Cap. 9 - Adevărurile mormântului nemuritor
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 4
„Oriunde-aş fi de-orice Rusalii
să vin în trup, ori duh ori vis
să-mbrăţişez cu flori şi lacrimi
mormântul sfânt, - cum i-am promis
şi-aici, - un suflet cu-nfrăţirea
să-mi reînnoiesc cu foc şi dor
un legământ până la moarte
lâng-un mormânt nemuritor...”.
De trei ori până acum mă hotărâsem să pun punctul final acestei istorisiri când ici când colo, - dar de fiecare dată, altceva nou şi puternic a intervenit pentru a mă sili să-ncep iarăşi. Starea grea a sănătăţii mele, ca şi vitregia anilor la care am ajuns părea că azi, că mâine va pune capătul aşteptat al lacrimilor şi al condeiului meu... Apropierea grabnică a sfârşitului pe care mi-l simţeam undeva pe foarte aproape credeam că nu-mi va mai aduce nici un eveniment vrednic să-l mai consemnez aici. Că nu am a mai aştepta de acum decât sfârşitul acestei vieţi, sfârşit care începe să-mi pară că prea întârzie neobişnuit de mult. Iată am acum aproape şaptezeci de ani - şi mai că nici nu-mi dau seama cum au trecut aşa de repede tocmai aceşti din urmă patruzeci de ani - cei mai grei.
Dar evenimentele vin din ce în ce tot mai noi şi mai încărcate de conţinut împingând tot mai puternic înainte desfăşurarea luptei noastre sfinte, mereu tot mai frumoase şi mai angajate.
Acum numai Singur Domnul ştie ce ne mai aşteaptă chiar în viitorul cel mai apropiat şi ce întorsături vor mai lua lucrurile cu privire la noi. Niciodată până acum parcă n-am fost atât de conştient şi de puternic angajaţi în lupta cu forţele potrivnice lui Dumnezeu. Potrivnicul nostru Satana parcă n-a fost nici el niciodată atât de puternic concentrat şi de atent numai asupra noastră ca acum. Dar nici Domnul nostru Isus n-a lucrat parcă ca acum atât de vizibil şi de direct pentru noi.
Fraţii sunt ţinuţi peste tot, foarte îndeaproape sub observaţia autorităţilor. Convorbirile noastre telefonice, corespondenţa poştală, deplasările fraţilor lucrători ni le simţim sever şi permanent controlate. Au loc din timp în timp amenzi, anchete, ameninţări. Au fost din nou confiscate alte Biblii, cărţi şi caiete cu cântări, casete şi benzi cu meditaţii, vorbiri, rugăciuni şi cântări frăţeşti, corespondenţa şi orice alt material religios ce putea fi găsit. Mai ales cele în legătură cu mine şi cu lucrările mele. Sunt căutate toate cărţile şi manuscrisele mele şi oriunde sunt găsite sunt confiscate, iar cei la care s-au aflat sunt cercetaţi îndeaproape despre tot ce ştiu în legătură cu mine. Toţi fraţii sunt convinşi şi se îngrijorează că din nou mi se pregăteşte iarăşi un proces.
Dar în acelaşi timp, în mare Lucrarea Domnului merge înainte. Nunţile nu se mai fac cu chemări şi vestiri publice ca înainte tocmai pentru a nu se afla prea repede despre toate de către cei ce ne urmăresc, dar şi pentru a nu se aduna mulţimi prea mari de fraţi şi de surori, ca să nu le dăm prilej să ne facă iarăşi alte necazuri, să ne acuze de provocări sau să bruscheze pe fraţi.
Toate prilejurile de adunări pentru botezuri, nunţi, aniversări şi chiar înmormântări şi parastase care înainte erau folosite din plin pentru mari strângeri frăţeşti - am început iarăşi să le facem mai restrânse, pe zone mici, pentru a evita marile aglomerări şi amenzi. Dar fraţii s-au înmulţit aşa încât chiar în mod restrâns se adună îngrijorător de mulţi. Mai ales tineret. Lucrul acesta este cu atât mai îmbucurător pentru Domnul cu cât este mai îngrijorător pentru potrivnicul Lui.
Din cauză că se vede clar că este o tot mai puternică participare a tineretului la adunările Oastei Domnului, atacurile împotriva noastră prin presă se înmulţesc şi în număr şi în intensitate, crescând în ură şi în vrăjmăşie. Sunt inventate împotriva noastră tot felul de învinuiri mincinoase şi grave, fără ca nimeni să se simtă obligat să dovedească măcar cât de puţin cu fapte concrete acuzele care ni se aduc. Ori să ni se dea nouă posibilitatea a ne apăra în coloanele aceleaşi prese de aceste învinuiri. Nu numai ziarele centrale ci chiar şi cele judeţene publică tot felul de hule, jigniri şi calomnii împotriva noastră.
Diferitele cărţi şi publicaţii ale Bisericii oficiale, publică şi ele la fel cu celelalte diferite şi grave denaturări şi invective despre noi. Oameni total neinformaţi sau rău informaţi, fac fără nici un respect faţă de adevăr sau frică de Dumnezeu, tot felul de afirmaţii stupide şi tendenţioase despre noi. În privinţa asta mulţi din cele două autorităţi ale celor două instituţii din care ne tragem ca nişte copii din părinţii lor, se întrec care mai de care în a se purta cât mai rău cu noi. Parcă n-am fi copilul născut din coapsele acestui popor şi din sânul acestei biserici!...
Se vorbeşte de tot felul de măsuri aspre împotriva unor fraţi şi a unor adunări pe plan local ca şi împotriva Oastei Domnului în întregime - şi a mea în special. Sunt sfătuit din nou în taină şi cu teamă de către cei ce se îngrijorau de soarta mea să nu mă deplasez pe orice drum singur... Să nu mă duc la orice medic, să nu iau masa oriunde şi cu oricine...
Ziarul „Scânteia Tineretului” îndeosebi, departe de a înceta atacurile lui împotriva noastră, - le şi mai înteţeşte. În afară de acesta, cum am mai spus - şi poate îndemnat de exemplul lui, sar şi altele mai mici din diferite părţi să ne muşte cu colţi tot mai ascuţiţi, luându-se adeseori la întrecere. Mai ales revistele şi publicaţiile tineretului. E de la sine înţeles că toată această campanie de discreditare dezlănţuită împotriva noastră este tocmai din pricina marii afluenţe a tineretului, a studenţilor şi a elevilor în general spre Dumnezeu şi spre adunările Oastei Domnului pentru a-i îndepărta pe aceştia de Hristos - şi spre a-i împiedica pe alţii să nu vină la El. Ne aşteptam mereu şi la altceva mai direct şi mult mai dur. Îndeosebi eu personal eram făcut foarte serios atent chiar şi în siguranţa vieţii mele.
Numai Dumnezeu ştie cât de adevărate erau toate aceste avertismente.
Deşi în adunările noastre nu s-a spus niciodată nici un cuvânt sau vreo aluzie vătămătoare nici împotriva stăpânirii pământeşti nici împotriva autorităţii bisericeşti ci dimpotrivă, am repetat mereu nu numai în rugăciunile ci şi în vorbirile noastre să cerem binecuvântarea lui Dumnezeu şi supunerea oamenilor faţă de acestea. Totuşi nimeni în afară de Dumnezeu şi fraţi n-a ţinut seama de acest lucru bun.
Deşi am îndemnat de fiecare dată, repetând poruncile Evangheliei la munca cinstită, la viaţa cumpătată, la hărnicie, la economie, la supunere şi respect faţă de legile şi conducătorii statului şi Bisericii, - iată că totuşi suntem învinuiţi de apartenenţe şi activităţi politice străine şi antisociale. Pe care niciodată nu numai că nu le-am avut nici unii dintre noi, dar le-am condamnat cu glas tare şi sincer, la toţi cei care ar putea să le aibă. Mai ales eu, cel mai direct învinuit, - de la începutul meu în Oastea Domnului şi de la începutul vieţii mele am fost total străin de astfel de lucruri şi împotriva mea. În toate rugăciunile noastre chiar şi de acasă nu numai din adunări ori din biserici, noi mijlocim cu sinceritate înaintea lui Dumnezeu totdeauna, pentru mai marii ţării noastre şi ai Bisericii noastre, pentru că aşa ne învaţă şi ne porunceşte Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, pe care noi cu teamă sfântă dorim să-L ascultăm.
Şi totuşi iată că suntem mereu socotiţi ca „nişte răufăcători, ca o grupare anarhică de indivizi fără căpătâi şi fără conştiinţă care şi-au pierdut până şi calitatea de om” - lucruri total neadevărate şi imposibil de dovedit.
De pildă, după o serie de alte articole calomnioase, cu referire directă şi insultătoare la adresa Oastei Domnului cât şi a mea personal acelaşi ziar „Scânteia Tineretului” ne-a închinat o întreagă pagină sâmbătă 25 iunie 1983 (chiar sâmbăta Rusaliilor) publicând în pagina „Sensul Vieţii” următoarele articole de alte grave calomnii şi răstălmăciri la adresa noastră. Le reproducem pentru acelaşi motiv pentru care l-am reprodus şi pe celălalt dinainte. Iată-le:
„Cui foloseşte?”
Este bine cunoscut prestigiul de care se bucură în lume literatura, arta, într-un cuvânt cultura românească, fapt ce contribuie în mod deosebit la mai buna cunoaştere şi apropiere a poporului român de alte popoare. Temeiurile sunt multiple dar un rol deosebit îl joacă faptul că valoarea artei şi culturii noastre clasice şi contemporane rezidă în capacitatea lor de a ridica la dimensiunile universalului datele esenţiale ale fiinţei noastre naţionale, esenţa însăşi a spiritualităţii româneşti, impresionanta facultate de a aduce „peste codri, peste punţi / peste ape peste munţi” mesajul de omenie, adevăr, dreptate, libertate şi pace al acestui neam. Iată însă că din păcate se mai întâmplă că pe anumite meridiane, din raţiuni mai mult sau mai puţin obscure, anumite cercuri interesate în diversiuni net reacţionare să ignore valorile reale ale culturii noastre naţionale şi într-o flagrantă şi falsă opoziţie cu acestea, încearcă să acrediteze nişte aşa-zise „valori”, de fapt obscure fără nici o valoare, emanând de la indivizi de cea mai joasă şi dubioasă calitate morală şi intelectuală, care în schimbul unui blid de linte sunt dispuşi să se pună în slujba unor oficine din Occident devenind nişte lamentabile unelte în activitatea de diversiune politico-ideologică îndreptate împotriva ţărilor socialiste, - în cazul de faţă împotriva ţării noastre.
De pildă, nu demult, dintr-o ţară vestică a bătrânului continent ne-a venit ştirea că „poetul român” Traian Dorz (?!?) ar fi primit un premiu din partea unei aşa-zise „fundaţii particulare” - propus fiind - să vezi şi să nu crezi - de către „admiratorii săi creştini” pentru (aţi ghicit?) „un înalt grad de curaj” sau mai exact spus „curajul şi lupta sa în cadrul mişcării religioase „Oastea Domnului”. Şi ca să nu existe nici un dubiu, numit-am „expunere de motive” specifică expres (cităm!) Traian Dorz şi-a dedicat întreaga viaţă criticării în mod deschis (s.n.) a regimului comunist din România...
Aşadar asta era! Lăsând la o parte inexistenta „valoare a operei poetice a lui T.D. (în această pagină conf. univ. dr. Petre Bieltz o radiografiază cu maximă atenţie şi precizie) câteva precizări sunt necesare:
În primul rând Oastea Domnului nu este nicidecum o simplă grupare religioasă ci mai degrabă o veche grupare anarhică de indivizi fără căpătâi şi fără conştiinţă care în trecut au servit cu fidelitate la hotarele legionare, iar acum acţionează cu scopuri declarat antisocialiste şi antipatriotice, motiv pentru care ea nici nu este recunoscută de legile statului nostru.
În al doilea rând T.D. aşa intitulat „şef spiritual” al Oastei Domnului, este un veritabil mercenar al fanatismului cu un trecut legionar notoriu şi cu o la fel de notorie activitate anticomunistă (pentru mai multe amănunte facem trimitere la art. „Mercenarii fanatismului” apărut în „Scânteia Tineretului” din 3 februarie 1983 pag. a 2-a).
Probabil că acesta a şi fost adevăratul motiv pentru care T.D. este recompensat.
Aşadar nici tu poezie, nici tu poet. Nu ştiu în ce constă valoarea propriu-zisă a premiului, dar ştim că în loc să acrediteze o realitate care de fapt nici nu există, el reuşeşte în mod strălucit să discrediteze, dacă mai era nevoie, un ins demult compromis, cu o activitate care nu poate trezi fiecărui om cinstit şi de bună credinţă decât dispreţ şi oprobiu.
Aşa încât stai şi te întrebi: cui folosesc asemenea jalnice tertipuri? Fiindcă este limpede, literaturii, artei şi culturii adevărate, cauzei păcii şi prieteniei între popoare, libertăţii şi demnităţii omului, în nici un caz.
Vechi minciuni pentru noi credincioşi
Pescuitori în apele tulburi ale diversiunii
Mi s-a întâmplat un lucru cu totul aparte. Am întâlnit o carte de aproape cinci sute de pagini cu titlul „Osana-Osana”, - trebuie să o recunoaşteţi cel puţin deosebit. Spun aşa ceva că, după cum majoritatea cititorilor o ştiu, Osana (la plural „Osanale”) reprezintă un cuvânt de exagerată preamărire, utilizat de regulă în scrieri religioase cu sensul de mărire, laudă, slavă.
Surprizele sau mai degrabă ciudăţeniile pe care ni le oferă această carte nu se reduc nici pe departe la atâta. Ca dovadă iată câteva aspecte care cred că nu ar putea fi neglijate tocmai pentru că ele probează fără nici o putinţă de tăgadă, nu numai sensul profund nociv al textului în sine dar şi intenţiile neîndoielnic perfide ale lui Traian Dorz, autorul acestei cărţi care cuprinde în totalitate versuri cu un conţinut mistic explicit. Un prim aspect în măsură a ne dezveli adevăratul sens al intenţiilor autorului relevă chiar subtitlul pe care îl poartă cartea: „Cântări şi poezii pentru cei mai buni copii”.
Folosind un asemenea subtitlu - dedicaţie, mai ales prin selecţia pe care o face acest subtitlu (nu pentru orice copii ci doar pentru cei mai buni) Traian Dorz îşi dezvăluie de la început intenţiile sale nemijlocit persuative, adică dorinţa sa de a crea, de a construi prin intermediul celor scrise în paginile cărţii convingeri, atitudini, dorinţa sa de a modela conştiinţa într-un fel bine determinat şi amănunţit premeditat. Privită în perspectivă fiecăreia din paginile cărţii, ca un argument suplimentar pentru caracterul profund dăunător al intenţiilor ascunse ale lui Traian Dorz, cităm alte două particularităţi ale cărţii aflate în discuţie, esenţiale pentru a înţelege exact de ce natură sunt scopurile urmărite de autor mai ales prin corelarea acestor particularităţi, cu aspecte mai sus evidenţiate. Pe de o parte avem aici condiţiile grafice, deloc de ignorat în care cartea ni se prezintă şi când afirmăm aceasta nu ne gândim doar la titlu de literă şi la aranjarea textului în pagină, la calitatea deosebită a hârtiei, la culorile folosite la ilustraţiile care însoţesc fiecare poezie în parte, ci ne referim mai ales la conţinutul mistico-pastorist al acestei ilustraţii.
Pe de altă parte cartea lui Traian Dorz are şi o altă caracteristică mai rar întâlnită: nu se precizează nicăieri editura, anul apariţiei, şi tot nicăieri nu apare nici măcar într-o formă codificată specificarea că drepturile de reproducere a textului sunt rezervate. Asemenea omisiuni par de-a dreptul surprinzătoare în primul rând că este evident că această carte a văzut lumina tiparului într-o ţară străină.
La o privire cât de cât atentă însă omisiunile semnalate nu sunt deloc surprinzătoare, ci de-a dreptul fireşti. Neîndoielnic că dacă nu s-a pus deloc problema recuperării fondurilor, necesitatea pentru tipărirea cărţii, s-a scontat pe faptul că aceste fonduri vor fi compensate prin influenţa negativă pe care cartea lui Traian Dorz o va avea prin deformarea convingerilor, a conştiinţei, a cât mai mulţi copii, a cât mai mulţi tineri din ţara noastră. Avem aici încă o probă pentru faptul că în contextul actualelor confruntări ideologice, propaganda reacţionară nu face nici un fel de rabat, atunci când se urmăreşte subminarea eforturilor de formare a unei conştiinţe socialiste revoluţionare, eliberată de orice formă de misticism, caracterizată de o viziune realist-ştiinţifică despre lume şi viaţă.
Alături de sensul real pe care îl poartă sub forma unei provocări aruncată retoric, sub titlul cărţii lui Traian Dorz alături de condiţiile grafice în care a apărut această carte „omisiunile” la care ne-am referit sunt încă o dovadă destul de clară că numai bune intenţiile lui Traian Dorz nu sunt. Mai mult dacă ne gândim şi la faptul că odată tipărită cartea, s-a încercat de către cetăţenii străini introducerea ei în ţară pe căi nelegale, rezultă cu necesitate că prin conţinutul ei cartea lui Traian Dorz ascunde şi alte scopuri decât cele religioase. Nu este un secret pentru nimeni că în ţara noastră pot fi tipărite în condiţiuni absolut normale cărţi creştine şi că există magazine speciale în care oricine dacă doreşte poate cumpăra literatură cu conţinut religios, ca şi diferite alte obiecte de cult. Este aici o dovadă grăitoare că statul nostru garantează în fapt libertatea credinţei pentru oricare din cetăţenii săi. Iată de ce ni se par cu totul fireşti întrebările: oare pentru ce motiv cartea lui Traian Dorz a trebuit să fie tipărită undeva în afara graniţelor ţării şi ce anume a făcut ca pentru aducerea ei în ţară ca şi pentru difuzarea ei să fie aleasă o cale ascunsă?
Răspunsul la aceste întrebări vine de la sine, iar analiza cât de cât atentă a conţinutului real purtat de poezioarele din cartea lui Traian Dorz, nu mai lasă nici un fel de îndoială asupra scopurilor pe care le serveşte în mod deliberat T.D. împreună cu toţi aceia care stau în spatele său. Ei bine, sunt suficiente şi câteva exemple de idei specifice cărţii lui Traian Dorz, desprinse din poezii alese la întâmplare, pentru a ne risipi şi cea mai mică umbră de îndoială că, în cartea aceasta religiozitatea explicită a textului este doar un mijloc pentru a strecura idei care servesc nu omului în sine ci unor cercuri burgheze reacţionare care în înverşunarea lor anticomunistă nu se sfiesc să recurgă la o serie de mijloace, inclusiv la diversiunea ideologică sub masca credinţei.
Astfel nu puţine sunt poeziile în care Traian Dorz încearcă să strecoare în mintea copiilor o teamă nedefinită, menită să-i deruteze, să le slăbească rezistenţa spirituală în scopul de a-i captura mai uşor şi cât mai temeinic posibil în plasa unei credinţe oarbe. În acest sens Traian Dorz aruncă celor mai mici diferite ameninţări cum ar fi de pildă vechea ameninţare cu iadul pentru cei necredincioşi dar nu direct ci cu o oarecare dibăcie retorică. Astfel T.D. încearcă să transforme viaţa copilului ce nu s-a lăsat convins de spusele sale într-un permanent coşmar (scapă sau nu de iad? - s-ar întreba cel mic). Ar putea să fie evitat un asemenea coşmar? Da, o spune T.D. dar numai cu o anumită condiţie: credinţa oarbă: „Pe Isus dacă Îl ai - spune el copilului - scapi de iad şi vii în rai...”
Nu este deloc lipsit de înţeles să vedem ce este iadul în viziunea lui T.D. Adâncind comparaţia, textul a două poezii în discuţie mi se pare edificator. În prima din ele spune: „Cerul vrea copii cuminţi / însă lumea vrea şi morţi / Domnul vrea să fii în rai / iar Satan să fii murdar” (N.n. citate voit greşite şi fără înţeles). Iată deci că li se atrage atenţia celor mici că lumea reală este asemenea cu iadul. Pentru a ne convinge că lumea în care muncim şi trăim este prezentată copiilor de către T.D. drept iad, drept sursă a păcatului, vom cita din a doua poezie câteva versuri care iau forma unei invocări: „Apără Isus Iubit / tineretul Tău supus / că-ndârjite vin ispitele (iar greşit n.n. ) pregătite a-l lovi” - şi continuă T.D.: „Ţine-n lumea de păcat / tineretul Tău curat”. Domnul T.D. nu ne spune de unde vin „ispitele îndârjite” şi nici de cine şi în ce fel sunt „pregătite”, dar din context reiese clar că străduinţa sa întru sucirea minţilor tinere se petrece pe fondul unui atac perfid şi duşmănos, la adresa ţării în care trăim şi muncim.
Acelor copii şi acestor tineri le mai spune T.D. că există locuri pe glob în care trăiesc copii chinuiţi, lipsiţi de cele mai elementare condiţii de trai. Dar să nu credeţi că T.D. se gândeşte la căi şi mijloace pentru lichidarea subdezvoltării care agravează viaţa a milioane de copii din numeroase ţări aflate până mai ieri sub jugul colonial. Nu. T.D. adoptă o cu totul altă atitudine. El găseşte de cuviinţă să ne informeze că „Dumnezeu este Fiinţa celor chinuiţi” şi ca atare ajunge la concluzia după care „suferind cu dânşii (adică cu cei chinuiţi suntem fericiţi!?!”).
Care va să zică nu luptele pentru înlăturarea gravelor inegalităţi de tot felul, în primul rând a exploatării celor săraci de către cei bogaţi care reprezintă cauza reală a suferinţelor, a foametei care bântuie ca un groaznic flagel întinse teritorii ale globului şi care curmă viaţa a milioane de copii din ţările sărace ci îndemnul „suferiţi şi voi cu aceşti copii”, dar cum altfel decât psihologic, prin autosugestie?
De ce cere aceasta Traian Dorz? Simplu. Pentru că dacă suferiţi, atunci nu atingeţi în nici un fel interesele cercurilor capitaliste care au promovat sistematic şi continuă să promoveze exploatarea ţărilor subdezvoltate, a celor sărace, iar T.D. nu vrea ca tocmai interesele acestor cercuri să le lezeze din moment ce el însuşi se află în slujba acestor cercuri.
Dincolo de acestea cartea lui T.D. conţine şi alte inerţii. Aşa de pildă, după ce într-un loc ni-L prezintă pe Dumnezeu ca pe un neputincios, el scrie textual: „Aceluia ce nu ascultă / nici Dumnezeu n-are ce-i face” şi care sub forma unui manifest „mai tare, mai tare luptaţi / trăiţi pentru Domnul, muriţi pentru El...” va să zică T.D. nu neagă orice luptă. Dacă atunci când este vorba de nedreptăţi el ne cere doar să suferim, ne pretinde totuşi să luptăm pentru o himeră, pentru un personaj ireal, rod al speculaţiei mistice şi al obscurantismului. Până însă a ne cere să şi murim pentru acest personaj despre care am mai spus cum s-a putut vedea că nu e chiar a toate putincios. Apoi ce Dumnezeu poate fi acela în numele căruia trebuie să sacrifici viaţa, bunul cel mai de preţ?
Iată cum ajunge T.D. să se încurce zilnic în propriile sale iţe. Cartea lui T.D. nu e deci nici pe departe o carte creştină, ci o încercare clară de a perverti conştiinţele tinere, de a crea o diversiune ideologică în rândurile tineretului, făcută în serviciul cercurilor burgheze reacţionare, anticomuniste şi antiumaniste din Occident pentru a oferi reprezentanţilor acestor cercuri o eventuală posibilitate de a pescui în ape tulburi...”
Conf. univ. dr.
PETRE BIELTZ.
Nu ştiu cât este de adevărat şi cât este minciună din cele scrise cu privire la premiul care mi s-ar fi acordat „de către o fundaţie particulară din străinătate” pentru cartea mea „Osana-Osana” - despre care am scris altădată cum s-a tipărit. Eu personal, până astăzi n-am primit nimic. Şi nu am aflat de nicăieri ceva despre aceasta. Dar cum sunt obişnuit cu tot felul de minciuni şi invenţii din partea lor, n-ar fi de mirare să fie şi asta tot o invenţie, ca să mă poată batjocori şi acuza din nou. Dar chiar dacă ar fi un adevăr acest premiu, eu cred că faptul când cineva din străinătate apreciază atât de mult pe unul din neamul tău pentru lucrări pe care nu oameni dintr-o ţară din lumea a treia, din Africa ori din Asia ci din una din cele mai avansate ţări şi culturi, le consideră opere de valoare deosebită, - chiar acest fapt ar trebui să-l bucure pe orice fiu al acestui neam. Fiindcă cinstea aceasta se răsfrânge asupra tuturor...
Poate însă că atât Cionof cât şi Bieltz a căror nume nu prea sună româneşte n-au de ce să se bucure prea tare de acest adevăr.
Totuşi cât de multă rea-credinţă dovedesc aceşti doi oameni dacă dintr-o carte cu 400 de pagini nu pot găsi decât 2-3 versuri reproduse şi acestea trunchiat şi greşit - pretabile la interpretarea tendenţioasă şi căutată, spre a le justifica injuriile neputincioase şi rurale.
Dar ura neputincioasă îl împiedică pe nenorocitul care o are de la orice bucurie sinceră şi curată. O, dacă s-ar trezi din această beţie a urii chinuitoare nenorocitul care o are - câte bucurii minunate şi frumoase ar fi putut afla în acea minunată carte atât de îndrăgită de toţi copiii şi părinţii sănătoşi. Poate însă că cei care au călcat-o în picioare n-au nici unul copii. Şi atunci sunt şi mai de înţeles, dar şi mai de plâns.
Interesant însă că exact în acelaşi ziar pe cealaltă pagină a aceleaşi foi din mijlocul ziarului pe care se publicau aceste atacuri împotriva mea pentru premiul pe care l-aş fi primit din Occident era un reportaj cu fotografie în care se făcea o altfel de apreciere pentru o altfel de premiere dată dintr-o ţară din Asia unui alt fiu al patriei noastre. Dar despre această distincţie era scris în modul cel mai elogios... Acela era cel mai mare, pe când eu eram cel mai mic... De ce oare? - mă întrebam şi eu. Cui foloseşte această ură şi nedreaptă părtinire cu care se poate scrie aşa urât despre una şi aşa frumos despre cealaltă.
Iată cât de îngust şi de necinstit poate judeca un om pe Dumnezeu, chiar şi în cele mai evidente şi mai clare lucruri. Şi cum respinge ura chiar şi cele mai frumoase adevăruri, măcinându-se singură pe sine ca oţetul acru care îşi macină vasul în care este pus.
Mulţi fraţi mi-au cerut voie să le răspundă ei în locul meu celor de la acest ziar şi de la altele care au mai scris astfel de lucruri batjocoritoare. Unora le-am spus: scrieţi-le. Altora le-am zis: mai bine să vă rugaţi şi voi cu mine pentru iertarea şi mântuirea lor ca nu cumva acest cumplit păcat să se răzbune pe copiii lor, pe familia şi urmaşii acestora, cum s-a mai întâmplat şi cu alţii, căci Dumnezeu nu doarme nici nu uită. Şi de cele mai multe ori nu plăteşte numai părintele vinovat, ci copilaşul lui cel nevinovat. Ca să vadă părintele păcătos cât de mult suferă şi Dumnezeu când este chinuit un copilaş nevinovat al Lui.
Cred că mulţi le-au scris, dar şi mulţi s-au rugat, mai ales pentru copiii nevinovaţi ai celor răufăcători. Căci spune Cartea Veşnică un adevăr greu: Părinţii mănâncă aguridă, iar copiilor li se strepezesc dinţii (Ier. 31, 29). O, de s-ar îngrozi de asta toţi cei ce lovesc cu neruşinare nebunească în Dumnezeu şi în tot ce este al Lui.
Chiar a doua zi după apariţia acestui articol reprodus mai sus, Dumnezeul nostru Puternic şi Fericit ne arăta, lângă mormântul nemuritor al marelui nostru părinte şi înaintaş Iosif Trifa de la Sibiu, una dintre cele mai puternice, minuni şi binecuvântări a Lui. O bucurie negrăită şi strălucită avem la aceste Rusalii neuitate ale anului 1983. Cum avea de grijă Domnul sfidând pe batjocoritorii Lui şi ai noştri, să ne dea tocmai în ziua de Rusalii, când aceşti prigonitori ieşeau în lume cu batjocurile lor, - nouă Duhul Sfânt ne revărsa nişte bucurii cereşti.
După cum se ştie, la mormântul părintelui nostru pelerinaje în cimitirul de la Sibiu, se fac anual două mari adunări frăţeşti. Unul în ziua de 12 februarie (ori în duminica cea mai apropiată de această dată) când comemorăm ziua trecerii sale la Domnul. Iar al doilea pelerinaj de sărbătoarea Rusaliilor, în ziua Pogorârii Duhului Sfânt, Zi care a fost decretată de părintele Iosif ca Praznic al Oastei Domnului, căci - zicea el - Oastea Domnului este răsadul Duhului Sfânt. De aceea el a lăsat ca un testament spiritual ca-n ziua aceasta în fiecare an să vină fraţii la mormântul său pentru reculegere şi îmbărbătare.
De Ziua acestor Rusalii care în acest an se sărbătorea în 26 iunie hotărâsem cu câţiva fraţi şi surori un parastas cu daruri, colăcei şi lumânări la mormântul părintelui. După bunul şi străbunul nostru obicei. Era şi o datorie a noastră creştinească faţă de memoria părintelui nostru şi a celor din familia lui şi a noastră, dar şi respectarea unui procedeu frumos şi biblic după cum spune la Matei 10, 42 şi la Marcu 9, 41.
Am hotărât deci cu aceşti fraţi şi cu familia trupească - urmaşii părintelui Iosif, Jenica, văduva lui Titus şi Cristina şi Iulia, fiicele ei, să ne pregătim pentru o rugăciune deosebită chemând şi pe părintele locului, care împreună cu alţi fraţi preoţi din Oastea Domnului, să facă o slujbă obişnuită de rugăciune la mormânt - la încheierea programului adunării frăţeşti. Cam după ora 12. La această slujbă noi toţi cei prezenţi vom însoţi cântările preoţeşti cu glasurile şi cu lacrimile noastre.
Se obişnuieşte, cum am spus, ca în aceste ocazii să se dea celor prezenţi în numele omului neprihănit în memoria căruia se face rugăciunea aceasta, câte o pâinişoară şi o lumânare care se aprinde în timpul slujbei, ca un simbol al participării noastre la rugăciunea şi reculegerea aceasta.
Toate acestea le-am pregătit din timp. Dar socotind după toţi anii de până acum când participaseră cel mult până la 200 de fraţi - ne-am sfătuit ca de data aceasta să ne pregătim cam pentru 300 de fraţi... Mai bine să rămână ceva, decât să nu ajungă - am zis noi. Şi aşa am făcut.
Dar când în dimineaţa de Rusalii noi am mers la mormânt, după cum ne pregătisem, acolo am aflat sosiţi de seara, de noaptea, de acum de dimineaţa, o mare mulţime de fraţi şi surori. Erau cel puţin 1.000 de suflete şi încă mai veneau, mai veneau grupuri-grupuri, pe jos, cu maşini, cu autobuze. Era şi un timp frumos, cu cerul întreg senin, cu un aer sărbătoresc şi unic.
O, ce mari minuni face Domnul Dumnezeul nostru pentru Lucrarea Sa şi pentru alesul Său. Ni se umpleau sufletele de lumină şi de putere cum trebuie să fi fost numai sufletele sfinţilor apostoli în Ziua celei dintâi Cincizecime creştine. Era un vuiet ca atunci.
Şi mormântul acesta nemuritor, care este atât de proaspăt şi vorbeşte atât de puternic, este acoperit cu flori şi lacrimi, ca-n prima lui zi.
Florile şi lacrimile nu se usucă şi nu se vor usca niciodată de pe acest mormânt.
Ce deosebire între mormântul părintelui Iosif şi între cele ale marilor lui prigonitori.
Ale acelora sunt acoperite de uitare ori de bălării, fără să le mai caute cu dragoste nimeni niciodată, pe când al părintelui, iată aproape după 50 de ani, ce de feţe strălucitoare are în jur, ce ochi înlăcrimaţi, câte mâini ţinând fiecare câte un mănunchi de flori, pentru acest mare profet al lui Dumnezeu care ne-a făcut fiecăruia din noi binele cel mai mare şi mai de neuitat. Ce minunate sunt adevărurile şi învăţămintele acestui mormânt nemuritor.
Iarăşi, peste 80% dintre cei prezenţi sunt tineri în jur de 20 de ani. Tineret frumos, sănătos, entuziast şi fericit, dar mai ales curat în toată înfăţişarea şi fiinţele lor pline de prezenţa lui Hristos. O ce viitor fericit pregăteşte Dumnezeu prin acest tineret curat şi nobil neamului nostru şi familiei noastre duhovniceşti.
Tinerii noştri fraţi inteligenţi şi pricepuţi, au pregătit îndată o staţie de amplificare fără care vorbirile n-ar fi putut fi auzite nici de un sfert din ascultători, marginile adunării fiind departe. Şi astfel de la ora 7 dimineaţa când a început programul cu rugăciune şi cântare - şi până după ora 12 s-au perindat prin faţa microfonului pe lângă crucea părintelui nostru mulţi vorbitori, declamatori şi cântăreţi, însufleţind măreaţa adunare peste care Duhul Sfânt turna din belşug puterea şi harul Său prin cele mai înflăcărate şi frumoase poezii, cuvântări şi imnuri sfinte. Programul acesta transmis de puternica staţie se auzea până departe - şi o mulţime de străini atraşi din toate părţile umpluseră cimitirul până departe, ascultând cu evlavie şi cutremur minunatele cuvinte ale lui Dumnezeu.
Am văzut aici fraţi şi surori veniţi acum din toate judeţele ţării, - după mulţi-mulţi ani în care venisem aici doar câte 2-3 suflete - şi acestea cu atât de mari riscuri şi primejdii, pentru câteva minute. Iar azi, Dumnezeul nostru, ce mulţi suntem! Niciodată de la 16 februarie 1938 când a fost înmormântat aici acest sfânt al lui Hristos, - n-am mai văzut aici un atât de mare număr de suflete. Nici n-am petrecut un atât de îndelungat timp şi sub atât de mari revărsări ale Harului de Sus ca acum.
M-am uitat la cei prezenţi până unde i-am putut vedea şi recunoaşte şi în afară de 4 sau 5 care mai fuseseră aici şi în 1938 - părintele Vladimir, fr. Opriş, fr. Leon Andronic, fr. Bucur, - toţi ceilalţi, dar absolut toţi erau noi şi tineri.
Erau alte feţe, dar pe ele aceeaşi lumină. Alte inimi, dar în ele acelaşi foc. Alţi ochi, dar în ei aceleaşi lacrimi. Alte trupuri, dar în toţi acelaşi duh. Alte voci, dar aceeaşi cântare. Alte glasuri, dar acelaşi Cuvânt.
Slavă veşnică Ţie Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor că toate acestea sunt aceleaşi şi sunt aşa numai pentru că Tu eşti Acelaşi şi binecuvântarea prezenţei Tale este aceeaşi. O, cum ştii Tu să lucrezi de minunat şi cum ştii Tu să răspunzi de cutremurător făcând dreptate celor batjocoriţi, chiar în faţa batjocoritorilor lor, care iată nu le mai pot face nimic, cu toată ura lor. Cum ştii Tu să dovedeşti chiar îndată în faţa tuturor celor ce mai au ochi de văzut şi minte de înţeles, care este adevărul cel binecuvântat de Tine şi care este răspunsul pe care îl dai Tu la toţi. Şi celor ce prigonesc, - şi celor prigoniţi de ei.
După toate revărsările cereşti prin cuvântările, declamările şi cântările inspirate puternic de Duhul Sfânt care au răsunat aici timp de atâtea ceasuri prin aceste voci tinere, înaripate şi puternice, a urmat rugăciunea de încheiere a acestei prime părţi din frumosul program desfăşurat în memoria vie şi sfântă a înaintaşului nostru în Hristos... A fost o rugăciune de puternică reînnoire a legământului nostru, ca al celor ce au pus primul lor legământ aici acum 45 de ani, când marii copaci de astăzi erau doar nişte tufari... În afară de aceşti copaci mari şi de aceste morminte multe care nu erau atunci, - totul este şi acum tot atât de viu şi de proaspăt cum era în acel neuitat februarie.
Cât de adevărat este că dragostea lui Hristos este nemuritoare şi că legământul adevărat rămâne statornic pe vecie. Iată aici alte suflete astăzi, dar acelaşi ideal divin ca de atunci. Alte vremuri, dar acelaşi adevăr. Alţi fraţi, dar aceeaşi lucrare înflăcărată şi vie spre trezirea mântuitoare a neamului acestuia - şi poate a multor altora. Spre mântuirea sufletelor noastre şi a multor altora, care vor crede. Este limpede că dacă vreodată va veni mântuirea acestui întreg popor şi renaşterea acestei întregi biserici ele nu vor putea veni decât prin Lucrarea aceasta a Oastei Domnului, aşa cum a revelat-o Dumnezeu prin acest profet al timpului nostru şi al neamului nostru, care a fost acest părinte nemuritor... Dacă nu vor veni în felul acesta, - încă şi încă odată! - s-ar putea să nu mai vină niciodată. Că aşa stau lucrurile în privinţa asta, iată cât de limpede şi de puternic se vede acum şi aici!...
Preotul chemat pentru slujirea rugăciunii a venit tocmai la timp, când se încheiase frumos programul bogat al sărbătorii noastre împreună cu părintele nostru în Hristos. Acest slujitor era unul dintr-o generaţie mai nouă de preoţi ai Sibiului, care nu-l cunoscuse pe părintele Iosif, dar căruia desigur i se spusese de către ceilalţi cu totul altfel decât adevărul despre toate cele petrecute în urmă cu aproape 50 de ani aici în Sibiu cu acest om şi cu această Lucrare. Iar acum el vede şi dimensiunile viziunii acestui profet. A rămas de-a dreptul uimit văzând şi auzind aici ceea ce vedea şi auzea pentru prima dată în viaţa lui. Înflăcărat de focul Duhului Sfânt care îl aprinsese şi pe el, ca pe toţi cei ce erau aici a rostit şi el un cuvânt inspirat spre slava lui Dumnezeu şi zidirea sufletelor. A vorbit adânc mişcat şi puternic pătruns de lumina Rusaliilor, în numele Bisericii pe care o reprezenta, înălţând neobişnuit de frumos numele şi meritele istorice ale părintelui Iosif, neobişnuit de sus şi neobişnuit de clar. În rugăciunile sale împreună cu numele părintelui Iosif a pomenit şi numele mitropolitului Bălan care îl prigonise în ultimii ani ai vieţii trupeşti... Dar aceasta a fost însă o sfântă dovadă evanghelică despre adevăratele noastre simţăminte ascultătoare şi iertătoare, după Cuvântul Sfânt: rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc şi vă asupresc. Acum când totul a trecut demult şi când Domnul învie atât de frumos totul în această fericită şi tânără primăvară duhovnicească, uităm frigul şi noaptea şi acoperim totul cu flori şi cu iubire.
Am aflat că în vremea aceea, pe furiş şi pe margini strecurându-se ca nişte stafii, au fost pe acolo şi cele două umbre de tristă amintire din noaptea chinuitoare a trecutului Oastei Domnului. Una mai veche a lui Secaş şi una mai nouă a lui Moldoveanu. Amândoi la vremea puterii lor, batjocoriseră, fiecare în felul său, unul viaţa, altul mormântul acestui sfânt a cărui lumină în loc să-i înalţe i-a prăbuşit. Acum auzind despre puternica mişcare ce zguduise Sibiul, se strecuraseră, fiecare pe altă parte să vadă ce se petrece aici, pentru că vestea umpluse oraşul ca un vuiet.
Sărmanii de ei, dacă ar fi cunoscut şi ei adevărul şi dacă ar fi înţeles şi ei ce însemna asta pentru propria lor mântuire - ce viitor binecuvântat ar fi putut avea. Ce aproape erau de foc - dar în loc să se încălzească, lovind în el s-au ars. Şi astfel îşi vor chinui mai departe neputinţa urii lor jalnice, în insulte şi în batjocuri cum s-au obişnuit. Până în Ziua când vor fi osândiţi pe veci de insulta şi batjocura îndreptăţită a Judecăţii lui Hristos.
Un frate spunea că Moldoveanu, apropiindu-se pe la margini i-ar fi zis dispreţuitor:
- De când parastas la mormânt?
- De când suntem creştini, - i-a răspuns bine fratele. De când suntem în Oastea Domnului. Şi i-a întors spatele.
- V-aţi făcut un idol din mormântul acesta, - a murmurat el depărtându-se, cum mai zisese şi altădată unor alţi fraţi. Sărmanul - câtă ură meschină şi neputincioasă se zvârcolea în sufletul lui nefericit, îngust şi nerecunoscător. Acest cuvânt îl mai învăţaseră de la el şi alţi bieţi sibieni şi l-au şi spus - atunci când trăiau dominaţi şi ei de orbia lui.
Acum Domnul să-i ierte pe toţi. Dar ce trist este că în suflete ca acestea ura şi diversiunea au nimicit chiar tot ce mai putea fi şi bun în ei cândva, dacă într-adevăr a fost ceva. Căci te gândeşti că din felul cum este în stare un om să-şi împlinească datoria de recunoştinţă faţă de binefăcătorul său, se vede cel mai bine ce nivel duhovnicesc poate avea omul acela. Noi am început să măsurăm gradul de cinste frăţească, de sinceritate ostăşească a cuiva şi după felul de purtare a lui faţă de memoria părintelui nostru. Şi de respectul şi interesul arătat faţă de cercetarea mormântului său... Ce ostaş al Domnului poate fi acela care este străin de aceste sfinte datorii? Şi care nu caută cu evlavie când poate, odată pe an, ori odată pe viaţă - să meargă şi el să pună o floare şi să verse o lacrimă la mormântul acestui mare binefăcător nu numai al neamului nostru ci şi al fiecăruia dintre noi!
La desfăşurarea slujbei religioase răspunsurile au fost date de către toată mulţimea fraţilor prezenţi, având cu toţii lumânările aprinse în mâini - şi dintr-o stare de profundă evlavie. Ce privelişte unică şi înălţătoare era să vezi acest moment solemn. Ce adevăr unic şi minunat ne grăieşte nouă tuturor aici Duhul Sfânt despre memoria şi însemnătatea acestui mare profet al Său şi despre mesajul adus prin el, veşnic viu şi veşnic actual. În toţi ochii aceştia, pe toate feţele acestea vezi strălucind lumina înţelegerii acestora. Şi în toate inimile acestea simţi arzând voinţa împlinirii lor.
La încheierea de la ora 3 după masă, fraţii s-au despărţit după aproape 8 ore de binecuvântate bucurii duhovniceşti. Toţi se îmbrăţişau fericiţi sărutându-se pe lacrimile care şiroiau pe feţele lor. Cât de mult Îi mulţumim Domnului nostru pentru minunea neobişnuită a Sărbătorii şi a Adevărului pe care le trăim. Cine se mai gândeşte acum la negura şi furtuna prin care abia ieri şi până ieri, trecusem cu toţii atât de ameninţaţi. Slăvit să fie Domnul care ne-a adus bucuria. Şi ce bucurie negrăită şi strălucită. Ziua de azi rămâne un hotar de la care începe un şir cine ştie cât de lung de astfel de Sărbători. Când rămâi cu Dumnezeu în scurtele Sale încercări, El îţi deschide după aceea luminosul drum al unor lungi bucurii.
Preaiubit părinte Iosif şi voi toţi sfinţii noştri înaintaşi, bucuraţi-vă şi fiţi fericiţi acum acolo în slava Domnului Isus şi lângă El cu toţi cei care cântă din harfa de aur, pe marea de cristal a Noului Ierusalim. Bucuraţi-vă şi voi acolo ca şi noi aici în această Sărbătoare de Rusalii cereşti - şi lăudaţi-L pe Domnul şi Mântuitorul nostru al tuturor, pe Isus Biruitorul, pentru biruinţa pe care a dat-o El şi astăzi Oastei Sale şi jertfelor noastre. Acesta ce s-a văzut astăzi aici a fost răspunsul Lui la toate ocările şi împotrivirile faţă de noi a vrăjmaşilor Săi care ne prigonesc şi pe noi pentru El, cum L-au prigonit şi pe El pentru noi. Şi cu cât ne vor blestema vrăjmaşii mai mult, cu atât voi sfinţii noştri înaintaşi, rugaţi-vă Domnului nostru pentru noi, ca Dumnezeu cu atât mai mult să ne binecuvânteze. Întorcând spre slava Sa şi spre binele nostru tot răul care ni-l fac ei şi care plănuiesc să ni-l mai facă.
O, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos, fii slăvit şi slăvit în veci şi în veci. Eu închei acest capitol aici la picioarele Tale şi la căpătâiul scumpului meu părinte, profetul şi martirul Tău, azi în ziua când împlinesc 53 de ani din clipa când am pus primul şi veşnicul meu legământ cu Tine.
Te slăvesc şi mă închin Ţie cu o mulţumire şi o recunoştinţă veşnică pentru starea în care am retrăit astăzi revărsarea Duhului Sfânt după urcuşul greu al atâtor ani pe urmele Tale până pe acest Tabor Ceresc unde astăzi, împreună cu toţi fraţii mei Te-am putut privi atât de transfigurat, cum Te-ai arătat cândva ucenicilor Tăi, la fel de transfiguraţi şi ei şi noi.
Pe tot drumul sfânt şi greu pe care poate îl mai avem de parcurs până la intrarea pe Marile Porţi în Strălucita Cetate, Te rugăm să ne întăreşti pe toţi fraţii şi surorile, ostaşii Tăi, pe toţi tinerii şi copiii noştri, pe toţi cei mai vechi şi pe toţi cei mai noi, - să putem înainta mereu mai hotărâţi şi mai vrednici pe urmele Tale şi pe urmele marilor şi sfinţilor noştri înaintaşi. Să mărturisim cu curaj tot mai demn şi mai sfânt de fiecare dată şi în faţa oricui dragostea noastră faţă de Tine. Şi statornicia noastră neclintită faţă de legământul unic pe care Ţi l-am pus.
Ca să vedem atunci cu bucurie Faţa Ta şi feţele alor Tăi, iar Tu să ne primeşti în braţele Tale şi în bucuria Ta împreună cu toţi înaintaşii şi urmaşii noştri cuprinşi de fericirea aceleaşi bucurii eterne, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh.
Amin.
Slăvit să fie Domnul!