Cap. 9 - Adevărurile mormântului nemuritor
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 4
„Oriunde-aș fi de-orice Rusalii
să vin în trup, ori duh ori vis
să-mbrățișez cu flori și lacrimi
mormântul sfânt, - cum i-am promis
și-aici, - un suflet cu-nfrățirea
să-mi reînnoiesc cu foc și dor
un legământ până la moarte
lâng-un mormânt nemuritor...”.
De trei ori până acum mă hotărâsem să pun punctul final acestei istorisiri când ici când colo, - dar de fiecare dată, altceva nou și puternic a intervenit pentru a mă sili să-ncep iarăși. Starea grea a sănătății mele, ca și vitregia anilor la care am ajuns părea că azi, că mâine va pune capătul așteptat al lacrimilor și al condeiului meu... Apropierea grabnică a sfârșitului pe care mi-l simțeam undeva pe foarte aproape credeam că nu-mi va mai aduce nici un eveniment vrednic să-l mai consemnez aici. Că nu am a mai aștepta de acum decât sfârșitul acestei vieți, sfârșit care începe să-mi pară că prea întârzie neobișnuit de mult. Iată am acum aproape șaptezeci de ani - și mai că nici nu-mi dau seama cum au trecut așa de repede tocmai acești din urmă patruzeci de ani - cei mai grei.
Dar evenimentele vin din ce în ce tot mai noi și mai încărcate de conținut împingând tot mai puternic înainte desfășurarea luptei noastre sfinte, mereu tot mai frumoase și mai angajate.
Acum numai Singur Domnul știe ce ne mai așteaptă chiar în viitorul cel mai apropiat și ce întorsături vor mai lua lucrurile cu privire la noi. Niciodată până acum parcă n-am fost atât de conștient și de puternic angajați în lupta cu forțele potrivnice lui Dumnezeu. Potrivnicul nostru Satana parcă n-a fost nici el niciodată atât de puternic concentrat și de atent numai asupra noastră ca acum. Dar nici Domnul nostru Isus n-a lucrat parcă ca acum atât de vizibil și de direct pentru noi.
Frații sunt ținuți peste tot, foarte îndeaproape sub observația autorităților. Convorbirile noastre telefonice, corespondența poștală, deplasările fraților lucrători ni le simțim sever și permanent controlate. Au loc din timp în timp amenzi, anchete, amenințări. Au fost din nou confiscate alte Biblii, cărți și caiete cu cântări, casete și benzi cu meditații, vorbiri, rugăciuni și cântări frățești, corespondența și orice alt material religios ce putea fi găsit. Mai ales cele în legătură cu mine și cu lucrările mele. Sunt căutate toate cărțile și manuscrisele mele și oriunde sunt găsite sunt confiscate, iar cei la care s-au aflat sunt cercetați îndeaproape despre tot ce știu în legătură cu mine. Toți frații sunt convinși și se îngrijorează că din nou mi se pregătește iarăși un proces.
Dar în același timp, în mare Lucrarea Domnului merge înainte. Nunțile nu se mai fac cu chemări și vestiri publice ca înainte tocmai pentru a nu se afla prea repede despre toate de către cei ce ne urmăresc, dar și pentru a nu se aduna mulțimi prea mari de frați și de surori, ca să nu le dăm prilej să ne facă iarăși alte necazuri, să ne acuze de provocări sau să bruscheze pe frați.
Toate prilejurile de adunări pentru botezuri, nunți, aniversări și chiar înmormântări și parastase care înainte erau folosite din plin pentru mari strângeri frățești - am început iarăși să le facem mai restrânse, pe zone mici, pentru a evita marile aglomerări și amenzi. Dar frații s-au înmulțit așa încât chiar în mod restrâns se adună îngrijorător de mulți. Mai ales tineret. Lucrul acesta este cu atât mai îmbucurător pentru Domnul cu cât este mai îngrijorător pentru potrivnicul Lui.
Din cauză că se vede clar că este o tot mai puternică participare a tineretului la adunările Oastei Domnului, atacurile împotriva noastră prin presă se înmulțesc și în număr și în intensitate, crescând în ură și în vrăjmășie. Sunt inventate împotriva noastră tot felul de învinuiri mincinoase și grave, fără ca nimeni să se simtă obligat să dovedească măcar cât de puțin cu fapte concrete acuzele care ni se aduc. Ori să ni se dea nouă posibilitatea a ne apăra în coloanele aceleași prese de aceste învinuiri. Nu numai ziarele centrale ci chiar și cele județene publică tot felul de hule, jigniri și calomnii împotriva noastră.
Diferitele cărți și publicații ale Bisericii oficiale, publică și ele la fel cu celelalte diferite și grave denaturări și invective despre noi. Oameni total neinformați sau rău informați, fac fără nici un respect față de adevăr sau frică de Dumnezeu, tot felul de afirmații stupide și tendențioase despre noi. În privința asta mulți din cele două autorități ale celor două instituții din care ne tragem ca niște copii din părinții lor, se întrec care mai de care în a se purta cât mai rău cu noi. Parcă n-am fi copilul născut din coapsele acestui popor și din sânul acestei biserici!...
Se vorbește de tot felul de măsuri aspre împotriva unor frați și a unor adunări pe plan local ca și împotriva Oastei Domnului în întregime - și a mea în special. Sunt sfătuit din nou în taină și cu teamă de către cei ce se îngrijorau de soarta mea să nu mă deplasez pe orice drum singur... Să nu mă duc la orice medic, să nu iau masa oriunde și cu oricine...
Ziarul „Scânteia Tineretului” îndeosebi, departe de a înceta atacurile lui împotriva noastră, - le și mai întețește. În afară de acesta, cum am mai spus - și poate îndemnat de exemplul lui, sar și altele mai mici din diferite părți să ne muște cu colți tot mai ascuțiți, luându-se adeseori la întrecere. Mai ales revistele și publicațiile tineretului. E de la sine înțeles că toată această campanie de discreditare dezlănțuită împotriva noastră este tocmai din pricina marii afluențe a tineretului, a studenților și a elevilor în general spre Dumnezeu și spre adunările Oastei Domnului pentru a-i îndepărta pe aceștia de Hristos - și spre a-i împiedica pe alții să nu vină la El. Ne așteptam mereu și la altceva mai direct și mult mai dur. Îndeosebi eu personal eram făcut foarte serios atent chiar și în siguranța vieții mele.
Numai Dumnezeu știe cât de adevărate erau toate aceste avertismente.
Deși în adunările noastre nu s-a spus niciodată nici un cuvânt sau vreo aluzie vătămătoare nici împotriva stăpânirii pământești nici împotriva autorității bisericești ci dimpotrivă, am repetat mereu nu numai în rugăciunile ci și în vorbirile noastre să cerem binecuvântarea lui Dumnezeu și supunerea oamenilor față de acestea. Totuși nimeni în afară de Dumnezeu și frați n-a ținut seama de acest lucru bun.
Deși am îndemnat de fiecare dată, repetând poruncile Evangheliei la munca cinstită, la viața cumpătată, la hărnicie, la economie, la supunere și respect față de legile și conducătorii statului și Bisericii, - iată că totuși suntem învinuiți de apartenențe și activități politice străine și antisociale. Pe care niciodată nu numai că nu le-am avut nici unii dintre noi, dar le-am condamnat cu glas tare și sincer, la toți cei care ar putea să le aibă. Mai ales eu, cel mai direct învinuit, - de la începutul meu în Oastea Domnului și de la începutul vieții mele am fost total străin de astfel de lucruri și împotriva mea. În toate rugăciunile noastre chiar și de acasă nu numai din adunări ori din biserici, noi mijlocim cu sinceritate înaintea lui Dumnezeu totdeauna, pentru mai marii țării noastre și ai Bisericii noastre, pentru că așa ne învață și ne poruncește Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, pe care noi cu teamă sfântă dorim să-L ascultăm.
Și totuși iată că suntem mereu socotiți ca „niște răufăcători, ca o grupare anarhică de indivizi fără căpătâi și fără conștiință care și-au pierdut până și calitatea de om” - lucruri total neadevărate și imposibil de dovedit.
De pildă, după o serie de alte articole calomnioase, cu referire directă și insultătoare la adresa Oastei Domnului cât și a mea personal același ziar „Scânteia Tineretului” ne-a închinat o întreagă pagină sâmbătă 25 iunie 1983 (chiar sâmbăta Rusaliilor) publicând în pagina „Sensul Vieții” următoarele articole de alte grave calomnii și răstălmăciri la adresa noastră. Le reproducem pentru același motiv pentru care l-am reprodus și pe celălalt dinainte. Iată-le:
„Cui folosește?”
Este bine cunoscut prestigiul de care se bucură în lume literatura, arta, într-un cuvânt cultura românească, fapt ce contribuie în mod deosebit la mai buna cunoaștere și apropiere a poporului român de alte popoare. Temeiurile sunt multiple dar un rol deosebit îl joacă faptul că valoarea artei și culturii noastre clasice și contemporane rezidă în capacitatea lor de a ridica la dimensiunile universalului datele esențiale ale ființei noastre naționale, esența însăși a spiritualității românești, impresionanta facultate de a aduce „peste codri, peste punți / peste ape peste munți” mesajul de omenie, adevăr, dreptate, libertate și pace al acestui neam. Iată însă că din păcate se mai întâmplă că pe anumite meridiane, din rațiuni mai mult sau mai puțin obscure, anumite cercuri interesate în diversiuni net reacționare să ignore valorile reale ale culturii noastre naționale și într-o flagrantă și falsă opoziție cu acestea, încearcă să acrediteze niște așa-zise „valori”, de fapt obscure fără nici o valoare, emanând de la indivizi de cea mai joasă și dubioasă calitate morală și intelectuală, care în schimbul unui blid de linte sunt dispuși să se pună în slujba unor oficine din Occident devenind niște lamentabile unelte în activitatea de diversiune politico-ideologică îndreptate împotriva țărilor socialiste, - în cazul de față împotriva țării noastre.
De pildă, nu demult, dintr-o țară vestică a bătrânului continent ne-a venit știrea că „poetul român” Traian Dorz (?!?) ar fi primit un premiu din partea unei așa-zise „fundații particulare” - propus fiind - să vezi și să nu crezi - de către „admiratorii săi creștini” pentru (ați ghicit?) „un înalt grad de curaj” sau mai exact spus „curajul și lupta sa în cadrul mișcării religioase „Oastea Domnului”. Și ca să nu existe nici un dubiu, numit-am „expunere de motive” specifică expres (cităm!) Traian Dorz și-a dedicat întreaga viață criticării în mod deschis (s.n.) a regimului comunist din România...
Așadar asta era! Lăsând la o parte inexistenta „valoare a operei poetice a lui T.D. (în această pagină conf. univ. dr. Petre Bieltz o radiografiază cu maximă atenție și precizie) câteva precizări sunt necesare:
În primul rând Oastea Domnului nu este nicidecum o simplă grupare religioasă ci mai degrabă o veche grupare anarhică de indivizi fără căpătâi și fără conștiință care în trecut au servit cu fidelitate la hotarele legionare, iar acum acționează cu scopuri declarat antisocialiste și antipatriotice, motiv pentru care ea nici nu este recunoscută de legile statului nostru.
În al doilea rând T.D. așa intitulat „șef spiritual” al Oastei Domnului, este un veritabil mercenar al fanatismului cu un trecut legionar notoriu și cu o la fel de notorie activitate anticomunistă (pentru mai multe amănunte facem trimitere la art. „Mercenarii fanatismului” apărut în „Scânteia Tineretului” din 3 februarie 1983 pag. a 2-a).
Probabil că acesta a și fost adevăratul motiv pentru care T.D. este recompensat.
Așadar nici tu poezie, nici tu poet. Nu știu în ce constă valoarea propriu-zisă a premiului, dar știm că în loc să acrediteze o realitate care de fapt nici nu există, el reușește în mod strălucit să discrediteze, dacă mai era nevoie, un ins demult compromis, cu o activitate care nu poate trezi fiecărui om cinstit și de bună credință decât dispreț și oprobiu.
Așa încât stai și te întrebi: cui folosesc asemenea jalnice tertipuri? Fiindcă este limpede, literaturii, artei și culturii adevărate, cauzei păcii și prieteniei între popoare, libertății și demnității omului, în nici un caz.
Vechi minciuni pentru noi credincioși
Pescuitori în apele tulburi ale diversiunii
Mi s-a întâmplat un lucru cu totul aparte. Am întâlnit o carte de aproape cinci sute de pagini cu titlul „Osana-Osana”, - trebuie să o recunoașteți cel puțin deosebit. Spun așa ceva că, după cum majoritatea cititorilor o știu, Osana (la plural „Osanale”) reprezintă un cuvânt de exagerată preamărire, utilizat de regulă în scrieri religioase cu sensul de mărire, laudă, slavă.
Surprizele sau mai degrabă ciudățeniile pe care ni le oferă această carte nu se reduc nici pe departe la atâta. Ca dovadă iată câteva aspecte care cred că nu ar putea fi neglijate tocmai pentru că ele probează fără nici o putință de tăgadă, nu numai sensul profund nociv al textului în sine dar și intențiile neîndoielnic perfide ale lui Traian Dorz, autorul acestei cărți care cuprinde în totalitate versuri cu un conținut mistic explicit. Un prim aspect în măsură a ne dezveli adevăratul sens al intențiilor autorului relevă chiar subtitlul pe care îl poartă cartea: „Cântări și poezii pentru cei mai buni copii”.
Folosind un asemenea subtitlu - dedicație, mai ales prin selecția pe care o face acest subtitlu (nu pentru orice copii ci doar pentru cei mai buni) Traian Dorz își dezvăluie de la început intențiile sale nemijlocit persuative, adică dorința sa de a crea, de a construi prin intermediul celor scrise în paginile cărții convingeri, atitudini, dorința sa de a modela conștiința într-un fel bine determinat și amănunțit premeditat. Privită în perspectivă fiecăreia din paginile cărții, ca un argument suplimentar pentru caracterul profund dăunător al intențiilor ascunse ale lui Traian Dorz, cităm alte două particularități ale cărții aflate în discuție, esențiale pentru a înțelege exact de ce natură sunt scopurile urmărite de autor mai ales prin corelarea acestor particularități, cu aspecte mai sus evidențiate. Pe de o parte avem aici condițiile grafice, deloc de ignorat în care cartea ni se prezintă și când afirmăm aceasta nu ne gândim doar la titlu de literă și la aranjarea textului în pagină, la calitatea deosebită a hârtiei, la culorile folosite la ilustrațiile care însoțesc fiecare poezie în parte, ci ne referim mai ales la conținutul mistico-pastorist al acestei ilustrații.
Pe de altă parte cartea lui Traian Dorz are și o altă caracteristică mai rar întâlnită: nu se precizează nicăieri editura, anul apariției, și tot nicăieri nu apare nici măcar într-o formă codificată specificarea că drepturile de reproducere a textului sunt rezervate. Asemenea omisiuni par de-a dreptul surprinzătoare în primul rând că este evident că această carte a văzut lumina tiparului într-o țară străină.
La o privire cât de cât atentă însă omisiunile semnalate nu sunt deloc surprinzătoare, ci de-a dreptul firești. Neîndoielnic că dacă nu s-a pus deloc problema recuperării fondurilor, necesitatea pentru tipărirea cărții, s-a scontat pe faptul că aceste fonduri vor fi compensate prin influența negativă pe care cartea lui Traian Dorz o va avea prin deformarea convingerilor, a conștiinței, a cât mai mulți copii, a cât mai mulți tineri din țara noastră. Avem aici încă o probă pentru faptul că în contextul actualelor confruntări ideologice, propaganda reacționară nu face nici un fel de rabat, atunci când se urmărește subminarea eforturilor de formare a unei conștiințe socialiste revoluționare, eliberată de orice formă de misticism, caracterizată de o viziune realist-științifică despre lume și viață.
Alături de sensul real pe care îl poartă sub forma unei provocări aruncată retoric, sub titlul cărții lui Traian Dorz alături de condițiile grafice în care a apărut această carte „omisiunile” la care ne-am referit sunt încă o dovadă destul de clară că numai bune intențiile lui Traian Dorz nu sunt. Mai mult dacă ne gândim și la faptul că odată tipărită cartea, s-a încercat de către cetățenii străini introducerea ei în țară pe căi nelegale, rezultă cu necesitate că prin conținutul ei cartea lui Traian Dorz ascunde și alte scopuri decât cele religioase. Nu este un secret pentru nimeni că în țara noastră pot fi tipărite în condițiuni absolut normale cărți creștine și că există magazine speciale în care oricine dacă dorește poate cumpăra literatură cu conținut religios, ca și diferite alte obiecte de cult. Este aici o dovadă grăitoare că statul nostru garantează în fapt libertatea credinței pentru oricare din cetățenii săi. Iată de ce ni se par cu totul firești întrebările: oare pentru ce motiv cartea lui Traian Dorz a trebuit să fie tipărită undeva în afara granițelor țării și ce anume a făcut ca pentru aducerea ei în țară ca și pentru difuzarea ei să fie aleasă o cale ascunsă?
Răspunsul la aceste întrebări vine de la sine, iar analiza cât de cât atentă a conținutului real purtat de poezioarele din cartea lui Traian Dorz, nu mai lasă nici un fel de îndoială asupra scopurilor pe care le servește în mod deliberat T.D. împreună cu toți aceia care stau în spatele său. Ei bine, sunt suficiente și câteva exemple de idei specifice cărții lui Traian Dorz, desprinse din poezii alese la întâmplare, pentru a ne risipi și cea mai mică umbră de îndoială că, în cartea aceasta religiozitatea explicită a textului este doar un mijloc pentru a strecura idei care servesc nu omului în sine ci unor cercuri burgheze reacționare care în înverșunarea lor anticomunistă nu se sfiesc să recurgă la o serie de mijloace, inclusiv la diversiunea ideologică sub masca credinței.
Astfel nu puține sunt poeziile în care Traian Dorz încearcă să strecoare în mintea copiilor o teamă nedefinită, menită să-i deruteze, să le slăbească rezistența spirituală în scopul de a-i captura mai ușor și cât mai temeinic posibil în plasa unei credințe oarbe. În acest sens Traian Dorz aruncă celor mai mici diferite amenințări cum ar fi de pildă vechea amenințare cu iadul pentru cei necredincioși dar nu direct ci cu o oarecare dibăcie retorică. Astfel T.D. încearcă să transforme viața copilului ce nu s-a lăsat convins de spusele sale într-un permanent coșmar (scapă sau nu de iad? - s-ar întreba cel mic). Ar putea să fie evitat un asemenea coșmar? Da, o spune T.D. dar numai cu o anumită condiție: credința oarbă: „Pe Isus dacă Îl ai - spune el copilului - scapi de iad și vii în rai...”
Nu este deloc lipsit de înțeles să vedem ce este iadul în viziunea lui T.D. Adâncind comparația, textul a două poezii în discuție mi se pare edificator. În prima din ele spune: „Cerul vrea copii cuminți / însă lumea vrea și morți / Domnul vrea să fii în rai / iar Satan să fii murdar” (N.n. citate voit greșite și fără înțeles). Iată deci că li se atrage atenția celor mici că lumea reală este asemenea cu iadul. Pentru a ne convinge că lumea în care muncim și trăim este prezentată copiilor de către T.D. drept iad, drept sursă a păcatului, vom cita din a doua poezie câteva versuri care iau forma unei invocări: „Apără Isus Iubit / tineretul Tău supus / că-ndârjite vin ispitele (iar greșit n.n. ) pregătite a-l lovi” - și continuă T.D.: „Ține-n lumea de păcat / tineretul Tău curat”. Domnul T.D. nu ne spune de unde vin „ispitele îndârjite” și nici de cine și în ce fel sunt „pregătite”, dar din context reiese clar că străduința sa întru sucirea minților tinere se petrece pe fondul unui atac perfid și dușmănos, la adresa țării în care trăim și muncim.
Acelor copii și acestor tineri le mai spune T.D. că există locuri pe glob în care trăiesc copii chinuiți, lipsiți de cele mai elementare condiții de trai. Dar să nu credeți că T.D. se gândește la căi și mijloace pentru lichidarea subdezvoltării care agravează viața a milioane de copii din numeroase țări aflate până mai ieri sub jugul colonial. Nu. T.D. adoptă o cu totul altă atitudine. El găsește de cuviință să ne informeze că „Dumnezeu este Ființa celor chinuiți” și ca atare ajunge la concluzia după care „suferind cu dânșii (adică cu cei chinuiți suntem fericiți!?!”).
Care va să zică nu luptele pentru înlăturarea gravelor inegalități de tot felul, în primul rând a exploatării celor săraci de către cei bogați care reprezintă cauza reală a suferințelor, a foametei care bântuie ca un groaznic flagel întinse teritorii ale globului și care curmă viața a milioane de copii din țările sărace ci îndemnul „suferiți și voi cu acești copii”, dar cum altfel decât psihologic, prin autosugestie?
De ce cere aceasta Traian Dorz? Simplu. Pentru că dacă suferiți, atunci nu atingeți în nici un fel interesele cercurilor capitaliste care au promovat sistematic și continuă să promoveze exploatarea țărilor subdezvoltate, a celor sărace, iar T.D. nu vrea ca tocmai interesele acestor cercuri să le lezeze din moment ce el însuși se află în slujba acestor cercuri.
Dincolo de acestea cartea lui T.D. conține și alte inerții. Așa de pildă, după ce într-un loc ni-L prezintă pe Dumnezeu ca pe un neputincios, el scrie textual: „Aceluia ce nu ascultă / nici Dumnezeu n-are ce-i face” și care sub forma unui manifest „mai tare, mai tare luptați / trăiți pentru Domnul, muriți pentru El...” va să zică T.D. nu neagă orice luptă. Dacă atunci când este vorba de nedreptăți el ne cere doar să suferim, ne pretinde totuși să luptăm pentru o himeră, pentru un personaj ireal, rod al speculației mistice și al obscurantismului. Până însă a ne cere să și murim pentru acest personaj despre care am mai spus cum s-a putut vedea că nu e chiar a toate putincios. Apoi ce Dumnezeu poate fi acela în numele căruia trebuie să sacrifici viața, bunul cel mai de preț?
Iată cum ajunge T.D. să se încurce zilnic în propriile sale ițe. Cartea lui T.D. nu e deci nici pe departe o carte creștină, ci o încercare clară de a perverti conștiințele tinere, de a crea o diversiune ideologică în rândurile tineretului, făcută în serviciul cercurilor burgheze reacționare, anticomuniste și antiumaniste din Occident pentru a oferi reprezentanților acestor cercuri o eventuală posibilitate de a pescui în ape tulburi...”
Conf. univ. dr.
PETRE BIELTZ.
Nu știu cât este de adevărat și cât este minciună din cele scrise cu privire la premiul care mi s-ar fi acordat „de către o fundație particulară din străinătate” pentru cartea mea „Osana-Osana” - despre care am scris altădată cum s-a tipărit. Eu personal, până astăzi n-am primit nimic. Și nu am aflat de nicăieri ceva despre aceasta. Dar cum sunt obișnuit cu tot felul de minciuni și invenții din partea lor, n-ar fi de mirare să fie și asta tot o invenție, ca să mă poată batjocori și acuza din nou. Dar chiar dacă ar fi un adevăr acest premiu, eu cred că faptul când cineva din străinătate apreciază atât de mult pe unul din neamul tău pentru lucrări pe care nu oameni dintr-o țară din lumea a treia, din Africa ori din Asia ci din una din cele mai avansate țări și culturi, le consideră opere de valoare deosebită, - chiar acest fapt ar trebui să-l bucure pe orice fiu al acestui neam. Fiindcă cinstea aceasta se răsfrânge asupra tuturor...
Poate însă că atât Cionof cât și Bieltz a căror nume nu prea sună românește n-au de ce să se bucure prea tare de acest adevăr.
Totuși cât de multă rea-credință dovedesc acești doi oameni dacă dintr-o carte cu 400 de pagini nu pot găsi decât 2-3 versuri reproduse și acestea trunchiat și greșit - pretabile la interpretarea tendențioasă și căutată, spre a le justifica injuriile neputincioase și rurale.
Dar ura neputincioasă îl împiedică pe nenorocitul care o are de la orice bucurie sinceră și curată. O, dacă s-ar trezi din această beție a urii chinuitoare nenorocitul care o are - câte bucurii minunate și frumoase ar fi putut afla în acea minunată carte atât de îndrăgită de toți copiii și părinții sănătoși. Poate însă că cei care au călcat-o în picioare n-au nici unul copii. Și atunci sunt și mai de înțeles, dar și mai de plâns.
Interesant însă că exact în același ziar pe cealaltă pagină a aceleași foi din mijlocul ziarului pe care se publicau aceste atacuri împotriva mea pentru premiul pe care l-aș fi primit din Occident era un reportaj cu fotografie în care se făcea o altfel de apreciere pentru o altfel de premiere dată dintr-o țară din Asia unui alt fiu al patriei noastre. Dar despre această distincție era scris în modul cel mai elogios... Acela era cel mai mare, pe când eu eram cel mai mic... De ce oare? - mă întrebam și eu. Cui folosește această ură și nedreaptă părtinire cu care se poate scrie așa urât despre una și așa frumos despre cealaltă.
Iată cât de îngust și de necinstit poate judeca un om pe Dumnezeu, chiar și în cele mai evidente și mai clare lucruri. Și cum respinge ura chiar și cele mai frumoase adevăruri, măcinându-se singură pe sine ca oțetul acru care își macină vasul în care este pus.
Mulți frați mi-au cerut voie să le răspundă ei în locul meu celor de la acest ziar și de la altele care au mai scris astfel de lucruri batjocoritoare. Unora le-am spus: scrieți-le. Altora le-am zis: mai bine să vă rugați și voi cu mine pentru iertarea și mântuirea lor ca nu cumva acest cumplit păcat să se răzbune pe copiii lor, pe familia și urmașii acestora, cum s-a mai întâmplat și cu alții, căci Dumnezeu nu doarme nici nu uită. Și de cele mai multe ori nu plătește numai părintele vinovat, ci copilașul lui cel nevinovat. Ca să vadă părintele păcătos cât de mult suferă și Dumnezeu când este chinuit un copilaș nevinovat al Lui.
Cred că mulți le-au scris, dar și mulți s-au rugat, mai ales pentru copiii nevinovați ai celor răufăcători. Căci spune Cartea Veșnică un adevăr greu: Părinții mănâncă aguridă, iar copiilor li se strepezesc dinții (Ier. 31, 29). O, de s-ar îngrozi de asta toți cei ce lovesc cu nerușinare nebunească în Dumnezeu și în tot ce este al Lui.
Chiar a doua zi după apariția acestui articol reprodus mai sus, Dumnezeul nostru Puternic și Fericit ne arăta, lângă mormântul nemuritor al marelui nostru părinte și înaintaș Iosif Trifa de la Sibiu, una dintre cele mai puternice, minuni și binecuvântări a Lui. O bucurie negrăită și strălucită avem la aceste Rusalii neuitate ale anului 1983. Cum avea de grijă Domnul sfidând pe batjocoritorii Lui și ai noștri, să ne dea tocmai în ziua de Rusalii, când acești prigonitori ieșeau în lume cu batjocurile lor, - nouă Duhul Sfânt ne revărsa niște bucurii cerești.
După cum se știe, la mormântul părintelui nostru pelerinaje în cimitirul de la Sibiu, se fac anual două mari adunări frățești. Unul în ziua de 12 februarie (ori în duminica cea mai apropiată de această dată) când comemorăm ziua trecerii sale la Domnul. Iar al doilea pelerinaj de sărbătoarea Rusaliilor, în ziua Pogorârii Duhului Sfânt, Zi care a fost decretată de părintele Iosif ca Praznic al Oastei Domnului, căci - zicea el - Oastea Domnului este răsadul Duhului Sfânt. De aceea el a lăsat ca un testament spiritual ca-n ziua aceasta în fiecare an să vină frații la mormântul său pentru reculegere și îmbărbătare.
De Ziua acestor Rusalii care în acest an se sărbătorea în 26 iunie hotărâsem cu câțiva frați și surori un parastas cu daruri, colăcei și lumânări la mormântul părintelui. După bunul și străbunul nostru obicei. Era și o datorie a noastră creștinească față de memoria părintelui nostru și a celor din familia lui și a noastră, dar și respectarea unui procedeu frumos și biblic după cum spune la Matei 10, 42 și la Marcu 9, 41.
Am hotărât deci cu acești frați și cu familia trupească - urmașii părintelui Iosif, Jenica, văduva lui Titus și Cristina și Iulia, fiicele ei, să ne pregătim pentru o rugăciune deosebită chemând și pe părintele locului, care împreună cu alți frați preoți din Oastea Domnului, să facă o slujbă obișnuită de rugăciune la mormânt - la încheierea programului adunării frățești. Cam după ora 12. La această slujbă noi toți cei prezenți vom însoți cântările preoțești cu glasurile și cu lacrimile noastre.
Se obișnuiește, cum am spus, ca în aceste ocazii să se dea celor prezenți în numele omului neprihănit în memoria căruia se face rugăciunea aceasta, câte o pâinișoară și o lumânare care se aprinde în timpul slujbei, ca un simbol al participării noastre la rugăciunea și reculegerea aceasta.
Toate acestea le-am pregătit din timp. Dar socotind după toți anii de până acum când participaseră cel mult până la 200 de frați - ne-am sfătuit ca de data aceasta să ne pregătim cam pentru 300 de frați... Mai bine să rămână ceva, decât să nu ajungă - am zis noi. Și așa am făcut.
Dar când în dimineața de Rusalii noi am mers la mormânt, după cum ne pregătisem, acolo am aflat sosiți de seara, de noaptea, de acum de dimineața, o mare mulțime de frați și surori. Erau cel puțin 1.000 de suflete și încă mai veneau, mai veneau grupuri-grupuri, pe jos, cu mașini, cu autobuze. Era și un timp frumos, cu cerul întreg senin, cu un aer sărbătoresc și unic.
O, ce mari minuni face Domnul Dumnezeul nostru pentru Lucrarea Sa și pentru alesul Său. Ni se umpleau sufletele de lumină și de putere cum trebuie să fi fost numai sufletele sfinților apostoli în Ziua celei dintâi Cincizecime creștine. Era un vuiet ca atunci.
Și mormântul acesta nemuritor, care este atât de proaspăt și vorbește atât de puternic, este acoperit cu flori și lacrimi, ca-n prima lui zi.
Florile și lacrimile nu se usucă și nu se vor usca niciodată de pe acest mormânt.
Ce deosebire între mormântul părintelui Iosif și între cele ale marilor lui prigonitori.
Ale acelora sunt acoperite de uitare ori de bălării, fără să le mai caute cu dragoste nimeni niciodată, pe când al părintelui, iată aproape după 50 de ani, ce de fețe strălucitoare are în jur, ce ochi înlăcrimați, câte mâini ținând fiecare câte un mănunchi de flori, pentru acest mare profet al lui Dumnezeu care ne-a făcut fiecăruia din noi binele cel mai mare și mai de neuitat. Ce minunate sunt adevărurile și învățămintele acestui mormânt nemuritor.
Iarăși, peste 80% dintre cei prezenți sunt tineri în jur de 20 de ani. Tineret frumos, sănătos, entuziast și fericit, dar mai ales curat în toată înfățișarea și ființele lor pline de prezența lui Hristos. O ce viitor fericit pregătește Dumnezeu prin acest tineret curat și nobil neamului nostru și familiei noastre duhovnicești.
Tinerii noștri frați inteligenți și pricepuți, au pregătit îndată o stație de amplificare fără care vorbirile n-ar fi putut fi auzite nici de un sfert din ascultători, marginile adunării fiind departe. Și astfel de la ora 7 dimineața când a început programul cu rugăciune și cântare - și până după ora 12 s-au perindat prin fața microfonului pe lângă crucea părintelui nostru mulți vorbitori, declamatori și cântăreți, însuflețind măreața adunare peste care Duhul Sfânt turna din belșug puterea și harul Său prin cele mai înflăcărate și frumoase poezii, cuvântări și imnuri sfinte. Programul acesta transmis de puternica stație se auzea până departe - și o mulțime de străini atrași din toate părțile umpluseră cimitirul până departe, ascultând cu evlavie și cutremur minunatele cuvinte ale lui Dumnezeu.
Am văzut aici frați și surori veniți acum din toate județele țării, - după mulți-mulți ani în care venisem aici doar câte 2-3 suflete - și acestea cu atât de mari riscuri și primejdii, pentru câteva minute. Iar azi, Dumnezeul nostru, ce mulți suntem! Niciodată de la 16 februarie 1938 când a fost înmormântat aici acest sfânt al lui Hristos, - n-am mai văzut aici un atât de mare număr de suflete. Nici n-am petrecut un atât de îndelungat timp și sub atât de mari revărsări ale Harului de Sus ca acum.
M-am uitat la cei prezenți până unde i-am putut vedea și recunoaște și în afară de 4 sau 5 care mai fuseseră aici și în 1938 - părintele Vladimir, fr. Opriș, fr. Leon Andronic, fr. Bucur, - toți ceilalți, dar absolut toți erau noi și tineri.
Erau alte fețe, dar pe ele aceeași lumină. Alte inimi, dar în ele același foc. Alți ochi, dar în ei aceleași lacrimi. Alte trupuri, dar în toți același duh. Alte voci, dar aceeași cântare. Alte glasuri, dar același Cuvânt.
Slavă veșnică Ție Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor că toate acestea sunt aceleași și sunt așa numai pentru că Tu ești Același și binecuvântarea prezenței Tale este aceeași. O, cum știi Tu să lucrezi de minunat și cum știi Tu să răspunzi de cutremurător făcând dreptate celor batjocoriți, chiar în fața batjocoritorilor lor, care iată nu le mai pot face nimic, cu toată ura lor. Cum știi Tu să dovedești chiar îndată în fața tuturor celor ce mai au ochi de văzut și minte de înțeles, care este adevărul cel binecuvântat de Tine și care este răspunsul pe care îl dai Tu la toți. Și celor ce prigonesc, - și celor prigoniți de ei.
După toate revărsările cerești prin cuvântările, declamările și cântările inspirate puternic de Duhul Sfânt care au răsunat aici timp de atâtea ceasuri prin aceste voci tinere, înaripate și puternice, a urmat rugăciunea de încheiere a acestei prime părți din frumosul program desfășurat în memoria vie și sfântă a înaintașului nostru în Hristos... A fost o rugăciune de puternică reînnoire a legământului nostru, ca al celor ce au pus primul lor legământ aici acum 45 de ani, când marii copaci de astăzi erau doar niște tufari... În afară de acești copaci mari și de aceste morminte multe care nu erau atunci, - totul este și acum tot atât de viu și de proaspăt cum era în acel neuitat februarie.
Cât de adevărat este că dragostea lui Hristos este nemuritoare și că legământul adevărat rămâne statornic pe vecie. Iată aici alte suflete astăzi, dar același ideal divin ca de atunci. Alte vremuri, dar același adevăr. Alți frați, dar aceeași lucrare înflăcărată și vie spre trezirea mântuitoare a neamului acestuia - și poate a multor altora. Spre mântuirea sufletelor noastre și a multor altora, care vor crede. Este limpede că dacă vreodată va veni mântuirea acestui întreg popor și renașterea acestei întregi biserici ele nu vor putea veni decât prin Lucrarea aceasta a Oastei Domnului, așa cum a revelat-o Dumnezeu prin acest profet al timpului nostru și al neamului nostru, care a fost acest părinte nemuritor... Dacă nu vor veni în felul acesta, - încă și încă odată! - s-ar putea să nu mai vină niciodată. Că așa stau lucrurile în privința asta, iată cât de limpede și de puternic se vede acum și aici!...
Preotul chemat pentru slujirea rugăciunii a venit tocmai la timp, când se încheiase frumos programul bogat al sărbătorii noastre împreună cu părintele nostru în Hristos. Acest slujitor era unul dintr-o generație mai nouă de preoți ai Sibiului, care nu-l cunoscuse pe părintele Iosif, dar căruia desigur i se spusese de către ceilalți cu totul altfel decât adevărul despre toate cele petrecute în urmă cu aproape 50 de ani aici în Sibiu cu acest om și cu această Lucrare. Iar acum el vede și dimensiunile viziunii acestui profet. A rămas de-a dreptul uimit văzând și auzind aici ceea ce vedea și auzea pentru prima dată în viața lui. Înflăcărat de focul Duhului Sfânt care îl aprinsese și pe el, ca pe toți cei ce erau aici a rostit și el un cuvânt inspirat spre slava lui Dumnezeu și zidirea sufletelor. A vorbit adânc mișcat și puternic pătruns de lumina Rusaliilor, în numele Bisericii pe care o reprezenta, înălțând neobișnuit de frumos numele și meritele istorice ale părintelui Iosif, neobișnuit de sus și neobișnuit de clar. În rugăciunile sale împreună cu numele părintelui Iosif a pomenit și numele mitropolitului Bălan care îl prigonise în ultimii ani ai vieții trupești... Dar aceasta a fost însă o sfântă dovadă evanghelică despre adevăratele noastre simțăminte ascultătoare și iertătoare, după Cuvântul Sfânt: rugați-vă pentru cei ce vă prigonesc și vă asupresc. Acum când totul a trecut demult și când Domnul învie atât de frumos totul în această fericită și tânără primăvară duhovnicească, uităm frigul și noaptea și acoperim totul cu flori și cu iubire.
Am aflat că în vremea aceea, pe furiș și pe margini strecurându-se ca niște stafii, au fost pe acolo și cele două umbre de tristă amintire din noaptea chinuitoare a trecutului Oastei Domnului. Una mai veche a lui Secaș și una mai nouă a lui Moldoveanu. Amândoi la vremea puterii lor, batjocoriseră, fiecare în felul său, unul viața, altul mormântul acestui sfânt a cărui lumină în loc să-i înalțe i-a prăbușit. Acum auzind despre puternica mișcare ce zguduise Sibiul, se strecuraseră, fiecare pe altă parte să vadă ce se petrece aici, pentru că vestea umpluse orașul ca un vuiet.
Sărmanii de ei, dacă ar fi cunoscut și ei adevărul și dacă ar fi înțeles și ei ce însemna asta pentru propria lor mântuire - ce viitor binecuvântat ar fi putut avea. Ce aproape erau de foc - dar în loc să se încălzească, lovind în el s-au ars. Și astfel își vor chinui mai departe neputința urii lor jalnice, în insulte și în batjocuri cum s-au obișnuit. Până în Ziua când vor fi osândiți pe veci de insulta și batjocura îndreptățită a Judecății lui Hristos.
Un frate spunea că Moldoveanu, apropiindu-se pe la margini i-ar fi zis disprețuitor:
- De când parastas la mormânt?
- De când suntem creștini, - i-a răspuns bine fratele. De când suntem în Oastea Domnului. Și i-a întors spatele.
- V-ați făcut un idol din mormântul acesta, - a murmurat el depărtându-se, cum mai zisese și altădată unor alți frați. Sărmanul - câtă ură meschină și neputincioasă se zvârcolea în sufletul lui nefericit, îngust și nerecunoscător. Acest cuvânt îl mai învățaseră de la el și alți bieți sibieni și l-au și spus - atunci când trăiau dominați și ei de orbia lui.
Acum Domnul să-i ierte pe toți. Dar ce trist este că în suflete ca acestea ura și diversiunea au nimicit chiar tot ce mai putea fi și bun în ei cândva, dacă într-adevăr a fost ceva. Căci te gândești că din felul cum este în stare un om să-și împlinească datoria de recunoștință față de binefăcătorul său, se vede cel mai bine ce nivel duhovnicesc poate avea omul acela. Noi am început să măsurăm gradul de cinste frățească, de sinceritate ostășească a cuiva și după felul de purtare a lui față de memoria părintelui nostru. Și de respectul și interesul arătat față de cercetarea mormântului său... Ce ostaș al Domnului poate fi acela care este străin de aceste sfinte datorii? Și care nu caută cu evlavie când poate, odată pe an, ori odată pe viață - să meargă și el să pună o floare și să verse o lacrimă la mormântul acestui mare binefăcător nu numai al neamului nostru ci și al fiecăruia dintre noi!
La desfășurarea slujbei religioase răspunsurile au fost date de către toată mulțimea fraților prezenți, având cu toții lumânările aprinse în mâini - și dintr-o stare de profundă evlavie. Ce priveliște unică și înălțătoare era să vezi acest moment solemn. Ce adevăr unic și minunat ne grăiește nouă tuturor aici Duhul Sfânt despre memoria și însemnătatea acestui mare profet al Său și despre mesajul adus prin el, veșnic viu și veșnic actual. În toți ochii aceștia, pe toate fețele acestea vezi strălucind lumina înțelegerii acestora. Și în toate inimile acestea simți arzând voința împlinirii lor.
La încheierea de la ora 3 după masă, frații s-au despărțit după aproape 8 ore de binecuvântate bucurii duhovnicești. Toți se îmbrățișau fericiți sărutându-se pe lacrimile care șiroiau pe fețele lor. Cât de mult Îi mulțumim Domnului nostru pentru minunea neobișnuită a Sărbătorii și a Adevărului pe care le trăim. Cine se mai gândește acum la negura și furtuna prin care abia ieri și până ieri, trecusem cu toții atât de amenințați. Slăvit să fie Domnul care ne-a adus bucuria. Și ce bucurie negrăită și strălucită. Ziua de azi rămâne un hotar de la care începe un șir cine știe cât de lung de astfel de Sărbători. Când rămâi cu Dumnezeu în scurtele Sale încercări, El îți deschide după aceea luminosul drum al unor lungi bucurii.
Preaiubit părinte Iosif și voi toți sfinții noștri înaintași, bucurați-vă și fiți fericiți acum acolo în slava Domnului Isus și lângă El cu toți cei care cântă din harfa de aur, pe marea de cristal a Noului Ierusalim. Bucurați-vă și voi acolo ca și noi aici în această Sărbătoare de Rusalii cerești - și lăudați-L pe Domnul și Mântuitorul nostru al tuturor, pe Isus Biruitorul, pentru biruința pe care a dat-o El și astăzi Oastei Sale și jertfelor noastre. Acesta ce s-a văzut astăzi aici a fost răspunsul Lui la toate ocările și împotrivirile față de noi a vrăjmașilor Săi care ne prigonesc și pe noi pentru El, cum L-au prigonit și pe El pentru noi. Și cu cât ne vor blestema vrăjmașii mai mult, cu atât voi sfinții noștri înaintași, rugați-vă Domnului nostru pentru noi, ca Dumnezeu cu atât mai mult să ne binecuvânteze. Întorcând spre slava Sa și spre binele nostru tot răul care ni-l fac ei și care plănuiesc să ni-l mai facă.
O, Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Hristos, fii slăvit și slăvit în veci și în veci. Eu închei acest capitol aici la picioarele Tale și la căpătâiul scumpului meu părinte, profetul și martirul Tău, azi în ziua când împlinesc 53 de ani din clipa când am pus primul și veșnicul meu legământ cu Tine.
Te slăvesc și mă închin Ție cu o mulțumire și o recunoștință veșnică pentru starea în care am retrăit astăzi revărsarea Duhului Sfânt după urcușul greu al atâtor ani pe urmele Tale până pe acest Tabor Ceresc unde astăzi, împreună cu toți frații mei Te-am putut privi atât de transfigurat, cum Te-ai arătat cândva ucenicilor Tăi, la fel de transfigurați și ei și noi.
Pe tot drumul sfânt și greu pe care poate îl mai avem de parcurs până la intrarea pe Marile Porți în Strălucita Cetate, Te rugăm să ne întărești pe toți frații și surorile, ostașii Tăi, pe toți tinerii și copiii noștri, pe toți cei mai vechi și pe toți cei mai noi, - să putem înainta mereu mai hotărâți și mai vrednici pe urmele Tale și pe urmele marilor și sfinților noștri înaintași. Să mărturisim cu curaj tot mai demn și mai sfânt de fiecare dată și în fața oricui dragostea noastră față de Tine. Și statornicia noastră neclintită față de legământul unic pe care Ți l-am pus.
Ca să vedem atunci cu bucurie Fața Ta și fețele alor Tăi, iar Tu să ne primești în brațele Tale și în bucuria Ta împreună cu toți înaintașii și urmașii noștri cuprinși de fericirea aceleași bucurii eterne, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh.
Amin.
Slăvit să fie Domnul!