Cap. 8 - Şi laţul s-a rupt
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 4
„Binecuvântat să fie Domnul care nu
ne-a dat pradă dinţilor lor.
Sufletul ne-a scăpat ca pasărea din
laţul păsărarului,
Laţul s-a rupt şi noi am scăpat ”.
Se apropiau Sărbătorile noastre sfinte de Naşterea Domnului Isus, Anul Nou, Boboteaza. Cu sufletele pe care le salvase Domnul din laţul păcatului prin întunericul acestor locuri, ne rugam împreună atât la apelul de dimineaţă cât şi la cel de seară, căci atunci erau nişte momente mai liniştite, în aşteptarea venirii schimbului de secţie. Atunci stam în picioare spre mijlocul camerei, lipiţi de paturi, căci trebuia prin mijloc să fie loc gol, să treacă gardianul cu lungul lui ciocan de lemn cu care lovea de fiecare dată toate zăbrelele groase de fier, ca nu cumva noi să le fi rupt sau tăiat cu ceva peste zi ori peste noapte. Era o muncă stupidă, întâi pentru că era imposibil să fie tăiate cu ceva. Iar a doua pentru că, chiar dacă ar fi putut vreun Samson să smulgă aceşti drugi de fier din peretele acesta gros de un metru, tot n-ar fi putut sări de la etajul acesta de la o înălţime de zece metri. Dar chiar dacă ar fi şi putut sări, cădea în curtea îngustă, la 5 metri de marele zid, deasupra căruia stătea paznicul cu puşca mitralieră...
Ce zadarnică formalitate! Nişte zăbrele de fier atât de groase, nişte pereţi atât de groşi, iar noi nişte făpturi lipsite de orice putere şi de orice mijloc de salvare. În afară de asta de aici şi până afară sunt trei porţi şi trei ziduri înalte de 5 metri şi cu sârme ghimpate, nenumăraţi străjeri înarmaţi pe ziduri iar în curte cinci câini uriaşi, care urlau toată noaptea umplând totul de groază...
Dar aşa era regulamentul. De cum suna clopoţelul pentru pregătirea de apel - şi până ce venea cel cu marele ciocan la gratii şi cel cu tabla pentru număr, mai era uneori timp destul când în general se potolea larma şi când se putea concentra gândul şi inima la rugăciune. Noi cei patru ne aranjasem aşa şi cu paturile şi cu locurile la număr şi la mâncare cam împreună. Dumnezeul marilor îndurări m-a ajutat totuşi să aflu şi acolo aceste câteva suflete care până la urmă dădeau o frumoasă dovadă despre schimbarea lor. Vorbeam cu ei în şoapte din Cuvântul Sfânt al Domnului. Învăţam cântări, meditam şi ne rugam oricând găseam un timp potrivit. Iată cum se poate rezolva fericit şi problema fraţilor. Dacă nu pot merge cu tine de afară, ţi-i poţi afla acolo. Harul lui Dumnezeu ne ajută totdeauna să-i aflăm, dacă îi căutăm din toată inima pentru El.
Cineva m-a pârât că am ceva ascuns la pat şi în câteva rânduri la percheziţia săptămânală mi-au fost răscolite toate lucrurile, descusute peticele, desfăcut brâul de cârpe. Nu mi s-a aflat nimic pentru că nu avea ce să mi se afle. Dar asta m-a făcut să privesc mai atent la cei din jurul meu care primiseră sarcina să mă pândească. Noaptea când mă rugam ori scoteam iconiţa cu Domnul meu Isus spre a-I privi Faţa şi a-I săruta ranele, aruncând pe neaşteptate ochii spre paturile unora, le surprindeam privirile viclene pândindu-mă... Ce ocupaţie satanică - şi erau unii dintre cei mai nefericiţi pe care îi ajutam cel mai mult cu mâncarea mea.
Se apropia nu ştiu ce eveniment politic şi mulţi puneau mari speranţe într-un decret de graţiere care - spuneau ei - trebuie să vină neapărat. Aici în cea mai mare parte a timpului nu se discută şi nu se speră decât asta. Dar unii, dimpotrivă, nu credeau şi nu sperau nimic.
Eu aveam o neclintită încredere în Domnul meu Isus şi în promisiunile Lui cu înainte de 11 ianuarie. Eram sigur că ori vine un decret ori nu vine, înainte de această dată - eu voi fi acasă. Spuneam celor de lângă mine că făgăduinţele Domnului nu m-au înşelat pe mine niciodată, - şi nu mă vor înşela nici acum.
În cameră ni se aduceau ziare, iar la bibliotecă puteam lua cărţi de citit. Puteam şi cumpăra cărţi, cei care aveau bani la grefă, fiindcă lunar se organiza în club câte o expoziţie de cărţi cu vânzare. Când îmi dăduseră bani în primele două luni, îmi cumpărasem şi eu câteva cărţi pe care se punea pe loc o ştampilă cu inscripţia „Proprietate personală” - şi pe care la eliberare puteai să le iei acasă, ori la vorbitor să le dai familiei.
Din ziarele sosite la sfârşitul lui decembrie am aflat că într-adevăr s-a dat un decret de graţiere pentru nişte infracţiuni între care intra şi-a noastră. Slăvit să fie Domnul, iată că şi de data aceasta anii au fost în Mâinile Lui, nu în mâinile vrăjmaşilor noştri. Şi eliberarea noastră nu se va întâmpla cum au voit ei şi nici când plănuiseră cei ce ne urzeau moartea.
La difuzorul camerei unde se auzea tot ce se comunica din partea administraţiei pentru deţinuţi - şi se auzea probabil şi ce se discuta în cameră printre noi, s-a anunţat oficial despre prevederile decretului. Eram sfătuiţi să fim cu răbdare că grefa lucrează şi întocmeşte fişele de eliberare. Toată operaţia trebuie să se termine în opt zile - şi până atunci vor fi eliberaţi toţi cei ce beneficiază de prevederile decretului.
Eu ştiam că voi fi printre cei din urmă care vor fi scoşi, dar am răbdare şi slăvesc pe Dumnezeu pentru grija Lui cea minunată şi pentru făgăduinţa Lui din 23 noiembrie, care iată cum se împlineşte întocmai.
Într-adevăr aşa a fost, când în sfârşit în ziua cea din urmă şi printre cei din urmă s-a rupt şi laţul meu. M-au strigat pe nume şi m-au scos la grefă. Am rămas surprins când mi-au dat o mie cinci sute de lei pe care îi aveam sosiţi şi depuşi acolo de familie şi de fraţi, pentru cumpărăturile legale de hrană.
- Vedeţi - am zis - când duceam foame şi lipsă în cameră şi aş fi putut cumpăra ceva de mâncare din aceşti bani, mi s-a spus că nu mai am nici un leu la grefă. De ce s-a putut proceda totuşi aşa faţă de mine?
- Eu nu ştiu. Raportează la şefu...
- Este Cine să raporteze - am gândit eu şi este Cine să judece.
M-am dus spre cel care ne elibera fişele, fiindcă mă strigase, era rândul meu. Era grefierul cel de la raportul din noiembrie.
- Ai avut mare noroc - îmi zise el privindu-mă întunecat şi arătându-mi unde să semnez. Vezi să nu mai faci alte prostii ca să vii din nou aici. Că atunci nu mai scapi, fii sigur.
Nu i-am răspuns nimic.
Ce bine totuşi că n-am cheltuit banii. Iată că acum am pe ce să-mi cumpăr bilete de tren şi am să dau şi unora care erau cu mine şi n-aveau nici un ban de drum...
Când am ieşit pe poartă mă aşteptau mulţi fraţi. Aflaseră din comunicatele de la radio, dar mai ales de la emisiunile din străinătate care anunţaseră de câteva zile eliberarea noastră mulţumind Domnului şi preamărind Numele Lui.
Într-adevăr cât de mare şi de puternic este Domnul peste tot pământul şi cu câtă credincioşie se împlinesc făgăduinţele Lui. Binecuvântat să fie Domnul care nu ne-a dat în mâinile lor ci ne-a ţinut tot timpul numai în Mâinile Lui. Când vremea eliberării noastre a sosit, - atunci a sosit şi liberarea aceasta. Laţul lor s-a rupt. L-a rupt Dumnezeul nostru, iar noi am scăpat. Câtă dreptate am avut încrezându-mă în Domnul şi nădăjduind în izbăvirea Lui.
Domnul Dumnezeul nostru să vă răsplătească vouă tuturor fraţilor şi surorilor noastre, care v-aţi rugat pentru noi, care aţi alergat şi aţi lucrat ca libertatea noastră să nu depindă de cei ce ne-au judecat şi ne-au condamnat (în ascuns) la moarte. Ci aţi lucrat prin Domnul ca să fie aşa cum a fost izbăvirea noastră.
Îndată după ce am ajuns acasă am aflat multe lucruri uimitoare şi minunate. Printre cei dintâi care au venit la mine ca să mă vadă era şi un frate preot din apropiere, care printre alte lucruri ce credea el că mă interesează, îmi spunea foarte bucuros că s-au mai înfiinţat în ţară încă două episcopii noi, că s-au pictat frumos câteva biserici, că s-au ţinut nu ştiu ce conferinţe confesionale, că s-au petrecut nu ştiu ce festivităţi...
- O, e frumos şi asta, i-am zis eu cu tristeţe. Dar dacă Hristos Cel din închisori şi Hristos Cel din orfelinate şi Hristos Cel din casele de nebuni, din azilurile de bătrâni, din colibele de la periferiile oraşelor, ori din corturile de ţigani, ori din suferinţele milioanelor de analfabeţi ai Evangheliei, dacă Hristosul Acesta rămâne tot flămând, tot gol, tot bolnav, tot neglijat şi nemângâiat, - la ce folos sunt toate laudele, parada, fastul şi faţada noastră? La Judecata Lui Cea Înfricoşată, Hristos Cel Drept nu ne va întreba în primul rând câte episcopii am înfiinţat, câte case parohiale am zidit, câte biserici am pictat, câte conferinţe şi festivităţi am organizat, - ci câtă suferinţă fizică şi sufletească a semenilor noştri am alinat-o!
Iată numai nişte exemple: E plină lumea de la marginile oraşelor şi satelor de ţigani care trăiesc în cea mai crudă mizerie sufletească. Sunt pline spitalele, închisorile, orfelinatele, azilurile şi ospiciile de mii şi mii de nenorociţi care nu au pe nimeni, care trăiesc şi mor în cele mai cumplite condiţii de mizerie şi promiscuitate. Câte patriarhii, câte mitropolii, ori episcopii, ori protopopiate, ori parohii se duc să ia oficial legătură cu conducerea acestor instituţii ale durerii să propună vreo sumă de bani din marile lor venituri, ori vreun ajutor de hrană, de îmbrăcăminte ori de cazare pentru uşurarea condiţiilor de viaţă a acestor nefericiţi. E adevărat că ordinele strânse şi stricte de îngrădire a oricăror binefaceri sunt aspre şi interzic orice facere de bine, dar a riscat oare cineva ceva pentru o astfel de iniţiativă, chiar dacă asta este acum ceva atât de neobişnuit? N-a riscat nimeni. Dar dacă ar fi încercat cred că s-ar fi putut face mult... Dar nu se duce acolo nimeni să ofere măcar o carte din veniturile episcopiei, ori a comunităţii lor evanghelice, făcând aceasta în numele şi în dragostea Evangheliei lui Hristos, de pe urma căreia îşi strâng atâtea venituri şi îşi asigură cea mai comodă existenţă dintre câte sunt pe lume.
Şi să ne mai mirăm apoi de înfricoşata osândă unde vor merge toţi aceştia când se va încheia actul de la Matei cap. 25.
Dar la întoarcerea mea printre alte lucruri de mirare am mai putut afla şi despre acele două care în zilele când s-au petrecut, mulţi le-au pus într-o strânsă legătură una cu alta şi anume:
1 - Când instanţa de judecată de la Alba Iulia care mă condamnase a cerut episcopiei şi protopopiatului ca în cazul condamnării să admită ca să execut pedeapsa la locul de muncă pe care îl aveam la ei - deşi aceasta era doar o formulă care şi aşa nu avea să se împlinească în cazul meu, - totuşi aceştia au răspuns: NU. Apoi îndată au hotărât şi desfiinţarea postului meu ca să nu-mi mai plătească niciodată nimic. Asta era între iulie şi august 1982. În timpul când avusese loc judecata şi arestarea mea.
2 - Chiar în zilele acelea când împotriva mea se luau acele măsuri, în biserica din satul meu, la începutul slujbei din duminica aceea s-a prăbuşit dintr-o dată marele candelabru de cristal cu toate lumânările aprinse, sfărâmându-se de duşumea. Abia plecase de sub el cântăreţul care citise apostolul când cablul gros de oţel care atârna din tavan, s-a rupt ca o aţă putredă şi greul candelabru a căzut îngrozind pe toţi cei din biserică. Toţi au văzut în aceasta un semn ceresc prevestitor de rău.
La câteva zile după aceasta s-a stârnit o furtună atât de puternică încât a smuls din rădăcini sute de copaci groşi, a prăbuşit mulţi stâlpi de beton cu firele electrice de înaltă tensiune şi a rupt în două turnul de zidărie şi de grinzi prinse cu şuruburi puternice ale celor două biserici mai mari; una din piaţa Beiuşului unde slujeau de obicei episcopul şi protopopul şi cea din satul meu natal, care fusese clădită de către mitropolitul Miron Romanul acum aproape o sută de ani, când acesta de loc de aici, fusese mitropolit la Sibiu.
La scurt timp, într-o altă duminică, după miezul nopţii, nimeni nu ştia din ce cauză, în altarul Bisericii noastre cu turnul rupt, a izbucnit un foc mistuitor. Trei zile şi trei nopţi a ars acolo acest foc fără să-l poată stinge nici ploaia care se vărsa de sus tocmai atunci - şi nici apa vărsată de peste tot de către satul venit să-l stingă până ce a ars tot ce mai rămăsese de la furtună. Focul a fost atât de puternic încât s-au topit şi cele trei clopote din turn, curgând ca o apă pe zidurile înnegrite în jos. N-a mai rămas decât o ruină afumată şi înspăimântătoare, din frumoasa biserică zidită în 1887.
Eu nu spun nici acum că toate acestea au fost în vreo legătură cu cele ce ni s-au făcut nouă. Dar nu spun nici că nu. Singur Bunul Dumnezeu ştie adevărul deplin şi legătura dintre ceea ce se vede şi cele ce nu se văd. Dar cei care au fost martori atât la una cât şi la alta le-au pus într-o strânsă legătură zicând că prea s-au petrecut ciudat şi prea în acelaşi timp. Eu le amintesc aici doar ca pe nişte întâmplări neobişnuite - şi felul cum le-am aflat atunci văzute şi vorbite de oameni, ca nişte învăţăminte de care este bine să ţină cineva seama şi să nu le nesocotească.
Ce dulce mângâiere ne dă gândul că în timp ce noi ne topeam acolo în cuptorul încercării şi în slujba Domnului, afară fraţii şi surorile din lumea întreagă, aflând despre noi stăteau în rugăciune şi în post cerând cu lacrimi Domnului pentru noi şi pentru toţi cei care mai sufereau ca noi pentru Evanghelie - ajutorul Său şi izbăvirea Sa.
Aceasta nu era pentru noi numai un prilej de mare mângâiere ci şi unul de mare bucurie înaintea lui Dumnezeu.
În multe privinţe sunt dezbinaţi astăzi copiii lui Dumnezeu din lume, dar dacă rugăciunea pentru cei închişi i-a unit, - atunci suferinţa noastră a fost şi în privinţa aceasta un mare har. Slăvit să fie Domnul dacă prin suferinţa noastră, rugăciunea i-a unit pe toţi. Şi Tatăl Ceresc a avut bucuria de a-i vedea pe ai Lui din toată lumea uniţi în această rugăciune. Iată că rugăciunea şi lacrimile ne pot uni pe toţi. Când poţi să te rogi, să plângi ori să cânţi cu fratele tău pentru acelaşi scop sfânt, înseamnă că şi poţi să lucrezi cu el şi să simţi la fel. Cine îşi poate apropia genunchii de ai fratelui său îşi poate apropia şi inima de a sa şi credinţa şi dragostea de ale lui. O, dacă am folosi cu toţii mai mult rugăciunea şi cântarea împreună, ce repede s-ar putea ajunge şi la părtăşia armonioasă cu ei.
Scumpii noştri fraţi şi surori în Domnul Isus din toate adunările, din toate limbile şi din toate ţările care ştim că aţi luat parte la rugăciunile, la ostenelile şi jertfele pentru eliberarea noastră, - vă mulţumim în Numele Domnului nostru Isus Hristos. Prin rugăciunile şi jertfele voastre Dumnezeul nostru ne-a ajutat mai puternic şi ne-a izbăvit mai curând. Să ştiţi şi voi şi să simţiţi o mare mulţumire că prin acele rugăciuni voi nu numai ne-aţi ajutat pe noi, dar aţi bucurat pe Dumnezeu Tatăl nostru. Suntem pe deplin încredinţaţi că aşa este. Cel puţin eu cel bătrân şi bolnav, fără ajutorul rugăciunii n-aş fi putut rezista, pentru că totul era aranjat ca să nu pot. Am văzut-o şi mai bine asta când laţul mi s-a rupt... am văzut-o în regretul neputincios al celor de la care scăpasem cât de ciudă le era că planul lor nu le reuşise. Şi în ameninţarea lor că „data viitoare” nu voi mai scăpa. O, dacă va mai veni, dacă va mai trebui să mai vină încă o „dată viitoare” - va fi şi aceea tot în Mâinile Puternice ale lui Dumnezeu. În aceste Mâini sunteţi şi voi şi vor fi şi acei care vor crede ca şi voi că suntem în mâinile voastre... Mâinile Lui au nimicit pe mulţi dintre voi care eraţi atât de puternici, în timp ce noi care eram atât de slabi, am scăpat. Aceste Mâini vor avea grijă şi în Viitor de noi. Dar vor avea grijă şi de prigonitorii noştri.
Dar pe voi scumpii noştri care v-aţi rugat pentru noi, Dumnezeu vă va binecuvânta. El ne-a înfrăţit prin harul Său şi El nu va lăsat ca să staţi liniştiţi în casele voastre ori în casele Domnului, când noi eram chinuiţi în casele durerii. Ci Domnul ne-a unit în aceeaşi părtăşie la suferinţele Lui, pe unii într-un fel pe alţii în altul. Şi Cuvântul Lui spune că dacă am suferit împreună vom şi împărăţi împreună. Conştiinţa unităţii noastre să ne facă astfel să fim în viitor şi mai solidari. Ca astfel să ne putem împărtăşi fericiţi tot împreună, de toate făgăduinţele Domnului nostru şi ale Sfântului Său Cuvânt, în Împărăţia Lui sfântă şi eternă.
Poate că este ceva cam îngust şi cam firesc în o altă bucurie din experienţele celor făcute de noi în vremea acestui mare necaz. Şi anume bucuria că numele familiei noastre duhovniceşti, numele Oastei Domnului din ţara noastră, numele acesta care până acum era atât de dispreţuit sau necunoscut, - acum a ajuns cunoscut în lumea întreagă printre toţi credincioşii lui Dumnezeu, din pricina suferinţelor noastre pentru Evanghelie. Oastea Domnului a ajuns să fie privită acum de către mulţimea mondială a creştinilor ca o Lucrare vie şi rodnică care dă nu numai nişte creaţii pline de mare putere şi inspiraţie traduse şi răspândite în multe limbi ale lumii, ci iată poate aduce şi nişte jertfe curajoase şi devotate pentru Cauza şi Numele lui Dumnezeu. Bucuria aceasta a noastră este în întregime recunoscătoare Domnului că dacă numele acestei Lucrări a fost atât de mult hulit pe nedrept în trecut, pentru faptele nedemne ale unora din ea, acum Domnul a făcut ca ea să fie cinstită prin faptele altora.
Şi Îi mulţumim şi mai mult Domnului nostru Isus Biruitorul pentru că El face astfel dreptate memoriei părintelui nostru sufletesc Iosif Trifa, care ne-a născut pe noi din nou prin Evanghelie şi ne-a format în această învăţătură şi credinţă, pentru o astfel de atitudine demnă şi curajoasă în credinţa noastră bună şi străbună.
Decretul de graţiere care a fost publicat la sfârşitul anului 1982 şi în care eram cuprinşi şi noi, era numai mijlocul văzut prin care se aducea la îndeplinire hotărârea cea nevăzută, dată mai dinainte de către voia Dumnezeului nostru. Pentru noi şi pentru cei care mai fuseseră rânduiţi de această Voie înţeleaptă să fie izbăviţi împreună cu noi. Desigur Domnul ne-ar fi putut izbăvi şi fără de acest decret, dar aşa lucrează minunile Sale încât ele par nişte acte normale venite prin voia oamenilor şi a întâmplărilor. Numai ochii credinţei văd minunea că Dumnezeu a vrut ca împreună cu noi să iese şi alţii după cum la Învierea Domnului, mulţi au mai ieşit din morminte din cauza Lui (Matei 27, 52-53). Binecuvântat să fie Domnul care face ca marile bucurii să nu fie numai a unor puţini ci să le poată gusta cât mai mulţi.
Dar eu ieşisem din închisoarea asta, cum s-ar zice, cu un ochi râzând şi cu unul plângând. Mă bucuram de cei ce se liberau, dar plângeam cu durere de mila celor mult mai mulţi care rămâneau acolo şi pentru care acest decret nu adusese chiar nici o rază de bucurie. Nu ierta nimic celor recidivişti şi celor cu condamnări mari - care erau cei mai mulţi. Ce bine ar fi fost dacă s-ar fi prevăzut măcar o cât de mică reducere şi pentru ei. Să vadă şi ei că nu sunt lepădaţi şi dispreţuiţi chiar definitiv, ca nişte zdrenţe netrebnice şi irecuperabile. Poate aceasta ar fi înviat în mulţi partea cea bună care nu se poate să fi pierit de tot şi chiar în toţi. I-ar fi ajutat să aibă putere şi dorinţă să se mai ridice vreodată din noroiul lor... Dar aşa cum vor mai fi ei faţă de societatea aceasta care i-a lepădat total, chiar dacă vreodată vor mai ieşi de aici vreunii dintre ei?
Aceasta ar fi însemnat să condamni fapta, dar să cauţi să salvezi făptaşul, omul.
Adevărul acesta m-a dus cu gândul la celălalt adevăr, la soarta celor care vor rămâne în întunericul veşnic după prima Înviere de care vor avea parte numai cei fericiţi şi sfinţi (Apoc. 20,7) - după ce eliberaţii lui Hristos vor merge în slava veşnică, iar cei condamnaţi definitiv, recidiviştii păcatului, ucigaşii credinţei, spărgătorii dragostei, vor merge şi mai adânc în osânda uitării veşnice.
Ce despărţiri sfâşietoare vor fi atunci! Ce plâns amar, ce vaiete şi ţipete deznădăjduite, ce scrâşniri de dinţi şi topiri de ochi, ce sfâşieri de inimi şi urlete de dureri... O, Dumnezeule al Îndurării Veşnice, mai îngăduie o vreme de har şi mai trimite un duh de pocăinţă peste omenirea aceasta. Pentru ca nici această generaţie necredincioasă să nu piară de tot ci să vină toată şi ea la mântuirea Ta cea fericită. Şi numai după aceea să vină Sfârşitul şi osânda veşnică doar pentru diavolul singur, căci el este izvorul cel blestemat al întregului rău.
Îndată după liberare Domnul Isus mi-a făcut bucuria să-i văd şi pe ceilalţi fraţi care fuseseră şi ei condamnaţi odată cu mine. Toţi mărturiseau cu lacrimi de bucurie cât de minunat le purtase de grijă şi lor acolo Domnul nostru Preaiubit şi Bun. Înştiinţarea pe care ne-o făcuse Domnul se împlinea deci în ziua altui martir şi sfânt al lui Hristos: Ioan, Botezătorul Domnului. Fusesem condamnaţi împreună cu sfinţii apostoli Petru şi Pavel, dar fusesem izbăviţi în ziua triumfului sfântului proroc Ioan Botezătorul. Da, seara vine plânsul iar dimineaţa bucuria, pentru că mânia Domnului ţine o clipă, dar Îndurarea Lui ţine veşnic. Cum una are vremea ei şi-o are pe a ei şi cealaltă. Binecuvântat să fii Tu Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor care le ţii toate sub grija şi controlul Tău puternic.
Fraţii noştri iubiţi şi scumpele noastre surori care prin înţeleapta orânduire şi îngăduinţă a lui Dumnezeu veţi mai ajunge odată voi sau ai voştri în astfel de stări şi veţi avea parte de harul de a suferi pentru Domnul, vă rugăm şi vă adeverim să nu vă temeţi niciodată de nimic şi de nimeni, ci bizuiţi-vă puternic şi nemărginit pe Dulcele şi Puternicul nostru Mântuitor Isus Cel Viu şi Adevărat, priviţi în linişte şi pace la toate. Nu vă temeţi nici de tirani nici de sentinţele lor nici de foame nici de moarte, căci Domnul Isus nu vă va lăsa nici pe voi cum nu ne-a lăsat nici pe noi în puterea şi în voia acestora. Şi vă va ocroti cu Mâna Lui şi vă va ţine cu viaţă în mijlocul tuturora, până în ziua şi în clipa când El a hotărât izbăvirea voastră. Atunci laţul se va rupe şi voi veţi scăpa. Căci Puternic este Cel ce-a făcut făgăduinţa şi adevărate sunt toate cuvintele făgăduinţelor Lui...
Acela care a hotărât data intrării, a hotărât chiar atunci împreună cu ea şi data ieşirii. Dar pe aceasta nu ne-o arată atunci, - deşi uneori ne-a arătat-o, după cum v-am dovedit - pentru ca să ne bizuim mai departe nu pe ştiinţa noastră. Nici pe promisiunile ori ameninţările vrăjmaşului. Ci pe puterea şi iubirea Lui. Dacă aţi ajuns arestarea cu răbdare, veţi ajunge şi eliberarea cu bucurie, fiţi siguri de asta.
Dar şi până atunci, în toate zilele şi nopţile grele de acolo Domnul va fi în cuptorul vostru de foc cu voi, mângâindu-vă cu înştiinţările Lui de mai înainte despre binefacerile Lui de mai din urmă. Ca rod şi ca răsplată a răbdării voastre împreună cu El şi pentru El. Încă odată deci nu vă temeţi. Făgăduinţa Dulcelui Isus ne spune: Iată Eu cu voi Sunt ca să vă scap (Ier. 1,8; Matei 28,20). Aceasta este pe deplin adevărată şi se împlineşte întocmai aşa cum a fost spusă.
Cei de acasă ne-au spus şi ei cu bucurie şi cu lacrimi cum Domnul le purtase şi lor de grijă în chip minunat. Dragostea Lui şi dragostea acelora care pentru Numele Lui s-au gândit la noi, - le-a ajutat cu o bucată de pâine şi o haină ca să nu rabde de foame şi să nu tremure de frig. Dumnezeul binefacerilor veşnice să vă răsplătească şi vouă dragi fraţi şi surori binefăcătorii alor noştri. Noi vă vom fi veşnic recunoscători cu atât mai mult cu cât trupeşte nu ne-aţi cunoscut. Cel ce vede în ascuns vă va răsplăti la arătare.
La mai puţin de o lună după eliberarea noastră, primeam alte veşti rele din diferite părţi ale ţării. Se înteţeau iarăşi prigonirile şi ameninţările împotriva noastră. Unor fraţi li se făceau percheziţii domiciliare luându-li-se tot ce se afla la ei: cărţile de cântări, caietele, carnetele, casetofoanele, benzi înregistrate, unelte de scris. Alţii găsiţi la adunare erau amendaţi la rând şi fără nici o excepţie, cu sume mari şi foarte mari. Chiar şi cei care erau găsiţi 2-4 dintr-o casă, părinţi-copii, soţi-fraţi erau amendaţi fiecare în parte, cum a fost cazul la Bogdăneşti, la Podoleni, la Ighiel - şi tot ce s-a putut afla la ei era confiscat: Biblii, carnete de mână, tot.
Alţii erau chemaţi la autorităţi şi puşi să dea declaraţie scrisă că nu se vor mai aduna ca să se roage - cum a fost la Rediu, la Malul Alb... Sau în alte locuri unii fraţi au fost bătuţi - cum au fost la Ogeşti, Cârpeşti, Săucani...
Pe ziua de 3 februarie 1983 ziarul central din Bucureşti „Scânteia Tineretului” - unul dintre cele trei mai mari şi mai importante ziare din ţară, publica împotriva noastră cel mai fioros şi mai neadevărat dintre articolele lor anticreştine, din campania pe care o duceau împotriva lui Dumnezeu. Mai publicaseră înainte şi altele - dar acesta ieşea din comun. Redau mai jos în întregime acest articol pentru a rămâne în istorie ca încă o dovadă a urii cu care suntem priviţi din partea lumii şi a stăpânitorilor ei. Şi cu câtă nedreptate şi minciună se luptă împotriva noastră. Cuvântul acestui ziar este inspirat de conducerea centrală şi din el se vede limpede că noi Oastea Domnului suntem priviţi cu o ură mai mare decât toţi ceilalţi credincioşi din ţară, împotriva cărora mai scriseseră şi alte ziare. Dar faţă de nici unii nu s-au exprimat în termeni chiar atât de veninoşi, ca faţă de noi.
Iată textul apărut în „Scânteia Tineretului” din 3 februarie 1983:
Mercenarii fanatismului - procesul întunericului...
Nu demult un post de radio occidental, cu pretenţii de seriozitate şi respect faţă de calitatea informaţiei, a făcut mare tapaj de chestia „persecuţiei religioase din România”, la care este supus un oarecare Traian Dorz, cunoscut preot (probabil poet! n.n.) religios care - vezi Doamne, este maltratat de autorităţi împreună cu alţi membri ai grupării (şic) Oastea Domnului. La rândul ei publicaţia „Service Ortodoxe de Presse” îşi informa în luna noiembrie 1982 cititorii că - auziţi! - „credincioşii români membri ai mişcării evanghelice Ortodoxe Oastea Domnului (?!?) au fost arestaţi şi condamnaţi”. Normal, de ambele dăţi nu s-a ezitat să se citeze cu surle şi tobe „încălcarea drepturilor şi libertăţilor de credinţă de către organele de la Bucureşti...” Ceea ce au fost însă să recunoască ambele surse, au fost motivele pentru care Traian Dorz, împreună cu alţi ciraci ai săi au fost chipurile „persecutaţi” şi anume pentru distribuire de literatură religioasă în scopuri diversioniste, literatură care face apologia ideologiei fasciste, înscriindu-se într-o strategie mai amplă a unor cercuri ultrareacţionare capitaliste de infiltraţie şi de propagare şi în ţara noastră a unor orientări politice şi sociale antiumaniste şi antisocialiste. În fine sursele menţionate „uită” să facă o precizare de fond, anume că prin trecutul ei jalnic Oastea Domnului s-a scos singură în afara legilor noastre şi că ea calcă în mod flagrant principiile fundamentale care reglementează libertatea de credinţă în România socialistă.
Dar pentru a fi mai bine înţeleşi va trebui să precizăm de la bun început care este istoria, care sunt obiectivele, care sunt tendinţele acestei mişcări autointitulate ca religioasă, dar care nu are nimic comun cu pretinsa cuvioşie, cumpătare şi cinste pe care le proclamă zgomotos.
E bine astfel de ştiut - sau de reamintit faptul că Oastea Domnului a fost înfiinţată în anul 1923 în Transilvania, de preotul ortodox Viorel (alias Valerian) Iosif Trifa, expulzat din S.U.A. în 1982 deoarece a ascuns autorităţilor de acolo trecutul său fascist infamant, (de unde se vede că aşchia nu sare niciodată departe de... ochi!). Intenţia iniţială a fost propagarea înnoirilor religioase în această parte a ţării. Curând însă mişcarea s-a îndepărtat de la scopurile sale iniţiale şi a intrat în conflict deschis cu ierarhia ortodoxă română. Însuşi unul dintre întemeietorii grupării, fostul mitropolit al Sibiului Nicolae Bălan, se simte obligat să demaşte tendinţele anarhiste şi fanatice ale Oastei Domnului şi astfel are loc o sciziune de pe urma căreia Iosif Trifa şi adepţii săi se îndreaptă făţiş spre legionarism, aspect reflectat în primul rând prin practicile de cult tot mai evident obscurantiste şi antiumaniste. Ulterior, după 1944 când Iosif Trifa era deja mort şi Traian Dorz îşi asumase sarcina de a fi mentor spiritual al grupării ideologice legionariste, i se adaugă un anticomunism virulent iar Traian Dorz împreună cu alţi fanatici precum Nicolae Moldoveanu, Al. Pop şi alţii încearcă să dea o nouă orientare unor teze de doctrină religioasă ortodoxă, ceea ce face ca prin Decizia nr. 98/1949 Biserica Ortodoxă Română să scoată Oastea Domnului în afara legilor canonice şi să interzică preoţilor ortodocşi să oblăduiască în biserici activităţi specifice acestei grupări. În urma acestei măsuri şi datorită faptului că Legea Cultelor nu aprobase lucrării statut legal de fiinţare, adepţii fanatici ai Oastei Domnului au căutat să-şi continue în mod clandestin activitatea nocivă, secta devenind în acelaşi timp un loc de refugiu pentru tot felul de elemente declasate.
Iată deci că Traian Dorz şi acoliţii lui sunt departe de a fi nişte victime nevinovate, aşa cum pretind oficiile de propagandă duşmănoasă menţionate, întreaga lor activitate recomandându-i ca pe nişte mercenari în slujba unor cauze compromise deplin şi definitiv...
Pentru a înlătura eventualele dubii sau observaţia că ne referim la vremuri revolute, să vedem cum se prezintă în vremea noastră cei care cu emfază şi insolenţă se proclamă „ostaşii Domnului”.
Să notăm mai întâi că în încercările lor făţişe tot mai insistente în ultimul timp de a produce o diversiune politico-ideologică în ţările socialiste, cercurile ultrareacţionare din Occident, mizează tocmai pe existenţa unor elemente cu profil moral descompus de teapa „ostaşii Domnului” pe care se străduiesc să le angajeze în activităţi îndreptate împotriva autorităţii Statului şi a legilor. La rândul lor, astfel de elemente se văd încurajate într-un mod nesperat de atenţia rău intenţionată ce li se acordă în străinătate şi încearcă să urmeze sfaturile ce li se dau mai ales prin intermediul unui anumit post de radio folosindu-se de sprijinul moral şi material pe care îl primesc în acest scop.
Nutrind visuri deşarte, Traian Dorz şi alţi fanatici din Oastea Domnului s-au angajat în jocul perfid pus la cale de oficine specializate în diversiune din străinătate. În timpul unei vizite în străinătate Traian Dorz stabileşte legături cu un oarecare Sergiu Grosu, un fascist fanatic pripăşit în Franţa unde trăieşte din calomniile şi invectivele la adresa ţării noastre pe care le vinde cu toptanul celor interesaţi - legături care ulterior s-au permanentizat. Mai mult, vizitat fiind în ţară de finul său Gheorghe Barbu zis Gheţi, individ fără căpătâi pripăşit prin R.F.G. ca şi Cornel Iavlev, alt transfug, Traian Dorz a organizat contactul acestora cu elemente din cadrul Oastei Domnului, cu care prilej s-au dat directive clare către emisarii occidentului asupra modului în care să se intensifice acţiunile sectei, punându-li-se la dispoziţie literatură mistică, benzi magnetice, casetofoane care să servească îndeosebi activităţii de prozelitism, mai ales printre tineri şi copii. La plecare, emisarii din R.F.G. au scos în mod ilegal manuscrise care conţineau „opera” celui care îşi aroga fără pic de jenă titlul pompos de conducător al Oastei Domnului.
Să fie o simplă întâmplare faptul că în R.F.G. a fost tipărită în două volume imunda producţie a lui Dorz „Istoria Oastei Domnului”, subintitulată pompos şi insolent „Istoria unei Jertfe”? Sigur că nu, de vreme ce cheltuielile de tipărire au aparţinut nici mai mult nici mai puţin decât vechii noastre cunoştinţe Moricz Richard Wurmbrandt. De altfel Dorz şi-a manifestat deschis în repetate rânduri simpatia şi admiraţia faţă de acest individ fără pic de scrupule, asupra căruia ne-am oprit atenţia în numerele trecute. Ce să mai spunem: cine se aseamănă se adună.
Nu-i mai puţin adevărat că Dorz a avut legături sistematice într-o perioadă şi cu pseudo-pastorul baptist Iosif Ţon, actualmente pripăşit şi el pe meleaguri străine unde s-a făcut cunoscut pentru acţiunile duşmănoase la adresa patriei şi poporului nostru (vezi art. „Între amvon şi un anume microfon” apărut în ziarul „Scânteia” din 6-VII-1982).
Ca să fim însă sinceri pân-la capăt, nici soarta lui Dorz nu-i acum la anii bătrâneţii prea senină. Uite nu mai departe decât „fratele” Nicolae Moldoveanu aspiră şi unelteşte ca să-i ia locul, deşi pătruns brusc de un fior al adevărului şi cinstei pe care nu le-ai putea bănui la prima vedere „fratele” Dorz spune că-i supărat pe N.M. că se pretinde un iluminat (titlu pe care numai Dorz şi-l poate aroga) şi că are nesăbuite pretenţii să întemeieze... o doctrină universalistă (ceea ce iarăşi i s-ar putea întâmpla numai lui T.D.).
Mă rog, zarvă mare acum între „oştenii” de peste graniţă, alertă, alergie, lacrimi şi ameninţări, sudălmi şi blasfemii, adică toată recuzita care nu reuşeşte să ascundă adevărul limpede ca lumina zilei şi anume că „Oastea Domnului” e pur şi simplu o adunătură de mercenari ai întunericului care nu mai au demult nici obraz, nici caracter, nici ruşine şi nici ţară. Mercenari în slujba intereselor unor cercuri neofasciste ultrareacţionare - care şi-au pierdut demult şi deplin calitatea de om.
Pagină realizată de Şerban Cionof.
Am rămas cu toţii adânc îndureraţi şi uimiţi de ura cu care se minţea despre noi atât de îndrăzneţ, de neruşinat, de cinic. Fără a se dovedi concret nimic din cele scrise, iată că suntem scoşi în afara legii, tăgăduindu-ni-se până şi calitatea de om. Prin urmare nici oameni nu mai suntem consideraţi a fi. Atunci ce suntem? Fiare, animale, - ce? Putem fi deci scoşi afară din cetate şi ucişi cu pietre de către oricine fără să li se întâmple nimic, ba încă să aibă satisfacţia că au ucis pe nişte răufăcători, după cum şi spune Evanghelia că va veni o astfel de vreme ca aceşti asasini să creadă că-n felul acesta ei au adus o slujbă lui Dumnezeu - dumnezeului lor (Ioan 16, 2).
Totuşi ce necontrolată instigare oficială la orice crimă împotriva noastră. Şi asta se scrie în văzul lumii întregi, în secolul culturii şi al civilizaţiei şi în numele umanismului socialist şi într-o ţară care se laudă că are un popor vestit în lumea întreagă pentru omenia lui.
Şi într-un ziar central care este purtătorul de cuvânt autorizat al conducerii acestui popor de omenie.
Dar slăvit să fie Domnul şi pentru aceasta, căci iată ce cutremurător se adevereşte şi aici cuvântul Evangheliei de la Ioan 16, 2.
De fapt de câţiva ani se tot scriu tot felul de cărţi, de broşuri şi articole de veninoase atacuri împotriva credinţei şi a credincioşilor din ţara noastră, dar un ton atât de violent şi de murdar încă n-a mai fost folosit împotriva nimănui. Tocmai pentru aceasta toţi cei care l-au citit, - chiar şi acei străini de Oastea Domnului şi care nu cunosc bine cine suntem şi cine am fost (pentru că Lucrarea Oastei Domnului este atât de cunoscută de tot poporul nostru) - au putut vedea şi judeca limpede, cât de nedrepte sunt acuzele şi cât de mincinoase sunt invenţiile bietului inconştient care le scrie şi le semnează cu atâta lipsă de respect faţă chiar de propriul său scris...
Dumnezeule al adevărului şi al dreptăţii, Te rog ai milă de acela care a putut scrie calomnii şi de acei care l-au inspirat ori l-au obligat să le scrie, ca să-şi poată câştiga şi el şi ei o bucată de pâine pentru ei şi familia lor - dacă o au - în alt mod, nu în felul acesta murdar care le va preface odată pâinea aceasta în fierea cea mai amară şi-n blestemul cel mai arzător. Întoarce-i la Tine Doamne cu o pocăinţă atât de adâncă şi de largă cât le-a fost şi păcatul. Pentru a mai putea avea o nădejde să se mântuiască de sub propriul blestem pe ei şi pe copiii lor. Iar nouă să ne ajuţi să-i putem înţelege, ierta şi iubi chiar până la sfârşit pe toţi, cum i-ai iertat Tu Dragul nostru Isus de pe Cruce pe ai Tăi, rugându-Te pentru ei.
Un singur lucru ne-a bucurat din tot ce a scris acest amărât acolo şi anume că cineva a tipărit undeva primele două volume din Istoria Oastei Domnului. Mă tem însă că o minte şi pe aceasta ca şi pe toate celelalte. Dar dacă într-adevăr s-a făcut, atunci slăvit să fie Domnul, aceasta este o mare biruinţă.
Deci dacă această Istorie a apărut, ea tot va ajunge odată şi odată şi la cei care doresc sincer să cunoască adevărul despre această Lucrare sfântă. Şi în cuprinsul ei dovedit cu acte şi cu documente se vor putea convinge cu toţii despre adevărul Oastei Domnului ca şi despre minciunile celor ce ne urăsc.
Eu îi doresc din toată inima atât scriitorului acestui articol cât şi inspiratorilor săi, să citească şi el şi ei - dacă n-au citit încă - această istorie spre a se convinge măcar acum la urmă ce adevăr au batjocorit. Şi ce jertfă sfântă au călcat în picioare. Sunt convins că dacă le-ar fi cunoscut mai dinainte - oricât de înrăit ar fi fost sufletul lui, şi-ar fi tăiat mai degrabă mâna dreaptă decât să fi făcut cu ea păcatul acesta de a scrie ce a scris.
În ce mă priveşte pe mine, de acum pot să trăiesc şi să mor liniştit oriunde şi oricând căci apărarea cauzei Oastei Domnului şi a Lucrării lui Hristos pentru care am trăit şi am suferit şi eu de când mă ştiu în ea, - este astăzi cunoscută pe deplin şi puternic în lumea întreagă. Sunt fericit că mi-am putut împlini legământul pe care l-am pus înaintea Domnului şi Dumnezeului nostru în ziua naşterii mele duhovniceşti. Şi înaintea părintelui meu sufletesc Iosif Trifa în ziua morţii sale trupeşti. Cauza şi adevărul Oastei Domnului se găsesc temeinic încredinţate în Mâinile Puternice şi Iubitoare ale Marelui ei Conducător şi Împărat Isus Biruitorul. Numele Lui Cel Sfânt Îl poartă şi ea în numele ei. Şi din pricina Acestui Nume Sfânt al Lui care este peste ea, El o va ocroti şi o va îndruma cu putere şi măreţie şi mai departe cum a dus-o şi a condus-o şi până acum, - până la biruinţa finală a Lui şi a ei.
Slavă veşnică Ţie Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos, care eşti Acelaşi Ieri, Azi şi în Veci.
Amin.
Slăvit să fie Domnul!