mult s-a schimbat totul spre rău.
Atunci fusesem condamnat politic, băgat între oameni politici, oameni culți, - acum sunt un condamnat de drept comun, băgat în acest bârlog de tâlhari, cu cei mai înapoiați, mai înrăiți, mai dezordonați, mai îndobitociți dintre toți oamenii.
Atunci nu era admis fumatul nici măcar a unei singure țigări în celule... Era aerul și lumina puțină cât se dădea, dar oarecum asigurată într-o cantitate suportabilă. Acum acești oameni sunt înghesuiți unii peste alții în celule atât de strâmte, fără lumină, fără aer și mai sunt lăsați să aducă cu ei câte țigări doresc și neavând nimic ce să facă altceva, aprind țigară de la țigară, ba încă fumând și cu pipe, otrăvindu-se cu toții și grăbindu-și pieirea cât mai sigură, mai grabnică și mai groaznică... Fumatul acesta, care afară - cel puțin formal este strict reglementat ori oprit peste tot unde este o aglomerație de oameni, aici nu este nici oprit și nici reglementat de nimeni și de nimic. Parcă s-ar zice: lasă-i să fumeze, să se otrăvească, să se ucidă și să se sinucidă toți... Un om bătrân și bolnav, care anume a fost adus și băgat aici și care se știe bine că este imposibil să reziste la astfel de condiții, cu cât moare mai repede, cu atât mai bine. Doar pentru asta a și fost adus aici. Se va vedea sigur că el a murit de bunăvoie nu că noi l-am asasinat prin metoda asta... Puțini știu că o condamnare la acest regim chiar și numai de câteva zile nu de câțiva ani, pentru un om ca mine înseamnă sigur o condamnare la moarte.
Prin urmare, asta era condamnarea mea. Se găsise timpul și prilejul căutat cum nici nu se sperase de ușor și de cumplit...
Nu-mi făceam păreri prea înalte despre numele și importanța pe care o am în țara asta, însă la cei aproape 70 de ani pe care îi am - și după activitatea mea îndelungată printre oameni, eram totuși un nume cunoscut și respectat atât în țară cât și în străinătate. Și era de așteptat să se procedeze totuși-totuși altfel față de mine decât în acest mod josnic și nedrept. Cel puțin din considerente umane pentru viața și boala mea, dacă nu pentru altceva. Dar aceasta se vede că este așa, pentru ca să mi se prăbușească orice iluzii atât ale mele care am fost și am rămas un mare naiv și încrezător în oameni cu toate amarele și multele mele experiențe cu ei, - cât și a oricăror frați ai mei - cu privire la oamenii în care mai speram... Și să-mi dau seama cât de adânc și de vertiginos se prăbușește în haos și în pierzare lumea aceasta în care trăim. Doamne Isuse, ajută-mi și ajută-ne ca să putem suporta totul până la capătul care nu-l lăsa prea departe.
A doua zi ușa se deschise brusc și îmi apăru în celulă un tovarăș tânăr și infirm de un picior. Îmi spuse că vine din penitenciarul de la Satu Mare unde execută o pedeapsă de trei ani pentru o faptă rușinoasă. Era de loc de aici din Oradea și i se aprobase să vină pentru confecționarea unei proteze la piciorul bolnav. De la el am aflat că închisoarea de aici de la Oradea unde eu mă așteptam să fiu depus, s-a desființat și că cei din județul Bihor care sunt condamnați sunt trimiși să-și execute pedepsele la închisoarea din Satu Mare. Din cauză de economii se desființaseră închisorile din unele județe și îngrămădiseră pe condamnații din acele închisori în altele din județele vecine peste cei care erau și așa prea înghesuiți în închisorile de acolo... Din cauza asta - zicea el - toate închisorile din țară sunt supraaglomerate. Și se tot aglomerează mereu făcând tot mai grele condițiile de hrană, de cazare, de tratament medical, de curățenie... El era tare descurajat, - dar eu mă încredințam puternic în grija Domnului și nu mai aveam nici o teamă de viitorul meu. Fie ce va fi.
- Dacă ești condamnat - îmi zicea el - nu vei mai sta aici decât cel mult trei zile. Se fac curse de 2 sau 3 ori pe săptămână spre Satu Mare. Te vor duce acolo.
Într-adevăr, a doua zi mi s-au luat datele personale pe un dosar, apoi amprentele digitale și ale palmelor și în urmă am fost fotografiat din față și din profil, cu un mare număr penal agățat pe umăr ca unul dintre cei mai înrăiți borfași. Astfel intram și eu din nou în numărul celor fărădelege unde voi fi tratat ca și ei fără nici o deosebire formală, dar mult mai rău în realitate decât pe oricare dintre ei, pentru că pe mine spre deosebire de ei mă mai însoțea un dosar mult mai grav cu o categorisire tainică, în care sunt încadrați numai acei care trebuie să nu mai iese de acolo, decât într-un plic conținând un act de deces, pentru a fi descărcat la o poziție dintr-un registru de stare civilă de la domiciliul sucombatului...
A treia zi dimineața eram scos cu traista mea în curte unde aștepta trasă în fața arestului o dubă mică. Un plutonier gras (toți sunt grași!) îi așeza după dosarele lor pe două rânduri pe alți 22 arestați cărora le punea cătușa la mâini, legându-i doi câte doi. Toți erau tineri, pletoși, foarte bruneți, vorbind între ei și râzând zgomotos pe țigănește, ungurește, românește, parcă nici nu le păsa de cătușe, de dubă, de milițieni. Mulți dintre ei glumeau familiar cu milițienii. Erau deci foarte cunoscuți în lumea asta a lor. Cu cătușele la mâini își scoteau țigările din buzunar, le aprindeau și fumau ca și cum n-ar fi aici și în situația în care erau. Mă uitam la toate acestea uimit și îndurerat până în fundul inimii mele.
Când au fost gata, au fost împinși și urcați cu țigările aprinse în dubița care se umplu plină, înghesuită cu ei stând în picioare, fiindcă nu se vedea acolo nici un scaun.
Eu rămăsesem singur la urmă și mă gândeam cum voi mai încape și eu peste ei toți acolo.
- Pe bătrânul ăsta nu-l mai înghesui cu ei că moare acolo - zise unul dintre milițieni, plutonierul cel gras cu dosarele, - și nu mai ajunge nici până acolo. Lasă-l lângă tine în boxa de lângă ușă!
- Eu cred că ăsta, acolo își dă obștescul sfârșit - răspunse celălalt râzând. În plic vine el înapoi. Îi va fi măcar mai ușor.
- Acest sfârșit îl vom avea odată fiecare, domnule plutonier, - zisei eu, privindu-l în ochi. Numai că nici unul dintre noi nu ne știm când și cui și unde ne vine rândul mai întâi...
Din nou am mulțumit Domnului și Dumnezeului meu pentru îngăduința care mi-o dădea... El nu îngăduia ceea ce mi-ar fi fost cu neputință de suportat nici de data asta. E ușor de bănuit cum aș fi ajuns eu până la Satu Mare, călătorind 3 ceasuri înghesuit și călcat în picioare de cei 12 din duba plină de brute, de fum, de înjurături, de urlete și de izbituri, cum trebuia să merg de fapt, după regulamentul lor, dacă totuși n-ar fi fost cu mine mila și Mâna Domnului Isus... și acest om care încălcând regulamentul inuman - s-a dovedit a fi om.
Plutonierul de lângă mine care păzea duba din boxa de la spate, mă așeză pe scaunul din fața lui și mă privea puțin indiferent ca un om obișnuit cu drumurile astea, dar și sigur că poate fi liniștit din cauza mea. Era destul de bătrân și el și desigur făcea cursa asta de ani de zile de câte două ori pe săptămână dus și întors.
Am încercat pe drum câteva cuvinte cu el. Poate n-am să-l mai văd nici pe acesta niciodată și trebuie să-i spun și lui măcar ceva despre moarte, despre Judecata și răsplata veșnică a fiecăruia după faptele sale. Despre nevoia de a ne gândi fiecare la asta, mai ales noi care nu mai suntem acum tineri nici unul...
Omul nu se împotrivea. Văzuse și el destule în viața lui și simțea că am dreptate... De fapt astfel de cuvinte mai spusesem și ieri și alaltăieri la toți cei cu care mai putusem vorbi. Poate vreunuia îi vor folosi. Ascultaseră toți ca și acesta fără să spună nimic, nici da, nici nu. Ce oameni obosiți, plictisiți, nepăsători, absenți...
De la acest plutonier am aflat prima dată că bătrânii cei trecuți peste 60 de ani nu fac decât un sfert din pedeapsa la care sunt condamnați.
- D-ta, îmi zise el, n-ai să faci decât șase luni din cei doi ani. Există scris în regulament acest lucru. Statul s-a gândit cu omenie ca să se vadă ce drepte sunt legile noastre și cum s-au făcut ele cu gândul la om.
- Mda, - am răspuns eu. Și nu i-am mai zis nimic despre cât de amar am aflat eu dreptatea și omenia asta cu gândul la om, din tot felul cum s-au purtat față de mine nu legile scrise căci nimeni nu judecă și nu se poartă după acestea, - ci legile nescrise, care mă urmăresc pretutindeni. Din starea în care eram și după tot ce văzusem și pătimisem până acum eu și alții, știam cât să cred din toate acestea. Însă eu eram plin de încredere în Mâna și Lucrarea Voii lui Dumnezeu cu mine, părea că nici nu-l aud. Nici nu mă interesa ce spunea fiindcă știam că totul este minciună. Și învățasem să nu mai cred nimic din tot ce vorbea.
Câtă dreptate am avut să nu-l cred atunci, - am aflat ceva mai târziu, când a venit vremea să se împlinească și mai dureros față de noi condiția aceasta umană... Fratele Roșianu Vasile care avea o pedeapsă mai mică, a constatat-o primul. El care era tot așa de bătrân și de bolnav ca și mine, trebuia să se elibereze după regulamentul acesta în luna noiembrie, dar când a fost în fața comisiei de eliberare condiționată i s-a spus:
- E adevărat că d-ta ai avut o comportare tot timpul ordonată, respectuoasă și supusă, - dar d-ta nu poți fi eliberat fiindcă nu ești îndeajuns de reeducat. Mai stai trei luni... Și după aceste trei luni desigur alte trei luni și tot așa până la sfârșitul pedepsei, sau mai degrabă al vieții... Fără îndoială că față de mine s-ar fi procedat încă și mai dur, dacă Domnul Dumnezeul meu m-ar fi lăsat în mâinile lor. Dar slăvit să fie Domnul care într-adevăr nu ne-a lăsat pe nici unul nici o clipă din Mâinile Lui ocrotitoare. Domnul Isus Însuși să le răsplătească cu o dăruire veșnică tuturor celor care au lucrat și s-au rugat pentru izbăvirea noastră zi de zi, căci fără aceasta, cine știe când și cum ar fi venit această izbăvire.
Ajunși la Satu Mare am fost imediat luați în primire, înscriși în registre și apoi băgați în sala de dușuri, tunși la zero peste tot și îmbrăcați în hainele de ocară ale penitenciarului, având peste tot înscrise pe ele cu litere mari și murdare de tuș negru noua noastră denumire: DEȚINUT.
Eram gata să fim împrăștiați prin celulele de carantină, când intră în sala de baie unde eram un plutonier strigând aspru:
- Drepți! Vine cetățeanul comandant!
Intră un civil gras și dur însoțit de altul în uniformă de ofițer care stătea înapoia lui. Veneau probabil să-și vadă noii sosiți - ori poate numai pe unul dintre ei - și să-și facă o părere sau un plan.
La început am crezut că așa este regula de fiecare dată. Dar pe urmă am aflat că cinstea aceasta nu li se face deținuților decât atunci când între ei era cineva asupra căruia fuseseră înștiințați de mai nainte. De fapt nici nu avea rost să fie de față comandantul de fiecare dată fiindcă totalitatea celor aduși aici de fiecare dată erau cam de același soi. Canalele colectoare care vărsau aici zilnic în această hazna toate scursurile societății, nu-i mai interesa decât pe îmblânzitorii care supravegheau să nu le rupă zăgazurile.
Comandantul, mândru și autoritar, se uită crunt peste toți, până la mine cel din urmă. Și începu să întrebe cu șiretenie, ca din obișnuință dar precaut întâi pe cei mai de aproape:
- Cum te cheamă? De unde ești? Pentru ce și cât ești condamnat?
Când ajunse la mine - fiindcă se vedea că asta și dorise pentru că nu-l interesa deloc răspunsurile celorlalți, - îmi zise privindu-mă foarte atent de sus și până jos:
- D-ta cum te numești? Pentru ce ai fost condamnat?
- Mă numesc Dorz Traian, răspund eu - și am fost condamnat la doi ani închisoare pentru scriere și difuzare de cărți religioase.
- Ești iehovist?
- Sunt ortodox din Oastea Domnului.
- Aha, - și ce ai scris?
- Poezii, meditații, proverbe...
- De ce n-ai scris amintiri din copilărie - râse el batjocoritor - ca Ion Creangă.
- Am scris și amintiri din copilărie, dar nu ca Ion Creangă.
- Bine!
Apoi privind peste toți întrebă grăbindu-se spre ieșire:
- Aveți cineva ceva de raportat?
- Am eu d-le comandant - am zis eu îndemnat dintr-o dată de un gând:
- Spune!
- Vă rog foarte mult să dispuneți să fiu repartizat la o cameră cu mai puțini fumători. Aici se fumează foarte mult iar eu sunt bătrân și bolnav cu inima, nu pot suporta fumul de țigară.
- Asta depinde de cei care sunteți în cameră, - zise el nepăsător ieșind. Înțelegeți-vă acolo ca să se fumeze mai puțin.
Am înțeles atunci cât de adânc sunt condamnat că răspunsul acesta nu era decât o bătaie de joc. El știa bine cât de puțin îi interesează acolo pe niște fumători înrăiți și pătimași, crescuți în ura de om și în disprețul oricărui respect față de semenul suferind. Dacă își disprețuiesc propria lor viață, ce respect mai pot avea acești oameni de viața altora?
Dar tot atâta îl interesa și pe el. Aici nimeni n-are voie să facă nimănui nici un bine - începând bineînțeles cu el cel dintâi, dar poate oricine oricând să facă oricui orice rău, indiferent dacă are motiv sau nu... Ce îngrozitoare prăbușire a oricăror relații dintre om și om.
Am fost repartizați - părea - fiecare pe unde s-a nimerit să mai fie locuri goale, la câte o celulă de carantină unde va trebui să stăm - după cum se spune - 21 de zile sub observație medicală și educativă. Mai mult educativă deoarece penitenciarul nici nu are în realitate un medic ci numai un oficiant sanitar, un subofițer care și acesta vine din oraș destul de rar la cabinetul medical. Toată sarcina medicală a acestor o mie și câteva sute de deținuți o împlinește un amărât de sanitar improvizat dintre deținuți destul de bolnav el însuși și care face ce poate între toți acești nefericiți închiși aici.
La reeducarea noastră despre medicină se vorbea foarte rar, dar despre educație întruna. Aveam în cameră broșuri cu tot felul de reguli obligatorii pentru deținuți pe care trebuia să le învățăm pe de rost. De câteva ori pe săptămână eram scoși la clubul penitenciarului unde ni se arătau diafilme, programe de televiziune, conferințe și altele, toate cu conținut de propagandă și educație politică. E bine totuși că se fac și aceste lucruri aici, dar cred că ar fi mult mai bine dacă s-ar face pentru acești oameni o educație înainte de a veni aici. Acum pentru cei mai mulți acestea nu mai folosesc la nimic. Nu numai pentru că cei mai mulți au condamnări atât de mari încât cine știe dacă vor mai ajunge să iese vreodată de aici, dar și pentru că majoritatea acestor nenorociți sunt țigani total inculți și unguri total neștiutori ai limbii române. Apoi și pentru că felul de viață pe care ei l-au dus înainte și de care absolut nimeni nu s-a preocupat, i-a înrăit atât de mult încât urăsc și disprețuiesc totul. Singura lor preocupare este mâncarea și țigara. Pentru asta ei fac totul.
Sărmanii oameni, numai educația lui Hristos i-ar mai fi putut ajuta cu ceva. Dar cine să le-o facă afară - și cu atât mai mult aici? Așa au să piară și trupește și sufletește. Păcat că nu-i cine și nu-i ce să se mai poată face pentru ei...
La cea dintâi înfățișare din sala clubului eram prezenți vreo 40 de deținuți - cei veniți în ultimele zile. Ne așezasem în bănci așa cum stau copiii la școala primară. Căpitanul-educator care se ocupa de noi voia să ne cunoască pe fiecare în parte. După ce ne văzuse dosarele, voia acum să ne vadă și fețele - ca și comandantul. Cred că după comandant, cel mai important cadru din penitenciar era educatorul, fiindcă misiunea lui era multiplă. Acum stătea la masă în fața noastră și ne fixa pe rând cu ochii, apoi ne făcea semn cu mâna să ne ridicăm fiecare în picioare și să raportăm:
- Să trăiți cetățene căpitan, sunt deținutul... condamnat la... pentru...
După ce a ascultat vreo 14-15, cu toții tineri, cu pedepse mari, pentru crime, tâlhării, spargeri, bătăi și alte asemenea fapte - se fixă asupra mea și îmi zise:
- D-ta bătrâne, pentru ce ai venit aici?
Am spus formula de prezentare și am raportat motivul și condamnarea cum îi raportasem și comandantului la venirea mea în penitenciar.
Toți ceilalți se uitau mirați și neîncrezători la mine. Eram nu numai singurul bătrân cu părul alb dintre toți, dar nici nu-și puteau închipui nici unii că pentru scrierea de cărți religioase mai poate fi condamnat cineva acum în țara noastră, când sunt atâtea tâlhării, crime, spargeri și grozăvii care nu pot fi combătute cu nimic decât cu o acțiune de întoarcere la Dumnezeu, în care cartea religioasă are o importanță atât de mare. Nici unii nu mai auziseră de așa ceva. Începuseră să murmure între ei.
- Legea este lege - răspunse căpitanul - vădit încurcat de situația asta și neștiind cum să iese altfel din ea. Oricine o încalcă trebuie să-i suporte pedeapsa. Apoi reluă șirul întrebărilor pentru alții... Trebui să audă alte nume, alte crime, alte tâlhării, alte spargeri...
- Ei părinte, ce zici de toate astea? - îmi zise din nou mie, după ce le auzisem pe toate. Vezi că are dreptate legea să fie aspră? Auzi ce-au săvârșit aceștia? Mă ridicai în picioare îndurerat și îngrozit și de situația în care eu mă aflam între toți aceștia dar și de starea lor nefericită și răspunsei:
- Sunt foarte întristat de tot ce aud cetățene căpitan. Într-adevăr faptele acestea trebuiesc condamnate. Poate că ar fi trebuit să se facă ceva pentru ei înainte de a ajunge la astfel de fapte... Aș fi vrut să adaug: ... dar oamenii aceștia ar fi trebuit să fie salvați. Ca și cum mi-ar fi citit gândul, căpitanul răspunse:
- Nu numai faptele ci și făptașii trebuiesc condamnați, fiindcă fapta nu poate fi separată de făptaș...
Am tăcut. Nu era cazul să mai continui. Diferența dintre mine și el nu-mi mai permitea să discut, dar aș mai fi zis bucuros: E ușor să-i condamnăm, dar ce face sau ce a făcut societatea pentru ei să nu ajungă să săvârșească astfel de fapte îngrozitoare?
Da, numai Dumnezeul Cel Bun și Legea Lui cea mântuitoare osândește doar păcatul dar are milă de păcătosul care se pocăiește și se îndreaptă, pentru că Sângele Lui Hristos, Fiul Tatălui a ispășit pentru el și în locul lui. Legile omenești nu pot ierta și nu pot salva pe nimeni, fiindcă nimeni în afară de Hristos nu primește și nu poate primi să moară și să ispășească în locul celui vinovat.
Faptul că atunci căpitanul mi-a zis în fața tuturor părinte, m-a aruncat dintr-o dată în afara categoriei lor. S-au uitat cu toții și mai mirați la mine când au auzit cum îmi vorbise educatorul și cum vorbisem eu cu el - și din ceasul acela au început cu toții să-mi zică părinte, crezându-mă că sunt preot, mai ales și după vârsta mea care se deosebea de toți. Le-am explicat multora că nu sunt preot, că există o mare diferență între teologia mea de scriitor religios și între cea a unui preot slujitor la altar. Dar pentru ei diferența aceasta nu exista, iar eu am rămas să port și să suport numele acesta până la sfârșit cu tot binele și răul care îl însoțea în inima și în aprecierea fiecăruia. Unii mă batjocoreau obraznici, iar alții mă priveau cu respect, ascultând cuvintele mele despre Dumnezeu, despre suflet și despre mântuire, socotind că este ceva normal ca un preot să vorbească oriunde și oricui numai despre astfel de lucruri.
Îndată după aceea am fost mutat într-o cameră pedepsită peste care era pus ca șef unul dintre cei mai înrăiți și mai ticăloși dintre răufăcătorii condamnați. Camera aceasta era mai mare și avea vreo 40 de deținuți, total străini pentru mine. Nici o față cunoscută ori binevoitoare... Iată încă unul dintre marile necazuri pe care le am de data aceasta pe aici: nu mai suntem nici doi frați împreună. Pe fiecare dintre noi ne-au aruncat în alte închisori ca să nu mai putem fi nici doi la un loc cum am fost înainte când eram și câte zece și mai mulți frați împreună, fiind aceasta pentru noi o mare mângâiere și ușurință prin acele locuri de chinuri. O, dacă măcar doi am fi fost împreună, ne-ar fi fost mult mai ușor. Dar s-au studiat toate posibilitățile și s-au luat mai dinainte toate măsurile cele mai vrăjmașe împotriva noastră ca să nu ne fie îngăduită nici o posibilitate de a rezista la condițiile acestei închisori - mai ales eu. Trebuia să mor, nu să trăiesc.
La nivelul stării noastre sufletești, condițiile acestei detențiuni noi le suportam de o sută de ori mai greu decât restul celorlalți. Pentru că fiecare suferă nu numai potrivit sensibilității sale sufletești - ci și datorită privațiunilor mai numeroase ce ni se impuneau.
Unora nu le păsa dacă îi loveau cu parul, iar noi sufeream de moarte chiar și numai pentru un cuvânt jignitor. Ceilalți băteau în ușă de o sută de ori ca să ceară ori să reclame ceva. Noi nu ne-am fi apropiat de ușă să batem ca să cerem ceva oricât de chinuiți sau de lipsiți am fi fost. De aceea pentru noi este nespus mai greu decât pentru toți ceilalți de lângă noi. Ceea ce pentru mulțimea celorlalți este un lucru obișnuit, pentru noi este o suferință cumplită și permanentă.
Bandi țiganul zicea râzând: pentru mine, închisoarea asta este casa mea. Eu am făcut 21 de ani de pușcărie. Primăvara ies, iar toamna fac câte ceva ca să fiu din nou închis pentru iarna. Aici am ce să mănânc, am pat, am îmbrăcăminte, medicamente, regim... Eu fur de la toți: vara de la particulari, iarna de la stat. Niciodată nu voi munci: nu sunt prost să muncesc. Și nici nu vreau o altfel de viață decât aceasta. Când vreau să nu mă prindă știu să fur lucruri mari. Când vreau să mă prindă, fur câte-o găină. Ehe, nu-i prost Bandi!...
Și cam așa erau 90-95%. Foarte puțini erau cei care nu făceau și nu gândeau așa.
Când ești mutat în închisoare dintr-o cameră în alta, trebuie să te prezinți acolo imediat la șeful de cameră, pentru că fiecare cameră are un șef ales dintre deținuții din ea. Acest șef este de obicei numit de către cadrele închisorii, milițienii de pază pe secții. Aceștia desigur aleg pe cel mai slugarnic, mai lingușitor, mai lichea și mai pârâtor dintre toți. Șeful acesta este omul stăpânirii dintre deținuții din cameră. De el trebuie să asculte fiecare și fără știrea ori învoirea lui nu se întâmplă nimic.
El repartizează paturile, el numește plantoanele, el are grijă să fie curățenie, ordine și supunere necondiționată. La apelul de seara ori dimineața el raportează efectivul camerei sau reclamă pe cel care a creat un eveniment în cameră, ori ridică probleme, ori vrea el să-i facă vreun rău fiindcă nu se supune orbește dispozițiilor ori pretențiilor lui. Iar conducerea ia imediat măsuri împotriva celor pârâți de el. Când vreo cameră este pedepsită pentru ceva - șeful devine un adevărat zbir. Poate să bată, să înjure, să pedepsească pe supușii lui cum vrea...
M-am prezentat deci și eu în fața șefului, îndată ce am fost băgat în această nouă cameră. Mă așteptam să fie un om foarte rău căci cu cât o cameră este mai mare și cuprinde mai mulți deținuți cu atâta este mai greu în ea și cu atâta șeful ei este un om mai rău.
Privesc la șeful acesta - și ușor îl recunosc, fiindcă stă mândru și încruntat undeva pe un pat central de unde îi poate scruta cu priviri de oțel pe fiecare și permanent. E un om foarte negru cu o față ca de piatră, cu niște ochi ca de ceară și cu o gură ca de lup.
- Cum te cheamă bătrâne? - mă străpunse el cu ochii și cu cuvintele ca niște săgeți aprinse... Am simțit dintr-o dată duhoarea amenințătoare a vrăjmașului duh, cu care iarăși mă întâlnesc față către față. Diavolul are nu numai o înfățișare respingătoare și niște cuvinte fioroase ci și un miros grozav de greu.
- La mine, - zise el poruncitor - trebuie să te prezinți regulamentar ca la un cadru. Șeful camerei este pentru cameră un cadru, un dumnezeu...
- Sunt deținutul Dorz Traian, de 68 de ani, condamnat la doi ani închisoare pentru scriere și difuzare de cărți religioase - îi răspunsei eu, ca și comandantului, ca și educatorului, ca și majorului de secție, hotărât fiind ca să-mi îndur umilirea până la capăt și convins că am în fața mea pe un vrăjmaș și un răufăcător de la care mă pot aștepta absolut la orice rău. Dar și hotărât să sufăr totul fără să provoc pe nimeni și pe nimic.
- Ești iehovist?
- Sunt creștin.
- Vom vedea noi asta! Unde ai făcut serviciul?
- În cadrul episcopiei Ortodoxe Oradea.
- Ahaaa, adică ești popă! Bandit de popă, care înșeli lumea cu povești despre Dumnezeu furând bănuțul săracilor ca tu să bei și să mănânci ca un trântor. Lasă că am să te învăț eu regulamentul popiei. Aici ți s-a înfundat cu Dumnezeu. Acuma eu ți-s popă și dumnezeu - să știi. Eu sunt țigan măi popo, dar un țigan deștept nu prost mă! Știi proverbul: vai de țara unde ajunge țiganul împărat. În camera asta eu sunt împăratul mă și am să te învăț eu și pe tine ca și pe ceilalți cum să facă închisoare după regulament. Eu pentru asta sunt pus aici și tu pentru asta ai venit aici. Vai de cine mișcă în front când strig eu „drepți” - ai înțeles?
Acum te vei duce acolo la patul cela din fund că văd că ești bolnav, - ori numai te prefaci - vom vedea noi și asta. Îți pui sarsanaua acolo („sarsanaua” acolo se cheamă în limbaj țigănesc traista deținutului) - apoi să vii iarăși aici în fața mea ca să facem cunoștință mai de aproape în fața tuturor...
Vorbea șuierător, trufaș, sadic și crud, ca să vadă și ceilalți cu toții „nivelul” lui politic dobândit de-a lungul anilor prin instituțiile astea - și felul cum știe el, datorită acestui nivel - să-și bată joc de popi și de Dumnezeu, ca un adevărat fiu al acestei educații...
- Dar mai întâi mai stai. Nu pleca încă. Știi să cânți popo? Trebuie să știi. Toți popii trebuie să știe cânta. Și dacă știi să cânți, trebuie să știi și să joci. Toți popii joacă. La noi când popii se îmbătau pe la nunți jucau și mai grozav decât noi țiganii. Aici vei cânta tu popește și vom juca noi țigănește. Ori dacă nu vrei, vom cânta noi țigănește și vei juca tu popește...
Și rânjea larg și satanic - zicând că râde. Îl însoțeau și cei trei care se țineau slugarnic în preajma lui. Complici cu el și nerușinați cu mine.
M-am simțit dintr-o dată cum aș fi ajuns chiar în fața diavolului care stă pe un tron în iad între ai lui. Niciodată până acum în viața mea de când îl cunoșteam nu fusese atât de obraznic cu mine. Dar acum simțeam și eu și el că suntem chiar în sala tronului său și în ceasul puterii sale. Dar tocmai pentru asta aveam și simțeam în mine o putere nu numai nespus de mare ci și o dorință uriașă de a suferi totul sfidându-l cu o răbdare totală până la sfârșit. Primeam liniștit lupta cu el și parcă simțeam o plăcere să mă umilească oricât îi va fi îngăduit.
M-am întors liniștit și fără nici un cuvânt din fața lui și m-am dus să-mi pun traista în locul unde îmi arătase. Toți cei din cameră stăteau nemișcați și priveau înmărmuriți și ei cum eram bătaia lui de joc. Îngrozitor, ce frică și spaimă au băgat acești demoni în sufletele tuturor oamenilor. Ei nu puteau înțelege de ce totuși se poartă el chiar atât de rău cu mine. Eram, iată un om bătrân și nu mă cunoștea ca pe un făcător de rele, eram nou aici și s-ar fi căzut să spună cineva măcar un cuvânt în apărarea mea. Dar nici unul nu avu curajul să zică nimic. Toți se temeau de el și nu-i convenea nimănui să și-l scoale în cap de dragul meu. Poate că în sufletul lor se distrau și ei în câtva pe socoteala mea. Mulți erau croiți cam din aceeași stofă ca el. Apoi era ceva nou pentru toți. După aceea i-am văzut că nu numai din frică nu-mi luaseră nici unul apărarea ci pentru că toți erau niște lepădături omenești ca și el.
Dar îndată șeful mă chemă din nou în fața lui din mijlocul camerei, de unde îi privea încruntat și amenințător pe toți. Stătea tot așa ca un tiran pe tronul lui de fier și-l vedeam străduindu-se cu toată nerușinarea să-și bată joc de mine într-un mod și mai sadic. Cred că făcuse și în viața lui de afară cele mai mari ticăloșii, - avea toate însușirile rele pentru aceasta.
Am mers în fața lui, pregătit după cum am spus, să îndur orice. Voiam să văd totuși până unde va merge diavolul din el în înjosirea mea, acum când mă vede dat în mâinile lui. Dar voiam să fac și unele experiențe în privința aceasta, pe care nu le făcusem încă până astăzi. Stătea cu mâinile ca niște labe de leu pe genunchi - și mă aștepta.
Când am ajuns în fața lui își dezgoli amândouă brațele suflecându-și mânecile până la umeri, apoi făcu palmele pumn încordându-și-le spre piept. Credeam că va începe să mă lovească. Eram pregătit și pentru asta. Dar nu lovi ci îmi zise:
- Vezi tu popo mâinile astea? Uită-te bine la ele câte cicatrice și vânătăi am! Pe mâinile acestea au fost obezi mă, nituite cu ciocanul pe nicovală. Nouă luni am stat odată așa. Habar n-ai tu popo câte biserici am spart eu, câte potire și cruci și cădelnițe de aur am furat. Câte Evanghelii aurite, câte icoane făcătoare de minuni, câte picturi și lucruri sfinte am dus fără să mă prindă nimeni, în câte familii de popi am intrat și m-am amestecat... He-he, câte legături ascunse am avut... Vezi tu mâinile acestea? Habar n-ai tu câte isprăvi am făcut cu ele, că n-am avut nici frică nici respect prostesc față de nimic. Cine s-a pus contra cu mine sau m-a supărat cu ceva, gata a fost cu el. Ehe, la câți bărbați le-am răsucit eu gâtul și la câte femei le-am sucit capul. Când m-am supărat pe una cu care trăiam, am împuns-o pe tot corpul cu o sută și șaptesprezece lovituri de cuțit. Am numărat: una, două, trei și așa... până la atâtea cât nu mai aveau loc. Apoi am băgat-o în vana de baie și am pus în apă sare și oțet, ca să se învețe minte.
Dar să vezi de aci încolo, dacă aș mai ieși afară. Atunci să auzi despre Reismuveș Aurel din Inand...
Mi se încrâncenase pielea pe tot corpul de scârbă și mă cutremuram de grozăviile pe care mi le auzeau urechile. Se lăuda oare acest nenorocit cum fac toți hoții de obicei, - ori într-adevăr chiar așa și era? Îl puteam și crede fiindcă era în stare de orice.
N-am mai putut sta să-l ascult. Orice clipă de rămânere a mea în fața lui i-ar mai fi dat prilejul să-și verse alte mârșăvii din gură. I-am întors spatele și am mers spre patul meu urmat de râsul lui satanic și amenințător:
- Hă, hă, hă, - ce-i popo, te-ai îngrozit? Ha-ha-ha, încă stai și să mai vezi și să auzi și altele. Vino înapoi să mai stăm de vorbă și despre altceva ce n-ai mai auzit tu niciodată. Într-adevăr așa ceva nu mai auzisem, dar nici nu puteam să mai aud.
Nu i-am mai răspuns nimic, nici nu mi-am mai întors fața spre el. Mă așezasem în picioare cu fața la peretele dintre paturile din fundul camerei și stăteam îndurerat și zdrobit de tot plângând înaintea lui Dumnezeu. Doamne Isuse, în ce iad m-ai aruncat. Și în ce stare pot putrezi aici aceste suflete îndrăcite!
Mă așteptam să vină după mine să mă smucească de acolo, să mă trântească pe jos, să mă târască, să mă lovească, să-mi facă orice, din starea în care era. Dar nu-mi păsa de nimic. Îl mai văzusem între timp, pălmuindu-l, așa din senin și pe altul slab și bolnav - înaintea tuturor - fără să se sinchisească de nimeni. Și fără să îndrăznească nimeni să-i zică ceva.
Dar n-a mai venit... Un cineva dintr-un colț îndrăznise să spună ceva în apărarea mea, apoi altul și încă vreunul - și el le răspundea obraznic și josnic la toți... Și lucrurile s-au sfârșit aici fiindcă pe sală începuse să sune clopoțelul vestind pregătirea pentru apelul de seară.
Am fost lăsat în pace toată seara aceea ca și cum ar fi uitat de tot de mine. Dar încă câteva zile - până când pe neașteptate a fost mutat, - am mai avut multe de suferit din cauza lui. Deși cabinetul medical îmi aprobase dreptul să stau la pat din cauza bolii mele, el nu-mi permitea ci mă obliga cu tot felul de vorbe urâte și ocări murdare să stau toată ziua în picioare ori pe banca de scândură din mijlocul camerei. De la deșteptarea de la ora 5 dimineața și până la stingerea de la ora zece seara - timp de 17 ore, mai ales duminica eram chinuit astfel. Adeseori mi-a venit rău și mă stropeau cu apă rece.
Dar când totul ajunsese aproape de nemaisuportat, Dumnezeu m-a izbăvit de acest vrăjmaș direct. Pe neașteptate a fost scos din cameră și dus nu știu unde. Și niciodată nu l-am mai văzut. Acestui om n-am putut să-i spun chiar nici un cuvânt despre Dumnezeu. Cred că nici nu era cazul. Astfel de creaturi nu mai sunt întru nimic oameni. Au devenit cu totul demoni, care nu pot suferi nici să audă nimic despre Dumnezeu. În curând voi vedea altele și mai mari.
Încă odată, ce bine este să-ți încredințezi total soarta în Mâinile lui Dumnezeu suferind cu răbdare orice stare grea pentru că totul îți este dat ori îngăduit de sus, ca să-ți folosească până la urmă numai spre bine. Iar când lucrarea pentru care ți-a fost dat ori ți-a fost îngăduit răul acesta s-a împlinit, - clipa încercării trece, vrăjmașul pleacă, starea se schimbă. Domnul Isus Însuși veghează ca nimic să nu dureze nici o clipă mai mult. Și să nu fie nici un strop mai greu decât a hotărât El și decât este puterea care ți s-a dat mai dinainte ca să-l poți suferi.
În lucrarea cea tainică a lui Dumnezeu, în locurile grele, noi nu suntem singuratici ori părăsiți ci uniți unii cu alții, ca niște mădulare în trup și ca niște mlădițe în viță, după cum este scris: El este Vița, iar noi mlădițele. El este Trupul iar noi mădularele... și mădulare unii altora. Și după cum în trup este un echilibru fără de care n-ar fi cu putință viața, tot așa în tainicul Trup al lui Hristos care este Biserica Lui cea vie, este nevoie să se păstreze mereu un echilibru. Dacă unele mădulare sunt mai slabe, altele neapărat trebuie să fie mai tari. Dacă unele sunt mai bolnave, trebuie neapărat ca altele să fie mai sănătoase. Dacă unele sunt mai ușurate, trebuie ca altele să fie mai împovărate. Când un umăr nu vrea să poarte nici o sarcină, trebuie ca celălalt umăr să poarte două. Dacă unii păcătuiesc, trebuie ca alții să ispășească.
Spune sf. ap. Pavel: altul cade!... și eu ard... de ce să arzi tu sfinte Pavele și să nu ardă acela care cade? Pentru că lui nu-i pasă, el nu știe. Ard eu fiindcă mie îmi pasă de păcat, mă doare de el și eu știu că este păcat. Îmi este mădular și mie, dacă eu sunt din Trupul în care este El. Duhul Sfânt care veghează asupra întregului Trup, care este seva, sângele care circulă în noi, trebuie să restabilească acest echilibru, altfel s-ar prăbuși totul. Dacă n-ar fi așa, trupul bolnav rămas fără anticorpii care se luptă cu microbii bolii pătrunse în el, ar fi cuprins total de moartea și putrefacția păcatului. Când nu mai este un Avraam care să mijlocească la Dumnezeu și un Lot care să sufere într-o cetate, atunci Sodoma arde și Gomora piere. Când nu mai este nimeni care să se roage și să sufere pentru iertarea și mântuirea celorlalți, atunci prăpădul se prăbușește peste toți, după cum spune cântarea aceasta de jale:
Până când rămân părinții credincioși cu suflet tare
e-o nădejde și de fiii cei căzuți în neascultare
- dar când și părinții caută căile deșertăciunii
învoind nelegiuirea, - nu-i nădejde de nici unii.
Până soțul bun rămâne credincios și-n suferință
e-o nădejde și de soțul cel căzut în necredință
- dar când soțul bun slăbește întinându-se-mpreună
pentru amândoi se pierde orișice nădejde bună.
Până când mai este unul credincios într-o cetate
e-o nădejde că pedeapsa de la toți se va abate
- dar când nu mai este nimeni mâinile spre cer să țină
cine-i mai oprește focul și blestemul să nu vină?
De aceea trebuie să fie suferință în unii, pentru că sunt păcate în alții. Când pe o parte a cântarului se pune o greutate, atunci neapărat și pe cealaltă parte trebuie să se pună o contragreutate ca s-o echilibreze. Când unii prea râd, trebuie ca alții să prea plângă. Când unii se îmbuibă cu mâncare și băutură, trebuie ca alții să postească, să rabde, să flămânzească.
Când unii nu se roagă nici ziua, trebuie ca alții să se roage și noaptea. Când unii nu vreau să facă nimic pentru Domnul trebuie ca alții să facă totul. Când unii nu se înfrânează de la nimic, trebuie ca alții să se înfrâneze de la toate.
O, dacă fiecare mădular din Biserica lui Hristos și-ar face datoria sa, cu cât le-ar fi mai ușor acelora care trebuie să o facă și pe-a altora, purtând prea greu și plângând prea mult.
Și până când va mai putea fi o speranță pentru toți, - aceasta va fi felul de lucru al Harului lui Dumnezeu în lume. Ci în ziua când harul lui Dumnezeu va renunța la un trup decăzut de tot, doar atunci cei nevinovați vor fi luați la cer spre a nu mai tot suferi pentru cei ticăloși.
Și cei neprihăniți ca să nu se mai tot chinuiască pentru cei blestemați.
Cred că ceasul acela va fi ultimul din viața lumii și din a Bisericii. După aceasta nu va mai fi nici o nădejde de mântuire pentru cei rămași. Ca pentru Sodoma după plecarea lui Lot...
Ca pentru fecioarele nebune după despărțirea de cele înțelepte.
Vai la ce fenomen înfricoșător asistăm astăzi, văzând împuținarea celor neprihăniți din biserică și din lume. Și înmulțirea păcatului în ele. Cum să nu te temi gândindu-te că acești puțini buni care se tot jertfesc pentru cei care tot păcătuiesc, vor fi luați dintr-o dată - după cum este scris - iar trupul infectat prea adânc de păcat să fie lăsat pe veci pradă pierzării și morții? Cum să nu te temi de clipa când Dumnezeul Cel Drept nu-i va mai lăsa pe cei drepți ai Lui să tot sufere pentru cei nedrepți? Și pe cei sfinți pentru cei stricați? Are și bunătatea o măsură. Și are și neascultarea o limită. Când acestea vor fi atinse, atunci când cerul se va prăbuși, harul va fi luat, sfârșitul se va produce. Poate să nu fie luată atunci Biblia, dacă a fost luată înțelegerea ei mântuitoare și clară, nimeni nu va mai afla în ea unitatea ci numai dezbinarea. Nu va mai afla pacea, ci numai certurile. Nu va mai afla mântuirea ci numai osânda. Poate să nu se ia atunci adunarea și să nu se închidă bisericile, dacă s-a luat viața Duhului Sfânt, vor rămâne cojile fără miez, formele fără viață, candelele fără lumină, omenirea fără Hristos. Ca să bâjbâie apoi veșnic blestemată căutând după harul pe care l-au batjocorit când l-au avut. Se vor ruga apoi de munți ori de morminte să-i scape dacă n-au vrut să se roage de Hristos, la vremea mântuirii Lui.
...După puțin timp am fost strânși de pe toată secția de la etajul nostru doi: bătrânii, inapții și criminalii ca să fim băgați cu toții într-o singură cameră. Mi s-a pregătit astfel condiția morții mele sigure și grabnice. Eram vreo 25 de oameni la 18 paturi. Șase rânduri suprapuse pe trei rânduri înghesuite că abia aveai loc să te strecori cu un umăr printre ele. În mijlocul camerei o masă îngustă dintr-o scândură și o singură bancă pe care abia puteam sta înghesuiți vreo 5-6 șezând. Era o înghesuială de aproape doi oameni pe metru pătrat. Adevăratul calvar pentru mine și condiția morții aici mi se pregătea... Toată înghesuiala asta era clar că numai pentru mine s-a pregătit spre a-mi crea cu adevărat o condiție de moarte sigură.
Eram băgat aici ca într-o cușcă fioroasă cu cei mai primejdioși și mai nefericiți oameni. Unii erau epileptici, alții nebuni, alții schilozi. Șaptesprezece erau dintre cei mai primejdioși ucigași, alții spărgători și tâlhari, aproape toți țigani și unguri. Doar trei eram români, - și vinovați de păcate mai mici.
Țiganii cred că sunt neamul cel mai nenorocit dintre toate popoarele pământului. Trăind ca niște sălbatici printre celelalte neamuri ei nu se pot integra nicăieri. Nimeni nu se ocupă organizat de ei - și astfel sunt lăsați să trăiască pe spinarea celorlalți oameni, ca niște paraziți obraznici și chinuitori, fără o muncă cinstită pentru care n-au nici o educație și n-au nici plăcere. Trăind dezordonați numai din înșelăciuni și furturi într-o lene și destrăbălare fioroasă ei sunt cei ce se înmulțesc cel mai alarmant și se dedau la cele mai îngrozitoare nelegiuiri, umplând astfel din ce în ce mai mult închisorile, spitalele, casele de nebuni, - unde iarăși sunt cea mai mare nenorocire pentru ceilalți oameni care sunt nevoiți să trăiască cu ei. Înmulțindu-se fără nici un control, fără nici o morală, fără nici o educație și fiind astfel în stare de orice fărădelege, țiganii au și început să devină o problemă națională și pentru țara noastră prin crimele, tâlhăriile, imoralitățile și toate celelalte răutăți de care sunt în stare și care se vor înmulți din ce în ce, proporțional cu creșterea vertiginoasă a natalității lor. Iar problema lor va deveni cu atât mai greu de rezolvat, cu cât întârzie mai mult cine ar trebui și ar putea să se ocupe cu simțul de răspundere cerut față de ea.
Din primul moment al ajungerii în această cameră, au început certurile, înjurăturile, urletele și încăierările nebunești, pe țigănește, pe românește, dar mai ales pe ungurește, - fiindcă așa știau cu toții. Întâi pentru șefia camerei, fiecare se considera cel mai în stare de această funcție și fiecare dorea s-o obțină, pentru că avea și asta avantajele ei de supliment de mâncare, de parvenire la gardian, de întâietate la toate mizerabilele potlogării pe spinarea celorlalți...
Apoi s-au întețit luptele pentru paturi, care să ia un loc mai convenabil. Pentru pături, care s-o ia pe cea mai puțin găurită. Pentru saltele, pentru țigări, pentru castroane, pentru orice. Loviturile, țipetele, atacurile cu pumnii, cu genunchii, cu galenții, cu bocancii, cu dinții, cu ghearele, care unde putea și pe cine nimerea - era ceva înspăimântător. Se strângeau de gât, se mușcau de nas, de obraz, se zgâriau pe ochi și se amenințau rânjind fioros cu moartea, se învălmășeau câte 5-6 cu o cruzime și o sălbăticie de fiare turbate. Se țineau lanț, grămadă învălmășindu-se și împingându-se, împiedicându-se, rostogolindu-se când ici când colo, când într-o parte când în alta printre paturi, peste masă, peste banca răsturnată...
Paznicul de pe sală se făcea că nu aude. Era obișnuit cu astfel de scene și știa bine că și așa nu rezolvă nimic. Îi cunoștea pe toți acești criminali și scandalagii nebuni, că doar erau de ani de zile pe aici și el și ei și avuseră de sute de ori necazuri cu ei prin toate camerele pe unde fuseseră până acum și de pe unde fuseseră aduși acum aici. Dar înainte când fuseseră împrăștiați fiecare prin câte o cameră, unul între mai mulți, nu putuseră face chiar atât de mult rău. Cei mai puțini nebuni, îl țineau mai sub control, - acum însă aici, cu toții fiind așa - cine i-ar mai fi putut reține?... Să se bată până ori se vor sătura, ori se vor omorî - spunea gardianul. Cu cât vor muri mai repede, cu atâta va fi mai bine. Nu-i nici o pagubă. Sunt destui...
Când administrația a făcut acest plan de a-i aduce pe toți cei mai nebuni și mai fioroși aici într-o singură cameră, știau bine ce fac. Știau bine că băgându-mă pe mine și închizându-mă între ei, în starea aceasta în câteva zile voi muri sigur. Nimeni chiar sănătos fiind n-ar fi fost în stare să reziste ceva mai mult în aceste condiții fără să înnebunească ori să moară... Ce plan monstruos și ucigaș, cu nimic mai uman decât cel din vremea marilor ucigași ai creștinilor când îi aruncau la fiarele sălbatice, ori îi schingiuiau până la moarte. Dar planul acesta era mai gândit, mai șiret și mai murdar.
Nimeni n-avea nici o grijă că cei ce se sfâșiau aici vor muri unul, doi, zece și chiar toți... Principalul era să moară cel unul pentru care se aranjase toată cușca asta și se umpluse cu fiare. Cei morți vor fi scoși apoi pe sală și duși morți la morgă ori la spital pentru a li se întocmi acolo un act de deces. Cauzele doar pot fi găsite oricare din câte pot fi. Mortul și așa nu mai poate spune nimic.
Eu stăteam privindu-i îngrozit. Mă înghesuisem în colțul cel mai ferit sub geam, făcându-mă cât mai mic și strângându-mă cât mai în perete ca să nu mă calce în picioare și să nu se prăbușească peste mine cei 4-5 încăierați grămadă... Am pățit-o și pe asta în câteva rânduri prăbușindu-se grămada lor peste mine, cu toată spaima și greutatea lor. Tremuram din tot corpul, tot timpul de frig și de teamă sub geamul deschis și lipit de peretele rece sfârșit de foame, de oboseală și de boală... Căci cu obrăznicie și cu un cinism nebunesc îmi luau mâncarea din fața mea, mi-o furau ori mi-o ascundeau într-o clipită. Durerile mi se agravau din lipsa medicamentelor și din starea îngrozitoare în care eram ținut. Era din ce în ce mai frig. Hainele mi le luase la magazie când am venit aici - și nu mi se mai dădeau. Tremuram și de foame căci porția și așa nespus de mică aproape totdeauna îmi era înjumătățită ori furată.
Tremuram de durere și de scârbă chinuit de tot ce vedeam și auzeam aici neîntrerupt 17 ore pe zi - și aproape totdeauna și noaptea. Inima îmi slăbise de tot, aveam sufocări, amețeli, palpitații din ce în ce mai mari. Nervii îmi erau întinși până la plesnire și zbuciumați, răsuciți, storși, măcinați permanent ca în niște huruitoare și uriașe pietre de moară care urlau din ce în ce tot mai asurzitor, prin gurile groaznice ale celor 20 de nebuni fioroși. Acum eram convins pe deplin că am fost conștient și calculat aruncat de viu aici în acest iad cu scopul clar să nu mai ies. Vedeam pe Satana vrăjmașul meu nu numai în duh, ci real, fizic întrupat multiplicat în figurile acestea, pe fețele lor, în ochii lor, în rânjetele lor și expresiile lor, fioroase și îngrozitoare.
Ce constatare teribilă și ce adevăr cumplit aflam acum. Niciodată în cei 17 ani de închisori din trecut nu ajunsesem și nu mai văzusem așa ceva. Nici nu-mi puteam închipui să existe undeva pe lumea aceasta niște condiții atât de oribile și niște ființe omenești decăzute până-ntr-așa hal... Acești bieți oameni bolnavi și nebuni care fuseseră înghesuiți cu toții în bârlogul acesta, trăiseră până acum, cum am spus, prin alte camere, unde ceilalți mai avuseseră un gram de înțelegere pentru starea lor și-i mai menajaseră în mijlocul lor. Nu erau atât de periculoși ori de nenorociți căci ceilalți îi mai calmau, îi mai temperau, îi mai suportau sau chiar îi mai înfricau. Dar aici, strânși la un loc, nici unul nu mai putea suporta altuia nimic. Nu putea înțelege pe nimeni, nu putea renunța nici ierta, nici răbda nimic. Din orice fleac li se aprindeau nervii, li se întunecau ochii, li se tulbura mintea, li se rânjeau dinții, li se crispau fețele, li se ascuțeau ghearele, apoi săreau așa ca fiarele cu setea de a se ucide unul pe altul, ori de a se călca în picioare.
Pe cât de adevărat este că sufletele unite cu Hristos, înaintează și cresc frumos din bine în mai bine până când ajung părtași firii Dumnezeiești - tot așa de adevărat este și că oricine se unește cu Satana cade mereu din jos în mai jos până când ajunge părtaș firii diavolești. Fie în bine fie în rău, nu există o stare pe loc, ci o înaintare permanentă. Pe cel bun, faptele bune de ieri îl fac să fie mai bun astăzi. Iar pe cel rău păcatele lui de astăzi îl vor face să fie și mai rău mâine.
Astfel în curând omul lui Dumnezeu ajunge să aibă chipul lui Hristos nu numai pe făptura lui sufletească ci chiar și pe făptura lui trupească. Iar omul păcatului ajunge să aibă nu numai în sufletul său duhul lui Satana, ci chiar și fizic pe fața sa chipul hidos și respingător al diavolului.
Te înspăimânți privind aici unde sunt adunați la un loc toți acei oameni vinovați de cele mai mari păcate, ce monstruos chip pot avea. Ce ochi sticloși, ce fețe crispate, ce gheare hrăpărețe, ce cuvinte murdare, ce rânjete sălbatice. După ce crizele dezlănțuite în boală sau în bătăi li se domolesc, îi vezi retrăgându-se gâfâind și așezându-se pe pândă, gata iarăși să sară din nou.
Priveam cu spaimă la ușa dublă de fier masiv zăvorâtă pe dinafară. Apoi priveam la geamul mic și zăbrelit. Între acestea - cei patru pereți grei și groși și murdari... Apoi tavanul negru de deasupra și cimentul negru dedesubt. Toate acestea mi se păreau că se tot strâng, că se îngustează, că se îngroașă și se apropie rânjind de mine strângându-mă ca un clește fioros și negru până la sufocarea întregii ființe.
Lipsa totală de aer, lipsa de hrană, lipsa de curățenie, făcuseră să apară păduchii. Fumul continuu gros de țigări răsucite cu hârtie ruptă din ziarele sau cărțile aduse în cameră, zgomotul infernal care îl făceau continuu strigătele lor necontenite fiindcă vorbeau cu toții și nu se puteau auzi decât dacă urlau unii spre alții din toate puterile și din toate colțurile, mai ales ungurește și țigănește... și mai ales cele mai murdare expresii, apoi tensiunea continuă gata de explozie a acestei mulțimi agitate. Apoi amenințarea continuă a primejdiei care putea veni din partea oricăruia din cine știe ce i se putea năzări că i-au făcut, că i-au zis, - îmi deveniseră trupește de nemaisuportat. Un val cald mi se urca tot mai des din stomac și inimă spre creier. Sudori reci îmi inundau fruntea, o beție învârtea dintr-o dată toată casa cu mine. Și totul mă prăbușea într-o amețeală și într-un întuneric total, ca o noapte veșnică.
În ultimul timp mi se părea că așa voi muri. Capul îmi vuia continuu și în urechi îmi creștea din ce în ce mai asurzitor un țiuit metalic ca o sută de sirene de fabrică, strivindu-mi creierul, nervii, sufletul. Chiar după ora zece seara când în afară înceta zgomotul groaznic al zilei, acest zgomot din creier îmi continua, vuindu-mi și sfâșiindu-mi capul, inima, totul. Îmi strângeam tâmplele, urechile, fruntea cât puteam. Îmi înfundam cât puteam degetele în urechi, în ochi, încercam să mă retrag în mine interiorizându-mă ca în anii de mai demult pentru a mă sustrage acestui mediu și zgomot nimicitor, dar în zadar. Nu mai aveam nervii ca altădată. Acum simțeam că încă puțin și ceva trebuie neapărat să plesnească: creierul, nervii, inima, ori toate deodată. Sufletul îmi era tare dar trupul nu mai putea.
Într-o zi s-a anunțat la ușă că se ține raportul comandantului și că oricine are ceva de raportat să se înscrie.
M-am înscris și eu. O făceam asta pentru prima dată în toți anii închisorilor mele. Din totdeauna m-am obișnuit chiar și afară - dar cu atât mai mult aici - să nu cer nimănui nimic pentru mine. Să mă mulțumesc întotdeauna cu ceea ce am, ori cu ceea ce mi se dă. Și să mă învăț a răbda cât nu am al meu până ce voi avea. Să renunț la tot ce nu am dreptul, ori nu am puterea să mi-l procur singur. Să cer cât mai puțin chiar și din ceea ce mi se cuvine când altul este mai lipsit și nu-i ajunge al lui. Sau mai lacom și râvnește și la al meu.
Pentru a fi cruțat de rușinea refuzului ori a jignirii, renunțam să cer chiar și la ai mei. Acuma aceasta cu atât mai mult la acești străini și vrăjmași, unde nimeni nu este pus sau dispus să-ți facă nici un bine și să-ți dea ce ai dreptul - ci fiecare caută să ți-l împuțineze cu ceva. Ori chiar de tot. Nu ca să-ți cruțe viața ci ca să ți-o chinuiască și să ți-o piardă cât mai repede și cât mai nemilos. Îngrozitor i-a înrăit această doctrină din care este scos tot ce-i uman și bun.
Dar acum ajunsese pentru mine totul la capătul puterii și al rezistenței. Simțind că nu voi mai putea s-o mai duc așa nici câteva zile - mi-am zis: hai totuși să-ncerc pentru a nu păcătui cumva nici împotriva mea însumi. Și pentru a mă încredința într-adevăr dacă este sau nu pus la cale un plan ucigaș împotriva mea. Spre a nu păcătui nici împotriva lor cu o bănuială pe care nu sunt încă sigur dacă este întemeiată sau nu, - deși până acum multe îmi dovediseră că da. Dar să mai văd totuși...
Am întrebat inima mea și prin duhul meu pe Domnul meu Isus, dacă să merg să cer ceva la raportul acesta, ori să nu merg. Din partea Lui mi s-a părut întâi că primesc un răspuns să merg, - dar apoi și-o mustrare ca și cum mi-ar fi spus: du-te, încearcă. Roagă-te și la oameni dacă ai obosit să te rogi mai mult de Dumnezeu. Dacă nu ești mulțumit cu ceea ce ai primit până acum - și nu ești încrezător în ceea ce ți s-a promis - du-te. Caută acum să primești de la oamenii pe care vrei să-i cunoști și mai bine - și să vezi ce vei primi...
Doream neapărat să ies din camera asta. În felul acesta vedeam singura mea salvare. Între oamenii aceștia simțeam că nu mai pot supraviețui. Încă nu eram total convins că tocmai pentru mine s-a aranjat totul aici și pentru a grăbi clipa când într-adevăr să nu mai pot. Și observam pe toți supraveghetorii mei uitându-se foarte atenți la mine și interesându-se și direct și indirect de starea în care sunt. Se căutase în toate privințele să mi se grăbească sfârșitul. La dreptul de alimente cumpărate pentru o sută de lei lunar, pentru ameliorarea hranei, - mie nu mi se aproba sub motiv că nu am bani la grefă.
Scutirea de a face planton sau corvoadă în cameră de care se bucurau cei bătrâni și bolnavi, mie nu mi s-a recunoscut.
Dreptul la pat și la două pături în sezonul friguros, - la fel.
Patul în care dormeam trebuia să-l împart cu un alt bătrân, un țigan învinuit de crimă și era jos sub geam. Eu trebuia să dorm cu spatele la perete înghesuit de țiganul care mă împingea cu spatele în țeava de apă care trecea în afara peretelui în lungul patului meu, rece ca un sloi de gheață și de care stăteam lipit cu spatele și nu mă puteam feri nicidecum. Nu îndrăzneam să-i spun nimic țiganului, tovarășului meu de pat, fiindcă îndată mă înjura și mă izbea. Așa că durerile reumatice de la țeava rece mi s-au întins în toate oasele de la picioare prin șira spinării până la creștetul capului...
Ziceam că în altă cameră, în oricare alta, aș fi putut supraviețui mai ușor și aș fi rezistat mai mult. Dar nu știam că și Dumnezeu și oamenii hotărâseră să stau aici.
În ziua apelului, am ajuns ultimul în fața mesei dincolo de care stăteau alături tânărul căpitan, ajutorul comandantului împreună cu grefierul civil al penitenciarului. Amândoi m-au privit cu trufie și dispreț. Grefierul conștient, tinerelul ofițer, cred că inconștient.
Am rostit din umilitoarea poziție de drepți în fața lor stupida formulă de prezentare, apoi le-am înfățișat în modul cel mai reglementar și mai clar cu putință neînsemnata mea rugăminte de mutare în altă cameră mai liniștită, cu mai mult aer și mai puțin fum, mai suportabilă pentru boala și bătrânețea mea.
- Dumneata văd că ai mai fost închis mulți ani în trecut, zise căpitanul.
- Da, înainte de 1964.
- Acum vei executa doar 6 luni din cei doi ani, - da?
- Așa știu că scrie regulamentul.
- Dânsul este un caz special - zise grefierul civil - aplecându-se spre urechea căpitanului și arătându-i ceva scris în dosarul meu pe care îl luase în mână și îndoit i-l arăta ferindu-se.
- Da... - zise căpitanul privind scrisul arătat de grefier și apoi uitându-se nervos la mine, se răsti:
- Ți-am notat cererea. Când vom avea o cameră mai potrivită pentru tine te vom muta acolo. Până atunci stai unde ești. Poți să pleci...
Așa se întâmpla la începutul lunii noiembrie.
În ianuarie eram tot acolo. De acolo m-am eliberat în ziua de 7 ianuarie 1983, - ziua altui sfânt martir: Ioan Botezătorul. Câtă dreptate avea Cel că mă îndemnase să nu le cer nimic acestor oameni. Probabil că acea cameră mai potrivită la care se gândea pentru mine căpitanul, - era morga. Dar Domnul m-a eliberat El, mai înainte de a ajunge acolo, pentru că El avea alt plan pentru mine.
Poate că a fost totuși și un bine că le-am cerut ceva... Pentru ca să mă încredințez încă odată de dreptatea acelui adevăr căruia mă hotărâsem demult să-i fiu credincios... și de planul celor care mă condamnaseră mai dinainte conștienți nu la doi ani închisoare, ci la moarte. Și mai de încă ceva: că și acești doi oameni în fața cărora fusesem când ne vom mai vedea la Judecata lui Hristos să n-aibă nici o dezvinovățire spunând că n-au știut de condițiile în care eram pus - și că nu s-au unit în complicitate cu toți ceilalți care uneltiseră moartea mea, de la anchetatori la judecători și până aici la ei.
Doar atâta cerusem tuturor celor care îmi provocaseră această ucigașă nedreptate: să-mi ușureze cât de puțin din ultimele chinuri de pe crucea mea. Dar nici atâta n-au vrut. Mi-am adus atunci aminte de ultimele cuvinte ale Mântuitorului meu Isus, de pe Crucea Lui când a strigat: Mi-e sete! Și El le cerea călăilor Săi atunci doar ceea ce nu-i costa nimic, - un strop de apă. Dar nici atâta nu i-au dat nici Lui.
Se vede că mereu drumul este același.
În noaptea de 23 noiembrie între unele din cele mai grele încercări, Domnul m-a înștiințat într-o scurtă vedenie că înainte de 11 ianuarie voi fi acasă. M-a mângâiat și m-a întărit nespus de mult această tainică și duioasă înștiințare, după cum făcusem și în Săptămâna Patimilor din 1960 din beciul Securității din Cluj, când mai fusesem într-o astfel de stare... Dar eram încredințat și acum ca și atunci, că această casă, va fi Casa mea cea de Sus. Și mă pregăteam în liniște cu lacrimi și cu dor să merg la Acasa aceasta.
Zi și noapte mă frământam cum să-mi împlinesc cel mai bine în acest timp scurt datoria ce-o mai simțeam de trimis al Domnului aici în mijlocul acestor nenorociți. Făceam tot ce omenește îmi era cu putință în acele condiții, dar cu groază constatam că în afară de cei condamnați pentru păcate mici care se hotărâseră pentru Domnul în lungile mele stări de vorbă cu ei, - toți ceilalți vinovați de păcate mari, erau căzuți atât de adânc în stăpânirea diavolului, încât nu numai că nu simțeau nici un fel de mustrare de conștiință pentru păcatele lor și nici o dorință după iertarea lui Dumnezeu, - dar își manifestau o ură atât de violentă și turbată față de Hristos și Numele Său Sfânt încât nu te suportau nici să le pomenești de El. Izbucneau în blesteme și în ocări fioroase îndată ce mă apropiam de ei cu vreun îndemn spre Dumnezeu.
Nu puteau nici înțelege și nici suferi, măcar să le pomenești despre mântuirea și întoarcerea lor la Dumnezeu. Înjurau atât de urât pe orice cuvânt numai Numele Cel Sfânt al lui Dumnezeu, atât ungurește și țigănește cât și românește, încât am renunțat să mă mai și apropii de ei... În suferință starea celui vinovat devine și mai rea, după cum tot în suferință, starea celui nevinovat devine și mai bună.
Într-o sâmbătă din același noiembrie, bătrânul meu tovarăș de pat, cam de aceeași vârstă cu mine, a murit. Vorbisem mult și cu el despre mântuirea lui și cu trei zile înainte de moartea lui s-a făcut mare schimbare și în viața lui... Se ruga, se ruga întruna. Se retrăgea în locul cel mai îngust și mai greu, singurul în care putea să se roage și el liniștit și se ruga cu glas tare tot timpul românește, ungurește, țigănește, - cum știa... Dar mereu cu lacrimi șiroindu-i pe obrajii negri și uscați. Ceilalți îl luau în batjocuri tot timpul, dar lui nu-i mai păsa de nimeni și de nimic. Se ruga, până n-a mai putut cu glas tare, atunci se ruga în șoaptă până n-a mai putut nici șoptit. Atunci s-a întins pe pat, s-a acoperit cu pătura pe cap... a mai spus că-l doare tare capul... și n-a mai suflat deloc.
Ce ușor se moare aici unde se trăiește atât de greu.
În dimineața zilei în care a murit și-a mâncat și el ciricul lui de 100 grame de pâine neagră care era rația noastră zilnică de pâine, apoi a fost cu noi la baie. Sâmbătă dimineața, aproape totdeauna eram duși cu toată camera la sala de dușuri. Primeam o bucățică de săpun, cât o bucățică de zahăr și cu aceasta ne spălam 5-8 minute tot corpul - și dacă mai aveam timp, un prosop ori o cămașă, fiindcă abia acolo aveam puțină apă caldă. După baie, moșul Iuhasz, că așa îl chema, a mers iarăși cu noi cam 10 minute la plimbare într-un colț de curte printre niște hârdaie mari de varză... Mergeam la rând câte unul sau câte doi, cum ne puteam strecura printre butoaie, distanța de 10 metri și iar ne întorceam înapoi învârtindu-ne printre butoaie cum puteam... și asta se chema plimbarea noastră de când și când... Sub ochiul necruțător și sub pipa unuia care semăna cu Nehez baci de acum 30 de ani de la Oradea.
Moșul Iuhasz mergea și aici rugându-se și clătinându-se, se izbea când de un butoi când de altul, dar se ruga întruna cum știa el... L-am luat de braț și am mers cum am putut.
La urcarea pe scări însă i s-a făcut rău, iar în cameră l-am așezat pe pat... A stat un timp așa, apoi și-a tras pătura pe cap spunând încet că tare îl doare capul. După aceea nu l-a mai durut nimic.
A fost scos pe coridor, apoi dus la spital, așa mort, ca acolo să i se facă actul de deces. La spital, nu la închisoare.
Chinurile și lipsurile de aici îți storc clipă de clipă toată puterea și viața din fiecare celulă a ființei în așa fel că moartea vine atât de normal ca stingerea unui fitil când uleiul s-a terminat. Ce ușoară este moartea celui cu viață grea. Și ce grea trebuie să fie moartea celui cu viață ușoară.
Foamea este totuși cea mai grea de suportat aici unde mâncarea nu-i ajunge nimănui niciodată. Hrana este puțină, slabă și mai totdeauna aceeași. E cu neputință ca un om să poată trăi un timp mai lung numai cu rația care se dă legal aici. Pentru cei care muncesc se mai adaugă și de acasă prin dreptul la un pachet lunar. Ceilalți ori fură cum pot, ori mor curând.
Cei care muncesc au dreptul lunar la 5 kg. alimente de acasă. Cei ce nu muncesc nu au acest drept decât condiționat la 3 sau 5 luni, ori chiar la un an un pachet.
Mai exista un drept, dacă ai bani la grefă, trimiși de acasă, să-ți cumperi lunar de la un chioșc alimentar improvizat, de o sută de lei, câteva pachețele de biscuiți, o conservă, două de pește, ori un borcan, două de compot. Era atât de puțin, - o mână de sare într-o apă mare, - dar era ceva totuși. În lungile pauze dintre slabele mese, mai rodeai un biscuit și îți înșelai foamea. În primele două luni mi s-a acordat și mie acest drept, dar după aceea totdeauna când se făcea tabelul cu cei care aveau acest drept eram refuzat spunându-mi-se: nu mai ai bani la grefă. Mă miram, fiindcă știam că am avut, iar în cele două luni când mi s-a permis vorbitor cu familia și fuseseră la mine copiii mei, îmi spuseseră că mi-au mai trimis bani la grefă ca să am pentru eventualele cheltuieli... Totuși nici acest drept nu mi s-a mai dat. Nu mi s-a mai dat nici un alt drept decât rația de penitenciar - din care cum am spus mi se lua și fura cea mai mare parte... Când am ieșit din închisoare, toți banii trimiși de acasă mi-au fost restituiți de la grefă. Abia atunci văzusem că și în privința asta se procedase atât de nedrept față de mine, anume spre a-mi grăbi și prin foame moartea...
Cei mai mulți de aici n-au pe nimeni acasă ca să le trimită un pachet nici când ar avea drept a-l primi. De aceea este bătaie la ușă aproape totdeauna când se mai dă câte un pic supliment din ciorba ori mămăliga rămasă, fiecare înghesuindu-se la vizetă ca să ia el, fiindcă niciodată nu se ajunge ca să ia toți. E o priveliște sfâșietoare să-i vezi pe acești îndobitociți de foame, cum după ce își înfulecă aproape nemestecată porția lor, se așezau 3-4 în fața ta privind cu lăcomie lupească în castronul tău ori la mână ta în care mai era ceva, înghițind în sec încât le pârâia gâtul și le curgea saliva pe barbă, - ca să le-o dai lor...
Ce mai poți să faci? Și așa nu mai pot să înghit. Le-o dau lor. Câte o lingură, câte o bucățică, la unul, la doi, la trei câți se ajunge. Astfel zilnic îmi înjumătățesc porția de zeamă și mămăligă, după ce am împărțit la fel tot ce avusesem: alimente, medicamente, săpun, haine.
Am înțeles astfel și mai bine adevărul că singurul mijloc prin care îmi pot dovedi în fața lor credința mea, nu poate fi decât acesta. Nu pot să-mi fac un drum la inimile lor decât dacă le dau tot ce-mi văd ei că am. Numai după ce au văzut la mine zilnic luni de zile această purtare atât de neobișnuită acolo, abia apoi au început să se apropie unul câte unul și puțin câte puțin să asculte ceva de la mine despre Dumnezeu... Așa s-au apropiat și cei care s-au hotărât acolo pentru Dumnezeu... Dar ceilalți n-au vrut nici așa. Erau ca niște fiare care veneau numai ca să le dai mâncarea, dar după aceea se îndepărtau imediat devenind tot așa de împotrivitori ca și înainte de a le da. Văd bine aceasta dar acum nu mai pot face altfel. La majoritatea lor fiind străini de neamul nostru și de credința noastră, nu era numai ostilitatea față de credința mea ci și disprețul pentru neamul meu. Era o rușine pentru ei să primească de la unul ca mine. Numai foamea cumplită îi obliga. Dar această dărnicie față de ei nu-i făcea să-și schimbe inima. De aceea rămâneau tot vrăjmași.
Cu toate acestea, acum nu pot da înapoi. Trebuie să fiu așa până la capăt. Și așa tot nu mai poate fi mult până la capătul de un fel. Poate că totuși voi putea să ajut pe vreunul să se mântuiască, iar dacă nu, fie. Cel puțin voi putea muri eu liniștit știind că mi-am făcut datoria față de sufletul meu, față de Dumnezeul meu, față de sufletele lor până la sfârșit...
Simțeam tot mai mult că toată puterea mi se scurge din toate mădularele și din fiecare părticică a trupului, ca apa dintr-un vas crăpat. Toți dinții mi se clătinau în gură. Mi-am și scos doi din față cu mâna într-o dimineață. Noaptea nu mai puteam dormi din pricina prostatei care mă scula de câte zece ori în șapte ceasuri cu dureri ascuțite care îmi săgetau tot trupul. Dormeam doar seara un ceas, apoi toată cealaltă vreme mă învârteam. Era un frig îngrozitor în patul de jos, sub fereastra deschisă și ziua și noaptea și cu conducta de fier rece ca gheața la spate. Dormeam cu spinarea, cu rinichii lipit de ea. Pătura era o reformă ruptă de 20 de ani... Celălalt care dormea cu mine pe acest pat lat de 80 de cm. nu voia să doarmă la perete - și tot timpul mă împingea dezvelindu-mă spre peretele înghețat cu spatele gol. E ușor de închipuit și în privința aceasta cum eram. Din cauza răcelii care se infiltrase în tot trupul starea mea se înrăutățea vertiginos...
Sufletul mi-l simțeam mereu tare. Niciodată nu l-am simțit slab, dar trupul simțeam cum se sfârșește grăbit. Unii văzându-mă în starea asta îmi ziceau compătimitor:
- Te duci și d-ta ca moș Iuhasz... noi suntem vinovați părinte și cum spui d-ta merităm să fim închiși. Dar pe d-ta de ce te-a lăsat Dumnezeu să ajungi aici, să fii închis nevinovat dacă ești credincios? Și-i blestemau pe cei ce m-au băgat pe mine în închisoare.
- Nu blestemați, le-am răspuns. Dumnezeu a vrut să ajung și eu aici. Nu se întâmplă nimic fără voia lui Dumnezeu.
- Pentru ce a vrut Dumnezeu să vii d-ta în închisoare?
- Uite chiar pentru d-ta dragă Feri, - i-am zis unuia dintre ei căruia tocmai îi dădusem cămașa mea cea groasă fiindcă plângea și tremura cel mai tare de frig. Și mâncarea mea pentru că posteam în ziua aceea iar el era unul dintre cei mai flămânzi totdeauna.
- Da, zise el, plecându-și ochii care se umplură de lacrimi. Pentru mine, da! Fiindcă de mine n-a fost nimeni până acum să aibă milă, decât d-ta. Eu sunt singur pe lume. Nu mai am pe nimeni... Pe cine am avut a murit... Poate și din cauza mea...
- Acum să-L primești pe Domnul Isus în inima ta dragă Feri, - i-am zis cu dragoste, ca să nu mai fii singur niciodată. El rămâne pe totdeauna cu noi și ne poate ajuta oricând. Domnul Isus îți va mântui sufletul din păcate și din iad, iar apoi îți va scăpa și trupul din închisoarea asta.
- Să știi că acum începe să se facă lumină și în sufletul meu.
- Dumnezeu să-ți ajute, - m-am rugat eu oftând. Și când vei ajunge acasă la Carei să te duci la biserica ta să-I mulțumești lui Dumnezeu pentru toate.
Într-adevăr, încă odată, nu există un alt mod mai bun pentru a te putea apropia de sufletele oamenilor spre a-i putea apropia de Dumnezeu decât dragostea jertfitoare a propriei tale vieți. Dacă poți să te lași flămând pe tine ca să le dai porția ta de mâncare... Dacă poți să te lași pe tine să tremuri de frig ca să le dai lor îmbrăcămintea ta. Dacă poți să suferi tu durerea ca să le dai lor medicamentul tău... Dacă poți să umbli nespălat ca să le dai lor bucățica ta de săpun. Atunci da. Altfel nu.
Eu pot să postesc, pot să tremur, pot să sufăr, - dar ei nu pot. Eu am pentru Cine și pentru ce să fac aceasta, - dar ei sărmanii nu au. Atâta este toată averea pe care o mai am acum și aici... - și atâta le-o dau liniștit în numele dragostei Mântuitorului meu Isus - și pentru mila de viața lor. Primesc eu moartea pe care mi-o văd venind grăbită spre mine, dar numai așa pot fi liniștit acum privind în ochii lor. Iar mâine voi putea privi în pace Fața Domnului meu tot așa. Nu am acum nici o dorință și nici o mângâiere mai mare ca aceasta.
În mijlocul suferințelor lor oamenii n-au nevoie în primul rând de predicile noastre ci de pâinea, de cămașa, de lacrima și mângâierea caldă a inimii și mâinii noastre. Adică de jertfa noastră. Cele sufletești vin numai în urma celor trupești - în privința asta. Până când omul devine un suflet altoit în Hristos. După aceea ordinea se schimbă total. Dar până atunci, așa este. Ce puțini credincioși știu acest adevăr. Înainte de a ajunge aici între oameni ca bietul Feri. Vai de cei ce nu-l știu nici după aceasta.
O, Doamne Isuse, care ai fost cu ai Tăi prin toate cuptoarele și prin toate grotele acestea, - rămâi și cu mine până ce va veni și izbăvirea mea, ori pe pământ, ori sub el.
Amin.
Slăvit să fie Domnul!