Cap. 7 - Aşa ne-au judecat
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 4
„Căci cu ce judecată veţi judeca,
De la terminarea anchetei trecuseră aproape trei luni, iar noi nu mai primiserăm nici o înştiinţare de nici un fel de nicăieri.
Toţi eram de părere că procesul a fost clasat. Ziceam şi noi că desigur cercetându-se cărţile noastre şi negăsindu-se în ele nici un cuvânt duşmănos pe temeiul căruia să fim condamnaţi, ci numai adevăruri de credinţă care sunt recunoscute de Constituţia ţării, şi cuprinse în învăţătura Bisericii Ortodoxe ca şi a tuturor celorlalte culte aprobate, - ar fi nu numai o nedreptate ci chiar o ruşine să ni se facă nouă un proces pentru asta. De ce să se condamne la noi ceea ce este un drept recunoscut altora. Cărţile noastre, oriunde ar fi fost tipărite - nu conţineau nimic dăunător nici contra intereselor statului, nici a Bisericii oficiale şi nici altor culte ori persoane care ar fi fost lezate de conţinutul în întregime, ori în parte, din aceste cărţi.
Mai circulau prin ţară şi atâtea alte cărţi tipărite în străinătate cu un conţinut poate mai dăunător cuiva, fără ca nimeni să se sesizeze în vreun fel de acest fapt. Şi chiar cărţi la fel cu ale noastre mai erau destule prin ţară iar autorităţile ştiau, dar nicăieri nimeni nu avuseseră până acum nici un necaz deosebit pentru asta. Prin urmare, de ce să fie urmărite şi condamnate tocmai - şi numai - ale noastre? Nici nu mă puteam gândi atunci că de multă vreme se căuta un pretext, un prilej, să fiu prins cumva cu orice spre a mi se face răul cel mai mare. Răbdarea cuiva se sfârşise şi eu trebuia să dispar cumva. Fusesem în câteva rânduri înştiinţat mai pe faţă mai în ascuns să fiu foarte atent că ceva trebuie să mi se întâmple neapărat. Ce anume, - nu ştiu. Dar să fiu atent de exemplu să nu prea umblu singur pe jos şi prin locuri mai circulate, că s-ar putea să mă calce vreo maşină. Să nu mă las tratat de orice medic că s-ar putea vreo injecţie să fie greşită. Să nu mănânc pe oriunde şi orice, că s-ar putea ca vreo mâncare să fie alterată...
Să am grijă la urcarea sau coborârea din tren ori autobuz că s-ar putea cumva să alunec ori în vreo aglomeraţie să ajung cumva sub roţi... şi altele.
Eu am zis la toate acestea că viaţa mea este în mâinile Domnului şi că şi cei ce mi-ar putea face vreun rău de orice fel - şi ei sunt tot în mâinile Domnului. Iar Domnul va avea grijă atât de mine cât şi de ei. Nu mă gândeam că prilejul căutat va veni totuşi, dar cu totul în alt fel decum, într-adevăr, fără să mă tem, aşteptam să vină.
Prin 25 iunie tăcerea s-a spart dintr-o dată. Am primit acasă citaţia să mă prezint pe data de 29 iunie la ora 8 la Judecătoria din Alba Iulia.
Am crezut că este vorba de acea înfăţişare formală la Procuratură, după cum ne spusese anchetatorul, poate pentru o clasare, poate pentru amendă, poate pentru încadrare. Dar nici nu bănuisem că pentru judecare, fiindcă prea simplu, prea în ascuns, prea cumva pe nepregătite se întâmplau lucrurile. Nu ne gândisem că aceasta era de fapt o tactică pentru ca să nu bănuim nimic, să fim luaţi prin surprindere, să nu ne pregătim deloc pentru o apărare.
În dimineaţa zilei de 29 iunie, ziua când în toată Biserica creştină se sărbătorea amintirea sfinţilor apostoli Petru şi Pavel şi răsunau clopotele pe la toate bisericile din Alba Iulia, ne prezentam şi noi la judecată. Tot pentru aceeaşi vină pentru care au fost judecaţi şi condamnaţi într-o zi ca asta şi cei doi mari apostoli ai Bisericii şi credinţei noastre, Petru şi Pavel. Ce prevestire - şi ce cinste pentru noi!
Mă aşteptam să fiu numai eu. Când colo iată-l şi pe fr. Rus Lucian din Alba Iulia, Roşianu Vasile din Sibiu, Sandu şi Gusti cu Pop din Cluj... Şi iată şi apărând o mulţime de fraţi şi din alte părţi: din Hunedoara, Suceava, Bacău, Maramureş, Sibiu... În curtea judecătoriei ne întâlneam astfel cu aceşti fraţi care aflaseră şi ei în grabă şi numai din întâmplare despre chemarea noastră aici - şi veniseră şi ei doar aşa ca să afle ce se va întâmpla cu noi.
Ne-am dus să ne uităm dacă nu cumva suntem înscrişi în lista afişată pe uşa judecătoriei pentru proces... Într-adevăr eram. Nu ne aşteptam la proces - şi într-adevăr iată-l. Nici nu ne mai gândim ce ne mai poate aştepta. Dar nu ne îngrijoram deloc... ca şi cum nimic din acestea nu ne-ar privi direct pe noi. Totuşi pe lista cu numele celor afişaţi pentru azi 29 iunie 1982 cu procese penale, eram doi. Primul era al unui învinuit pentru crimă, iar al doilea Dorz Traian pentru cărţi religioase. Cărţile religioase sunt puse alături de crimă... Restul procese civile: insulte, certuri, bătăi, înşelăciuni, etc.
Deci vom fi judecaţi. Deci ni s-a făcut proces. Grabnic, în ascuns, pe neştiute.
Frumoasă înscenare. Frumos fel de a judeca. Aşa, desigur şi sentinţa ne era dată, înainte chiar de a fi judecaţi... S-a făcut totul cred numai din cauza mea, pentru a mă lega numai pe mine. Cu ceilalţi desigur că n-au nimic ci i-a adus numai ca umplutură, numai spre a nu părea că totul este aranjat doar pentru mine. Dacă n-aş fi fost eu şi dacă n-ar avea ce au cu viaţa mea, atunci desigur că de ei nici nu s-ar fi ocupat nimeni şi întru nimic niciodată. Sărmani fraţi, total nevinovaţi, căzuţi numai ca să mă poată avea pe mine sigur în mână. Dumnezeule al izbăvirii, izbăveşte-i pe bieţii fraţi - iar pe mine ajută-mă să-i apăr şi să-i văd scăpaţi.
Eram foarte curios să văd totuşi ce fel de judecată se va face fără nici o înştiinţare mai dinainte la Procuratură, fără nici o apărare - măcar din oficiu. Fără nici o înştiinţare de adevărat proces. Se vede limpede că totul fusese judecat de mai înainte altundeva mai sus. Azi aici se va face numai un teatru, un paravan simplu şi străveziu, o înscenare. Şi vom vedea uşor îndată tot ce s-a petrecut - şi mai ales scopul care se urmăreşte...
Am luat şi noi loc printre ceilalţi pe bănci în sala de judecată aşteptând să vedem ce se va întâmpla. Întorc privirea înapoi şi văd în sală între cei din urmă şi pe Moldoveanu de la Sibiu. Venise deci şi el să vadă ce se va întâmpla cu mine, dar venise în aşa fel încât să nu mă întâlnească faţă în faţă. Şi tot aşa a şi plecat îndată ce piesa s-a terminat. Nu vedem în sală nici pe fr. Ghiţă nici pe sora Marta de la Braşov, deşi fuseseră şi ei cu noi în 6 martie. Şi asta ne-a făcut să gândim că dacă ar fi cu adevărat procesul propriu-zis, ar fi trebuit neapărat să fie prezenţi şi ei. Dar iată nu-s!
Toată sala se ridică în picioare: intră pe rând şi iau loc la masă actorii principali, două doamne în robe, preşedinta şi asesoarea, desigur şi un domn, desigur procurorul. Mai la o parte altă doamnă: grefiera.
După strigarea unor nume absente s-a trecut repede peste procesul de crimă dinaintea noastră. Nici unii nu i-au arătat absolut nici un interes. I-au fixat o amânare, ca să se ajungă repede-repede la noi. Se vedea că acesta era cel mai important lucru pentru astăzi: elementul surpriză să-şi facă efectul total asupra noastră. Noi care se ştia bine că eram total neobişnuiţi cu judecăţile, trebuie să fim luaţi cu mare grabă pentru ca nu cumva să ne dezmeticim înainte de a fi condamnaţi. Spre a nu se crea vreun neajuns în aranjamentele lor. Era clar că totul fusese mai dinainte pregătit ca noi să fim luaţi ca nişte oi din ţarc. Cele două femei judecătoare şi bărbatul procuror s-au purtat de la început cu o vădită prefăcătorie spre a nu ne da nouă de bănuit ci a ne lăsa impresia că au o foarte mare bunăvoinţă şi chiar o deosebită simpatie pentru noi. Arătau chiar dezinteres pentru amănunte. La sora Marta care fusese citată ca martoră s-a renunţat în fugă „ca să nu mai amânăm procesul spre a nu vă mai purta pe drumuri” - a explicat „binevoitoare” preşedinta. Despre „apărarea” care trebuia normal să apară la un proces nici n-a fost vorba... Nici măcar cea mai elementară conştiinţă a împlinirii unei datorii atât de cutremurătoare pentru care pusese un jurământ... Sau un simţ uman de dreptate şi respect faţă de cauza unor semeni. Ori respectul minim faţă de adevăr... Nimic, dar absolut nimic. Ce îngrozitor îl poate denatura şi falsifica pe om o doctrină fără Dumnezeu. Cum îi poate anula orice personalitate şi îi poate întuneca, orbi chiar, tot ce ar avea mai de valoare şi mai nobil în el, un om!
Am fost chemat primul - şi preşedinta mă întrebă:
- Îţi mai menţii declaraţia de la anchetă?
- Da - am răspuns eu.
- Ai cunoscut legea că nu ai voie să multiplici şi să difuzezi materiale religioase neautorizate?
- Da. Dar tot ceea ce am scris şi am difuzat nu conţine absolut nimic rău şi duşmănos nici contra statului nici contra Bisericii. Dimpotrivă, conţinutul cărţilor noastre este întru totul pe linia simţirii neamului nostru şi a învăţăturii Bisericii noastre, folositoare şi necesare tuturor.
- Aţi ştiut că secta Oastea Domnului este interzisă. De ce nu aţi trecut la o altă sectă autorizată de stat?
La întrebarea aceasta am crezut că nu merită să-i răspund nici un cuvânt. Dar am privit-o drept în ochi, cu toată durerea sufletului meu jignit şi cu toată conştiinţa mea ofensată de totalul dispreţ pe care îl arăta. Şi de totala inconştienţă cu care vorbea nu atât despre noi cât despre cele mai sfinte valori ale neamului şi ale credinţei părinţilor noştri, care erau şi ale părinţilor ei - şi poate şi ale sufletului ei cândva... Am clătinat mustrător din cap, continuând s-o privesc drept în ochi, fără să-i răspund nimic. Aceasta trebuia s-o facă să înţeleagă mai mult decât i-ar fi putut spune orice răspuns. Nu ştiu, poate că a înţeles ceva sau poate că n-a putut să înţeleagă nimic. A privit spre procuror:
- Tovarăşul procuror dacă are ceva!
- Da. Să răspundă inculpatul de ce a scris şi a difuzat aceste materiale, dacă ştia că nu este voie?
- Pentru că necesitatea lor n-a încetat ci a crescut. Am explicat şi anchetei.
- De ce nu v-aţi mulţumit cu activitatea Bisericii? Dacă ziceţi că faceţi parte din Biserica Ortodoxă.
- Pentru că activitatea Bisericii este insuficientă.
- Ai mai fost condamnat şi în trecut la 16 ani muncă silnică tot pentru aşa ceva. Statul nostru prin graţiere şi amnistie ţi-a arătat bunăvoinţă. De ce n-ai încetat?...
- Eu activez de 50 de ani în domeniul scrisului religios şi ştiu câtă nevoie este mai ales acum de acesta. Repet: n-am scris nimic rău ci numai ceva ce era necesar pentru popor şi credinţă... Şi...
- Destul! Din cele declarate reiese clar vinovăţia inculpatului Dorz Traian şi a celorlalţi inculpaţi. Cer aplicarea art. 94 din Legea 3/1974 cu art. 75 lit. a din Codul Penal. Condamnarea lor. Confiscarea tuturor materialelor aflate la ei. Şi plata cheltuielilor de judecată.
Şi se aşeză pe scaun.
- Ai primit vreo sumă de bani ca drepturi de autor pentru aceste cărţi? - mă întrebă preşedinta.
- Nu, nimic de la nimeni.
- Cine ţi le-a tipărit şi unde?
- Nu ştiu.
- Mai ai ceva de adăugat? Da! Vă rog să-i scoateţi de sub orice învinuire pe ceilalţi, fiindcă ei nu sunt vinovaţi cu nimic. Eu i-am rugat iar ei m-au servit. Ei nici nu au scris şi nici nu au difuzat absolut nimic. Vă rog...
- Destul! - mă refuză preşedinta cu aroganţă şi duritate. Semnează declaraţia!
Următorul: Roşianu Vasile!
Fratele Roşianu a recunoscut şi el grăbit tot ce se petrecuse şi ceea ce declarase de fapt de la început. Era chiar şi mai sincer şi mai amănunţit decât i se cerea. Le tot explica pe larg cu nişte amănunte care pe ei se vedea bine că nu-i mai interesează. Cum într-o seară din luna ianuarie un cetăţean străin venit cu o maşină la poarta lui i-a oferit nişte cărţi religioase. Cum fratele Traian îi spusese lui mai dinainte că dacă va veni cineva să-i ofere astfel de cărţi să le primească fiindcă sunt ale mele, - el amintindu-şi de aceasta, le-a primit. Apoi m-a anunţat pe mine să mă duc să le iau. Eu am mers iar el mi le-a dat. Asta fusese totul.
- Câţi saci sau pachete cu cărţi ai primit?
- Patru sau cinci.
- Şi inculpatul Dorz Traian le-a luat pe toate?
- Da!
- Bine. Dar şi după aceea s-au mai găsit şi alte cărţi la d-ta. Pe acestea de unde le-ai avut?
- Tot fratele Dorz mi le-a dat altădată.
- D-ta n-ai difuzat nici o astfel de carte la nimeni?
- Nu, nici una.
- D-ta ştii să se fi primit de la cineva ceva bani cu drepturi de autor pentru aceste cărţi?
- Nu, nici cincizeci de bani.
- Şi d-ta faci parte din Oastea Domnului ca Dorz Traian?
- Da, din 1935.
- De când îl cunoşti pe Dorz Traian?
- De 50 de ani. Eram tineri la Sibiu atunci.
- Bine. semnează! Următorul: Pop Alexandru.
- D-ta, Pop Alexandru ai fost împreună cu inculpatul Dorz Traian în seara de 6 martie anul acesta la Roşianu Vasile din Sibiu de unde ai luat nişte cărţi?
- Da!
- Câte pachete ori zeci de cărţi aţi ridicat?
- Cinci.
- Pe care declaraţie dată la anchetă o menţii?
- Pe ultima.
- Şi ce ţi-a spus inculpatul Dorz Traian să faci cu aceste cărţi?
- Să le duc la mine acasă unde să le păstrez până va veni dânsul să le ia.
- Dar d-ta n-ai dat nimănui vreo astfel de carte?
- Nu!
- Şi d-ta faci parte din Oastea Domnului?
- Da!
- Bine. Semnează! Următorul: Pop Augustin.
- D-ta Pop Augustin ai fost cu maşina personală în seara de 6 martie anul acesta împreună cu inculpatul Dorz Traian şi cu fratele d-tale Pop Alexandru în Sibiu la Roşianu Vasile, ca să luaţi nişte cărţi?
- Da!
- Ai fost şi d-ta în casa lui Roşianu Vasile după acele cărţi?
- Nu!
- Dar unde ai fost d-ta atunci?
- Aşteptam în maşina pe care o parcasem în stradă ceva mai departe fiindcă în faţa casei nu era loc.
- Câte pachete aţi luat?
- Cinci.
- Şi unde le-aţi pus, în portbagaj sau în maşină?
- În maşină.
- Ce trebuia să faceţi cu aceste cărţi?
- Să le ţinem acasă până va veni fratele Traian ca să le ia.
- D-ta n-ai difuzat nimănui vreuna din aceste cărţi?
- Nu, nici una.
- Şi d-ta faci parte din Oastea Domnului?
- Da!
- Bine. Semnează. Următorul: Rus Lucian!
- D-ta Rus Lucian, nu ai fost cu ei, dar la d-ta s-au găsit nişte materiale: o maşină de scris, nişte lucrări scrise cu ea, precum şi alte cărţi religioase. De unde ai avut maşina de scris?
- Am cumpărat-o acum vreo 7 ani de la un vecin evreu care pleca în Israel şi care mi-a oferit-o spre cumpărare împreună şi cu alte lucruri. Eu nu voiam atunci s-o iau dar el a insistat de mine ca s-o iau spunând că am copii şi că le va folosi lor. Şi am cumpărat-o pentru copii. Eu sunt croitor, nu aveam ce să fac cu ea. Pentru copii am luat-o.
- Ţi-a dat şi d-tale ceva cărţi inculpatul Dorz Traian?
- Nu. Ci numai mi-a împrumutat caietul cu Cântări Nemuritoare Vol. 8 din care copia băiatul meu de 16 ani, pentru a învăţa să scrie la maşină.
- De ce le scria în patru exemplare?
- Ca să aibă câte unul şi pentru ceilalţi frăţiori ai lui.
- De unde aveai cărţile care s-au găsit la d-ta?
- Le-am primit de la alţii, mai demult.
- D-ta ai mai dat cuiva astfel de cărţi?
- Nu aveam de unde să dau. Nu am avut decât câte un singur exemplar pentru mine.
- De ce nu-i înveţi pe copii altceva, nu lucruri de astea?
- Ei merg cu toţii la şcoală. Învaţă ei acolo ce trebuie să ştie.
- În altă parte nu merg?
- Mai merg la biserică fiindcă le place muzica. Toţi cântă în cor!
- Şi d-ta faci parte din Oastea Domnului?
- Da, din copilăria mea.
- Bine. Semnează! Următorul: martora Pop Firuţa.
- D-ta martora Pop Firuţa, trebuie să depui jurământ că vei spune tot adevărul şi numai adevărul. Altfel vei fi pedepsită.
- Da!
- D-ta ştii că soţul d-tale Pop Augustin, împreună cu fratele său Pop Alexandru şi cu inculpatul Dorz Traian au transportat din Sibiu de la Roşianu Vasile, nişte cărţi în seara de 6 martie anul acesta?
- Da!
- Erai acolo în maşină când au fost găsite aceste cărţi?
- Da!
- D-ta ai fost împreună cu ei când au luat cărţile?
- Nu!
- Ştii de la cine le-au luat?
- Nu. Când au mers după ele, pe mine m-au lăsat jos, undeva în oraş.
- Şi d-ta eşti din Oastea Domnului?
- Da!
- Bine. Semnează declaraţia.
Apoi privindu-ne pe rând şi ridicându-se cu toţii să plece, preşedinta ne spuse:
- Rezultatul îl veţi putea afla mâine după ora zece la grefă.
Şi atâta a fost.
Dar noi cu toţii, chiar şi atunci eram şi mai convinşi că după felul sumar şi superficial în care ne judecaseră, după declaraţiile clare şi scurte, după ce nu avuseserăm nici un apărător, nici nu fusesem măcar întrebaţi dacă avem, - şi mai ales după nevinovăţia noastră totală şi evidentă, măcar a celor patru fraţi cel puţin, pe care nici nu-i numiseră „inculpaţi”, - măcar ei vor fi sigur achitaţi de orice penalizare. De mine, am spus, nu-mi păsa deloc. De fapt numai pe mine singurul mă numiseră „inculpatul”...
Pentru ziua următoare, am hotărât cu fr. Roşianu ca noi doi să rămânem la Alba Iulia pentru ca mâine la ora zece, după cum spusese preşedinta care nu putea să mintă - ziceam noi - să mergem la grefa judecătoriei - să aflăm rezultatul.
- Nu se dau astăzi nici un fel de rezultate - ne spuse femeia de la grefă, când am întrebat-o în ziua următoare. Judecătorii sunt ocupaţi acum cu altceva. Veniţi mâine, ori poimâine, ori mai târziu. Dacă nu veţi avea unde să staţi aici în oraş, mergeţi acasă - şi vi se va comunica acolo sentinţa.
Oare nu ştia asta preşedinta? Atunci de ce ne-a minţit?
Am plecat fiecare spre casă rămânând să aşteptăm. Dacă fraţii din Alba Iulia vor afla ceva mai repede rezultatul, ne vor comunica ei la fiecare.
Într-adevăr, peste câteva zile sora Victoria, soţia fratelui Lucian ne aducea următoarea notă copiată după Registrul Proceselor Penale ale Judecătoriei Alba Iulia: HOTĂRÂRE: au fost condamnaţi inculpaţii: Dorz Traian la doi ani închisoare - pedeapsa maximă. Roşianu Vasile la un an şi două luni închisoare. Pop Alexandru şi Pop Augustin la câte un an închisoare. Rus Lucian la un an şi două luni închisoare. Pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 94 din Legea 3/1974 cu art. 75 lit. a C.F. (Legea Presei, pentru scriere, înregistrare şi difuzare de materiale neautorizate. De la 3 luni la 2 ani închisoare ori amendă).
Am văzut-o pe sora Victoria foarte întristată. Era şi bolnavă destul de grav cu inima, iar cei patru copii ai lor erau încă mici. Se îngrijora ce vor face ei fără fratele. Dacă el va fi luat şi dus atâta vreme de acasă. Ei nu aveau alt mijloc de trai decât câştigul lui după munca sa de croitor particular.
- Anii sunt în Mâna Domnului soră Victoria - i-am zis eu liniştit. Nu te îngrijora. Dacă noi nu-L lăsăm pe Domnul, fii deplin încredinţată că El nu ne va lăsa pe noi... (O, de câte ori mai spusesem aceste cuvinte şi adevăruri atâtor suflete îngrozite de-a lungul zecilor de ani grei prin care trecusem şi cu alţii!) Nu trebuie să fim nici miraţi şi nici zdrobiţi de toate acestea. Doar ştim Cuvântul Domnului Isus care ne spune că în lume vom avea necazuri şi că pentru El la suferinţe suntem rânduiţi. Dar suferinţele trec pe când răsplata lor rămâne veşnic. Alegerea noastră pentru a suferi împreună cu Domnul este dovada că am fost aleşi să şi împărăţim odată împreună cu El. Nu ne va ajunge nici o încercare care să nu fi fost potrivită cu puterea noastră. Vei vedea. Domnul nostru Isus Hristos va fi cu noi şi ne va ajuta ca s-o putem răbda şi s-o putem birui. El nu ne va lăsa pe noi şi nici pe ai noştri, ci ne va ajuta şi vom trece prin toate biruitori. Suferinţa pentru Domnul este un mare har care nu-i dat oricui. Dacă nouă ne-a fost dat, atunci să-I mulţumim Domnului Isus pentru aceasta şi să ne arătăm vrednici de El...
De altfel încă nu se ştia nimica - am încheiat eu - până ce vom primi comunicarea scrisă a sentinţei lor. Abia atunci vom şti sigur şi vom vedea şi ce avem de făcut. Trebuie să ni se dea timp şi îndrumare să ne angajăm un apărător. În toate procesele se procedează aşa. Atunci cine va vrea va putea să se apere, apoi să facă recurs împotriva sentinţei căci obişnuit se dă termen pentru asta vreo 10-15 zile de la primirea sentinţei scrise. Aşa este drept, aşa se face în toate cazurile... Dar eu, în ce mă priveşte pe mine, sunt hotărât să nu fac nici un recurs, să nu-mi angajez nici un avocat. Las totul în grija şi judecata lui Dumnezeu...
După aceasta, am aşteptat acasă liniştit şi pregătit pentru orice îmi va veni din partea Domnului şi din partea oamenilor. Fie voia Domnului - eu sunt gata să primesc orice sentinţă... Desigur nu mai sunt acum la anii tinereţii din 1947, când aveam doar 33 de ani. Acum am aproape 70 de ani, dar viaţa mea nu mai este a mea, ci a Celui care mi-a răscumpărat-o şi Căruia i-am predat-o demult. Facă-se voia Lui cu mine, fie că voi trăi fie că voi muri, eu sunt al Lui şi vreau să-I fiu un martor credincios şi adevărat până la sfârşit... traista mea de drum este gata şi aşteaptă aci lângă mine încă din 1947 de la primul meu surghiun... traista mea cu care am dormit alături, obraz lângă obraz, ca un copil cu o doică bună... Ca un soţ cu o soţie dragă şi cu adevărat credincioasă şi mereu nedespărţită. Traista mea căreia i-am împărtăşit toate destăinuirile nopţilor mele îndepărtate şi cu care mi-am şters toate lacrimile în cei peste 17 ani în care ea m-a însoţit peste tot unde am fost dus... care mi-a primit în ea toate descărcările poverilor sufletului meu, care mi-a ştiut şi mi-a ascuns toate tainele şi şoaptele mele fără să mi le spună nimănui, oricât mi-a fost călcată în picioare şi aruncată prin noroaie ori târâtă prin praf.
Traista aceasta mă aşteaptă şi acum, ea tovarăşa patului de fier, perna singurătăţilor mele, însoţitoarea suferinţelor mele pentru dragostea şi mărturia Mântuitorului meu Scump. Traista aceasta care a intrat cu mine în 1947 şi a ieşit cu mine în 1964 - iată este gata şi acum fără să cârtească deloc şi mă roagă să n-o las, să nu merg fără ea, oriunde ar mai trebui să fiu tras ori împins... Ce bine ne-am învăţat să ne înţelegem şi să fim împreună amândoi. O aud cum îmi spune: nu mă lăsa. Ia-mă cu tine. Nimeni pe lumea asta nu te-a mai iubit cum te-am iubit eu. Pe nimeni n-am mai iubit nici eu atât de mult şi de nimeni n-am mai fost atât de nedespărţită. Nu te voi lăsa niciodată ci te voi însoţi oriunde vei merge. Voi fi totdeauna alături de tine. Pe inima mea poţi să te odihneşti oricând. La sânul meu poţi să-ţi descarci totdeauna povara ta pe care nu ţi-o mai poţi descărca nimănui. Te voi iubi pe totdeauna... Vei vedea peste un an, peste zece, peste o sută, vei vedea în veşnicie cât de mult te-am iubit şi cât de credincioasă m-am străduit să-ţi fiu ţie, legămintelor noastre înlăcrimate pe care ni le-am rostit unul altuia în dragostea şi slujba lui Hristos pentru care ne-a unit şi ne-a binecuvântat Dumnezeu cu cele patru semne ale Crucii...
Mulţumesc Domnului şi Dumnezeului nostru căci câtă vreme El este dispreţuit şi alungat ne-a ajutat şi pe noi să-I împărtăşim soarta şi suferinţa Lui. Nu doresc nimic mai mult pe lumea aceasta decât unit deplin cu El, să am şi eu parte cu vrednicie de aceleaşi prigoniri şi ocări din partea vrăjmaşilor Lui, cum are El. Iar dacă este aşa, atunci traista mea - soţia mea, mama mea, sora mea, tovarăşa mea - singura mea tovarăşă nedespărţită, trebuie să-mi fie mereu gata. Când mi se va spune: hai, - eu să fiu gata, ea să fie gata. Eu doar s-o iau la braţ şi să plecăm.
Acum o privesc cu drag, nici nu ştiţi cu câtă dragoste recunoscătoare de soţ, de fiu, de frate, de prieten nedespărţit. Şi o întreb în felul tainic şi dulce în care se întreabă şi îşi răspund numai cei doi ce se iubesc cu o dragoste veşnică şi care nu s-au înşelat niciodată unul pe altul:
- Eşti gata scumpa mea?
- Da. Ştii că totdeauna am fost gata când ai avut nevoie de mine.
O mângâi cu o duioşie sfâşietoare şi îi şoptesc cu lacrimi, cele mai iubitoare simţăminte, căci se vede că eu n-am să mă despart de ea tot drumul vieţii mele pentru Hristos, până în clipa când ne va lua Mântuitorul nostru Acolo Sus la răsplătirea Lui, în Casa noastră cea de Aur unde vom avea oprire şi odihnă fericită şi veşnică. Acolo şi tu cea care mi-ai fost credincioasă şi nedespărţită în toate încercările prin lume, vei primi o veşnică strălucire şi un chip nou şi fericit pe care nu-l pot nici bănui acum. Pentru ca după cum am suferit împreună aici - să ne şi bucurăm împreună Acolo, unde nici nu ne putem gândi acum ce formă strălucită pot lua toate cele de azi.
Acum mă aşez lângă ea liniştit în genunchi şi plin de pacea lui Dumnezeu ne încredinţez în Mâinile şi grija Lui pe amândoi, taina noastră, soarta noastră şi a celor preaiubiţi nouă pentru tot ce va veni. Ai Tăi suntem Doamne, facă-se cu noi voia Ta. Amin.
A trecut apoi toată luna iulie, fără să mai urmeze nimic, după procesul nostru din ziua martiriului celor doi apostoli, Petru şi Pavel.
Între timp am luat parte la nişte frumoase nunţi frăţeşti la care fusesem invitat mai stăruitor. Dintre aceste nunţi două au fost mai deosebite: una în jud. Timiş, iar alta la sfârşitul lunii în jud. Caraş-Severin. La fiecare din aceste nunţi participaseră cam câte două mii de fraţi şi surori şi se petrecuseră nişte lucruri destul de însemnate la care se cerea neapărat să fiu de faţă... Tot acolo şi atunci am auzit că începuseră să fie arestaţi şi unii dintre fraţii care fuseseră judecaţi în acelaşi proces cu mine. Întâi fr. Roşianu din Sibiu, apoi fr. Lucian din Alba Iulia.
După ce am ajuns acasă de la ultima dintre nunţi, în dimineaţa zilei de 3 august când mă aşteptam să vină şi arestarea mea, iată că într-adevăr miliţeanul comunei intră în curte. Venea cu mandatul meu de arestare. Da. Era adevărat. Eram condamnat la doi ani închisoare şi el venea acum să mă ridice. Totul se petrecuse deci până la capăt acoperit, şiret, viclean şi nelegiuit prin surprindere, pe neaşteptate, fără nici un fel de termen, de lămurire, de clasificare - spre a fi luaţi prin totală surprindere, ca să nu avem nici un fel de posibilitate de a ne lua vreo măsură salvatoare. Eram deci condamnaţi, fără nici un drept de recurs, fără nici o posibilitate de apărare.
Trebuia deci să-mi iau traista şi să plec imediat cu el.
Până ce eu am intrat în casă ca să-mi iau rămas bun - şi pe cea care trebuia să vină cu mine, miliţeanul ieşise în stradă ştergându-şi ochii de lacrimi - vădit îndurerat şi jenat şi el de ceea ce trebuia să facă. Omul acesta, ca şi ceilalţi din jurul meu până departe, mă cunoşteau destul de bine şi de mulţi ani şi vedeau şi ei cu uimire şi consternare ce nedreptate se face împotriva mea chiar şi acum bătrân după ce ştiau ce mi se făcuse în atâţia zeci de ani când, măcar, eram tânăr. Vecinii se uitau şi ei miraţi şi neîncrezători de după garduri şi din curţi şi clătinau îndureraţi din cap văzându-mă iarăşi dus la închisoare la anii aceştia bătrân şi bolnav cu traista şi cu cârja ca un făcător de rele. Chiar bietul miliţean care mergea şi el cu capul în jos ruşinat de prezenţa lui lângă mine se simţea ca un vinovat de urâciunea misiunii pe care trebuie s-o împlinească. Voia să-mi ia traista şi să mi-o ducă el şi mă sprijinea văzând că eu de-abia merg şchiopătând.
Pe drum am aflat de la el că mandatul meu de arestare trebuia să sosească mai devreme cu zece zile, dar fiind întocmit cu o greşeală de nume, fusese înapoiat pentru corectare acolo de unde pornise, la Tribunalul Alba Iulia. Domnul Isus făcuse asta pentru că altfel n-aş fi putut lua parte la cele două ocazii frăţeşti unde era neapărat nevoie. Încă o dovadă că tot ce trebuie să ni se întâmple nu vine decât prin voia şi rânduirea Domnului, nu prin voia oamenilor şi când ar vrea ei să fie, ci prin controlul Voii lui Dumnezeu şi când hotărăşte El.
Doamne Isuse, dacă arestarea mea n-ai lăsat-o când au hotărât oamenii, nu lăsa ca nici liberarea mea să fie când au hotărât ei. Chiar dacă numai cu trei zile ar fi mai devreme vreau s-o primesc din Mâna Ta, Dragul, Dulcele, Scumpul meu Mântuitor, - şi nu din mâna lor. Să fie tot ce mi se întâmplă numai de la Tine şi nu de la ei.
După nişte formalităţi de vreo două ceasuri la Beiuş, am fost suit într-o maşină şi dus mai departe la miliţia din Oradea. Aici am fost predat miliţienilor de serviciu, care îndată mi-au luat tot ce aveam asupra mea, apoi m-au predat la şeful arestului căruia i-au spus:
- Du-l şi bagă-l la 19.
- Vă rog să-mi lăsaţi băţul - am zis eu - nu pot umbla fără el.
- Când vei merge mai departe ţi-l vom da. Acum rămâne aici. Mergi rezemându-te de pereţi.
Cel care mă luase în primire mă împinse pe o uşă din dos în coridorul îngust şi întunecos al arestului, trântind în urma mea cu zgomot uşa grea de fier împingându-i zăvorul fioros... Doamne ce familiar şi cunoscut îmi deveni dintr-o dată acest zgomot fioros, cu rezonanţe atât de adânci şi de blestemate în inima mea, în urechile mele, în toată fiinţa mea încrâncenată pe care mi-au chinuit-o în atâţia ani. Adormise totul în mine în 1964 - dar nu murise.
Iar acum după 18 ani iată ce viu şi puternic se trezea din nou, când pătrunsesem iarăşi în împărăţia lui de întuneric, de groază, de miasme râncede şi otrăvitoare. Ce cunoscut îmi deveni dintr-o dată şi acest aer greu, stătut şi mucegăit, care mă izbi ca un duh rău peste faţă. Şi oamenii aceştia cu uniformele lor ca a lui Zoli baci, ale lui Nehez baci, ale lui Tapirul, de care parcă abia ieri mă despărţisem şi nu acum 35 sau 18 ani.
Cel care mă ducea pe la spate împingându-mă se opri în faţa unei uşi şi deschizând-o îmi zise:
- Intră aici!
Mă înspăimântai! Din întunericul coridorului unde mă găseam îmi apăru ca o peşteră nespus mai întunecoasă, ceva ca o intrare în iad... Un nor de fum negru şi otrăvit de ţigări din ziare arse năvăli înspre mine şi vreo patru umbre de oameni negri vedeam grămădindu-se şi privindu-mă fioros din acel întuneric şi fum. Numai ochii şi dinţii rânjind le erau albi.
Mă dădui înapoi un pas:
- Vă rog foarte mult, nu mă băgaţi aici... Nu voi putea suporta fumul acesta nici măcar un ceas - şi va trebui să mă scoateţi ori la infirmerie ori la morgă. Sunt foarte bolnav cu inima şi nu pot rezista. Duceţi-mă oriunde numai nu în fumul acesta.
- Du-l la 8 - zise altul care se apropie la spatele meu. Acolo nu-i nimeni.
- Vă mulţumesc mult, - le zisei şi mă grăbii să mă depărtez de aici sprijinindu-mă de pereţi şi gândind: Doamne Isuse, numai Ţie trebuie să-Ţi mulţumesc că şi aici eşti cu mine ca să nu mă laşi cu totul la bunul lor plac, - ci ca să-mi izbăveşti viaţa...
Celula 8 era tot la fel de mică şi întunecoasă, dar era goală. Avea pe peretele din dreapta două paturi de fier suprapuse pe lângă care abia te puteai strecura înghesuindu-te pe lângă peretele celălalt până la fereastra mică cu gratii groase şi cu plasă de sârmă groasă şi deasă peste gratii, prin care venea atât de puţină lumină chiar şi acum în plină zi încât de-abia se putea desluşi ce este înăuntru. Nici aer nu putea veni aproape deloc.
Înainte de a se închide uşa, le-am cerut voie ca să pot sta pe pat. Mă simţeam foarte rău. Tot trupul îmi tremura de dureri şi de oboseală.
N-au răspuns nimic, au trântit uşa. Iarăşi zgomotul acela fioros care te loveşte ca o rangă.
Îndată ce am fost singur m-am rugat Domnului şi Dumnezeului meu, mulţumindu-I cu lacrimi pentru că din nou m-a învrednicit să am parte de suferinţa asta pentru El şi pentru Cuvântul Lui. Dar parcă totuşi nu-mi venea să cred că s-a putut proceda chiar aşa, în felul acesta faţă de mine. Trecuseră 23 de ani din 1959 când fusesem judecat şi închis ultima dată. Mă aşteptam, după atâta vreme să se fi schimbat şi aici totul spre bine, de atunci şi până azi. Dar ce surprins văd că şi aici ca dincolo de zidurile astea cât de mult s-a schimbat totul spre rău.
Atunci fusesem condamnat politic, băgat între oameni politici, oameni culţi, - acum sunt un condamnat de drept comun, băgat în acest bârlog de tâlhari, cu cei mai înapoiaţi, mai înrăiţi, mai dezordonaţi, mai îndobitociţi dintre toţi oamenii.
Atunci nu era admis fumatul nici măcar a unei singure ţigări în celule... Era aerul şi lumina puţină cât se dădea, dar oarecum asigurată într-o cantitate suportabilă. Acum aceşti oameni sunt înghesuiţi unii peste alţii în celule atât de strâmte, fără lumină, fără aer şi mai sunt lăsaţi să aducă cu ei câte ţigări doresc şi neavând nimic ce să facă altceva, aprind ţigară de la ţigară, ba încă fumând şi cu pipe, otrăvindu-se cu toţii şi grăbindu-şi pieirea cât mai sigură, mai grabnică şi mai groaznică... Fumatul acesta, care afară - cel puţin formal este strict reglementat ori oprit peste tot unde este o aglomeraţie de oameni, aici nu este nici oprit şi nici reglementat de nimeni şi de nimic. Parcă s-ar zice: lasă-i să fumeze, să se otrăvească, să se ucidă şi să se sinucidă toţi... Un om bătrân şi bolnav, care anume a fost adus şi băgat aici şi care se ştie bine că este imposibil să reziste la astfel de condiţii, cu cât moare mai repede, cu atât mai bine. Doar pentru asta a şi fost adus aici. Se va vedea sigur că el a murit de bunăvoie nu că noi l-am asasinat prin metoda asta... Puţini ştiu că o condamnare la acest regim chiar şi numai de câteva zile nu de câţiva ani, pentru un om ca mine înseamnă sigur o condamnare la moarte.
Prin urmare, asta era condamnarea mea. Se găsise timpul şi prilejul căutat cum nici nu se sperase de uşor şi de cumplit...
Nu-mi făceam păreri prea înalte despre numele şi importanţa pe care o am în ţara asta, însă la cei aproape 70 de ani pe care îi am - şi după activitatea mea îndelungată printre oameni, eram totuşi un nume cunoscut şi respectat atât în ţară cât şi în străinătate. Şi era de aşteptat să se procedeze totuşi-totuşi altfel faţă de mine decât în acest mod josnic şi nedrept. Cel puţin din considerente umane pentru viaţa şi boala mea, dacă nu pentru altceva. Dar aceasta se vede că este aşa, pentru ca să mi se prăbuşească orice iluzii atât ale mele care am fost şi am rămas un mare naiv şi încrezător în oameni cu toate amarele şi multele mele experienţe cu ei, - cât şi a oricăror fraţi ai mei - cu privire la oamenii în care mai speram... Şi să-mi dau seama cât de adânc şi de vertiginos se prăbuşeşte în haos şi în pierzare lumea aceasta în care trăim. Doamne Isuse, ajută-mi şi ajută-ne ca să putem suporta totul până la capătul care nu-l lăsa prea departe.
A doua zi uşa se deschise brusc şi îmi apăru în celulă un tovarăş tânăr şi infirm de un picior. Îmi spuse că vine din penitenciarul de la Satu Mare unde execută o pedeapsă de trei ani pentru o faptă ruşinoasă. Era de loc de aici din Oradea şi i se aprobase să vină pentru confecţionarea unei proteze la piciorul bolnav. De la el am aflat că închisoarea de aici de la Oradea unde eu mă aşteptam să fiu depus, s-a desfiinţat şi că cei din judeţul Bihor care sunt condamnaţi sunt trimişi să-şi execute pedepsele la închisoarea din Satu Mare. Din cauză de economii se desfiinţaseră închisorile din unele judeţe şi îngrămădiseră pe condamnaţii din acele închisori în altele din judeţele vecine peste cei care erau şi aşa prea înghesuiţi în închisorile de acolo... Din cauza asta - zicea el - toate închisorile din ţară sunt supraaglomerate. Şi se tot aglomerează mereu făcând tot mai grele condiţiile de hrană, de cazare, de tratament medical, de curăţenie... El era tare descurajat, - dar eu mă încredinţam puternic în grija Domnului şi nu mai aveam nici o teamă de viitorul meu. Fie ce va fi.
- Dacă eşti condamnat - îmi zicea el - nu vei mai sta aici decât cel mult trei zile. Se fac curse de 2 sau 3 ori pe săptămână spre Satu Mare. Te vor duce acolo.
Într-adevăr, a doua zi mi s-au luat datele personale pe un dosar, apoi amprentele digitale şi ale palmelor şi în urmă am fost fotografiat din faţă şi din profil, cu un mare număr penal agăţat pe umăr ca unul dintre cei mai înrăiţi borfaşi. Astfel intram şi eu din nou în numărul celor fărădelege unde voi fi tratat ca şi ei fără nici o deosebire formală, dar mult mai rău în realitate decât pe oricare dintre ei, pentru că pe mine spre deosebire de ei mă mai însoţea un dosar mult mai grav cu o categorisire tainică, în care sunt încadraţi numai acei care trebuie să nu mai iese de acolo, decât într-un plic conţinând un act de deces, pentru a fi descărcat la o poziţie dintr-un registru de stare civilă de la domiciliul sucombatului...
A treia zi dimineaţa eram scos cu traista mea în curte unde aştepta trasă în faţa arestului o dubă mică. Un plutonier gras (toţi sunt graşi!) îi aşeza după dosarele lor pe două rânduri pe alţi 22 arestaţi cărora le punea cătuşa la mâini, legându-i doi câte doi. Toţi erau tineri, pletoşi, foarte bruneţi, vorbind între ei şi râzând zgomotos pe ţigăneşte, ungureşte, româneşte, parcă nici nu le păsa de cătuşe, de dubă, de miliţieni. Mulţi dintre ei glumeau familiar cu miliţienii. Erau deci foarte cunoscuţi în lumea asta a lor. Cu cătuşele la mâini îşi scoteau ţigările din buzunar, le aprindeau şi fumau ca şi cum n-ar fi aici şi în situaţia în care erau. Mă uitam la toate acestea uimit şi îndurerat până în fundul inimii mele.
Când au fost gata, au fost împinşi şi urcaţi cu ţigările aprinse în dubiţa care se umplu plină, înghesuită cu ei stând în picioare, fiindcă nu se vedea acolo nici un scaun.
Eu rămăsesem singur la urmă şi mă gândeam cum voi mai încape şi eu peste ei toţi acolo.
- Pe bătrânul ăsta nu-l mai înghesui cu ei că moare acolo - zise unul dintre miliţieni, plutonierul cel gras cu dosarele, - şi nu mai ajunge nici până acolo. Lasă-l lângă tine în boxa de lângă uşă!
- Eu cred că ăsta, acolo îşi dă obştescul sfârşit - răspunse celălalt râzând. În plic vine el înapoi. Îi va fi măcar mai uşor.
- Acest sfârşit îl vom avea odată fiecare, domnule plutonier, - zisei eu, privindu-l în ochi. Numai că nici unul dintre noi nu ne ştim când şi cui şi unde ne vine rândul mai întâi...
Din nou am mulţumit Domnului şi Dumnezeului meu pentru îngăduinţa care mi-o dădea... El nu îngăduia ceea ce mi-ar fi fost cu neputinţă de suportat nici de data asta. E uşor de bănuit cum aş fi ajuns eu până la Satu Mare, călătorind 3 ceasuri înghesuit şi călcat în picioare de cei 12 din duba plină de brute, de fum, de înjurături, de urlete şi de izbituri, cum trebuia să merg de fapt, după regulamentul lor, dacă totuşi n-ar fi fost cu mine mila şi Mâna Domnului Isus... şi acest om care încălcând regulamentul inuman - s-a dovedit a fi om.
Plutonierul de lângă mine care păzea duba din boxa de la spate, mă aşeză pe scaunul din faţa lui şi mă privea puţin indiferent ca un om obişnuit cu drumurile astea, dar şi sigur că poate fi liniştit din cauza mea. Era destul de bătrân şi el şi desigur făcea cursa asta de ani de zile de câte două ori pe săptămână dus şi întors.
Am încercat pe drum câteva cuvinte cu el. Poate n-am să-l mai văd nici pe acesta niciodată şi trebuie să-i spun şi lui măcar ceva despre moarte, despre Judecata şi răsplata veşnică a fiecăruia după faptele sale. Despre nevoia de a ne gândi fiecare la asta, mai ales noi care nu mai suntem acum tineri nici unul...
Omul nu se împotrivea. Văzuse şi el destule în viaţa lui şi simţea că am dreptate... De fapt astfel de cuvinte mai spusesem şi ieri şi alaltăieri la toţi cei cu care mai putusem vorbi. Poate vreunuia îi vor folosi. Ascultaseră toţi ca şi acesta fără să spună nimic, nici da, nici nu. Ce oameni obosiţi, plictisiţi, nepăsători, absenţi...
De la acest plutonier am aflat prima dată că bătrânii cei trecuţi peste 60 de ani nu fac decât un sfert din pedeapsa la care sunt condamnaţi.
- D-ta, îmi zise el, n-ai să faci decât şase luni din cei doi ani. Există scris în regulament acest lucru. Statul s-a gândit cu omenie ca să se vadă ce drepte sunt legile noastre şi cum s-au făcut ele cu gândul la om.
- Mda, - am răspuns eu. Şi nu i-am mai zis nimic despre cât de amar am aflat eu dreptatea şi omenia asta cu gândul la om, din tot felul cum s-au purtat faţă de mine nu legile scrise căci nimeni nu judecă şi nu se poartă după acestea, - ci legile nescrise, care mă urmăresc pretutindeni. Din starea în care eram şi după tot ce văzusem şi pătimisem până acum eu şi alţii, ştiam cât să cred din toate acestea. Însă eu eram plin de încredere în Mâna şi Lucrarea Voii lui Dumnezeu cu mine, părea că nici nu-l aud. Nici nu mă interesa ce spunea fiindcă ştiam că totul este minciună. Şi învăţasem să nu mai cred nimic din tot ce vorbea.
Câtă dreptate am avut să nu-l cred atunci, - am aflat ceva mai târziu, când a venit vremea să se împlinească şi mai dureros faţă de noi condiţia aceasta umană... Fratele Roşianu Vasile care avea o pedeapsă mai mică, a constatat-o primul. El care era tot aşa de bătrân şi de bolnav ca şi mine, trebuia să se elibereze după regulamentul acesta în luna noiembrie, dar când a fost în faţa comisiei de eliberare condiţionată i s-a spus:
- E adevărat că d-ta ai avut o comportare tot timpul ordonată, respectuoasă şi supusă, - dar d-ta nu poţi fi eliberat fiindcă nu eşti îndeajuns de reeducat. Mai stai trei luni... Şi după aceste trei luni desigur alte trei luni şi tot aşa până la sfârşitul pedepsei, sau mai degrabă al vieţii... Fără îndoială că faţă de mine s-ar fi procedat încă şi mai dur, dacă Domnul Dumnezeul meu m-ar fi lăsat în mâinile lor. Dar slăvit să fie Domnul care într-adevăr nu ne-a lăsat pe nici unul nici o clipă din Mâinile Lui ocrotitoare. Domnul Isus Însuşi să le răsplătească cu o dăruire veşnică tuturor celor care au lucrat şi s-au rugat pentru izbăvirea noastră zi de zi, căci fără aceasta, cine ştie când şi cum ar fi venit această izbăvire.
Ajunşi la Satu Mare am fost imediat luaţi în primire, înscrişi în registre şi apoi băgaţi în sala de duşuri, tunşi la zero peste tot şi îmbrăcaţi în hainele de ocară ale penitenciarului, având peste tot înscrise pe ele cu litere mari şi murdare de tuş negru noua noastră denumire: DEŢINUT.
Eram gata să fim împrăştiaţi prin celulele de carantină, când intră în sala de baie unde eram un plutonier strigând aspru:
- Drepţi! Vine cetăţeanul comandant!
Intră un civil gras şi dur însoţit de altul în uniformă de ofiţer care stătea înapoia lui. Veneau probabil să-şi vadă noii sosiţi - ori poate numai pe unul dintre ei - şi să-şi facă o părere sau un plan.
La început am crezut că aşa este regula de fiecare dată. Dar pe urmă am aflat că cinstea aceasta nu li se face deţinuţilor decât atunci când între ei era cineva asupra căruia fuseseră înştiinţaţi de mai nainte. De fapt nici nu avea rost să fie de faţă comandantul de fiecare dată fiindcă totalitatea celor aduşi aici de fiecare dată erau cam de acelaşi soi. Canalele colectoare care vărsau aici zilnic în această hazna toate scursurile societăţii, nu-i mai interesa decât pe îmblânzitorii care supravegheau să nu le rupă zăgazurile.
Comandantul, mândru şi autoritar, se uită crunt peste toţi, până la mine cel din urmă. Şi începu să întrebe cu şiretenie, ca din obişnuinţă dar precaut întâi pe cei mai de aproape:
- Cum te cheamă? De unde eşti? Pentru ce şi cât eşti condamnat?
Când ajunse la mine - fiindcă se vedea că asta şi dorise pentru că nu-l interesa deloc răspunsurile celorlalţi, - îmi zise privindu-mă foarte atent de sus şi până jos:
- D-ta cum te numeşti? Pentru ce ai fost condamnat?
- Mă numesc Dorz Traian, răspund eu - şi am fost condamnat la doi ani închisoare pentru scriere şi difuzare de cărţi religioase.
- Eşti iehovist?
- Sunt ortodox din Oastea Domnului.
- Aha, - şi ce ai scris?
- Poezii, meditaţii, proverbe...
- De ce n-ai scris amintiri din copilărie - râse el batjocoritor - ca Ion Creangă.
- Am scris şi amintiri din copilărie, dar nu ca Ion Creangă.
- Bine!
Apoi privind peste toţi întrebă grăbindu-se spre ieşire:
- Aveţi cineva ceva de raportat?
- Am eu d-le comandant - am zis eu îndemnat dintr-o dată de un gând:
- Spune!
- Vă rog foarte mult să dispuneţi să fiu repartizat la o cameră cu mai puţini fumători. Aici se fumează foarte mult iar eu sunt bătrân şi bolnav cu inima, nu pot suporta fumul de ţigară.
- Asta depinde de cei care sunteţi în cameră, - zise el nepăsător ieşind. Înţelegeţi-vă acolo ca să se fumeze mai puţin.
Am înţeles atunci cât de adânc sunt condamnat că răspunsul acesta nu era decât o bătaie de joc. El ştia bine cât de puţin îi interesează acolo pe nişte fumători înrăiţi şi pătimaşi, crescuţi în ura de om şi în dispreţul oricărui respect faţă de semenul suferind. Dacă îşi dispreţuiesc propria lor viaţă, ce respect mai pot avea aceşti oameni de viaţa altora?
Dar tot atâta îl interesa şi pe el. Aici nimeni n-are voie să facă nimănui nici un bine - începând bineînţeles cu el cel dintâi, dar poate oricine oricând să facă oricui orice rău, indiferent dacă are motiv sau nu... Ce îngrozitoare prăbuşire a oricăror relaţii dintre om şi om.
Am fost repartizaţi - părea - fiecare pe unde s-a nimerit să mai fie locuri goale, la câte o celulă de carantină unde va trebui să stăm - după cum se spune - 21 de zile sub observaţie medicală şi educativă. Mai mult educativă deoarece penitenciarul nici nu are în realitate un medic ci numai un oficiant sanitar, un subofiţer care şi acesta vine din oraş destul de rar la cabinetul medical. Toată sarcina medicală a acestor o mie şi câteva sute de deţinuţi o împlineşte un amărât de sanitar improvizat dintre deţinuţi destul de bolnav el însuşi şi care face ce poate între toţi aceşti nefericiţi închişi aici.
La reeducarea noastră despre medicină se vorbea foarte rar, dar despre educaţie întruna. Aveam în cameră broşuri cu tot felul de reguli obligatorii pentru deţinuţi pe care trebuia să le învăţăm pe de rost. De câteva ori pe săptămână eram scoşi la clubul penitenciarului unde ni se arătau diafilme, programe de televiziune, conferinţe şi altele, toate cu conţinut de propagandă şi educaţie politică. E bine totuşi că se fac şi aceste lucruri aici, dar cred că ar fi mult mai bine dacă s-ar face pentru aceşti oameni o educaţie înainte de a veni aici. Acum pentru cei mai mulţi acestea nu mai folosesc la nimic. Nu numai pentru că cei mai mulţi au condamnări atât de mari încât cine ştie dacă vor mai ajunge să iese vreodată de aici, dar şi pentru că majoritatea acestor nenorociţi sunt ţigani total inculţi şi unguri total neştiutori ai limbii române. Apoi şi pentru că felul de viaţă pe care ei l-au dus înainte şi de care absolut nimeni nu s-a preocupat, i-a înrăit atât de mult încât urăsc şi dispreţuiesc totul. Singura lor preocupare este mâncarea şi ţigara. Pentru asta ei fac totul.
Sărmanii oameni, numai educaţia lui Hristos i-ar mai fi putut ajuta cu ceva. Dar cine să le-o facă afară - şi cu atât mai mult aici? Aşa au să piară şi trupeşte şi sufleteşte. Păcat că nu-i cine şi nu-i ce să se mai poată face pentru ei...
La cea dintâi înfăţişare din sala clubului eram prezenţi vreo 40 de deţinuţi - cei veniţi în ultimele zile. Ne aşezasem în bănci aşa cum stau copiii la şcoala primară. Căpitanul-educator care se ocupa de noi voia să ne cunoască pe fiecare în parte. După ce ne văzuse dosarele, voia acum să ne vadă şi feţele - ca şi comandantul. Cred că după comandant, cel mai important cadru din penitenciar era educatorul, fiindcă misiunea lui era multiplă. Acum stătea la masă în faţa noastră şi ne fixa pe rând cu ochii, apoi ne făcea semn cu mâna să ne ridicăm fiecare în picioare şi să raportăm:
- Să trăiţi cetăţene căpitan, sunt deţinutul... condamnat la... pentru...
După ce a ascultat vreo 14-15, cu toţii tineri, cu pedepse mari, pentru crime, tâlhării, spargeri, bătăi şi alte asemenea fapte - se fixă asupra mea şi îmi zise:
- D-ta bătrâne, pentru ce ai venit aici?
Am spus formula de prezentare şi am raportat motivul şi condamnarea cum îi raportasem şi comandantului la venirea mea în penitenciar.
Toţi ceilalţi se uitau miraţi şi neîncrezători la mine. Eram nu numai singurul bătrân cu părul alb dintre toţi, dar nici nu-şi puteau închipui nici unii că pentru scrierea de cărţi religioase mai poate fi condamnat cineva acum în ţara noastră, când sunt atâtea tâlhării, crime, spargeri şi grozăvii care nu pot fi combătute cu nimic decât cu o acţiune de întoarcere la Dumnezeu, în care cartea religioasă are o importanţă atât de mare. Nici unii nu mai auziseră de aşa ceva. Începuseră să murmure între ei.
- Legea este lege - răspunse căpitanul - vădit încurcat de situaţia asta şi neştiind cum să iese altfel din ea. Oricine o încalcă trebuie să-i suporte pedeapsa. Apoi reluă şirul întrebărilor pentru alţii... Trebui să audă alte nume, alte crime, alte tâlhării, alte spargeri...
- Ei părinte, ce zici de toate astea? - îmi zise din nou mie, după ce le auzisem pe toate. Vezi că are dreptate legea să fie aspră? Auzi ce-au săvârşit aceştia? Mă ridicai în picioare îndurerat şi îngrozit şi de situaţia în care eu mă aflam între toţi aceştia dar şi de starea lor nefericită şi răspunsei:
- Sunt foarte întristat de tot ce aud cetăţene căpitan. Într-adevăr faptele acestea trebuiesc condamnate. Poate că ar fi trebuit să se facă ceva pentru ei înainte de a ajunge la astfel de fapte... Aş fi vrut să adaug: ... dar oamenii aceştia ar fi trebuit să fie salvaţi. Ca şi cum mi-ar fi citit gândul, căpitanul răspunse:
- Nu numai faptele ci şi făptaşii trebuiesc condamnaţi, fiindcă fapta nu poate fi separată de făptaş...
Am tăcut. Nu era cazul să mai continui. Diferenţa dintre mine şi el nu-mi mai permitea să discut, dar aş mai fi zis bucuros: E uşor să-i condamnăm, dar ce face sau ce a făcut societatea pentru ei să nu ajungă să săvârşească astfel de fapte îngrozitoare?
Da, numai Dumnezeul Cel Bun şi Legea Lui cea mântuitoare osândeşte doar păcatul dar are milă de păcătosul care se pocăieşte şi se îndreaptă, pentru că Sângele Lui Hristos, Fiul Tatălui a ispăşit pentru el şi în locul lui. Legile omeneşti nu pot ierta şi nu pot salva pe nimeni, fiindcă nimeni în afară de Hristos nu primeşte şi nu poate primi să moară şi să ispăşească în locul celui vinovat.
Faptul că atunci căpitanul mi-a zis în faţa tuturor părinte, m-a aruncat dintr-o dată în afara categoriei lor. S-au uitat cu toţii şi mai miraţi la mine când au auzit cum îmi vorbise educatorul şi cum vorbisem eu cu el - şi din ceasul acela au început cu toţii să-mi zică părinte, crezându-mă că sunt preot, mai ales şi după vârsta mea care se deosebea de toţi. Le-am explicat multora că nu sunt preot, că există o mare diferenţă între teologia mea de scriitor religios şi între cea a unui preot slujitor la altar. Dar pentru ei diferenţa aceasta nu exista, iar eu am rămas să port şi să suport numele acesta până la sfârşit cu tot binele şi răul care îl însoţea în inima şi în aprecierea fiecăruia. Unii mă batjocoreau obraznici, iar alţii mă priveau cu respect, ascultând cuvintele mele despre Dumnezeu, despre suflet şi despre mântuire, socotind că este ceva normal ca un preot să vorbească oriunde şi oricui numai despre astfel de lucruri.
Îndată după aceea am fost mutat într-o cameră pedepsită peste care era pus ca şef unul dintre cei mai înrăiţi şi mai ticăloşi dintre răufăcătorii condamnaţi. Camera aceasta era mai mare şi avea vreo 40 de deţinuţi, total străini pentru mine. Nici o faţă cunoscută ori binevoitoare... Iată încă unul dintre marile necazuri pe care le am de data aceasta pe aici: nu mai suntem nici doi fraţi împreună. Pe fiecare dintre noi ne-au aruncat în alte închisori ca să nu mai putem fi nici doi la un loc cum am fost înainte când eram şi câte zece şi mai mulţi fraţi împreună, fiind aceasta pentru noi o mare mângâiere şi uşurinţă prin acele locuri de chinuri. O, dacă măcar doi am fi fost împreună, ne-ar fi fost mult mai uşor. Dar s-au studiat toate posibilităţile şi s-au luat mai dinainte toate măsurile cele mai vrăjmaşe împotriva noastră ca să nu ne fie îngăduită nici o posibilitate de a rezista la condiţiile acestei închisori - mai ales eu. Trebuia să mor, nu să trăiesc.
La nivelul stării noastre sufleteşti, condiţiile acestei detenţiuni noi le suportam de o sută de ori mai greu decât restul celorlalţi. Pentru că fiecare suferă nu numai potrivit sensibilităţii sale sufleteşti - ci şi datorită privaţiunilor mai numeroase ce ni se impuneau.
Unora nu le păsa dacă îi loveau cu parul, iar noi sufeream de moarte chiar şi numai pentru un cuvânt jignitor. Ceilalţi băteau în uşă de o sută de ori ca să ceară ori să reclame ceva. Noi nu ne-am fi apropiat de uşă să batem ca să cerem ceva oricât de chinuiţi sau de lipsiţi am fi fost. De aceea pentru noi este nespus mai greu decât pentru toţi ceilalţi de lângă noi. Ceea ce pentru mulţimea celorlalţi este un lucru obişnuit, pentru noi este o suferinţă cumplită şi permanentă.
Bandi ţiganul zicea râzând: pentru mine, închisoarea asta este casa mea. Eu am făcut 21 de ani de puşcărie. Primăvara ies, iar toamna fac câte ceva ca să fiu din nou închis pentru iarna. Aici am ce să mănânc, am pat, am îmbrăcăminte, medicamente, regim... Eu fur de la toţi: vara de la particulari, iarna de la stat. Niciodată nu voi munci: nu sunt prost să muncesc. Şi nici nu vreau o altfel de viaţă decât aceasta. Când vreau să nu mă prindă ştiu să fur lucruri mari. Când vreau să mă prindă, fur câte-o găină. Ehe, nu-i prost Bandi!...
Şi cam aşa erau 90-95%. Foarte puţini erau cei care nu făceau şi nu gândeau aşa.
Când eşti mutat în închisoare dintr-o cameră în alta, trebuie să te prezinţi acolo imediat la şeful de cameră, pentru că fiecare cameră are un şef ales dintre deţinuţii din ea. Acest şef este de obicei numit de către cadrele închisorii, miliţienii de pază pe secţii. Aceştia desigur aleg pe cel mai slugarnic, mai linguşitor, mai lichea şi mai pârâtor dintre toţi. Şeful acesta este omul stăpânirii dintre deţinuţii din cameră. De el trebuie să asculte fiecare şi fără ştirea ori învoirea lui nu se întâmplă nimic.
El repartizează paturile, el numeşte plantoanele, el are grijă să fie curăţenie, ordine şi supunere necondiţionată. La apelul de seara ori dimineaţa el raportează efectivul camerei sau reclamă pe cel care a creat un eveniment în cameră, ori ridică probleme, ori vrea el să-i facă vreun rău fiindcă nu se supune orbeşte dispoziţiilor ori pretenţiilor lui. Iar conducerea ia imediat măsuri împotriva celor pârâţi de el. Când vreo cameră este pedepsită pentru ceva - şeful devine un adevărat zbir. Poate să bată, să înjure, să pedepsească pe supuşii lui cum vrea...
M-am prezentat deci şi eu în faţa şefului, îndată ce am fost băgat în această nouă cameră. Mă aşteptam să fie un om foarte rău căci cu cât o cameră este mai mare şi cuprinde mai mulţi deţinuţi cu atâta este mai greu în ea şi cu atâta şeful ei este un om mai rău.
Privesc la şeful acesta - şi uşor îl recunosc, fiindcă stă mândru şi încruntat undeva pe un pat central de unde îi poate scruta cu priviri de oţel pe fiecare şi permanent. E un om foarte negru cu o faţă ca de piatră, cu nişte ochi ca de ceară şi cu o gură ca de lup.
- Cum te cheamă bătrâne? - mă străpunse el cu ochii şi cu cuvintele ca nişte săgeţi aprinse... Am simţit dintr-o dată duhoarea ameninţătoare a vrăjmaşului duh, cu care iarăşi mă întâlnesc faţă către faţă. Diavolul are nu numai o înfăţişare respingătoare şi nişte cuvinte fioroase ci şi un miros grozav de greu.
- La mine, - zise el poruncitor - trebuie să te prezinţi regulamentar ca la un cadru. Şeful camerei este pentru cameră un cadru, un dumnezeu...
- Sunt deţinutul Dorz Traian, de 68 de ani, condamnat la doi ani închisoare pentru scriere şi difuzare de cărţi religioase - îi răspunsei eu, ca şi comandantului, ca şi educatorului, ca şi majorului de secţie, hotărât fiind ca să-mi îndur umilirea până la capăt şi convins că am în faţa mea pe un vrăjmaş şi un răufăcător de la care mă pot aştepta absolut la orice rău. Dar şi hotărât să sufăr totul fără să provoc pe nimeni şi pe nimic.
- Eşti iehovist?
- Sunt creştin.
- Vom vedea noi asta! Unde ai făcut serviciul?
- În cadrul episcopiei Ortodoxe Oradea.
- Ahaaa, adică eşti popă! Bandit de popă, care înşeli lumea cu poveşti despre Dumnezeu furând bănuţul săracilor ca tu să bei şi să mănânci ca un trântor. Lasă că am să te învăţ eu regulamentul popiei. Aici ţi s-a înfundat cu Dumnezeu. Acuma eu ţi-s popă şi dumnezeu - să ştii. Eu sunt ţigan măi popo, dar un ţigan deştept nu prost mă! Ştii proverbul: vai de ţara unde ajunge ţiganul împărat. În camera asta eu sunt împăratul mă şi am să te învăţ eu şi pe tine ca şi pe ceilalţi cum să facă închisoare după regulament. Eu pentru asta sunt pus aici şi tu pentru asta ai venit aici. Vai de cine mişcă în front când strig eu „drepţi” - ai înţeles?
Acum te vei duce acolo la patul cela din fund că văd că eşti bolnav, - ori numai te prefaci - vom vedea noi şi asta. Îţi pui sarsanaua acolo („sarsanaua” acolo se cheamă în limbaj ţigănesc traista deţinutului) - apoi să vii iarăşi aici în faţa mea ca să facem cunoştinţă mai de aproape în faţa tuturor...
Vorbea şuierător, trufaş, sadic şi crud, ca să vadă şi ceilalţi cu toţii „nivelul” lui politic dobândit de-a lungul anilor prin instituţiile astea - şi felul cum ştie el, datorită acestui nivel - să-şi bată joc de popi şi de Dumnezeu, ca un adevărat fiu al acestei educaţii...
- Dar mai întâi mai stai. Nu pleca încă. Ştii să cânţi popo? Trebuie să ştii. Toţi popii trebuie să ştie cânta. Şi dacă ştii să cânţi, trebuie să ştii şi să joci. Toţi popii joacă. La noi când popii se îmbătau pe la nunţi jucau şi mai grozav decât noi ţiganii. Aici vei cânta tu popeşte şi vom juca noi ţigăneşte. Ori dacă nu vrei, vom cânta noi ţigăneşte şi vei juca tu popeşte...
Şi rânjea larg şi satanic - zicând că râde. Îl însoţeau şi cei trei care se ţineau slugarnic în preajma lui. Complici cu el şi neruşinaţi cu mine.
M-am simţit dintr-o dată cum aş fi ajuns chiar în faţa diavolului care stă pe un tron în iad între ai lui. Niciodată până acum în viaţa mea de când îl cunoşteam nu fusese atât de obraznic cu mine. Dar acum simţeam şi eu şi el că suntem chiar în sala tronului său şi în ceasul puterii sale. Dar tocmai pentru asta aveam şi simţeam în mine o putere nu numai nespus de mare ci şi o dorinţă uriaşă de a suferi totul sfidându-l cu o răbdare totală până la sfârşit. Primeam liniştit lupta cu el şi parcă simţeam o plăcere să mă umilească oricât îi va fi îngăduit.
M-am întors liniştit şi fără nici un cuvânt din faţa lui şi m-am dus să-mi pun traista în locul unde îmi arătase. Toţi cei din cameră stăteau nemişcaţi şi priveau înmărmuriţi şi ei cum eram bătaia lui de joc. Îngrozitor, ce frică şi spaimă au băgat aceşti demoni în sufletele tuturor oamenilor. Ei nu puteau înţelege de ce totuşi se poartă el chiar atât de rău cu mine. Eram, iată un om bătrân şi nu mă cunoştea ca pe un făcător de rele, eram nou aici şi s-ar fi căzut să spună cineva măcar un cuvânt în apărarea mea. Dar nici unul nu avu curajul să zică nimic. Toţi se temeau de el şi nu-i convenea nimănui să şi-l scoale în cap de dragul meu. Poate că în sufletul lor se distrau şi ei în câtva pe socoteala mea. Mulţi erau croiţi cam din aceeaşi stofă ca el. Apoi era ceva nou pentru toţi. După aceea i-am văzut că nu numai din frică nu-mi luaseră nici unul apărarea ci pentru că toţi erau nişte lepădături omeneşti ca şi el.
Dar îndată şeful mă chemă din nou în faţa lui din mijlocul camerei, de unde îi privea încruntat şi ameninţător pe toţi. Stătea tot aşa ca un tiran pe tronul lui de fier şi-l vedeam străduindu-se cu toată neruşinarea să-şi bată joc de mine într-un mod şi mai sadic. Cred că făcuse şi în viaţa lui de afară cele mai mari ticăloşii, - avea toate însuşirile rele pentru aceasta.
Am mers în faţa lui, pregătit după cum am spus, să îndur orice. Voiam să văd totuşi până unde va merge diavolul din el în înjosirea mea, acum când mă vede dat în mâinile lui. Dar voiam să fac şi unele experienţe în privinţa aceasta, pe care nu le făcusem încă până astăzi. Stătea cu mâinile ca nişte labe de leu pe genunchi - şi mă aştepta.
Când am ajuns în faţa lui îşi dezgoli amândouă braţele suflecându-şi mânecile până la umeri, apoi făcu palmele pumn încordându-şi-le spre piept. Credeam că va începe să mă lovească. Eram pregătit şi pentru asta. Dar nu lovi ci îmi zise:
- Vezi tu popo mâinile astea? Uită-te bine la ele câte cicatrice şi vânătăi am! Pe mâinile acestea au fost obezi mă, nituite cu ciocanul pe nicovală. Nouă luni am stat odată aşa. Habar n-ai tu popo câte biserici am spart eu, câte potire şi cruci şi cădelniţe de aur am furat. Câte Evanghelii aurite, câte icoane făcătoare de minuni, câte picturi şi lucruri sfinte am dus fără să mă prindă nimeni, în câte familii de popi am intrat şi m-am amestecat... He-he, câte legături ascunse am avut... Vezi tu mâinile acestea? Habar n-ai tu câte isprăvi am făcut cu ele, că n-am avut nici frică nici respect prostesc faţă de nimic. Cine s-a pus contra cu mine sau m-a supărat cu ceva, gata a fost cu el. Ehe, la câţi bărbaţi le-am răsucit eu gâtul şi la câte femei le-am sucit capul. Când m-am supărat pe una cu care trăiam, am împuns-o pe tot corpul cu o sută şi şaptesprezece lovituri de cuţit. Am numărat: una, două, trei şi aşa... până la atâtea cât nu mai aveau loc. Apoi am băgat-o în vana de baie şi am pus în apă sare şi oţet, ca să se înveţe minte.
Dar să vezi de aci încolo, dacă aş mai ieşi afară. Atunci să auzi despre Reismuveş Aurel din Inand...
Mi se încrâncenase pielea pe tot corpul de scârbă şi mă cutremuram de grozăviile pe care mi le auzeau urechile. Se lăuda oare acest nenorocit cum fac toţi hoţii de obicei, - ori într-adevăr chiar aşa şi era? Îl puteam şi crede fiindcă era în stare de orice.
N-am mai putut sta să-l ascult. Orice clipă de rămânere a mea în faţa lui i-ar mai fi dat prilejul să-şi verse alte mârşăvii din gură. I-am întors spatele şi am mers spre patul meu urmat de râsul lui satanic şi ameninţător:
- Hă, hă, hă, - ce-i popo, te-ai îngrozit? Ha-ha-ha, încă stai şi să mai vezi şi să auzi şi altele. Vino înapoi să mai stăm de vorbă şi despre altceva ce n-ai mai auzit tu niciodată. Într-adevăr aşa ceva nu mai auzisem, dar nici nu puteam să mai aud.
Nu i-am mai răspuns nimic, nici nu mi-am mai întors faţa spre el. Mă aşezasem în picioare cu faţa la peretele dintre paturile din fundul camerei şi stăteam îndurerat şi zdrobit de tot plângând înaintea lui Dumnezeu. Doamne Isuse, în ce iad m-ai aruncat. Şi în ce stare pot putrezi aici aceste suflete îndrăcite!
Mă aşteptam să vină după mine să mă smucească de acolo, să mă trântească pe jos, să mă târască, să mă lovească, să-mi facă orice, din starea în care era. Dar nu-mi păsa de nimic. Îl mai văzusem între timp, pălmuindu-l, aşa din senin şi pe altul slab şi bolnav - înaintea tuturor - fără să se sinchisească de nimeni. Şi fără să îndrăznească nimeni să-i zică ceva.
Dar n-a mai venit... Un cineva dintr-un colţ îndrăznise să spună ceva în apărarea mea, apoi altul şi încă vreunul - şi el le răspundea obraznic şi josnic la toţi... Şi lucrurile s-au sfârşit aici fiindcă pe sală începuse să sune clopoţelul vestind pregătirea pentru apelul de seară.
Am fost lăsat în pace toată seara aceea ca şi cum ar fi uitat de tot de mine. Dar încă câteva zile - până când pe neaşteptate a fost mutat, - am mai avut multe de suferit din cauza lui. Deşi cabinetul medical îmi aprobase dreptul să stau la pat din cauza bolii mele, el nu-mi permitea ci mă obliga cu tot felul de vorbe urâte şi ocări murdare să stau toată ziua în picioare ori pe banca de scândură din mijlocul camerei. De la deşteptarea de la ora 5 dimineaţa şi până la stingerea de la ora zece seara - timp de 17 ore, mai ales duminica eram chinuit astfel. Adeseori mi-a venit rău şi mă stropeau cu apă rece.
Dar când totul ajunsese aproape de nemaisuportat, Dumnezeu m-a izbăvit de acest vrăjmaş direct. Pe neaşteptate a fost scos din cameră şi dus nu ştiu unde. Şi niciodată nu l-am mai văzut. Acestui om n-am putut să-i spun chiar nici un cuvânt despre Dumnezeu. Cred că nici nu era cazul. Astfel de creaturi nu mai sunt întru nimic oameni. Au devenit cu totul demoni, care nu pot suferi nici să audă nimic despre Dumnezeu. În curând voi vedea altele şi mai mari.
Încă odată, ce bine este să-ţi încredinţezi total soarta în Mâinile lui Dumnezeu suferind cu răbdare orice stare grea pentru că totul îţi este dat ori îngăduit de sus, ca să-ţi folosească până la urmă numai spre bine. Iar când lucrarea pentru care ţi-a fost dat ori ţi-a fost îngăduit răul acesta s-a împlinit, - clipa încercării trece, vrăjmaşul pleacă, starea se schimbă. Domnul Isus Însuşi veghează ca nimic să nu dureze nici o clipă mai mult. Şi să nu fie nici un strop mai greu decât a hotărât El şi decât este puterea care ţi s-a dat mai dinainte ca să-l poţi suferi.
În lucrarea cea tainică a lui Dumnezeu, în locurile grele, noi nu suntem singuratici ori părăsiţi ci uniţi unii cu alţii, ca nişte mădulare în trup şi ca nişte mlădiţe în viţă, după cum este scris: El este Viţa, iar noi mlădiţele. El este Trupul iar noi mădularele... şi mădulare unii altora. Şi după cum în trup este un echilibru fără de care n-ar fi cu putinţă viaţa, tot aşa în tainicul Trup al lui Hristos care este Biserica Lui cea vie, este nevoie să se păstreze mereu un echilibru. Dacă unele mădulare sunt mai slabe, altele neapărat trebuie să fie mai tari. Dacă unele sunt mai bolnave, trebuie neapărat ca altele să fie mai sănătoase. Dacă unele sunt mai uşurate, trebuie ca altele să fie mai împovărate. Când un umăr nu vrea să poarte nici o sarcină, trebuie ca celălalt umăr să poarte două. Dacă unii păcătuiesc, trebuie ca alţii să ispăşească.
Spune sf. ap. Pavel: altul cade!... şi eu ard... de ce să arzi tu sfinte Pavele şi să nu ardă acela care cade? Pentru că lui nu-i pasă, el nu ştie. Ard eu fiindcă mie îmi pasă de păcat, mă doare de el şi eu ştiu că este păcat. Îmi este mădular şi mie, dacă eu sunt din Trupul în care este El. Duhul Sfânt care veghează asupra întregului Trup, care este seva, sângele care circulă în noi, trebuie să restabilească acest echilibru, altfel s-ar prăbuşi totul. Dacă n-ar fi aşa, trupul bolnav rămas fără anticorpii care se luptă cu microbii bolii pătrunse în el, ar fi cuprins total de moartea şi putrefacţia păcatului. Când nu mai este un Avraam care să mijlocească la Dumnezeu şi un Lot care să sufere într-o cetate, atunci Sodoma arde şi Gomora piere. Când nu mai este nimeni care să se roage şi să sufere pentru iertarea şi mântuirea celorlalţi, atunci prăpădul se prăbuşeşte peste toţi, după cum spune cântarea aceasta de jale:
Până când rămân părinţii credincioşi cu suflet tare
e-o nădejde şi de fiii cei căzuţi în neascultare
- dar când şi părinţii caută căile deşertăciunii
învoind nelegiuirea, - nu-i nădejde de nici unii.
Până soţul bun rămâne credincios şi-n suferinţă
e-o nădejde şi de soţul cel căzut în necredinţă
- dar când soţul bun slăbeşte întinându-se-mpreună
pentru amândoi se pierde orişice nădejde bună.
Până când mai este unul credincios într-o cetate
e-o nădejde că pedeapsa de la toţi se va abate
- dar când nu mai este nimeni mâinile spre cer să ţină
cine-i mai opreşte focul şi blestemul să nu vină?
De aceea trebuie să fie suferinţă în unii, pentru că sunt păcate în alţii. Când pe o parte a cântarului se pune o greutate, atunci neapărat şi pe cealaltă parte trebuie să se pună o contragreutate ca s-o echilibreze. Când unii prea râd, trebuie ca alţii să prea plângă. Când unii se îmbuibă cu mâncare şi băutură, trebuie ca alţii să postească, să rabde, să flămânzească.
Când unii nu se roagă nici ziua, trebuie ca alţii să se roage şi noaptea. Când unii nu vreau să facă nimic pentru Domnul trebuie ca alţii să facă totul. Când unii nu se înfrânează de la nimic, trebuie ca alţii să se înfrâneze de la toate.
O, dacă fiecare mădular din Biserica lui Hristos şi-ar face datoria sa, cu cât le-ar fi mai uşor acelora care trebuie să o facă şi pe-a altora, purtând prea greu şi plângând prea mult.
Şi până când va mai putea fi o speranţă pentru toţi, - aceasta va fi felul de lucru al Harului lui Dumnezeu în lume. Ci în ziua când harul lui Dumnezeu va renunţa la un trup decăzut de tot, doar atunci cei nevinovaţi vor fi luaţi la cer spre a nu mai tot suferi pentru cei ticăloşi.
Şi cei neprihăniţi ca să nu se mai tot chinuiască pentru cei blestemaţi.
Cred că ceasul acela va fi ultimul din viaţa lumii şi din a Bisericii. După aceasta nu va mai fi nici o nădejde de mântuire pentru cei rămaşi. Ca pentru Sodoma după plecarea lui Lot...
Ca pentru fecioarele nebune după despărţirea de cele înţelepte.
Vai la ce fenomen înfricoşător asistăm astăzi, văzând împuţinarea celor neprihăniţi din biserică şi din lume. Şi înmulţirea păcatului în ele. Cum să nu te temi gândindu-te că aceşti puţini buni care se tot jertfesc pentru cei care tot păcătuiesc, vor fi luaţi dintr-o dată - după cum este scris - iar trupul infectat prea adânc de păcat să fie lăsat pe veci pradă pierzării şi morţii? Cum să nu te temi de clipa când Dumnezeul Cel Drept nu-i va mai lăsa pe cei drepţi ai Lui să tot sufere pentru cei nedrepţi? Şi pe cei sfinţi pentru cei stricaţi? Are şi bunătatea o măsură. Şi are şi neascultarea o limită. Când acestea vor fi atinse, atunci când cerul se va prăbuşi, harul va fi luat, sfârşitul se va produce. Poate să nu fie luată atunci Biblia, dacă a fost luată înţelegerea ei mântuitoare şi clară, nimeni nu va mai afla în ea unitatea ci numai dezbinarea. Nu va mai afla pacea, ci numai certurile. Nu va mai afla mântuirea ci numai osânda. Poate să nu se ia atunci adunarea şi să nu se închidă bisericile, dacă s-a luat viaţa Duhului Sfânt, vor rămâne cojile fără miez, formele fără viaţă, candelele fără lumină, omenirea fără Hristos. Ca să bâjbâie apoi veşnic blestemată căutând după harul pe care l-au batjocorit când l-au avut. Se vor ruga apoi de munţi ori de morminte să-i scape dacă n-au vrut să se roage de Hristos, la vremea mântuirii Lui.
...După puţin timp am fost strânşi de pe toată secţia de la etajul nostru doi: bătrânii, inapţii şi criminalii ca să fim băgaţi cu toţii într-o singură cameră. Mi s-a pregătit astfel condiţia morţii mele sigure şi grabnice. Eram vreo 25 de oameni la 18 paturi. Şase rânduri suprapuse pe trei rânduri înghesuite că abia aveai loc să te strecori cu un umăr printre ele. În mijlocul camerei o masă îngustă dintr-o scândură şi o singură bancă pe care abia puteam sta înghesuiţi vreo 5-6 şezând. Era o înghesuială de aproape doi oameni pe metru pătrat. Adevăratul calvar pentru mine şi condiţia morţii aici mi se pregătea... Toată înghesuiala asta era clar că numai pentru mine s-a pregătit spre a-mi crea cu adevărat o condiţie de moarte sigură.
Eram băgat aici ca într-o cuşcă fioroasă cu cei mai primejdioşi şi mai nefericiţi oameni. Unii erau epileptici, alţii nebuni, alţii schilozi. Şaptesprezece erau dintre cei mai primejdioşi ucigaşi, alţii spărgători şi tâlhari, aproape toţi ţigani şi unguri. Doar trei eram români, - şi vinovaţi de păcate mai mici.
Ţiganii cred că sunt neamul cel mai nenorocit dintre toate popoarele pământului. Trăind ca nişte sălbatici printre celelalte neamuri ei nu se pot integra nicăieri. Nimeni nu se ocupă organizat de ei - şi astfel sunt lăsaţi să trăiască pe spinarea celorlalţi oameni, ca nişte paraziţi obraznici şi chinuitori, fără o muncă cinstită pentru care n-au nici o educaţie şi n-au nici plăcere. Trăind dezordonaţi numai din înşelăciuni şi furturi într-o lene şi destrăbălare fioroasă ei sunt cei ce se înmulţesc cel mai alarmant şi se dedau la cele mai îngrozitoare nelegiuiri, umplând astfel din ce în ce mai mult închisorile, spitalele, casele de nebuni, - unde iarăşi sunt cea mai mare nenorocire pentru ceilalţi oameni care sunt nevoiţi să trăiască cu ei. Înmulţindu-se fără nici un control, fără nici o morală, fără nici o educaţie şi fiind astfel în stare de orice fărădelege, ţiganii au şi început să devină o problemă naţională şi pentru ţara noastră prin crimele, tâlhăriile, imoralităţile şi toate celelalte răutăţi de care sunt în stare şi care se vor înmulţi din ce în ce, proporţional cu creşterea vertiginoasă a natalităţii lor. Iar problema lor va deveni cu atât mai greu de rezolvat, cu cât întârzie mai mult cine ar trebui şi ar putea să se ocupe cu simţul de răspundere cerut faţă de ea.
Din primul moment al ajungerii în această cameră, au început certurile, înjurăturile, urletele şi încăierările nebuneşti, pe ţigăneşte, pe româneşte, dar mai ales pe ungureşte, - fiindcă aşa ştiau cu toţii. Întâi pentru şefia camerei, fiecare se considera cel mai în stare de această funcţie şi fiecare dorea s-o obţină, pentru că avea şi asta avantajele ei de supliment de mâncare, de parvenire la gardian, de întâietate la toate mizerabilele potlogării pe spinarea celorlalţi...
Apoi s-au înteţit luptele pentru paturi, care să ia un loc mai convenabil. Pentru pături, care s-o ia pe cea mai puţin găurită. Pentru saltele, pentru ţigări, pentru castroane, pentru orice. Loviturile, ţipetele, atacurile cu pumnii, cu genunchii, cu galenţii, cu bocancii, cu dinţii, cu ghearele, care unde putea şi pe cine nimerea - era ceva înspăimântător. Se strângeau de gât, se muşcau de nas, de obraz, se zgâriau pe ochi şi se ameninţau rânjind fioros cu moartea, se învălmăşeau câte 5-6 cu o cruzime şi o sălbăticie de fiare turbate. Se ţineau lanţ, grămadă învălmăşindu-se şi împingându-se, împiedicându-se, rostogolindu-se când ici când colo, când într-o parte când în alta printre paturi, peste masă, peste banca răsturnată...
Paznicul de pe sală se făcea că nu aude. Era obişnuit cu astfel de scene şi ştia bine că şi aşa nu rezolvă nimic. Îi cunoştea pe toţi aceşti criminali şi scandalagii nebuni, că doar erau de ani de zile pe aici şi el şi ei şi avuseră de sute de ori necazuri cu ei prin toate camerele pe unde fuseseră până acum şi de pe unde fuseseră aduşi acum aici. Dar înainte când fuseseră împrăştiaţi fiecare prin câte o cameră, unul între mai mulţi, nu putuseră face chiar atât de mult rău. Cei mai puţini nebuni, îl ţineau mai sub control, - acum însă aici, cu toţii fiind aşa - cine i-ar mai fi putut reţine?... Să se bată până ori se vor sătura, ori se vor omorî - spunea gardianul. Cu cât vor muri mai repede, cu atâta va fi mai bine. Nu-i nici o pagubă. Sunt destui...
Când administraţia a făcut acest plan de a-i aduce pe toţi cei mai nebuni şi mai fioroşi aici într-o singură cameră, ştiau bine ce fac. Ştiau bine că băgându-mă pe mine şi închizându-mă între ei, în starea aceasta în câteva zile voi muri sigur. Nimeni chiar sănătos fiind n-ar fi fost în stare să reziste ceva mai mult în aceste condiţii fără să înnebunească ori să moară... Ce plan monstruos şi ucigaş, cu nimic mai uman decât cel din vremea marilor ucigaşi ai creştinilor când îi aruncau la fiarele sălbatice, ori îi schingiuiau până la moarte. Dar planul acesta era mai gândit, mai şiret şi mai murdar.
Nimeni n-avea nici o grijă că cei ce se sfâşiau aici vor muri unul, doi, zece şi chiar toţi... Principalul era să moară cel unul pentru care se aranjase toată cuşca asta şi se umpluse cu fiare. Cei morţi vor fi scoşi apoi pe sală şi duşi morţi la morgă ori la spital pentru a li se întocmi acolo un act de deces. Cauzele doar pot fi găsite oricare din câte pot fi. Mortul şi aşa nu mai poate spune nimic.
Eu stăteam privindu-i îngrozit. Mă înghesuisem în colţul cel mai ferit sub geam, făcându-mă cât mai mic şi strângându-mă cât mai în perete ca să nu mă calce în picioare şi să nu se prăbuşească peste mine cei 4-5 încăieraţi grămadă... Am păţit-o şi pe asta în câteva rânduri prăbuşindu-se grămada lor peste mine, cu toată spaima şi greutatea lor. Tremuram din tot corpul, tot timpul de frig şi de teamă sub geamul deschis şi lipit de peretele rece sfârşit de foame, de oboseală şi de boală... Căci cu obrăznicie şi cu un cinism nebunesc îmi luau mâncarea din faţa mea, mi-o furau ori mi-o ascundeau într-o clipită. Durerile mi se agravau din lipsa medicamentelor şi din starea îngrozitoare în care eram ţinut. Era din ce în ce mai frig. Hainele mi le luase la magazie când am venit aici - şi nu mi se mai dădeau. Tremuram şi de foame căci porţia şi aşa nespus de mică aproape totdeauna îmi era înjumătăţită ori furată.
Tremuram de durere şi de scârbă chinuit de tot ce vedeam şi auzeam aici neîntrerupt 17 ore pe zi - şi aproape totdeauna şi noaptea. Inima îmi slăbise de tot, aveam sufocări, ameţeli, palpitaţii din ce în ce mai mari. Nervii îmi erau întinşi până la plesnire şi zbuciumaţi, răsuciţi, storşi, măcinaţi permanent ca în nişte huruitoare şi uriaşe pietre de moară care urlau din ce în ce tot mai asurzitor, prin gurile groaznice ale celor 20 de nebuni fioroşi. Acum eram convins pe deplin că am fost conştient şi calculat aruncat de viu aici în acest iad cu scopul clar să nu mai ies. Vedeam pe Satana vrăjmaşul meu nu numai în duh, ci real, fizic întrupat multiplicat în figurile acestea, pe feţele lor, în ochii lor, în rânjetele lor şi expresiile lor, fioroase şi îngrozitoare.
Ce constatare teribilă şi ce adevăr cumplit aflam acum. Niciodată în cei 17 ani de închisori din trecut nu ajunsesem şi nu mai văzusem aşa ceva. Nici nu-mi puteam închipui să existe undeva pe lumea aceasta nişte condiţii atât de oribile şi nişte fiinţe omeneşti decăzute până-ntr-aşa hal... Aceşti bieţi oameni bolnavi şi nebuni care fuseseră înghesuiţi cu toţii în bârlogul acesta, trăiseră până acum, cum am spus, prin alte camere, unde ceilalţi mai avuseseră un gram de înţelegere pentru starea lor şi-i mai menajaseră în mijlocul lor. Nu erau atât de periculoşi ori de nenorociţi căci ceilalţi îi mai calmau, îi mai temperau, îi mai suportau sau chiar îi mai înfricau. Dar aici, strânşi la un loc, nici unul nu mai putea suporta altuia nimic. Nu putea înţelege pe nimeni, nu putea renunţa nici ierta, nici răbda nimic. Din orice fleac li se aprindeau nervii, li se întunecau ochii, li se tulbura mintea, li se rânjeau dinţii, li se crispau feţele, li se ascuţeau ghearele, apoi săreau aşa ca fiarele cu setea de a se ucide unul pe altul, ori de a se călca în picioare.
Pe cât de adevărat este că sufletele unite cu Hristos, înaintează şi cresc frumos din bine în mai bine până când ajung părtaşi firii Dumnezeieşti - tot aşa de adevărat este şi că oricine se uneşte cu Satana cade mereu din jos în mai jos până când ajunge părtaş firii diavoleşti. Fie în bine fie în rău, nu există o stare pe loc, ci o înaintare permanentă. Pe cel bun, faptele bune de ieri îl fac să fie mai bun astăzi. Iar pe cel rău păcatele lui de astăzi îl vor face să fie şi mai rău mâine.
Astfel în curând omul lui Dumnezeu ajunge să aibă chipul lui Hristos nu numai pe făptura lui sufletească ci chiar şi pe făptura lui trupească. Iar omul păcatului ajunge să aibă nu numai în sufletul său duhul lui Satana, ci chiar şi fizic pe faţa sa chipul hidos şi respingător al diavolului.
Te înspăimânţi privind aici unde sunt adunaţi la un loc toţi acei oameni vinovaţi de cele mai mari păcate, ce monstruos chip pot avea. Ce ochi sticloşi, ce feţe crispate, ce gheare hrăpăreţe, ce cuvinte murdare, ce rânjete sălbatice. După ce crizele dezlănţuite în boală sau în bătăi li se domolesc, îi vezi retrăgându-se gâfâind şi aşezându-se pe pândă, gata iarăşi să sară din nou.
Priveam cu spaimă la uşa dublă de fier masiv zăvorâtă pe dinafară. Apoi priveam la geamul mic şi zăbrelit. Între acestea - cei patru pereţi grei şi groşi şi murdari... Apoi tavanul negru de deasupra şi cimentul negru dedesubt. Toate acestea mi se păreau că se tot strâng, că se îngustează, că se îngroaşă şi se apropie rânjind de mine strângându-mă ca un cleşte fioros şi negru până la sufocarea întregii fiinţe.
Lipsa totală de aer, lipsa de hrană, lipsa de curăţenie, făcuseră să apară păduchii. Fumul continuu gros de ţigări răsucite cu hârtie ruptă din ziarele sau cărţile aduse în cameră, zgomotul infernal care îl făceau continuu strigătele lor necontenite fiindcă vorbeau cu toţii şi nu se puteau auzi decât dacă urlau unii spre alţii din toate puterile şi din toate colţurile, mai ales ungureşte şi ţigăneşte... şi mai ales cele mai murdare expresii, apoi tensiunea continuă gata de explozie a acestei mulţimi agitate. Apoi ameninţarea continuă a primejdiei care putea veni din partea oricăruia din cine ştie ce i se putea năzări că i-au făcut, că i-au zis, - îmi deveniseră trupeşte de nemaisuportat. Un val cald mi se urca tot mai des din stomac şi inimă spre creier. Sudori reci îmi inundau fruntea, o beţie învârtea dintr-o dată toată casa cu mine. Şi totul mă prăbuşea într-o ameţeală şi într-un întuneric total, ca o noapte veşnică.
În ultimul timp mi se părea că aşa voi muri. Capul îmi vuia continuu şi în urechi îmi creştea din ce în ce mai asurzitor un ţiuit metalic ca o sută de sirene de fabrică, strivindu-mi creierul, nervii, sufletul. Chiar după ora zece seara când în afară înceta zgomotul groaznic al zilei, acest zgomot din creier îmi continua, vuindu-mi şi sfâşiindu-mi capul, inima, totul. Îmi strângeam tâmplele, urechile, fruntea cât puteam. Îmi înfundam cât puteam degetele în urechi, în ochi, încercam să mă retrag în mine interiorizându-mă ca în anii de mai demult pentru a mă sustrage acestui mediu şi zgomot nimicitor, dar în zadar. Nu mai aveam nervii ca altădată. Acum simţeam că încă puţin şi ceva trebuie neapărat să plesnească: creierul, nervii, inima, ori toate deodată. Sufletul îmi era tare dar trupul nu mai putea.
Într-o zi s-a anunţat la uşă că se ţine raportul comandantului şi că oricine are ceva de raportat să se înscrie.
M-am înscris şi eu. O făceam asta pentru prima dată în toţi anii închisorilor mele. Din totdeauna m-am obişnuit chiar şi afară - dar cu atât mai mult aici - să nu cer nimănui nimic pentru mine. Să mă mulţumesc întotdeauna cu ceea ce am, ori cu ceea ce mi se dă. Şi să mă învăţ a răbda cât nu am al meu până ce voi avea. Să renunţ la tot ce nu am dreptul, ori nu am puterea să mi-l procur singur. Să cer cât mai puţin chiar şi din ceea ce mi se cuvine când altul este mai lipsit şi nu-i ajunge al lui. Sau mai lacom şi râvneşte şi la al meu.
Pentru a fi cruţat de ruşinea refuzului ori a jignirii, renunţam să cer chiar şi la ai mei. Acuma aceasta cu atât mai mult la aceşti străini şi vrăjmaşi, unde nimeni nu este pus sau dispus să-ţi facă nici un bine şi să-ţi dea ce ai dreptul - ci fiecare caută să ţi-l împuţineze cu ceva. Ori chiar de tot. Nu ca să-ţi cruţe viaţa ci ca să ţi-o chinuiască şi să ţi-o piardă cât mai repede şi cât mai nemilos. Îngrozitor i-a înrăit această doctrină din care este scos tot ce-i uman şi bun.
Dar acum ajunsese pentru mine totul la capătul puterii şi al rezistenţei. Simţind că nu voi mai putea s-o mai duc aşa nici câteva zile - mi-am zis: hai totuşi să-ncerc pentru a nu păcătui cumva nici împotriva mea însumi. Şi pentru a mă încredinţa într-adevăr dacă este sau nu pus la cale un plan ucigaş împotriva mea. Spre a nu păcătui nici împotriva lor cu o bănuială pe care nu sunt încă sigur dacă este întemeiată sau nu, - deşi până acum multe îmi dovediseră că da. Dar să mai văd totuşi...
Am întrebat inima mea şi prin duhul meu pe Domnul meu Isus, dacă să merg să cer ceva la raportul acesta, ori să nu merg. Din partea Lui mi s-a părut întâi că primesc un răspuns să merg, - dar apoi şi-o mustrare ca şi cum mi-ar fi spus: du-te, încearcă. Roagă-te şi la oameni dacă ai obosit să te rogi mai mult de Dumnezeu. Dacă nu eşti mulţumit cu ceea ce ai primit până acum - şi nu eşti încrezător în ceea ce ţi s-a promis - du-te. Caută acum să primeşti de la oamenii pe care vrei să-i cunoşti şi mai bine - şi să vezi ce vei primi...
Doream neapărat să ies din camera asta. În felul acesta vedeam singura mea salvare. Între oamenii aceştia simţeam că nu mai pot supravieţui. Încă nu eram total convins că tocmai pentru mine s-a aranjat totul aici şi pentru a grăbi clipa când într-adevăr să nu mai pot. Şi observam pe toţi supraveghetorii mei uitându-se foarte atenţi la mine şi interesându-se şi direct şi indirect de starea în care sunt. Se căutase în toate privinţele să mi se grăbească sfârşitul. La dreptul de alimente cumpărate pentru o sută de lei lunar, pentru ameliorarea hranei, - mie nu mi se aproba sub motiv că nu am bani la grefă.
Scutirea de a face planton sau corvoadă în cameră de care se bucurau cei bătrâni şi bolnavi, mie nu mi s-a recunoscut.
Dreptul la pat şi la două pături în sezonul friguros, - la fel.
Patul în care dormeam trebuia să-l împart cu un alt bătrân, un ţigan învinuit de crimă şi era jos sub geam. Eu trebuia să dorm cu spatele la perete înghesuit de ţiganul care mă împingea cu spatele în ţeava de apă care trecea în afara peretelui în lungul patului meu, rece ca un sloi de gheaţă şi de care stăteam lipit cu spatele şi nu mă puteam feri nicidecum. Nu îndrăzneam să-i spun nimic ţiganului, tovarăşului meu de pat, fiindcă îndată mă înjura şi mă izbea. Aşa că durerile reumatice de la ţeava rece mi s-au întins în toate oasele de la picioare prin şira spinării până la creştetul capului...
Ziceam că în altă cameră, în oricare alta, aş fi putut supravieţui mai uşor şi aş fi rezistat mai mult. Dar nu ştiam că şi Dumnezeu şi oamenii hotărâseră să stau aici.
În ziua apelului, am ajuns ultimul în faţa mesei dincolo de care stăteau alături tânărul căpitan, ajutorul comandantului împreună cu grefierul civil al penitenciarului. Amândoi m-au privit cu trufie şi dispreţ. Grefierul conştient, tinerelul ofiţer, cred că inconştient.
Am rostit din umilitoarea poziţie de drepţi în faţa lor stupida formulă de prezentare, apoi le-am înfăţişat în modul cel mai reglementar şi mai clar cu putinţă neînsemnata mea rugăminte de mutare în altă cameră mai liniştită, cu mai mult aer şi mai puţin fum, mai suportabilă pentru boala şi bătrâneţea mea.
- Dumneata văd că ai mai fost închis mulţi ani în trecut, zise căpitanul.
- Da, înainte de 1964.
- Acum vei executa doar 6 luni din cei doi ani, - da?
- Aşa ştiu că scrie regulamentul.
- Dânsul este un caz special - zise grefierul civil - aplecându-se spre urechea căpitanului şi arătându-i ceva scris în dosarul meu pe care îl luase în mână şi îndoit i-l arăta ferindu-se.
- Da... - zise căpitanul privind scrisul arătat de grefier şi apoi uitându-se nervos la mine, se răsti:
- Ţi-am notat cererea. Când vom avea o cameră mai potrivită pentru tine te vom muta acolo. Până atunci stai unde eşti. Poţi să pleci...
Aşa se întâmpla la începutul lunii noiembrie.
În ianuarie eram tot acolo. De acolo m-am eliberat în ziua de 7 ianuarie 1983, - ziua altui sfânt martir: Ioan Botezătorul. Câtă dreptate avea Cel că mă îndemnase să nu le cer nimic acestor oameni. Probabil că acea cameră mai potrivită la care se gândea pentru mine căpitanul, - era morga. Dar Domnul m-a eliberat El, mai înainte de a ajunge acolo, pentru că El avea alt plan pentru mine.
Poate că a fost totuşi şi un bine că le-am cerut ceva... Pentru ca să mă încredinţez încă odată de dreptatea acelui adevăr căruia mă hotărâsem demult să-i fiu credincios... şi de planul celor care mă condamnaseră mai dinainte conştienţi nu la doi ani închisoare, ci la moarte. Şi mai de încă ceva: că şi aceşti doi oameni în faţa cărora fusesem când ne vom mai vedea la Judecata lui Hristos să n-aibă nici o dezvinovăţire spunând că n-au ştiut de condiţiile în care eram pus - şi că nu s-au unit în complicitate cu toţi ceilalţi care uneltiseră moartea mea, de la anchetatori la judecători şi până aici la ei.
Doar atâta cerusem tuturor celor care îmi provocaseră această ucigaşă nedreptate: să-mi uşureze cât de puţin din ultimele chinuri de pe crucea mea. Dar nici atâta n-au vrut. Mi-am adus atunci aminte de ultimele cuvinte ale Mântuitorului meu Isus, de pe Crucea Lui când a strigat: Mi-e sete! Şi El le cerea călăilor Săi atunci doar ceea ce nu-i costa nimic, - un strop de apă. Dar nici atâta nu i-au dat nici Lui.
Se vede că mereu drumul este acelaşi.
În noaptea de 23 noiembrie între unele din cele mai grele încercări, Domnul m-a înştiinţat într-o scurtă vedenie că înainte de 11 ianuarie voi fi acasă. M-a mângâiat şi m-a întărit nespus de mult această tainică şi duioasă înştiinţare, după cum făcusem şi în Săptămâna Patimilor din 1960 din beciul Securităţii din Cluj, când mai fusesem într-o astfel de stare... Dar eram încredinţat şi acum ca şi atunci, că această casă, va fi Casa mea cea de Sus. Şi mă pregăteam în linişte cu lacrimi şi cu dor să merg la Acasa aceasta.
Zi şi noapte mă frământam cum să-mi împlinesc cel mai bine în acest timp scurt datoria ce-o mai simţeam de trimis al Domnului aici în mijlocul acestor nenorociţi. Făceam tot ce omeneşte îmi era cu putinţă în acele condiţii, dar cu groază constatam că în afară de cei condamnaţi pentru păcate mici care se hotărâseră pentru Domnul în lungile mele stări de vorbă cu ei, - toţi ceilalţi vinovaţi de păcate mari, erau căzuţi atât de adânc în stăpânirea diavolului, încât nu numai că nu simţeau nici un fel de mustrare de conştiinţă pentru păcatele lor şi nici o dorinţă după iertarea lui Dumnezeu, - dar îşi manifestau o ură atât de violentă şi turbată faţă de Hristos şi Numele Său Sfânt încât nu te suportau nici să le pomeneşti de El. Izbucneau în blesteme şi în ocări fioroase îndată ce mă apropiam de ei cu vreun îndemn spre Dumnezeu.
Nu puteau nici înţelege şi nici suferi, măcar să le pomeneşti despre mântuirea şi întoarcerea lor la Dumnezeu. Înjurau atât de urât pe orice cuvânt numai Numele Cel Sfânt al lui Dumnezeu, atât ungureşte şi ţigăneşte cât şi româneşte, încât am renunţat să mă mai şi apropii de ei... În suferinţă starea celui vinovat devine şi mai rea, după cum tot în suferinţă, starea celui nevinovat devine şi mai bună.
Într-o sâmbătă din acelaşi noiembrie, bătrânul meu tovarăş de pat, cam de aceeaşi vârstă cu mine, a murit. Vorbisem mult şi cu el despre mântuirea lui şi cu trei zile înainte de moartea lui s-a făcut mare schimbare şi în viaţa lui... Se ruga, se ruga întruna. Se retrăgea în locul cel mai îngust şi mai greu, singurul în care putea să se roage şi el liniştit şi se ruga cu glas tare tot timpul româneşte, ungureşte, ţigăneşte, - cum ştia... Dar mereu cu lacrimi şiroindu-i pe obrajii negri şi uscaţi. Ceilalţi îl luau în batjocuri tot timpul, dar lui nu-i mai păsa de nimeni şi de nimic. Se ruga, până n-a mai putut cu glas tare, atunci se ruga în şoaptă până n-a mai putut nici şoptit. Atunci s-a întins pe pat, s-a acoperit cu pătura pe cap... a mai spus că-l doare tare capul... şi n-a mai suflat deloc.
Ce uşor se moare aici unde se trăieşte atât de greu.
În dimineaţa zilei în care a murit şi-a mâncat şi el ciricul lui de 100 grame de pâine neagră care era raţia noastră zilnică de pâine, apoi a fost cu noi la baie. Sâmbătă dimineaţa, aproape totdeauna eram duşi cu toată camera la sala de duşuri. Primeam o bucăţică de săpun, cât o bucăţică de zahăr şi cu aceasta ne spălam 5-8 minute tot corpul - şi dacă mai aveam timp, un prosop ori o cămaşă, fiindcă abia acolo aveam puţină apă caldă. După baie, moşul Iuhasz, că aşa îl chema, a mers iarăşi cu noi cam 10 minute la plimbare într-un colţ de curte printre nişte hârdaie mari de varză... Mergeam la rând câte unul sau câte doi, cum ne puteam strecura printre butoaie, distanţa de 10 metri şi iar ne întorceam înapoi învârtindu-ne printre butoaie cum puteam... şi asta se chema plimbarea noastră de când şi când... Sub ochiul necruţător şi sub pipa unuia care semăna cu Nehez baci de acum 30 de ani de la Oradea.
Moşul Iuhasz mergea şi aici rugându-se şi clătinându-se, se izbea când de un butoi când de altul, dar se ruga întruna cum ştia el... L-am luat de braţ şi am mers cum am putut.
La urcarea pe scări însă i s-a făcut rău, iar în cameră l-am aşezat pe pat... A stat un timp aşa, apoi şi-a tras pătura pe cap spunând încet că tare îl doare capul. După aceea nu l-a mai durut nimic.
A fost scos pe coridor, apoi dus la spital, aşa mort, ca acolo să i se facă actul de deces. La spital, nu la închisoare.
Chinurile şi lipsurile de aici îţi storc clipă de clipă toată puterea şi viaţa din fiecare celulă a fiinţei în aşa fel că moartea vine atât de normal ca stingerea unui fitil când uleiul s-a terminat. Ce uşoară este moartea celui cu viaţă grea. Şi ce grea trebuie să fie moartea celui cu viaţă uşoară.
Foamea este totuşi cea mai grea de suportat aici unde mâncarea nu-i ajunge nimănui niciodată. Hrana este puţină, slabă şi mai totdeauna aceeaşi. E cu neputinţă ca un om să poată trăi un timp mai lung numai cu raţia care se dă legal aici. Pentru cei care muncesc se mai adaugă şi de acasă prin dreptul la un pachet lunar. Ceilalţi ori fură cum pot, ori mor curând.
Cei care muncesc au dreptul lunar la 5 kg. alimente de acasă. Cei ce nu muncesc nu au acest drept decât condiţionat la 3 sau 5 luni, ori chiar la un an un pachet.
Mai exista un drept, dacă ai bani la grefă, trimişi de acasă, să-ţi cumperi lunar de la un chioşc alimentar improvizat, de o sută de lei, câteva pacheţele de biscuiţi, o conservă, două de peşte, ori un borcan, două de compot. Era atât de puţin, - o mână de sare într-o apă mare, - dar era ceva totuşi. În lungile pauze dintre slabele mese, mai rodeai un biscuit şi îţi înşelai foamea. În primele două luni mi s-a acordat şi mie acest drept, dar după aceea totdeauna când se făcea tabelul cu cei care aveau acest drept eram refuzat spunându-mi-se: nu mai ai bani la grefă. Mă miram, fiindcă ştiam că am avut, iar în cele două luni când mi s-a permis vorbitor cu familia şi fuseseră la mine copiii mei, îmi spuseseră că mi-au mai trimis bani la grefă ca să am pentru eventualele cheltuieli... Totuşi nici acest drept nu mi s-a mai dat. Nu mi s-a mai dat nici un alt drept decât raţia de penitenciar - din care cum am spus mi se lua şi fura cea mai mare parte... Când am ieşit din închisoare, toţi banii trimişi de acasă mi-au fost restituiţi de la grefă. Abia atunci văzusem că şi în privinţa asta se procedase atât de nedrept faţă de mine, anume spre a-mi grăbi şi prin foame moartea...
Cei mai mulţi de aici n-au pe nimeni acasă ca să le trimită un pachet nici când ar avea drept a-l primi. De aceea este bătaie la uşă aproape totdeauna când se mai dă câte un pic supliment din ciorba ori mămăliga rămasă, fiecare înghesuindu-se la vizetă ca să ia el, fiindcă niciodată nu se ajunge ca să ia toţi. E o privelişte sfâşietoare să-i vezi pe aceşti îndobitociţi de foame, cum după ce îşi înfulecă aproape nemestecată porţia lor, se aşezau 3-4 în faţa ta privind cu lăcomie lupească în castronul tău ori la mână ta în care mai era ceva, înghiţind în sec încât le pârâia gâtul şi le curgea saliva pe barbă, - ca să le-o dai lor...
Ce mai poţi să faci? Şi aşa nu mai pot să înghit. Le-o dau lor. Câte o lingură, câte o bucăţică, la unul, la doi, la trei câţi se ajunge. Astfel zilnic îmi înjumătăţesc porţia de zeamă şi mămăligă, după ce am împărţit la fel tot ce avusesem: alimente, medicamente, săpun, haine.
Am înţeles astfel şi mai bine adevărul că singurul mijloc prin care îmi pot dovedi în faţa lor credinţa mea, nu poate fi decât acesta. Nu pot să-mi fac un drum la inimile lor decât dacă le dau tot ce-mi văd ei că am. Numai după ce au văzut la mine zilnic luni de zile această purtare atât de neobişnuită acolo, abia apoi au început să se apropie unul câte unul şi puţin câte puţin să asculte ceva de la mine despre Dumnezeu... Aşa s-au apropiat şi cei care s-au hotărât acolo pentru Dumnezeu... Dar ceilalţi n-au vrut nici aşa. Erau ca nişte fiare care veneau numai ca să le dai mâncarea, dar după aceea se îndepărtau imediat devenind tot aşa de împotrivitori ca şi înainte de a le da. Văd bine aceasta dar acum nu mai pot face altfel. La majoritatea lor fiind străini de neamul nostru şi de credinţa noastră, nu era numai ostilitatea faţă de credinţa mea ci şi dispreţul pentru neamul meu. Era o ruşine pentru ei să primească de la unul ca mine. Numai foamea cumplită îi obliga. Dar această dărnicie faţă de ei nu-i făcea să-şi schimbe inima. De aceea rămâneau tot vrăjmaşi.
Cu toate acestea, acum nu pot da înapoi. Trebuie să fiu aşa până la capăt. Şi aşa tot nu mai poate fi mult până la capătul de un fel. Poate că totuşi voi putea să ajut pe vreunul să se mântuiască, iar dacă nu, fie. Cel puţin voi putea muri eu liniştit ştiind că mi-am făcut datoria faţă de sufletul meu, faţă de Dumnezeul meu, faţă de sufletele lor până la sfârşit...
Simţeam tot mai mult că toată puterea mi se scurge din toate mădularele şi din fiecare părticică a trupului, ca apa dintr-un vas crăpat. Toţi dinţii mi se clătinau în gură. Mi-am şi scos doi din faţă cu mâna într-o dimineaţă. Noaptea nu mai puteam dormi din pricina prostatei care mă scula de câte zece ori în şapte ceasuri cu dureri ascuţite care îmi săgetau tot trupul. Dormeam doar seara un ceas, apoi toată cealaltă vreme mă învârteam. Era un frig îngrozitor în patul de jos, sub fereastra deschisă şi ziua şi noaptea şi cu conducta de fier rece ca gheaţa la spate. Dormeam cu spinarea, cu rinichii lipit de ea. Pătura era o reformă ruptă de 20 de ani... Celălalt care dormea cu mine pe acest pat lat de 80 de cm. nu voia să doarmă la perete - şi tot timpul mă împingea dezvelindu-mă spre peretele îngheţat cu spatele gol. E uşor de închipuit şi în privinţa aceasta cum eram. Din cauza răcelii care se infiltrase în tot trupul starea mea se înrăutăţea vertiginos...
Sufletul mi-l simţeam mereu tare. Niciodată nu l-am simţit slab, dar trupul simţeam cum se sfârşeşte grăbit. Unii văzându-mă în starea asta îmi ziceau compătimitor:
- Te duci şi d-ta ca moş Iuhasz... noi suntem vinovaţi părinte şi cum spui d-ta merităm să fim închişi. Dar pe d-ta de ce te-a lăsat Dumnezeu să ajungi aici, să fii închis nevinovat dacă eşti credincios? Şi-i blestemau pe cei ce m-au băgat pe mine în închisoare.
- Nu blestemaţi, le-am răspuns. Dumnezeu a vrut să ajung şi eu aici. Nu se întâmplă nimic fără voia lui Dumnezeu.
- Pentru ce a vrut Dumnezeu să vii d-ta în închisoare?
- Uite chiar pentru d-ta dragă Feri, - i-am zis unuia dintre ei căruia tocmai îi dădusem cămaşa mea cea groasă fiindcă plângea şi tremura cel mai tare de frig. Şi mâncarea mea pentru că posteam în ziua aceea iar el era unul dintre cei mai flămânzi totdeauna.
- Da, zise el, plecându-şi ochii care se umplură de lacrimi. Pentru mine, da! Fiindcă de mine n-a fost nimeni până acum să aibă milă, decât d-ta. Eu sunt singur pe lume. Nu mai am pe nimeni... Pe cine am avut a murit... Poate şi din cauza mea...
- Acum să-L primeşti pe Domnul Isus în inima ta dragă Feri, - i-am zis cu dragoste, ca să nu mai fii singur niciodată. El rămâne pe totdeauna cu noi şi ne poate ajuta oricând. Domnul Isus îţi va mântui sufletul din păcate şi din iad, iar apoi îţi va scăpa şi trupul din închisoarea asta.
- Să ştii că acum începe să se facă lumină şi în sufletul meu.
- Dumnezeu să-ţi ajute, - m-am rugat eu oftând. Şi când vei ajunge acasă la Carei să te duci la biserica ta să-I mulţumeşti lui Dumnezeu pentru toate.
Într-adevăr, încă odată, nu există un alt mod mai bun pentru a te putea apropia de sufletele oamenilor spre a-i putea apropia de Dumnezeu decât dragostea jertfitoare a propriei tale vieţi. Dacă poţi să te laşi flămând pe tine ca să le dai porţia ta de mâncare... Dacă poţi să te laşi pe tine să tremuri de frig ca să le dai lor îmbrăcămintea ta. Dacă poţi să suferi tu durerea ca să le dai lor medicamentul tău... Dacă poţi să umbli nespălat ca să le dai lor bucăţica ta de săpun. Atunci da. Altfel nu.
Eu pot să postesc, pot să tremur, pot să sufăr, - dar ei nu pot. Eu am pentru Cine şi pentru ce să fac aceasta, - dar ei sărmanii nu au. Atâta este toată averea pe care o mai am acum şi aici... - şi atâta le-o dau liniştit în numele dragostei Mântuitorului meu Isus - şi pentru mila de viaţa lor. Primesc eu moartea pe care mi-o văd venind grăbită spre mine, dar numai aşa pot fi liniştit acum privind în ochii lor. Iar mâine voi putea privi în pace Faţa Domnului meu tot aşa. Nu am acum nici o dorinţă şi nici o mângâiere mai mare ca aceasta.
În mijlocul suferinţelor lor oamenii n-au nevoie în primul rând de predicile noastre ci de pâinea, de cămaşa, de lacrima şi mângâierea caldă a inimii şi mâinii noastre. Adică de jertfa noastră. Cele sufleteşti vin numai în urma celor trupeşti - în privinţa asta. Până când omul devine un suflet altoit în Hristos. După aceea ordinea se schimbă total. Dar până atunci, aşa este. Ce puţini credincioşi ştiu acest adevăr. Înainte de a ajunge aici între oameni ca bietul Feri. Vai de cei ce nu-l ştiu nici după aceasta.
O, Doamne Isuse, care ai fost cu ai Tăi prin toate cuptoarele şi prin toate grotele acestea, - rămâi şi cu mine până ce va veni şi izbăvirea mea, ori pe pământ, ori sub el.
Amin.
Slăvit să fie Domnul!