Cap. 8 - Și lațul s-a rupt

„Binecuvântat să fie Domnul care nu

ne-a dat pradă dinților lor.

Sufletul ne-a scăpat ca pasărea din

lațul păsărarului,

Lațul s-a rupt și noi am scăpat ”.

Se apropiau Sărbătorile noastre sfinte de Nașterea Domnului Isus, Anul Nou, Boboteaza. Cu sufletele pe care le salvase Domnul din lațul păcatului prin întunericul acestor locuri, ne rugam împreună atât la apelul de dimineață cât și la cel de seară, căci atunci erau niște momente mai liniștite, în așteptarea venirii schimbului de secție. Atunci stam în picioare spre mijlocul camerei, lipiți de paturi, căci trebuia prin mijloc să fie loc gol, să treacă gardianul cu lungul lui ciocan de lemn cu care lovea de fiecare dată toate zăbrelele groase de fier, ca nu cumva noi să le fi rupt sau tăiat cu ceva peste zi ori peste noapte. Era o muncă stupidă, întâi pentru că era imposibil să fie tăiate cu ceva. Iar a doua pentru că, chiar dacă ar fi putut vreun Samson să smulgă acești drugi de fier din peretele acesta gros de un metru, tot n-ar fi putut sări de la etajul acesta de la o înălțime de zece metri. Dar chiar dacă ar fi și putut sări, cădea în curtea îngustă, la 5 metri de marele zid, deasupra căruia stătea paznicul cu pușca mitralieră...

Ce zadarnică formalitate! Niște zăbrele de fier atât de groase, niște pereți atât de groși, iar noi niște făpturi lipsite de orice putere și de orice mijloc de salvare. În afară de asta de aici și până afară sunt trei porți și trei ziduri înalte de 5 metri și cu sârme ghimpate, nenumărați străjeri înarmați pe ziduri iar în curte cinci câini uriași, care urlau toată noaptea umplând totul de groază...

Dar așa era regulamentul. De cum suna clopoțelul pentru pregătirea de apel - și până ce venea cel cu marele ciocan la gratii și cel cu tabla pentru număr, mai era uneori timp destul când în general se potolea larma și când se putea concentra gândul și inima la rugăciune. Noi cei patru ne aranjasem așa și cu paturile și cu locurile la număr și la mâncare cam împreună. Dumnezeul marilor îndurări m-a ajutat totuși să aflu și acolo aceste câteva suflete care până la urmă dădeau o frumoasă dovadă despre schimbarea lor. Vorbeam cu ei în șoapte din Cuvântul Sfânt al Domnului. Învățam cântări, meditam și ne rugam oricând găseam un timp potrivit. Iată cum se poate rezolva fericit și problema fraților. Dacă nu pot merge cu tine de afară, ți-i poți afla acolo. Harul lui Dumnezeu ne ajută totdeauna să-i aflăm, dacă îi căutăm din toată inima pentru El.

Cineva m-a pârât că am ceva ascuns la pat și în câteva rânduri la percheziția săptămânală mi-au fost răscolite toate lucrurile, descusute peticele, desfăcut brâul de cârpe. Nu mi s-a aflat nimic pentru că nu avea ce să mi se afle. Dar asta m-a făcut să privesc mai atent la cei din jurul meu care primiseră sarcina să mă pândească. Noaptea când mă rugam ori scoteam iconița cu Domnul meu Isus spre a-I privi Fața și a-I săruta ranele, aruncând pe neașteptate ochii spre paturile unora, le surprindeam privirile viclene pândindu-mă... Ce ocupație satanică - și erau unii dintre cei mai nefericiți pe care îi ajutam cel mai mult cu mâncarea mea.

Se apropia nu știu ce eveniment politic și mulți puneau mari speranțe într-un decret de grațiere care - spuneau ei - trebuie să vină neapărat. Aici în cea mai mare parte a timpului nu se discută și nu se speră decât asta. Dar unii, dimpotrivă, nu credeau și nu sperau nimic.

Eu aveam o neclintită încredere în Domnul meu Isus și în promisiunile Lui cu înainte de 11 ianuarie. Eram sigur că ori vine un decret ori nu vine, înainte de această dată - eu voi fi acasă. Spuneam celor de lângă mine că făgăduințele Domnului nu m-au înșelat pe mine niciodată, - și nu mă vor înșela nici acum.

În cameră ni se aduceau ziare, iar la bibliotecă puteam lua cărți de citit. Puteam și cumpăra cărți, cei care aveau bani la grefă, fiindcă lunar se organiza în club câte o expoziție de cărți cu vânzare. Când îmi dăduseră bani în primele două luni, îmi cumpărasem și eu câteva cărți pe care se punea pe loc o ștampilă cu inscripția „Proprietate personală” - și pe care la eliberare puteai să le iei acasă, ori la vorbitor să le dai familiei.

Din ziarele sosite la sfârșitul lui decembrie am aflat că într-adevăr s-a dat un decret de grațiere pentru niște infracțiuni între care intra și-a noastră. Slăvit să fie Domnul, iată că și de data aceasta anii au fost în Mâinile Lui, nu în mâinile vrăjmașilor noștri. Și eliberarea noastră nu se va întâmpla cum au voit ei și nici când plănuiseră cei ce ne urzeau moartea.

La difuzorul camerei unde se auzea tot ce se comunica din partea administrației pentru deținuți - și se auzea probabil și ce se discuta în cameră printre noi, s-a anunțat oficial despre prevederile decretului. Eram sfătuiți să fim cu răbdare că grefa lucrează și întocmește fișele de eliberare. Toată operația trebuie să se termine în opt zile - și până atunci vor fi eliberați toți cei ce beneficiază de prevederile decretului.

Eu știam că voi fi printre cei din urmă care vor fi scoși, dar am răbdare și slăvesc pe Dumnezeu pentru grija Lui cea minunată și pentru făgăduința Lui din 23 noiembrie, care iată cum se împlinește întocmai.

Într-adevăr așa a fost, când în sfârșit în ziua cea din urmă și printre cei din urmă s-a rupt și lațul meu. M-au strigat pe nume și m-au scos la grefă. Am rămas surprins când mi-au dat o mie cinci sute de lei pe care îi aveam sosiți și depuși acolo de familie și de frați, pentru cumpărăturile legale de hrană.

- Vedeți - am zis - când duceam foame și lipsă în cameră și aș fi putut cumpăra ceva de mâncare din acești bani, mi s-a spus că nu mai am nici un leu la grefă. De ce s-a putut proceda totuși așa față de mine?

- Eu nu știu. Raportează la șefu...

- Este Cine să raporteze - am gândit eu și este Cine să judece.

M-am dus spre cel care ne elibera fișele, fiindcă mă strigase, era rândul meu. Era grefierul cel de la raportul din noiembrie.

- Ai avut mare noroc - îmi zise el privindu-mă întunecat și arătându-mi unde să semnez. Vezi să nu mai faci alte prostii ca să vii din nou aici. Că atunci nu mai scapi, fii sigur.

Nu i-am răspuns nimic.

Ce bine totuși că n-am cheltuit banii. Iată că acum am pe ce să-mi cumpăr bilete de tren și am să dau și unora care erau cu mine și n-aveau nici un ban de drum...

Când am ieșit pe poartă mă așteptau mulți frați. Aflaseră din comunicatele de la radio, dar mai ales de la emisiunile din străinătate care anunțaseră de câteva zile eliberarea noastră mulțumind Domnului și preamărind Numele Lui.

Într-adevăr cât de mare și de puternic este Domnul peste tot pământul și cu câtă credincioșie se împlinesc făgăduințele Lui. Binecuvântat să fie Domnul care nu ne-a dat în mâinile lor ci ne-a ținut tot timpul numai în Mâinile Lui. Când vremea eliberării noastre a sosit, - atunci a sosit și liberarea aceasta. Lațul lor s-a rupt. L-a rupt Dumnezeul nostru, iar noi am scăpat. Câtă dreptate am avut încrezându-mă în Domnul și nădăjduind în izbăvirea Lui.

Domnul Dumnezeul nostru să vă răsplătească vouă tuturor fraților și surorilor noastre, care v-ați rugat pentru noi, care ați alergat și ați lucrat ca libertatea noastră să nu depindă de cei ce ne-au judecat și ne-au condamnat (în ascuns) la moarte. Ci ați lucrat prin Domnul ca să fie așa cum a fost izbăvirea noastră.

Îndată după ce am ajuns acasă am aflat multe lucruri uimitoare și minunate. Printre cei dintâi care au venit la mine ca să mă vadă era și un frate preot din apropiere, care printre alte lucruri ce credea el că mă interesează, îmi spunea foarte bucuros că s-au mai înființat în țară încă două episcopii noi, că s-au pictat frumos câteva biserici, că s-au ținut nu știu ce conferințe confesionale, că s-au petrecut nu știu ce festivități...

- O, e frumos și asta, i-am zis eu cu tristețe. Dar dacă Hristos Cel din închisori și Hristos Cel din orfelinate și Hristos Cel din casele de nebuni, din azilurile de bătrâni, din colibele de la periferiile orașelor, ori din corturile de țigani, ori din suferințele milioanelor de analfabeți ai Evangheliei, dacă Hristosul Acesta rămâne tot flămând, tot gol, tot bolnav, tot neglijat și nemângâiat, - la ce folos sunt toate laudele, parada, fastul și fațada noastră? La Judecata Lui Cea Înfricoșată, Hristos Cel Drept nu ne va întreba în primul rând câte episcopii am înființat, câte case parohiale am zidit, câte biserici am pictat, câte conferințe și festivități am organizat, - ci câtă suferință fizică și sufletească a semenilor noștri am alinat-o!

Iată numai niște exemple: E plină lumea de la marginile orașelor și satelor de țigani care trăiesc în cea mai crudă mizerie sufletească. Sunt pline spitalele, închisorile, orfelinatele, azilurile și ospiciile de mii și mii de nenorociți care nu au pe nimeni, care trăiesc și mor în cele mai cumplite condiții de mizerie și promiscuitate. Câte patriarhii, câte mitropolii, ori episcopii, ori protopopiate, ori parohii se duc să ia oficial legătură cu conducerea acestor instituții ale durerii să propună vreo sumă de bani din marile lor venituri, ori vreun ajutor de hrană, de îmbrăcăminte ori de cazare pentru ușurarea condițiilor de viață a acestor nefericiți. E adevărat că ordinele strânse și stricte de îngrădire a oricăror binefaceri sunt aspre și interzic orice facere de bine, dar a riscat oare cineva ceva pentru o astfel de inițiativă, chiar dacă asta este acum ceva atât de neobișnuit? N-a riscat nimeni. Dar dacă ar fi încercat cred că s-ar fi putut face mult... Dar nu se duce acolo nimeni să ofere măcar o carte din veniturile episcopiei, ori a comunității lor evanghelice, făcând aceasta în numele și în dragostea Evangheliei lui Hristos, de pe urma căreia își strâng atâtea venituri și își asigură cea mai comodă existență dintre câte sunt pe lume.

Și să ne mai mirăm apoi de înfricoșata osândă unde vor merge toți aceștia când se va încheia actul de la Matei cap. 25.

Dar la întoarcerea mea printre alte lucruri de mirare am mai putut afla și despre acele două care în zilele când s-au petrecut, mulți le-au pus într-o strânsă legătură una cu alta și anume:

1 - Când instanța de judecată de la Alba Iulia care mă condamnase a cerut episcopiei și protopopiatului ca în cazul condamnării să admită ca să execut pedeapsa la locul de muncă pe care îl aveam la ei - deși aceasta era doar o formulă care și așa nu avea să se împlinească în cazul meu, - totuși aceștia au răspuns: NU. Apoi îndată au hotărât și desființarea postului meu ca să nu-mi mai plătească niciodată nimic. Asta era între iulie și august 1982. În timpul când avusese loc judecata și arestarea mea.

2 - Chiar în zilele acelea când împotriva mea se luau acele măsuri, în biserica din satul meu, la începutul slujbei din duminica aceea s-a prăbușit dintr-o dată marele candelabru de cristal cu toate lumânările aprinse, sfărâmându-se de dușumea. Abia plecase de sub el cântărețul care citise apostolul când cablul gros de oțel care atârna din tavan, s-a rupt ca o ață putredă și greul candelabru a căzut îngrozind pe toți cei din biserică. Toți au văzut în aceasta un semn ceresc prevestitor de rău.

La câteva zile după aceasta s-a stârnit o furtună atât de puternică încât a smuls din rădăcini sute de copaci groși, a prăbușit mulți stâlpi de beton cu firele electrice de înaltă tensiune și a rupt în două turnul de zidărie și de grinzi prinse cu șuruburi puternice ale celor două biserici mai mari; una din piața Beiușului unde slujeau de obicei episcopul și protopopul și cea din satul meu natal, care fusese clădită de către mitropolitul Miron Romanul acum aproape o sută de ani, când acesta de loc de aici, fusese mitropolit la Sibiu.

La scurt timp, într-o altă duminică, după miezul nopții, nimeni nu știa din ce cauză, în altarul Bisericii noastre cu turnul rupt, a izbucnit un foc mistuitor. Trei zile și trei nopți a ars acolo acest foc fără să-l poată stinge nici ploaia care se vărsa de sus tocmai atunci - și nici apa vărsată de peste tot de către satul venit să-l stingă până ce a ars tot ce mai rămăsese de la furtună. Focul a fost atât de puternic încât s-au topit și cele trei clopote din turn, curgând ca o apă pe zidurile înnegrite în jos. N-a mai rămas decât o ruină afumată și înspăimântătoare, din frumoasa biserică zidită în 1887.

Eu nu spun nici acum că toate acestea au fost în vreo legătură cu cele ce ni s-au făcut nouă. Dar nu spun nici că nu. Singur Bunul Dumnezeu știe adevărul deplin și legătura dintre ceea ce se vede și cele ce nu se văd. Dar cei care au fost martori atât la una cât și la alta le-au pus într-o strânsă legătură zicând că prea s-au petrecut ciudat și prea în același timp. Eu le amintesc aici doar ca pe niște întâmplări neobișnuite - și felul cum le-am aflat atunci văzute și vorbite de oameni, ca niște învățăminte de care este bine să țină cineva seama și să nu le nesocotească.

Ce dulce mângâiere ne dă gândul că în timp ce noi ne topeam acolo în cuptorul încercării și în slujba Domnului, afară frații și surorile din lumea întreagă, aflând despre noi stăteau în rugăciune și în post cerând cu lacrimi Domnului pentru noi și pentru toți cei care mai sufereau ca noi pentru Evanghelie - ajutorul Său și izbăvirea Sa.

Aceasta nu era pentru noi numai un prilej de mare mângâiere ci și unul de mare bucurie înaintea lui Dumnezeu.

În multe privințe sunt dezbinați astăzi copiii lui Dumnezeu din lume, dar dacă rugăciunea pentru cei închiși i-a unit, - atunci suferința noastră a fost și în privința aceasta un mare har. Slăvit să fie Domnul dacă prin suferința noastră, rugăciunea i-a unit pe toți. Și Tatăl Ceresc a avut bucuria de a-i vedea pe ai Lui din toată lumea uniți în această rugăciune. Iată că rugăciunea și lacrimile ne pot uni pe toți. Când poți să te rogi, să plângi ori să cânți cu fratele tău pentru același scop sfânt, înseamnă că și poți să lucrezi cu el și să simți la fel. Cine își poate apropia genunchii de ai fratelui său își poate apropia și inima de a sa și credința și dragostea de ale lui. O, dacă am folosi cu toții mai mult rugăciunea și cântarea împreună, ce repede s-ar putea ajunge și la părtășia armonioasă cu ei.

Scumpii noștri frați și surori în Domnul Isus din toate adunările, din toate limbile și din toate țările care știm că ați luat parte la rugăciunile, la ostenelile și jertfele pentru eliberarea noastră, - vă mulțumim în Numele Domnului nostru Isus Hristos. Prin rugăciunile și jertfele voastre Dumnezeul nostru ne-a ajutat mai puternic și ne-a izbăvit mai curând. Să știți și voi și să simțiți o mare mulțumire că prin acele rugăciuni voi nu numai ne-ați ajutat pe noi, dar ați bucurat pe Dumnezeu Tatăl nostru. Suntem pe deplin încredințați că așa este. Cel puțin eu cel bătrân și bolnav, fără ajutorul rugăciunii n-aș fi putut rezista, pentru că totul era aranjat ca să nu pot. Am văzut-o și mai bine asta când lațul mi s-a rupt... am văzut-o în regretul neputincios al celor de la care scăpasem cât de ciudă le era că planul lor nu le reușise. Și în amenințarea lor că „data viitoare” nu voi mai scăpa. O, dacă va mai veni, dacă va mai trebui să mai vină încă o „dată viitoare” - va fi și aceea tot în Mâinile Puternice ale lui Dumnezeu. În aceste Mâini sunteți și voi și vor fi și acei care vor crede ca și voi că suntem în mâinile voastre... Mâinile Lui au nimicit pe mulți dintre voi care erați atât de puternici, în timp ce noi care eram atât de slabi, am scăpat. Aceste Mâini vor avea grijă și în Viitor de noi. Dar vor avea grijă și de prigonitorii noștri.

Dar pe voi scumpii noștri care v-ați rugat pentru noi, Dumnezeu vă va binecuvânta. El ne-a înfrățit prin harul Său și El nu va lăsat ca să stați liniștiți în casele voastre ori în casele Domnului, când noi eram chinuiți în casele durerii. Ci Domnul ne-a unit în aceeași părtășie la suferințele Lui, pe unii într-un fel pe alții în altul. Și Cuvântul Lui spune că dacă am suferit împreună vom și împărăți împreună. Conștiința unității noastre să ne facă astfel să fim în viitor și mai solidari. Ca astfel să ne putem împărtăși fericiți tot împreună, de toate făgăduințele Domnului nostru și ale Sfântului Său Cuvânt, în Împărăția Lui sfântă și eternă.

Poate că este ceva cam îngust și cam firesc în o altă bucurie din experiențele celor făcute de noi în vremea acestui mare necaz. Și anume bucuria că numele familiei noastre duhovnicești, numele Oastei Domnului din țara noastră, numele acesta care până acum era atât de disprețuit sau necunoscut, - acum a ajuns cunoscut în lumea întreagă printre toți credincioșii lui Dumnezeu, din pricina suferințelor noastre pentru Evanghelie. Oastea Domnului a ajuns să fie privită acum de către mulțimea mondială a creștinilor ca o Lucrare vie și rodnică care dă nu numai niște creații pline de mare putere și inspirație traduse și răspândite în multe limbi ale lumii, ci iată poate aduce și niște jertfe curajoase și devotate pentru Cauza și Numele lui Dumnezeu. Bucuria aceasta a noastră este în întregime recunoscătoare Domnului că dacă numele acestei Lucrări a fost atât de mult hulit pe nedrept în trecut, pentru faptele nedemne ale unora din ea, acum Domnul a făcut ca ea să fie cinstită prin faptele altora.

Și Îi mulțumim și mai mult Domnului nostru Isus Biruitorul pentru că El face astfel dreptate memoriei părintelui nostru sufletesc Iosif Trifa, care ne-a născut pe noi din nou prin Evanghelie și ne-a format în această învățătură și credință, pentru o astfel de atitudine demnă și curajoasă în credința noastră bună și străbună.

Decretul de grațiere care a fost publicat la sfârșitul anului 1982 și în care eram cuprinși și noi, era numai mijlocul văzut prin care se aducea la îndeplinire hotărârea cea nevăzută, dată mai dinainte de către voia Dumnezeului nostru. Pentru noi și pentru cei care mai fuseseră rânduiți de această Voie înțeleaptă să fie izbăviți împreună cu noi. Desigur Domnul ne-ar fi putut izbăvi și fără de acest decret, dar așa lucrează minunile Sale încât ele par niște acte normale venite prin voia oamenilor și a întâmplărilor. Numai ochii credinței văd minunea că Dumnezeu a vrut ca împreună cu noi să iese și alții după cum la Învierea Domnului, mulți au mai ieșit din morminte din cauza Lui (Matei 27, 52-53). Binecuvântat să fie Domnul care face ca marile bucurii să nu fie numai a unor puțini ci să le poată gusta cât mai mulți.

Dar eu ieșisem din închisoarea asta, cum s-ar zice, cu un ochi râzând și cu unul plângând. Mă bucuram de cei ce se liberau, dar plângeam cu durere de mila celor mult mai mulți care rămâneau acolo și pentru care acest decret nu adusese chiar nici o rază de bucurie. Nu ierta nimic celor recidiviști și celor cu condamnări mari - care erau cei mai mulți. Ce bine ar fi fost dacă s-ar fi prevăzut măcar o cât de mică reducere și pentru ei. Să vadă și ei că nu sunt lepădați și disprețuiți chiar definitiv, ca niște zdrențe netrebnice și irecuperabile. Poate aceasta ar fi înviat în mulți partea cea bună care nu se poate să fi pierit de tot și chiar în toți. I-ar fi ajutat să aibă putere și dorință să se mai ridice vreodată din noroiul lor... Dar așa cum vor mai fi ei față de societatea aceasta care i-a lepădat total, chiar dacă vreodată vor mai ieși de aici vreunii dintre ei?

Aceasta ar fi însemnat să condamni fapta, dar să cauți să salvezi făptașul, omul.

Adevărul acesta m-a dus cu gândul la celălalt adevăr, la soarta celor care vor rămâne în întunericul veșnic după prima Înviere de care vor avea parte numai cei fericiți și sfinți (Apoc. 20,7) - după ce eliberații lui Hristos vor merge în slava veșnică, iar cei condamnați definitiv, recidiviștii păcatului, ucigașii credinței, spărgătorii dragostei, vor merge și mai adânc în osânda uitării veșnice.

Ce despărțiri sfâșietoare vor fi atunci! Ce plâns amar, ce vaiete și țipete deznădăjduite, ce scrâșniri de dinți și topiri de ochi, ce sfâșieri de inimi și urlete de dureri... O, Dumnezeule al Îndurării Veșnice, mai îngăduie o vreme de har și mai trimite un duh de pocăință peste omenirea aceasta. Pentru ca nici această generație necredincioasă să nu piară de tot ci să vină toată și ea la mântuirea Ta cea fericită. Și numai după aceea să vină Sfârșitul și osânda veșnică doar pentru diavolul singur, căci el este izvorul cel blestemat al întregului rău.

Îndată după liberare Domnul Isus mi-a făcut bucuria să-i văd și pe ceilalți frați care fuseseră și ei condamnați odată cu mine. Toți mărturiseau cu lacrimi de bucurie cât de minunat le purtase de grijă și lor acolo Domnul nostru Preaiubit și Bun. Înștiințarea pe care ne-o făcuse Domnul se împlinea deci în ziua altui martir și sfânt al lui Hristos: Ioan, Botezătorul Domnului. Fusesem condamnați împreună cu sfinții apostoli Petru și Pavel, dar fusesem izbăviți în ziua triumfului sfântului proroc Ioan Botezătorul. Da, seara vine plânsul iar dimineața bucuria, pentru că mânia Domnului ține o clipă, dar Îndurarea Lui ține veșnic. Cum una are vremea ei și-o are pe a ei și cealaltă. Binecuvântat să fii Tu Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor care le ții toate sub grija și controlul Tău puternic.

Frații noștri iubiți și scumpele noastre surori care prin înțeleapta orânduire și îngăduință a lui Dumnezeu veți mai ajunge odată voi sau ai voștri în astfel de stări și veți avea parte de harul de a suferi pentru Domnul, vă rugăm și vă adeverim să nu vă temeți niciodată de nimic și de nimeni, ci bizuiți-vă puternic și nemărginit pe Dulcele și Puternicul nostru Mântuitor Isus Cel Viu și Adevărat, priviți în liniște și pace la toate. Nu vă temeți nici de tirani nici de sentințele lor nici de foame nici de moarte, căci Domnul Isus nu vă va lăsa nici pe voi cum nu ne-a lăsat nici pe noi în puterea și în voia acestora. Și vă va ocroti cu Mâna Lui și vă va ține cu viață în mijlocul tuturora, până în ziua și în clipa când El a hotărât izbăvirea voastră. Atunci lațul se va rupe și voi veți scăpa. Căci Puternic este Cel ce-a făcut făgăduința și adevărate sunt toate cuvintele făgăduințelor Lui...

Acela care a hotărât data intrării, a hotărât chiar atunci împreună cu ea și data ieșirii. Dar pe aceasta nu ne-o arată atunci, - deși uneori ne-a arătat-o, după cum v-am dovedit - pentru ca să ne bizuim mai departe nu pe știința noastră. Nici pe promisiunile ori amenințările vrăjmașului. Ci pe puterea și iubirea Lui. Dacă ați ajuns arestarea cu răbdare, veți ajunge și eliberarea cu bucurie, fiți siguri de asta.

Dar și până atunci, în toate zilele și nopțile grele de acolo Domnul va fi în cuptorul vostru de foc cu voi, mângâindu-vă cu înștiințările Lui de mai înainte despre binefacerile Lui de mai din urmă. Ca rod și ca răsplată a răbdării voastre împreună cu El și pentru El. Încă odată deci nu vă temeți. Făgăduința Dulcelui Isus ne spune: Iată Eu cu voi Sunt ca să vă scap (Ier. 1,8; Matei 28,20). Aceasta este pe deplin adevărată și se împlinește întocmai așa cum a fost spusă.

Cei de acasă ne-au spus și ei cu bucurie și cu lacrimi cum Domnul le purtase și lor de grijă în chip minunat. Dragostea Lui și dragostea acelora care pentru Numele Lui s-au gândit la noi, - le-a ajutat cu o bucată de pâine și o haină ca să nu rabde de foame și să nu tremure de frig. Dumnezeul binefacerilor veșnice să vă răsplătească și vouă dragi frați și surori binefăcătorii alor noștri. Noi vă vom fi veșnic recunoscători cu atât mai mult cu cât trupește nu ne-ați cunoscut. Cel ce vede în ascuns vă va răsplăti la arătare.

La mai puțin de o lună după eliberarea noastră, primeam alte vești rele din diferite părți ale țării. Se întețeau iarăși prigonirile și amenințările împotriva noastră. Unor frați li se făceau percheziții domiciliare luându-li-se tot ce se afla la ei: cărțile de cântări, caietele, carnetele, casetofoanele, benzi înregistrate, unelte de scris. Alții găsiți la adunare erau amendați la rând și fără nici o excepție, cu sume mari și foarte mari. Chiar și cei care erau găsiți 2-4 dintr-o casă, părinți-copii, soți-frați erau amendați fiecare în parte, cum a fost cazul la Bogdănești, la Podoleni, la Ighiel - și tot ce s-a putut afla la ei era confiscat: Biblii, carnete de mână, tot.

Alții erau chemați la autorități și puși să dea declarație scrisă că nu se vor mai aduna ca să se roage - cum a fost la Rediu, la Malul Alb... Sau în alte locuri unii frați au fost bătuți - cum au fost la Ogești, Cârpești, Săucani...

Pe ziua de 3 februarie 1983 ziarul central din București „Scânteia Tineretului” - unul dintre cele trei mai mari și mai importante ziare din țară, publica împotriva noastră cel mai fioros și mai neadevărat dintre articolele lor anticreștine, din campania pe care o duceau împotriva lui Dumnezeu. Mai publicaseră înainte și altele - dar acesta ieșea din comun. Redau mai jos în întregime acest articol pentru a rămâne în istorie ca încă o dovadă a urii cu care suntem priviți din partea lumii și a stăpânitorilor ei. Și cu câtă nedreptate și minciună se luptă împotriva noastră. Cuvântul acestui ziar este inspirat de conducerea centrală și din el se vede limpede că noi Oastea Domnului suntem priviți cu o ură mai mare decât toți ceilalți credincioși din țară, împotriva cărora mai scriseseră și alte ziare. Dar față de nici unii nu s-au exprimat în termeni chiar atât de veninoși, ca față de noi.

Iată textul apărut în „Scânteia Tineretului” din 3 februarie 1983:

Mercenarii fanatismului - procesul întunericului...

Nu demult un post de radio occidental, cu pretenții de seriozitate și respect față de calitatea informației, a făcut mare tapaj de chestia „persecuției religioase din România”, la care este supus un oarecare Traian Dorz, cunoscut preot (probabil poet! n.n.) religios care - vezi Doamne, este maltratat de autorități împreună cu alți membri ai grupării (șic) Oastea Domnului. La rândul ei publicația „Service Ortodoxe de Presse” își informa în luna noiembrie 1982 cititorii că - auziți! - „credincioșii români membri ai mișcării evanghelice Ortodoxe Oastea Domnului (?!?) au fost arestați și condamnați”. Normal, de ambele dăți nu s-a ezitat să se citeze cu surle și tobe „încălcarea drepturilor și libertăților de credință de către organele de la București...” Ceea ce au fost însă să recunoască ambele surse, au fost motivele pentru care Traian Dorz, împreună cu alți ciraci ai săi au fost chipurile „persecutați” și anume pentru distribuire de literatură religioasă în scopuri diversioniste, literatură care face apologia ideologiei fasciste, înscriindu-se într-o strategie mai amplă a unor cercuri ultrareacționare capitaliste de infiltrație și de propagare și în țara noastră a unor orientări politice și sociale antiumaniste și antisocialiste. În fine sursele menționate „uită” să facă o precizare de fond, anume că prin trecutul ei jalnic Oastea Domnului s-a scos singură în afara legilor noastre și că ea calcă în mod flagrant principiile fundamentale care reglementează libertatea de credință în România socialistă.

Dar pentru a fi mai bine înțeleși va trebui să precizăm de la bun început care este istoria, care sunt obiectivele, care sunt tendințele acestei mișcări autointitulate ca religioasă, dar care nu are nimic comun cu pretinsa cuvioșie, cumpătare și cinste pe care le proclamă zgomotos.

E bine astfel de știut - sau de reamintit faptul că Oastea Domnului a fost înființată în anul 1923 în Transilvania, de preotul ortodox Viorel (alias Valerian) Iosif Trifa, expulzat din S.U.A. în 1982 deoarece a ascuns autorităților de acolo trecutul său fascist infamant, (de unde se vede că așchia nu sare niciodată departe de... ochi!). Intenția inițială a fost propagarea înnoirilor religioase în această parte a țării. Curând însă mișcarea s-a îndepărtat de la scopurile sale inițiale și a intrat în conflict deschis cu ierarhia ortodoxă română. Însuși unul dintre întemeietorii grupării, fostul mitropolit al Sibiului Nicolae Bălan, se simte obligat să demaște tendințele anarhiste și fanatice ale Oastei Domnului și astfel are loc o sciziune de pe urma căreia Iosif Trifa și adepții săi se îndreaptă fățiș spre legionarism, aspect reflectat în primul rând prin practicile de cult tot mai evident obscurantiste și antiumaniste. Ulterior, după 1944 când Iosif Trifa era deja mort și Traian Dorz își asumase sarcina de a fi mentor spiritual al grupării ideologice legionariste, i se adaugă un anticomunism virulent iar Traian Dorz împreună cu alți fanatici precum Nicolae Moldoveanu, Al. Pop și alții încearcă să dea o nouă orientare unor teze de doctrină religioasă ortodoxă, ceea ce face ca prin Decizia nr. 98/1949 Biserica Ortodoxă Română să scoată Oastea Domnului în afara legilor canonice și să interzică preoților ortodocși să oblăduiască în biserici activități specifice acestei grupări. În urma acestei măsuri și datorită faptului că Legea Cultelor nu aprobase lucrării statut legal de ființare, adepții fanatici ai Oastei Domnului au căutat să-și continue în mod clandestin activitatea nocivă, secta devenind în același timp un loc de refugiu pentru tot felul de elemente declasate.

Iată deci că Traian Dorz și acoliții lui sunt departe de a fi niște victime nevinovate, așa cum pretind oficiile de propagandă dușmănoasă menționate, întreaga lor activitate recomandându-i ca pe niște mercenari în slujba unor cauze compromise deplin și definitiv...

Pentru a înlătura eventualele dubii sau observația că ne referim la vremuri revolute, să vedem cum se prezintă în vremea noastră cei care cu emfază și insolență se proclamă „ostașii Domnului”.

Să notăm mai întâi că în încercările lor fățișe tot mai insistente în ultimul timp de a produce o diversiune politico-ideologică în țările socialiste, cercurile ultrareacționare din Occident, mizează tocmai pe existența unor elemente cu profil moral descompus de teapa „ostașii Domnului” pe care se străduiesc să le angajeze în activități îndreptate împotriva autorității Statului și a legilor. La rândul lor, astfel de elemente se văd încurajate într-un mod nesperat de atenția rău intenționată ce li se acordă în străinătate și încearcă să urmeze sfaturile ce li se dau mai ales prin intermediul unui anumit post de radio folosindu-se de sprijinul moral și material pe care îl primesc în acest scop.

Nutrind visuri deșarte, Traian Dorz și alți fanatici din Oastea Domnului s-au angajat în jocul perfid pus la cale de oficine specializate în diversiune din străinătate. În timpul unei vizite în străinătate Traian Dorz stabilește legături cu un oarecare Sergiu Grosu, un fascist fanatic pripășit în Franța unde trăiește din calomniile și invectivele la adresa țării noastre pe care le vinde cu toptanul celor interesați - legături care ulterior s-au permanentizat. Mai mult, vizitat fiind în țară de finul său Gheorghe Barbu zis Gheți, individ fără căpătâi pripășit prin R.F.G. ca și Cornel Iavlev, alt transfug, Traian Dorz a organizat contactul acestora cu elemente din cadrul Oastei Domnului, cu care prilej s-au dat directive clare către emisarii occidentului asupra modului în care să se intensifice acțiunile sectei, punându-li-se la dispoziție literatură mistică, benzi magnetice, casetofoane care să servească îndeosebi activității de prozelitism, mai ales printre tineri și copii. La plecare, emisarii din R.F.G. au scos în mod ilegal manuscrise care conțineau „opera” celui care își aroga fără pic de jenă titlul pompos de conducător al Oastei Domnului.

Să fie o simplă întâmplare faptul că în R.F.G. a fost tipărită în două volume imunda producție a lui Dorz „Istoria Oastei Domnului”, subintitulată pompos și insolent „Istoria unei Jertfe”? Sigur că nu, de vreme ce cheltuielile de tipărire au aparținut nici mai mult nici mai puțin decât vechii noastre cunoștințe Moricz Richard Wurmbrandt. De altfel Dorz și-a manifestat deschis în repetate rânduri simpatia și admirația față de acest individ fără pic de scrupule, asupra căruia ne-am oprit atenția în numerele trecute. Ce să mai spunem: cine se aseamănă se adună.

Nu-i mai puțin adevărat că Dorz a avut legături sistematice într-o perioadă și cu pseudo-pastorul baptist Iosif Țon, actualmente pripășit și el pe meleaguri străine unde s-a făcut cunoscut pentru acțiunile dușmănoase la adresa patriei și poporului nostru (vezi art. „Între amvon și un anume microfon” apărut în ziarul „Scânteia” din 6-VII-1982).

Ca să fim însă sinceri pân-la capăt, nici soarta lui Dorz nu-i acum la anii bătrâneții prea senină. Uite nu mai departe decât „fratele” Nicolae Moldoveanu aspiră și uneltește ca să-i ia locul, deși pătruns brusc de un fior al adevărului și cinstei pe care nu le-ai putea bănui la prima vedere „fratele” Dorz spune că-i supărat pe N.M. că se pretinde un iluminat (titlu pe care numai Dorz și-l poate aroga) și că are nesăbuite pretenții să întemeieze... o doctrină universalistă (ceea ce iarăși i s-ar putea întâmpla numai lui T.D.).

Mă rog, zarvă mare acum între „oștenii” de peste graniță, alertă, alergie, lacrimi și amenințări, sudălmi și blasfemii, adică toată recuzita care nu reușește să ascundă adevărul limpede ca lumina zilei și anume că „Oastea Domnului” e pur și simplu o adunătură de mercenari ai întunericului care nu mai au demult nici obraz, nici caracter, nici rușine și nici țară. Mercenari în slujba intereselor unor cercuri neofasciste ultrareacționare - care și-au pierdut demult și deplin calitatea de om.

Pagină realizată de Șerban Cionof.

Am rămas cu toții adânc îndurerați și uimiți de ura cu care se mințea despre noi atât de îndrăzneț, de nerușinat, de cinic. Fără a se dovedi concret nimic din cele scrise, iată că suntem scoși în afara legii, tăgăduindu-ni-se până și calitatea de om. Prin urmare nici oameni nu mai suntem considerați a fi. Atunci ce suntem? Fiare, animale, - ce? Putem fi deci scoși afară din cetate și uciși cu pietre de către oricine fără să li se întâmple nimic, ba încă să aibă satisfacția că au ucis pe niște răufăcători, după cum și spune Evanghelia că va veni o astfel de vreme ca acești asasini să creadă că-n felul acesta ei au adus o slujbă lui Dumnezeu - dumnezeului lor (Ioan 16, 2).

Totuși ce necontrolată instigare oficială la orice crimă împotriva noastră. Și asta se scrie în văzul lumii întregi, în secolul culturii și al civilizației și în numele umanismului socialist și într-o țară care se laudă că are un popor vestit în lumea întreagă pentru omenia lui.

Și într-un ziar central care este purtătorul de cuvânt autorizat al conducerii acestui popor de omenie.

Dar slăvit să fie Domnul și pentru aceasta, căci iată ce cutremurător se adeverește și aici cuvântul Evangheliei de la Ioan 16, 2.

De fapt de câțiva ani se tot scriu tot felul de cărți, de broșuri și articole de veninoase atacuri împotriva credinței și a credincioșilor din țara noastră, dar un ton atât de violent și de murdar încă n-a mai fost folosit împotriva nimănui. Tocmai pentru aceasta toți cei care l-au citit, - chiar și acei străini de Oastea Domnului și care nu cunosc bine cine suntem și cine am fost (pentru că Lucrarea Oastei Domnului este atât de cunoscută de tot poporul nostru) - au putut vedea și judeca limpede, cât de nedrepte sunt acuzele și cât de mincinoase sunt invențiile bietului inconștient care le scrie și le semnează cu atâta lipsă de respect față chiar de propriul său scris...

Dumnezeule al adevărului și al dreptății, Te rog ai milă de acela care a putut scrie calomnii și de acei care l-au inspirat ori l-au obligat să le scrie, ca să-și poată câștiga și el și ei o bucată de pâine pentru ei și familia lor - dacă o au - în alt mod, nu în felul acesta murdar care le va preface odată pâinea aceasta în fierea cea mai amară și-n blestemul cel mai arzător. Întoarce-i la Tine Doamne cu o pocăință atât de adâncă și de largă cât le-a fost și păcatul. Pentru a mai putea avea o nădejde să se mântuiască de sub propriul blestem pe ei și pe copiii lor. Iar nouă să ne ajuți să-i putem înțelege, ierta și iubi chiar până la sfârșit pe toți, cum i-ai iertat Tu Dragul nostru Isus de pe Cruce pe ai Tăi, rugându-Te pentru ei.

Un singur lucru ne-a bucurat din tot ce a scris acest amărât acolo și anume că cineva a tipărit undeva primele două volume din Istoria Oastei Domnului. Mă tem însă că o minte și pe aceasta ca și pe toate celelalte. Dar dacă într-adevăr s-a făcut, atunci slăvit să fie Domnul, aceasta este o mare biruință.

Deci dacă această Istorie a apărut, ea tot va ajunge odată și odată și la cei care doresc sincer să cunoască adevărul despre această Lucrare sfântă. Și în cuprinsul ei dovedit cu acte și cu documente se vor putea convinge cu toții despre adevărul Oastei Domnului ca și despre minciunile celor ce ne urăsc.

Eu îi doresc din toată inima atât scriitorului acestui articol cât și inspiratorilor săi, să citească și el și ei - dacă n-au citit încă - această istorie spre a se convinge măcar acum la urmă ce adevăr au batjocorit. Și ce jertfă sfântă au călcat în picioare. Sunt convins că dacă le-ar fi cunoscut mai dinainte - oricât de înrăit ar fi fost sufletul lui, și-ar fi tăiat mai degrabă mâna dreaptă decât să fi făcut cu ea păcatul acesta de a scrie ce a scris.

În ce mă privește pe mine, de acum pot să trăiesc și să mor liniștit oriunde și oricând căci apărarea cauzei Oastei Domnului și a Lucrării lui Hristos pentru care am trăit și am suferit și eu de când mă știu în ea, - este astăzi cunoscută pe deplin și puternic în lumea întreagă. Sunt fericit că mi-am putut împlini legământul pe care l-am pus înaintea Domnului și Dumnezeului nostru în ziua nașterii mele duhovnicești. Și înaintea părintelui meu sufletesc Iosif Trifa în ziua morții sale trupești. Cauza și adevărul Oastei Domnului se găsesc temeinic încredințate în Mâinile Puternice și Iubitoare ale Marelui ei Conducător și Împărat Isus Biruitorul. Numele Lui Cel Sfânt Îl poartă și ea în numele ei. Și din pricina Acestui Nume Sfânt al Lui care este peste ea, El o va ocroti și o va îndruma cu putere și măreție și mai departe cum a dus-o și a condus-o și până acum, - până la biruința finală a Lui și a ei.

Slavă veșnică Ție Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Hristos, care ești Același Ieri, Azi și în Veci.

Amin.

Slăvit să fie Domnul!