Cap. 10 - Cel mai necesar şi cel mai dificil colaborator

„Eu sunt pentru pace... dar de îndată

ce vorbesc eu, - ei sunt pentru război”.

De la începutul Oastei Domnului, speranţa cu care s-a pornit la drum a fost că tot clerul Bisericii noastre va fi fericit de apariţia acestei revelaţii divine, atât de necesare Bisericii şi poporului nostru. Speranţa acestora era atât de îndreptăţită şi normală încât părintele Iosif se mira cum de nu izbucneşte într-o explozie de bucurie cerească toată preoţimea chiar din prima zi a apariţiei ei... Desigur mai erau şi alţii care simţeau cât de adâncă era păgânizarea vieţii, cât de îngrozitoare era decăderea obiceiurilor şi practicilor în sânul creştinătăţii şi în ce întuneric se prăbuşea societatea noastră în toate privinţele, - dar nimeni nu putuse până la el să prăvălească muntele acesta murdar şi ucigător, aducând în locul lui soarele şi primăvara mântuitoare.

Dar în locul acestei explozii de bucurie, un fenomen dureros se ivi chiar de la început şi anume: manifestarea unei neprietenoase reţineri din partea tuturor mai marilor Bisericii, precum şi a unei mari mulţimi din partea preoţilor simpli.

Desigur au fost mulţi şi dintre clericii care au îmbrăţişat din primul an ideea acestei Lucrări înnoitoare... dar aceştia erau numai acei preoţi care ei înşişi fiind oameni duhovniceşti văzuseră şi încercaseră dar cu prea puţin folos o astfel de înviere şi transformare sufletească. Acum însă văzând un început promiţător şi un om nu numai deosebit de capabil, dar şi total hotărât în fruntea acestei acţiuni, săriră rând pe rând în ajutorul acestui profet atât de aşteptat în Biserica şi poporul nostru.

Ceilalţi, marea majoritate a preoţimii, fiind oameni fireşti de la atitudinea de nepăsare şi neîncredere de la început, - mai văzuseră ei aşa ceva! - când răsăriră primele roade noi şi văzură bine că lucrul este promiţător, - începură să se alarmeze cu ură şi împotrivire şi să se organizeze la luptă împotriva ei.

Apariţia Oastei Domnului a descoperit astfel chiar de la început ceea ce nu se observase până atunci: existenţa acestor două feluri de preoţi în slujba aceleiaşi biserici: preoţi fireşti, care iubesc lumea şi urăsc lucrarea vie a Duhului Sfânt şi preoţi duhovniceşti care se ataşează cu bucurie şi unii cu mare curaj în lucrarea de evanghelizare, integrându-se total în fluxul ei înnoitor. Lucrarea Oastei Domnului şi viaţa ei puternic înnoitoare, le-a adus pe aceste două tabere faţă în faţă şi i-a pus într-o puternică înfruntare în multe părţi.

În decursul primilor zece ani ai Oastei Domnului, lupta dintre aceste două tabere preoţeşti s-a adâncit şi s-a conturat tot mai clar până când mitropolitul Bălan a declarat deschis conflictul împotriva părintelui Iosif Trifa şi a ideii evanghelic înnoitoare adusă de el în viaţa Bisericii noastre. Frumoasele gânduri cu care pornise şi el în tinereţea lui, la începutul misiunii sale de mitropolit al Ardealului, le preluase practic şi le realiza acum nespus mai frumos părintele Iosif. O vreme l-a bucurat şi pe mitropolit acest lucru, dar îndată ce s-a izbit de conservatorismul şi inerţia, de interesele şi comoditatea materialistă a marii majorităţi din olimpul clerical, a cedat şi el însuşindu-şi grăbit punctul lor de vedere după care orice înnoire spirituală, orice ieşire din tradiţia conservatoristă şi comodă a păcatului este primejdioasă şi incomodă, trebuind zdrobită de la început. Şi astfel, în loc să şi-o însuşească de la început văzând enormele binefaceri pentru salvarea poporului şi strălucirea Bisericii, punându-se în fruntea ei, sprijinind-o şi îndrumându-o fericit, - ei au ales ura şi exterminarea ei.

Văzând marea mulţime a taberei vrăjmaşe şi ura nimicitoare cu care mai marii oficialităţii clericale antrenată chiar de mitropolitul Bălan sprijinit de întreg Sinodul Bisericii împotriva părintelui Iosif şi a acţiunii sale Oastea Domnului, - preoţii simpli şi binevoitori care îl sprijineau, începură să se retragă rând pe rând. Cei care îndrăzneau să-l sprijinească erau ameninţaţi drastic şi pedepsiţi exemplar prin oficiul clerical imediat superior... Împotriva intelectualilor care mai sprijiniseră un timp acţiunea şi dreptatea Oastei Domnului şi a iniţiatorului ei, - se luau tot felul de măsuri de constrângere directe sau indirecte, folosindu-se minciuna că Oastea Domnului şi preotul Trifa face o schismă, este o erezie şi a devenit o sectă împotriva Bisericii. Cei mai mulţi dintre oameni necunoscând adevărul, ori dând crezare oficialităţii mincinoase, oricât văzuseră de bine Lucrarea Oastei la început, - se lăsară şi ei cu durere de ea şi căzură în cursa pierzătoare a celor ispititori.

Toate aceste fărădelegi au durat zece ani. Şi deşi nici una dintre aceste minciuni şi presupuneri vrăjmaşe împotriva Oastei Domnului şi a părintelui Iosif nu s-au adeverit, - totuşi, împotriva celui mai sfânt adevăr, aceste minciuni şi presupuneri oficiale continuă şi astăzi, ca o dovadă a primejdiei pe care Satana şi oamenii lui o văd în Lucrarea Oastei Domnului, împotriva iadului şi a păcatelor.

Când în 1956-1958 am pornit acţiunea pentru normalizarea şi legalizarea acţiunii Oastei Domnului, - acţiunea aceasta cu gând şi scop atât de minunat, - a fost torpilată tocmai de către o contra-acţiune pornită împotriva ei chiar din sânul Sinodului Bisericii. După cum am spus pe larg despre acest lucru la vremea sa, nişte vrăjmaşi din afara Oastei, cu ajutorul unor vrăjmaşi din lăuntrul ei (Moldoveanu, Banu, etc.) care primiseră să se facă unelte ale celor ce ne pregăteau răul, au reuşit să împiedice acest lucru bun chiar în clipa când era pe cale să se realizeze. În urma acestei nereuşite, patriarhul de atunci, regretatul Justinian Marina, - singurul om dovedit sincer şi bine interesat atunci, - a avut el însuşi de suferit din pricina sprijinului pe care ni-l dăduse. La încheierea acelei nefaste şedinţe a Sinodului, când m-a primit în cabinetul său mi-a zis îmbrăţişându-mă cu durere:

- „Am fost torpilaţi frate Dorz. De data aceasta ocazia s-a pierdut. Dacă vreodată va mai veni pentru Oastea Domnului vreo astfel de ocazie, dv., trebuie să luaţi mult mai din vreme legătura cu episcopii Bisericii, pentru ca acel ce va mai pune problema Oastei Domnului în Sinod, să nu se pomenească singur cum m-am pomenit eu acum, datorită unei lucrături necinstite a unora dintre dv. ...”

De atunci gândul de a întreţine şi adânci cât mai mult legătura dintre noi şi episcopii de care ne puteam apropia, a fost cât se poate de curat şi de statornic urmărit de noi. Clerul ca instituţia cârmuitoare în biserică, desigur că este cel dintâi chemat şi dator să simtă toată greutatea răspunderii Dumnezeieşti pentru mântuirea sufletelor şi pentru mărturisirea Evangheliei. De aceea noi laicii voluntari ai lui Hristos, am dorit să ne asociem cu toată dragostea şi sinceritatea inimilor noastre acestei munci, simţindu-ne şi noi, prin virtutea legământului nostru sfânt cu Dumnezeu, în aproape aceeaşi măsură datori cu clerul să facem această muncă. Atât Cuvântul Sfânt al lui Hristos cât şi Învăţăturile Sfinţilor Părinţi bisericeşti, nu numai că ne îndreptăţesc dar ne şi obligă la aceasta. Ţinând seama de acest mare şi sfânt adevăr, opoziţia, dispreţul şi chiar vrăjmăşia pe care o întâmpinăm obişnuit în privinţa asta din partea întregii oficialităţi şi a celor mai mulţi preoţi, este desigur nu numai nedreaptă dar şi ruşinos de abuzivă şi necreştinească...

Convins fiind pe deplin şi pe totdeauna că Oastea Domnului este în prezent şi va rămâne poate şi pentru viitor singura Lucrare duhovnicească trimisă de Dumnezeu poporului nostru şi Bisericii noastre pentru mântuirea din păcat şi ridicarea în lumină, - am fost şi rămân de părerea că Oastea Domnului este şi rămâne asociatul cel mai de nădejde şi colaboratorul cel mai necesar al clerului în această misiune divină. Noi, Oastea Domnului ne-am îndeplinit, de-a lungul celor aproape şaptezeci de ani de existenţă, cu toată curăţia, sinceritatea şi smerenia devotamentului nostru această misiune până astăzi. Părintele nostru sufletesc Iosif Trifa, atât prin exemplul vieţii sale personale cât şi prin toate scrierile lui ne-a dat în privinţa asta cea mai luminoasă pildă şi îndemn. Cu toate că a fost atât de pe nedrept bruscat şi lovit până la moarte - şi chiar după moarte în cel mai ruşinos şi abuziv fel, - el totuşi nu numai că nu s-a ridicat niciodată cu acuze şi cu jigniri împotriva învăţăturii şi nici chiar împotriva purtării samavolnice a autorităţii, - ci a respectat-o şi a îndemnat şi pe ascultătorii săi să o respecte. A suportat totul, aşteptând să-i facă dreptate Istoria şi Dumnezeu. Şi iată că i-o fac.

Şi tot la fel ne-a îndemnat el şi pe noi, ca oricâte nedreptăţi i se fac lui şi ni se vor mai face şi nouă, nici el şi nici noi să nu ne împotrivim nici învăţăturii şi nici autorităţii bisericeşti. Să lăsăm şi noi ca şi el totul numai în seama dreptăţii lui Dumnezeu şi a voii Lui.

Potrivit acestei convingeri deci, am căutat de-a lungul zecilor de ani, de la despărţirea de regretatul şi cinstitul patriarh Justinian, să-i ascultăm sfatul. Pe cât ne-a stat în putinţă am căutat prin corespondenţă ori vizite să ţinem legătura cu episcopii noştri. Unde nu s-a putut asta fie dintr-o cauză, fie din alta, am căutat ca faptele noastre şi purtarea noastră cu preoţii de care depindem şi în bisericile unde eram să fie cât mai frumoase totdeauna, pentru ca atunci când vor fi întrebaţi - şi erau foarte des - ei să nu poată spune decât bine despre noi. Sau în orice caz să nu aibă dreptate să spună nimic de rău.

Eu personal am făcut dese vizite pe un motiv ori pe altul nu numai la Episcopia Oradea de care ţineam, ci şi la Mitropolia Banatului, la Arhiepiscopia Clujului, Râmnicu-Vâlcea, Arad, precum şi la alte episcopii. Prin aceste contacte doream să încredinţez conducerea oficială a episcopiilor noastre de ataşamentul nostru statornic faţă de învăţătura şi credinţa Bisericii noastre.

Dar şi a le ajuta acestora pe baza faptelor şi a cuvintelor noastre să-şi schimbe felul duşmănos şi nedrept cu care ne privesc fără motiv de atâţia zeci de ani. Contactul acesta l-am întrerupt doar în anii când fiind întemniţat, n-aveam cum să-mi împlinesc această dorinţă. Dar îndată ce ajungeam în condiţia s-o pot face, am făcut-o din nou, indiferent de atitudinea adoptată de ei faţă de noi.

Pe linia acestor gânduri şi încredinţări am păstrat o preţioasă prietenie de-a lungul a zeci de ani, îndeosebi cu mitropolitul Nicolae Corneanu al Timişoarei, cu arhiepiscopul Teofil al Clujului, ori cu episcopul Vasile al Oradei. Aceşti ierarhi mi-au inspirat încă de la prima vedere un mare respect şi o desăvârşită încredere şi preţuire. Am putut adeseori să le împărtăşim multe din durerile noastre şi să le solicităm înţelegere pentru situaţia noastră în general şi a Oastei din Timişoara, Cluj, Bihor, etc. în special. Şi totdeauna mi s-a părut că ne înţeleg şi că ne ajută. Din astfel de discuţii aflam şi felul în care ne mai văd autorităţile oficiale şi atitudinea pe care o mai menţin acestea faţă de noi. Acest lucru ne era atât de necesar, deoarece însemna atât de mult pentru orientarea sănătoasă a noastră prin evenimente.

Între timp trecuseră mulţi ani, vreme în care mie mi se tipăriseră o serie de cărţi în străinătate. Ce mult aş fi dorit să mi se tipărească aceste cărţi aici în ţară, nu numai ca să poată fi la îndemâna tuturor şi a evita orice neajuns ivit cu autoritatea ori legea pe chestiunea asta, dar şi pentru că eram gelos de ce să facă alţii acest lucru atât de bun şi nu mai degrabă ai noştri, aici în ţara şi Biserica noastră, având câştig atât de un fel cât şi de altul.

Alcătuisem la îndemnul personal al cunoscutului poet Nichita Stănescu, un volum selectiv din poeziile mele pentru a apare în una dintre editurile de stat ori bisericeşti. Am solicitat câte un cuvânt de prezentare pentru acest volum atât părintelui profesor dr. Dumitru Stăniloaie cât şi poetului Ioan Alexandru care împreună cu Nichita Stănescu mi-au dat şi acest cuvânt.

Cu gândul de a oferi acest volum spre tipărire la Editura Mitropoliei Banatului, am făcut o vizită în luna noiembrie 1983 la I.P.S. Mitropolit Nicolae Corneanu. Profitam de acest prilej şi pentru a mai vedea opinia dânsului şi dacă nu s-a mai modificat cumva spre bine atitudinea oficialităţii clericale faţă de noi. Trecuse atât de multă vreme şi avusese destul de multe ocazii să se convingă de adevăr.

Deşi mi se spusese la început că este foarte ocupat cu o conferinţă preoţească ce tocmai avea loc la mitropolie, - totuşi părintele mitropolit şi-a făcut îndată vreme să mă primească. A venit dânsul în camera unde aşteptam şi încă cu un preot vicar a stat aproape două ceasuri de vorbă cu mine. Adică am vorbit numai dânsul şi eu, fiindcă al treilea n-a scos nici un cuvânt, tot timpul doar a ascultat la noi.

I-am spus de la început marea mea bucurie că după atâţia ani am iarăşi prilejul acesta - şi i-am mulţumit pentru bunăvoinţa pe care totdeauna ne-a arătat-o. I-am cerut iertare pentru eventualele supărări avute din partea fraţilor din Banat şi mai ales din Timişoara - şi l-am asigurat de tot devotamentul şi credincioşia noastră a tuturor, chiar şi a celor ce fără să-şi dea seama, greşesc nu cu voia, ci din neştiinţă. Avem atâtea lipsuri pentru care cerem binevoitoare înţelegere şi un urgent ajutor părintesc.

- Printre aceste nevoi - am zis eu - una din cea mai mare urgenţă este cartea religioasă, Cuvântul sfânt scris - pentru popor. Nu avem nici măcar în tiraj suficient o carte de rugăciuni, sau chiar calendarul foaie de perete anual. Avem atâta tineret, atâţia copii - şi nu avem o carte de poezii religioase, o carte de cântări creştine pentru ei... Douăzeci şi două de milioane de ortodocşi, de zeci de ani fără Biblie, fără o carte religioasă, fără un calendar religios - în tiraj de masă...

- Dv. aţi făcut un mare rău - îmi răspunse dânsul - că aţi tipărit cărţile dv. în străinătate!

- Dar ce este rău în conţinutul acestor cărţi?

- Nu-i nimic rău. Sunt lucruri frumoase, - dar tipărirea lor acolo are un aspect politic.

- Aceste cărţi mi-au fost solicitate de ani de zile şi de mii şi mii de cititori. Eu le-am oferit spre publicare de atâtea ori multor edituri din ţară - şi acceptam orice corectare îndreptăţită a textului, - dar totdeauna am fost refuzat. Nu s-au tipărit nici ale mele, nici ale altora, ca acei care caută o carte de asta - să poată afla măcar una. A trebuit ca această mare luptă să o vadă cineva din afara ţării. Nu este asta o mare durere?

- N-ar fi trebuit să le tipăreşti acolo!

- Nu le-am tipărit eu. Nici măcar nu ştiu cine le-a tipărit şi unde. Nimeni nu mi-a cerut nici o învoire pentru aceasta. Dar acum iată am adus aici o nouă carte spre a vă ruga să acceptaţi să se tipărească în editura mitropoliei Banatului.

- Nu putem promite nimic deocamdată. D-ta faci parte din Oastea Domnului iar asta pentru biserică a fost desfiinţată în 1948 şi nu mai există.

- Cum nu mai există părinte mitropolit? Asta este cum aţi zice că blocul acela cu 6 etaje care se vede pe fereastra asta nu există, pentru că eu îmi închid ochii şi nu vreau să-l văd.

- Există, dar în sens negativ.

- De ce negativ părinte mitropolit? Oastea Domnului există din 1923 ca un factor pozitiv şi constructiv în Biserica şi ţara noastră. De atunci se tot spune că Oastea asta va deveni o sectă, o sciziune, o erezie, - şi iată că sunt peste 60 de ani de când ea trăieşte şi lucrează frumos în Biserica şi în ţara noastră. Şi nici o învinuire de aceasta nu s-a adeverit. Oastea Domnului a rămas şi astăzi şi va rămâne până la sfârşit tot aşa de statornică şi credincioasă lucrând pentru Hristos în Biserica asta, după cum a fost de la început. Atunci cu ce drept şi pe ce temei suntem învinuiţi, suspectaţi, condamnaţi?

În anii înainte de 1964 am fost arestaţi şi condamnaţi sute de fraţi ostaşi în total la mii de ani de temniţă învinuiţi pentru crima de uneltire contra ordinei sociale. Eram noi vinovaţi de o astfel de crimă părinte mitropolit? Mulţi fraţi de ai noştri au murit atunci în închisori, ori îndată după ce au fost eliberaţi, ca urmare a chinurilor de acolo. Ce a făcut Biserica atunci pentru noi? Mai marii Bisericii noastre ştiau bine că noi suntem fiii Bisericii şi că nu făcusem nimic vrednic de osândă, şi totuşi nici unul n-a ridicat nici măcar un glas de apărare pentru nevinovăţia noastră... Dacă nu cumva ei înşişi ne-au dat pe mâna tribunalelor... Dar chiar şi acum, după toate acestea, în cărţile şi revistele bisericeşti când se scrie despre noi se scriu numai lucruri rele. Chiar şi în Îndrumătorul Bisericesc scris şi anul acesta de mitropolia Banatului, se scriu numai astfel de aprecieri rele... N-am făcut noi oare chiar nimic şi bun în Biserica şi în ţara noastră părinte mitropolit? Ce rău am făcut şi facem? Am vrea fapte concrete - nu numai calomnii. Oare nici un bine nu facem? De ce se spune numai rău şi de către toţi clericii contra noastră?

- Ei mai sunt şi exagerări.

- Îmi pare nespus de rău părinte mitropolit şi vă cer cu toată smerenia iertare pentru că nu-mi pot stăpâni durerea şi trebuia să vorbesc în felul acesta. Dar de ce nu este nimeni care să vadă acest adevăr şi să ia o iniţiativă bună pentru îndreptarea lucrurilor? E atâta nevoie de o frână în calea prăbuşirii sociale şi de un mijloc de oprire a rătăcirilor de la credinţa noastră spre credinţele greşite. Şi singură Oastea Domnului ar putea constitui această frână şi acest mijloc. De ce nu-i nimeni să vadă? Şi dacă totuşi este cineva care vede, de ce nu zice nimic? Până când se aşteaptă? Nu-i deja prea târziu chiar şi acum?

- Lasă, este cine să se ocupe de asta.

- Dar oare noi n-avem nici o datorie faţă de un bine care vedem că este nevoie şi-l putem face - dar nu-l facem? Ce ziceţi părinte mitropolit de lipsa totală a cărţilor religioase printre semenii noştri?

- Avem destule cărţi. Şi se vor mai tipări. Sunt în plan să apară o serie de cărţi de rugăciuni...

- Bine, dar cărţile pentru masele largi de cititori, literatură, poezie, cântări religioase?

- E adevărat că de acestea nu prea sunt. Dar sunt unele preocupări în direcţia asta... Şi se sculă să plece.

Mă ridicai şi eu. Dar încercai din nou:

- Părinte mitropolit, nu vă gândiţi că totuşi s-ar putea să tipăriţi o carte de poezii? Sunt alese dintre cele mai frumoase şi sunt revăzute pentru a nu greşi cu nimic împotriva nimănui.

- Nu depinde numai de mine. Am să propun aceasta cu prima ocazie unde este nevoie. Şi dacă se va pune problema te voi anunţa. Şi îmbrăţişându-mă mi-a zis: Mergi sănătos!

I-am sărutat respectuos dreapta mulţumindu-i pentru bunăvoinţă şi cerându-i iertare pentru deranj.

Părintele vicar m-a condus până la ieşire asigurându-mă şi dânsul de toată bunăvoinţa înaltului ierarh, care dacă a promis ceva va face întocmai.

Au trecut de atunci aproape doi ani, - şi nici un semn de amintirea promisiunii aceleia. De fapt încă de la începutul convorbirii noastre m-a impresionat neplăcut vocea nefiresc de subţiată, cuvintele supărător de sâcâite, de prelungite, de modulate, de căutate şi atât de vădit prefăcute, cum niciodată nu le mai surprinsesem înainte, încât mă miram cum nici atâta spirit de autocontrol nu poate avea încât să observe cât de nesuferit se face atâta mod izbitor de falsitate. Nu-l cunoscusem aşa, cu zece ani în urmă, când fusesem la el ultima dată. Atunci se comportase şi vorbise cu totul altfel. Felul acesta în care l-am văzut m-a convins de la început că o mare transformare negativă se produsese în viaţa acestui om sincer, binevoitor, înţelept şi conştient mai mult ca alţii de marea răspundere pe care o cere locul ce-l ocupa. În acest spirit a şi căutat atunci să pună toate problemele legate de viaţa spirituală a păstorilor de sub grija sa duhovnicească. Atunci avea soluţii înţelegătoare, atente, iubitoare, responsabile. Am găsit împreună atunci o atmosferă plină de căldură sufletească, de înţelegere şi comuniune... Ce bun şi nevinovat suflet l-am găsit atunci. Şi ce sincere îi erau toate cuvintele sale...

Cum oare s-a putut transforma chiar atât de profund? Pierzând acum total acel mod fericit de a fi şi devenind acum atât de străin, de nesuferit şi chiar ameninţător. Să-l fi influenţat oare atât de mult episcopul său vicar pe care nu-l cunoşteam personal dar despre care auzisem de la toţi numai ştiri care îl înfăţişau cam în felul în care devenise acum acest mitropolit despre care până azi aveam atât de înalte păreri? Sau să-l fi schimbat relaţiile cu lumea în care se mişca şi faţă de care era nevoit mereu să se prefacă? Ori compromisurile cu propria sa conştiinţă la care îl obliga şi pe el funcţia în care voia să se menţină cu orice preţ într-o vreme când aceste compromisuri nu erau nici mici şi nici puţine. Nu ştiu care dintre acestea - ori toate, ori altceva mai ascuns... În orice caz era pe undeva o cauză întunecată şi grea. Am presimţit atunci că această cauză îi va aduce nenorocirea, dacă va persista în ea, fără revenire. Am regretat nespus de mult această nenorocire pentru că aveam mari speranţe că omul acesta prin rolul pe care îl avea în ierarhia Bisericii, prin poziţia sa din Sfântul Sinod şi prin trecerea pe care i-o ştiam la mai marii poporului ar fi putut ajuta, într-un timp favorabil, foarte mult la înţelegerea şi rezolvarea problemei pentru care luptase Oastea Domnului... Acum iată ce jalnic se prăbuşise totul.

Mi-am dat îndată seama că nu numai orice speranţă în vreun ajutor din partea lui s-a pierdut în privinţa asta dar şi că omeneşte starea lui pare că numai o minune a lui Dumnezeu ar mai putea-o ajuta. Ce tristă constatare făceam - şi ce paralelă amară trăgeam între el şi un altul de care mă despărţisem la fel cu două luni în urmă...

Era vorba de episcopul vicar de la Cluj, Justinian, pe care la fel îl ştiam de cu zeci de ani în urmă pe când era stareţ la mânăstirea Rohia din Maramureş. Ce om al lui Dumnezeu era şi acesta atunci. Cât ajutase el prin locul acela adunările Oastei Domnului care se făceau regulat acolo, mai ales la sărbătorile mari când începuseră să vină fraţi şi surori în tot mai mare număr şi de la tot mai mari depărtări. Fuseseră atunci vremuri grele şi fraţii erau din toate părţile urmăriţi şi ameninţaţi de mari şi mulţi potrivnici. Dar el i-a apărat şi i-a adăpostit cu o sinceră bunătate părintească, sprijinindu-i şi încurajându-i zeci de ani. Eu însumi, după lungile perioade de întemniţări, când mergeam acolo eram primit cu cea mai sinceră şi caldă dragoste în Hristos. Când nu cu mulţi ani în urmă a fost înălţat în scaunul de episcop vicar la Cluj, noi toţi fraţii care îl cunoşteam ne-am bucurat sincer sperând că de acum având acel loc înalt acolo de unde Lucrarea Domnului putea fi ajutată nespus de mult, el va face lucrări mai mari şi mai frumoase decât în trecut. Îndată ce am aflat despre numirea sa în această funcţie i-am scris o scrisoare plină de cele mai curate şi calde bucurii. Bucuria noastră în clipa asta - îi scriam atunci printre altele - este cea a prietenilor unui invitat ales căruia Stăpânul îi spune cu o mare preţuire:

- Prietene, mută-te mai sus (Luca 14, 10). Îl ştiam un prieten adevărat al Oastei Domnului, încercat ani de zile prin toate greutăţile unui trecut zbuciumat şi aveam o neclintită încredere că în viitor va face nespus mai mult ca în trecut, pentru ca această Lucrare sfântă să fie ajutată şi în viitor pentru a câştiga încrederea tuturor mai marilor Bisericii pentru rolul ei sfânt. Cu atât mai grabnic şi mai deplin cu cât atât relele din afară cât şi cele dinăuntrul Bisericii creşteau tot mai mari şi mai alarmante.

Cu prima trecere prin Cluj, m-am grăbit atunci să-l întâlnesc şi ca un bun şi vechi cunoscut să-i exprim sincer şi verbal marea noastră bucurie pentru avansarea lui. Era într-o seară, ieşisem din catedrală şi coboram spre reşedinţa episcopală când l-am întâlnit suind spre intrarea catedralei. Era înconjurat de mai mulţi teologi şi când m-a văzut s-a repezit plin de bucurie să mă îmbrăţişeze spunându-mi pe un ton care pentru prima dată mi-a părut puţin forţat:

- Lasă-mă să te ating ca să mă sfinţesc!...

Desigur făcea aluzie la mulţii ani de suferinţă pentru Dumnezeu... dar pe mine m-a mâhnit expresia asta. Nu mi s-a părut potrivită deloc.

N-a mai trecut prea multă vreme până când unul din candidaţii la preoţie din ultima promoţie de la Curtea de Argeş care era un tânăr frate din Oastea Domnului, venind de la seminar, mi-a spus cu durere că părintele episcop vicar Justinian de la Cluj a fost şi el acolo la încheierea anului şi că le-a ţinut o vorbire ca unor tineri preoţi care mergând în parohii le dădea sfaturi cum să se comporte ajungând acolo... „Unul dintre cele mai mari griji pe care trebuie s-o aveţi, - le spunea el - este să luptaţi contra sectelor care se infiltrează printre credincioşii Bisericii noastre făcând dezbinări şi tulburare. Toate sectele sunt primejdioase - afirmase el - prin lucrarea lor negativă, dar una din cele mai primejdioase este Oastea Domnului. Căci ea lucrează nu din afara Bisericii ci dinăuntrul ei...”

- Am fost atât de lovit şi zdrobit în suflet de aceste vorbe - spunea tânărul frate preot, încât nu mi-am revenit nici acum.

Cum poate fi cu putinţă ca acest om pe care îl ştiam plin de dragoste faţă de Oastea Domnului, fiindcă luase parte ani de zile la adunările Oastei Domnului de la mânăstirea lui, - iar acum să se fi schimbat dintr-o dată atât de rău! Ce să zică atunci despre noi alţii care nu cunosc Oastea, când acesta care ne cunoaşte atât de bine vorbeşte totuşi despre noi atât de rău! Aproape că nu-mi venea să cred cele ce le auzeam cu urechile mele de la acest tânăr. Dar cunoscându-l bine mi-am dat seama că nu spune neadevăruri - şi cu prima ocazie trecând prin Cluj am făcut totul să-l pot întâlni pe episcop şi să-l întreb dacă a putut el să spună asta unei întregi preoţimi de tineri. Şi dacă a spus-o, ce l-a determinat s-o facă.

Ocazia mi s-a ivit nu peste multă vreme când am căutat anume să-l aflu trecând prin Cluj.

Am constatat un lucru pe care nu mi l-am putut explica şi anume că acest om este foarte greu de găsit. Pe cât era de uşor să-l întâlnesc atunci când era mic, pe atât de greu este să-l pot întâlni acum când a ajuns mare... Dar nu m-am lăsat totuşi până ce am ajuns la el.

- Cum aţi putut totuşi spune părinte episcop - i-am zis eu cu mâhnire privindu-l în ochi - la Curtea de Argeş tinerilor preoţi că Oastea Domnului este cea mai primejdioasă dintre secte? Nu cunoaşteţi oare prea sfinţia voastră de zeci de ani Lucrarea aceasta destul de bine? Nu ne cunoaşteţi lupta şi statornicia prin toate suferinţele şi încercările noastre pentru a ne păstra curată conştiinţa şi umblarea noastră faţă de învăţătura Bisericii noastre? De ce totuşi aţi putut vorbi astfel?

S-a îngălbenit dintr-o dată şi încurcându-se a încercat să se apere:

- Eram pândit de... nu ştiu cine. Şi fiindcă se ştia că eu iubesc Oastea Domnului şi că am apărat-o totdeauna, ca s-o pot apăra în ascuns a trebuit să spun pe faţă despre ea aceste lucruri pentru a-mi acoperi dragostea pe care i-o port. Şi pentru ca s-o pot ajuta în viitor.

Mărturisesc că chiar la atâta nu mă aşteptasem. Să facem oare răul, ca să iese binele din el?

- Dar dacă ştiaţi că nu acela era adevărul, - de ce l-aţi spus? Nimeni nu vă putea obliga să spuneţi o minciună atât de grea, cu atât mai mult cu cât ştiaţi ce mare păcat este acesta! Puteaţi să tăceţi, să nu fi spus nimic, dacă nu puteaţi spune acestor tineri preoţi un adevăr frumos despre această Lucrare a lui Dumnezeu, pe care o cunoaşteţi destul de bine. Să nu spuneţi o hulă atât de mare, - doar ştiaţi adevărul.

Nu mi-a mai răspuns nimic. Şi s-a aşezat între noi o tăcere plină de mâhnire.

I-am mai zis nu ştiu ce, pentru a acoperi cumva această tristă prăpastie, apoi am plecat. De atunci la câţiva ani l-am mai căutat odată, - dar nu l-am mai găsit. Nu ştiu ce să spun, dar în sufletul meu a rămas de atunci un gust amar pe care nu mai reuşesc să-l îndepărtez şi o întrebare la care nu pot şi nu pot să găsesc răspuns. De ce oare sunt atât de mulţi preoţi simpli care pot înţelege acest luminos şi limpede adevăr, ataşându-se de el cu toată fiinţa lor şi slujindu-l cu orice risc, - dar nici unii dintre cei mai mari nu-l pot înţelege şi primi deloc? Şi de ce chiar acest preot până era simplu şi mic era devotat cauzei lui Dumnezeu şi sprijinea cu toată puterea Lucrarea Lui Vie, iar după ce a fost avansat la o slujbă mai înaltă s-a transformat de nerecunoscut în rău? Căci îndată ce ajunge în slujba aceasta chiar cel mai bun şi mai cinstit om se schimbă de nerecunoscut. Bunul Dumnezeu să ne ierte dacă greşim. Dar nu mai ştim cum să ne răspundem singuri la aceste întrebări şi fapte pe care în atâtea cazuri le-am constatat.

Iată de pildă cazul altui episcop, a celui de la Râmnicu Vâlcea, Iosif Gafton, pe care îl cunoscusem de prin 1934-1935, de pe când era preot simplu în judeţul Vâlcea în una dintre cele mai mari parohii de acolo. Am mai povestit despre el şi în volumul 3 din această Istorie cum în 1975 l-am vizitat odată, după 40 de ani, la reşedinţa episcopală din Râmnicu Vâlcea.

Cum mi-a povestit cu lacrimi, aproape două ceasuri în ziua aceea de noiembrie 1975, ce biruinţe şi isprăvi sfinte avusese el în parohia lui atunci cu Oastea Domnului, în urmă cu acei 40 de ani. Când lucra acolo cu Oastea el avea atunci în parohie în fiecare zi din săptămână adunări de sute de suflete în biserică, ori în şcoală, ori în căminul cultural. Luni seara de exemplu, aveau alfabetizarea biblică. Oamenii învăţau să citească şi să scrie din Biblie şi pentru a putea să citească ei personal Cuvântul lui Dumnezeu. Marţi seara aveam seară de cântări. Miercuri seara şcoală biblică pentru cunoaşterea şi aprofundarea Scripturilor. Joi seara citirea Bibliei în comun. Vineri seara ora de rugăciune. Sâmbătă seara ora tineretului, iar duminică adunarea de evanghelizare la care lua parte tot satul şi mulţi de prin satele vecine până departe. Ajunsesem că în toată parohia mea nu mai aveam nici o cârciumă. Toţi cei trei cârciumari îşi închiseseră cârciumile şi veneau la adunarea Oastei. Nu se mai ţineau nici jocuri în sat. Tot tineretul venea la adunările Oastei şi la biserică. Nu mai erau procese, scandaluri şi nici un fel de tulburări în toată parohia mea. Toţi oamenii veneau la adunările Oastei şi la biserică. Era o viaţă ca în altă lume. Ceva de nerecunoscut faţă de viaţa de dinainte.

Comandasem Biblii şi cărţi de la părintele Trifa din Sibiu - zicea el - şi organizasem echipe de tineri prin care le răspândeam prin tot judeţul umplând satele cu cărţile sfinte şi realizând în felul acesta şi însemnate beneficii băneşti din rabatul de 20-25% primit la vânzarea lor. Când s-a adunat o mare sumă de bani am chemat pe tinerii desfăcători de cărţi şi le-am zis:

- Iată aici o mulţime de bani, câştigul drept al muncii voastre, după vânzarea cărţilor şi a Bibliilor. Am să-i împart după munca lui fiecăruia.

- Părinte, - mi-au zis ei toţi cu lacrimi în ochi, noi nu am făcut munca aceasta pentru bani ci am făcut-o din dragoste pentru Domnul. Nu primim nici o plată pentru ce am făcut!

- Atunci ce să facem cu banii aceştia?

- Faceţi ce ştiţi, ei nu sunt ai noştri.

Până la urmă am convenit să-i împărţim ca zestre de căsătorie la tinerele noastre surori din familii mai numeroase, cu fraţi mai mulţi şi părinţi mai săraci. Am făcut astfel zestre câte o vacă şi câte o ladă cu haine şi lucruri casnice la şapte dintre fetele mai credincioase şi mai sărace dintre surorile noastre.

Şi câte şi mai câte alte binecuvântări am avut noi atunci mulţi ani la rând în parohia mea, una dintre cele mai mari din judeţ. Şi până departe şi în alte parohii prin tot judeţul datorită Oastei Domnului...

La unele momente şi întâmplări mai mişcătoare din decursul povestirii, bătrânul episcop nu-şi mai putea stăpâni plânsul. Şiroaie de lacrimi îi curgeau pe faţă pe firele de barbă albe, pe marginea hainei - şi n-avea nici batistă să şi le şteargă. Şi le ştergea cu mâinile. Îmi era atât de drag - şi mă impresionase şi pe mine atât de mult...

După ce a făcut o pauză mai lungă i-am zis:

- Ce minunat a fost totul atunci prea sfinţite. Dar eu mă întreb de ce oare acum nu numai că nu se mai face nimic bun în privinţa Oastei Domnului, dar se face atâta de mult rău acestei Lucrări? Am fost şi suntem de zeci de ani ţinta atâtor atacuri nedrepte şi victimele atâtor măsuri necruţătoare. Sute de fraţi au fost condamnaţi la mii de ani închisoare, total nevinovaţi, învinuiţi de crima de uneltire contra ordinei sociale, de instigare şi tulburări, numai că doream să-L iubim şi să-L slujim pe Dumnezeu. Atât de mulţi dintre noi au murit în închisori, au fost bătuţi, înfometaţi, ameninţaţi. Unii au murit acolo, alţii abia ajunşi acasă, cei mai mulţi sufăr şi azi, iar Biserica noastră, mai marii ei, deşi ştiau bine de această nedreptate, nu s-au ridicat nici unii nici atunci şi nu se ridică nici azi în apărarea noastră şi în îndreptarea acestor stări nedrepte.

- S-a exagerat, s-a exagerat mult faţă de voi, într-adevăr!

- Bine, dar prea Sfinţia Voastră care aţi spus aici atâtea lucruri bune despre Oastea Domnului din trecut, de ce nu faceţi acum chiar nimic pentru remedierea acestei situaţii anacronice? Au încetat oare din mijlocul poporului acele cauze care au făcut atunci atât de necesară activitatea Oastei Domnului? Nu mai sunt oare beţivi, scandaluri, decădere, corupţie, crime, divorţuri, nelegiuiri? Nu cresc oare rătăcirile, dezbinările, ereziile şi mai mult acum chiar decât atunci? De ce nu puneţi un cuvânt? De ce nu luaţi o iniţiativă pentru reluarea unei activităţi atât de necesare a Oastei Domnului pentru îndreptarea acestor lucruri în popor şi în biserică?

Sunteţi de aici din Oltenia din partea cum s-ar zice a conducătorului ţării noastre. Nu demult i-aţi înmormântat cu mare pompă pe tatăl său. De ce nu staţi de vorbă cu dânsul spunându-i despre starea grea a tuturor treburilor sufleteşti ale oamenilor? De ce nu puneţi un cuvânt pentru legalizarea activităţii Oastei Domnului, când vedeţi cât de necesară este această activitate? Când aveţi atâtea experienţe minunate din propria viaţă în privinţa asta, când activitatea ei este acum mai necesară decât oricând!

Nu mi-a mai răspuns absolut nici un cuvânt.

Văzând că atmosfera a devenit incomodă şi grea, m-am ridicat spunând:

- Prea sfinţite, - suntem acum bătrâni. Stăm cu un picior în mormânt. Mâine ne vom duce şi ne vom înfăţişa înaintea Judecăţii lui Dumnezeu ca să dăm seama de tot ce am putut face astăzi - şi n-am făcut. Vă mulţumesc mult pentru bunăvoinţa pe care mi-aţi arătat-o şi îmi cer din inimă iertare dacă v-am putut întrista sau indispune cu ceva. Vă sărutăm Dreapta.

M-a îmbrăţişat, m-a binecuvântat şi m-a petrecut până la ieşire. Şi asta a fost totul.

De atunci nu l-am mai văzut. După câţiva ani am auzit că a murit. Cum va răspunde el acum în faţa lui Hristos Judecătorul nostru Veşnic, nu ştiu. Cum se va dezvinovăţi că deşi era aproape de 80 de ani atunci şi nu i s-ar mai fi putut întâmpla nici un rău, chiar dacă ar fi avut curajul să apere această cauză dreaptă şi n-a apărat-o? Nu ştiu. Dar ce mult ar mai avea de învăţat din toate acestea alţii, pentru care n-a ajuns încă prea târziu, cum este acum pentru el.

Iată şi un alt caz cu un alt episcop. Am mai scris şi despre Antim Nica. Acesta era în 1958 Şeful Permanenţei Sfântului Sinod, pe atunci cu sediul la mânăstirea Antim din Bucureşti. Umblam cu memoriul pentru legalizarea Oastei Domnului de la o instituţie la alta. Când la Interne, când la Culte, când la Patriarhie, când la Sinod. Doi ani am umblat astfel de 20 de ori de la Cluj unde locuiam atunci şi până la Bucureşti, de fiecare dată mai trebuind când una când alta. Ajunseseră lucrurile până la ultima formalitate: Patriarhul de atunci Justinian un om al lui Dumnezeu foarte binevoitor faţă de noi, mă trimisese pentru urgentarea formalităţii să merg personal pentru înregistrarea memoriului nostru la Cancelaria Sfântului Sinod, apoi să aduc în mână acest memoriu pentru a i-l preda patriarhului care trebuia în ziua următoare să prezinte cauza noastră în faţa membrilor Sfântului Sinod care urma să se întâlnească pentru alegerea unui nou episcop la Roman, unde scaunul era vacant.

Nu mai spun despre toate peripeţiile prin care am trecut de la secretarele care acopereau sfintele icoane din birourile Sfântului Sinod cu fumul de ţigări. Nici de întâlnirea cu părintele Şerpe (ce nume fatal!) care era înregistratorul, până am ajuns la părintele episcop Antim Nica, Şeful Permanenţei Sfântului Sinod, dar nu voi putea uita niciodată fioroasa privire cu care m-a întâmpinat nici dialogul insultător la care m-a supus. Se înfuriase pentru că îl deranjasem, după o lungă şi chinuitoare aşteptare în care mă ţinuse în picioare fără să-mi răspundă nici măcar la salut. Şi nici să mă întrebe ce căutam în cancelaria lui. Discuta foarte aprins la telefon cu gara C.F.R. Iaşi care trebuia să pună imediat la dispoziţie două vagoane de dormit la trenul de noapte care urma să aducă la Bucureşti delegaţia Mitropoliei Iaşului pentru şedinţa Sfântului Sinod.

Era nevoie şi de un mare stoc de alimente, de băuturi şi anexe, pentru numeroasa şi cucernica delegaţie.

- Ce vrei domnule? - m-a întrebat în sfârşit cu o înfăţişare furioasă şi cu o privire furioasă.

- Vă rog să aprobaţi înregistrarea acestui memoriu acum, pentru a-l putea lua cu mine să-l duc la prea fericitul patriarh care îl aşteaptă.

- Ce memoriu?

- Pentru legalizarea Oastei Domnului!

- Oastea Domnului ha? Oastea Domnului ai zis? Faţa i se crispase, ochii i se înroşiseră, barba îi tremura. Izbucni din nou şi mai furios:

- Omule, d-ta n-ai nici o meserie? N-ai de lucru nimic? Umbli haimana şi cauţi cai verzi pe pereţi? N-am avut noi destul necaz cu problema asta până am scăpat de ea? Acum vrei să ne-o aduci iarăşi pe cap? Nu vezi domnule ce probleme mari am eu acum? Vii să-mi mănânci timpul şi nervii cu nebuniile d-tale? Du-te d-le acasă şi ocupă-te de o treabă cinstită, nu pierde vremea lui Dumnezeu degeaba pe aici. Nu avem vreme de fleacuri. Pleacă şi lasă-ne în pace... Şi luă iarăşi receptorul telefonului... Alo, alo, gara Iaşi...

L-am salutat respectuos - şi am ieşit lămurit.

Mergând pe coridoarele astea, ieşind şi intrând în atmosfera asta am compus cântarea

Ce duşmănit eşti Tu acum. O redau mai jos:

Ce duşmănit eşti Tu acum

pe unde mergi cu mine

vrăjmaşii Tăi m-ar rupe-n drum

de-ar şti că merg cu Tine.

Când la ospăţul lor m-ar vrea

las mesele lor pline

şi dezlegând merindea mea

mănânc ce pot cu Tine.

Când mă îmbiu spre-un aşternut

ce cald şi moale-ar ţine

eu merg în colţul meu tăcut

şi-adorm lipit de Tine.

Când ei mă vreau cu ei s-alerg

la patimi şi ruşine

rămân napoi de toţi - şi merg

pe calea mea cu Tine.

Când ei mă vreau să stau râzând

cu ei de tot ce-i bine

eu mă retrag şi-ascuns plângând

mă rog un duh cu Tine.

Când ei mă-ndeamnă să îmbrac

podoabele lor fine

privesc veşmântul Tău sărac

şi-l iau să fiu ca Tine.

Când sunt chemat spre-un loc dintâi

ştiu gândul lor prea bine

mă trag spre urmă şi rămâi

nedespărţit de Tine.

O, iartă-mă când nu-s aşa

de-al Tău cât se cuvine

când Te ascund spre-a nu vedea

vrăjmaşii că-s cu Tine...

Au trecut acum de atunci aproape 30 de ani şi deşi acum are şi el 80 de ani totuşi încă nu s-a schimbat întru nimic. A ajuns episcop la Galaţi. O fi făcut şi el bine poate, dar ura lui faţă de Oastea Domnului este în stare să săvârşească orice fel de nedreptate. Iată numai cazul unui preot ostaş care fără nici o exagerare este un sfânt în toată comportarea şi viaţa lui. Dar pentru că a îndrăznit să cunune doi tineri ostaşi care îl chemaseră ca naş la cununia lor - şi pentru că mai luase parte şi la o altă nuntă ostăşească a fost dat în judecata Consistoriului episcopesc. Actul de acuzare era întocmit chiar de către episcop şi era plin de tot felul de exagerări, de interpretări tendenţioase, de acuze nedrepte. Au fost puşi 8 preoţi ca martori ai acuzării. Nu i s-a permis nici un cuvânt de apărare şi nu i s-a dat voie la nici un martor. Totuşi la prima instanţă, martorii acuzării l-au apărat - şi astfel nu i s-a putut da nici o sentinţă de pedepsire.

Înfuriat de acest eşec, episcopul a amânat procesul, iar la a doua înfăţişare a pregătit el totul, pentru ca sfântul să fie condamnat.

A şi fost condamnat la trei luni penitenţă la o mânăstire din Delta Dunării unde sunt trimişi de obicei cei mai vinovaţi dintre preoţi. Nici un considerent măcar uman pentru faptul că preotul era slăbit şi bolnav, că era un tată cu copii mici şi soţia bolnavă. Ori vreun considerent duhovnicesc că preotul acesta era de o cinste şi o moralitate sfântă. Nimic n-a contat.

Peste alţi ani în iunie 1986 când voi avea ocazia după peste 30 de ani să-l mai revăd încă odată tot în legătură cu normalizarea situaţiei Oastei Domnului - va vorbi altfel. Trecuse printr-o sfântă transformare. Era unicul caz. La vremea sa vom vorbi mai pe larg şi despre discuţia din 1986.

Un alt caz dar de data asta altfel al unui alt mare cleric este cel al arhiepiscopului de la Cluj, Teofil Herineanul. Îl cunosc pe acest om bun încă dinainte de 1940, când tânăr absolvent teolog de la Roman venise preot în Panticeu, apoi la Cluj. Pe vremea aceea eram la Cluj, redactam cu fr. Marini gazeta Viaţa Creştină în strânsă colaborare cu părintele Vasile Chindriş de la biserica Iris. După ce a ajuns episcop la Cluj am fost adesea în vizită la dânsul cu diferite motive - şi totdeauna am avut câteva clipe şi ceasuri de discuţii împreună. De-a lungul anilor s-au ivit multe situaţii în care a trebuit să-l vizitez la episcopie fie pentru a-i solicita ajutorul pentru un candidat la preoţie ori la Seminar, care îmi ceruseră să intervin pentru ei la episcop. Fie pentru rezolvarea unor probleme a fraţilor din Cluj, ori a altor adunări frăţeşti din cuprinsul acestei eparhii, în anii noştri grei, fie pentru sprijinirea de către el a legalizării noastre la Sf. Sinod.

- Pentru susţinerea cauzei Oastei Domnului la Sf. Sinod? - mi-a zis într-o zi, când insistam la el pentru asta.

- De ce prea sfinţite, - doar sunteţi membru al Sf. Sinod?

- Eu sunt eu. Cuvântul meu nu are prea multă greutate în privinţa asta. Iată, îţi plătesc drumul până la Bucureşti. Du-te d-ta şi pune problema asta acolo. Te asigur că vei avea mult mai mult succes decât mine. Ştiu eu ce spun. Mă voi ruga pentru reuşita oricărui lucru bun.

Şi oricât am insistat în privinţa asta, n-a fost chip să-l conving. Atunci m-am încredinţat că nici unul dintre aceşti mai mari, cât de bun ar fi, nu vrea sau nu poate să rişte nimic pentru Dumnezeu. Nu vrea să mişte nici un deget şi nu-i interesează deloc cauza lui Hristos. Ei sunt fericiţi că au ajuns la aceste poziţii comode, la aceste scaune moi şi nu-i mai preocupă nimic altceva decât să şi le păstreze cu orice preţ, evitând şi cel mai mic risc care le-ar putea pune în primejdie. Nimic altceva nu-i interesează. Nu doresc şi nu se tem de nimic decât să nu aibă nici o problemă. Să fie lăsaţi în pace să-şi mestece hreanul lor amar în care s-au aciuit - şi care acum le pare atât de dulce. Ce Judecată? Ce Rai? Ce iad?

- Aici este totul real. Restul este vis, bun pentru naivii ca noi care umblăm cu Oastea Domnului şi cu mântuirea neamului acestuia, deranjând problemele lor cele mari cu vagoanele de dormit, cu butoaiele de băuturi şi cu oalele de carne. O, câtă deosebire între aceşti slujitori din vremea noastră, care nu sunt în stare de nici un risc pentru Hristos - şi acel adevărat slujitor al Lui care a spus: noi nu dăm nimănui nici un prilej de poticnire pentru ca slujba noastră pentru Hristos să nu fie defăimată, ci în toate privinţele arătăm că suntem nişte vrednici slujitori al lui Hristos Dumnezeu, prin multă răbdare în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în temniţă, prin răscoale, în osteneli, în vegheri, în posturi prin curăţie, prin înţelepciune, prin îndelungă răbdare, prin bunătate, prin Duhul Sfânt, printr-o dragoste neprefăcută, prin Cuvântul Adevărului, prin puterea lui Dumnezeu (2 Cor. 6, 3-10). Da, noi suntem în primejdie în orice clipă. În fiecare zi eu sunt în primejdie de moarte. Atât este de adevărat acest lucru cât este de adevărat că am cu ce să mă laud cu voi în Hristos Isus Domnul nostru (1 Cor. 15, 30-31).

O, Dumnezeule Bun, ce fel de făpturi au pus stăpânire pe scaunul lui Moise, pe slujba lui Pavel, pe amvonul lui Ioan Gură de Aur!

Şi la ce adevăruri triste sunt silit să meditez acum:

O, cum să-ntârzie pedeapsa...

...O, cum să-ntârzie pedeapsa acestui secol blestemat

când orice gură e-o gheenă, când orice ins e-un apostat

când orice ochi sticleşte ura - şi-n hăul cel mai fioros

religia-i fără credinţă, creştinii fără de Hristos!

O, cum să-ntârzie sfârşitul acestui veac de ură plin

în care jumătate-i lepră şi jumătate e venin

în care tremură dreptatea printre iscoade şi călăi

şi nu ştii care-ţi mai sunt fraţii - şi care sunt vrăjmaşii tăi!...

Primejdia de-a fi-ntre oameni e-ades mai mare ca-ntre lupi

la orice pas se cere ochii şi sufletul să ţi-l astupi

curajul care ţi se cere ca să trăieşti, e-adeseori

mai mare chiar decât acela ce ţi se cere ca să mori.

...O, cum să-ntârzie răsplata acestui secol împietrit

când tot ce-i vrednic de-nchinare e lepădat şi murdărit

când şi pe ce-i mai sfânt în lume Satana-şi pune-al lui stigmat

ce-ar mai putea opri osânda acestui secol blestemat?

Rememorez în gând toată lupta sfinţilor părinţi din urma sfinţilor apostoli, din Istoria Bisericii. Apoi ca o continuare a acestora, toate ostenelile, toate luptele şi sacrificiile celor mai noi urmaşi ai acestora, în ce ne priveşte pe noi, martirii şi mucenicii Istoriei Oastei Domnului din cartea sfinţilor noştri înaintaşi. Ce fir roşu şi ce lanţ de aur leagă istoria aceasta a noastră de cea strălucită a lor!

Dar precum avem parte din belşug de binecuvântările revărsate de Dumnezeu - atunci peste ei iar astăzi peste noi - tot aşa avem parte din partea lumii de batjocurile şi nedreptăţile aruncate atunci peste ei, iar astăzi peste noi, după cum este scris: dacă pe Mine M-au urât şi pe voi vă vor urî. Din pricina Numelui Meu veţi fi urâţi de toţi oamenii (Matei 10, 22).

Iată, de exemplu, câteva din cele scrise de câteva din revistele şi publicaţiile bisericeşti, care din întâmplare mi-au căzut în mână de curând:

În Îndrumătorul Bisericesc pe anul 1983 al Mitropoliei Timişoarei, episcopul vicar Timotei Lugojanul scrie un întreg articol pornind de la ideea că Biserica este un singur trup şi un singur Duh, spunând îndată de la început că nu arareori Biserica a fost convulsionată de tendinţele centrifuge ale unora dintre membrii ei, care au dus la desprinderi iremediabile sub forma ereziilor, schismelor, sectelor, etc. Drept aceea a fost atentă de la început chiar la cele mai sensibile manifestări de acest fel, nelăsând în sânul ei încropirea de grupări ce cu timpul puteau duce la ruperea unităţii... Şi după ce arată numele unor astfel de grupări iniţiate după primul război mondial în sânul Bisericii, le osândeşte global pe toate spunând că tot ce au făcut acestea era rău. Că în biserică nu trebuie îngăduită nici o abatere de la vadul comun, de la mersul gloatei, de la felul de viaţă al grămezii în care trebuie să se afunde cu toţii fără abatere. Oricine doreşte o viaţă mai aparte decât mulţimea, care trăieşte şi cu păcatul şi cu Biserica, devine primejdios, devine sectar, devine eretic. Şi prin urmare trebuie îngrădit fără cruţare.

Toată această introducere se face pentru a spune apoi numai despre Oastea Domnului (împotriva căreia era de fapt scris tot acest articol), că aceasta cultivă o religiozitate necontrolată ascunzând primejdia dezintegrării parohiei. Că parte dintre foştii membri ai Oastei Domnului (deşi a fost desfiinţată prin Decizia Patriarhală nr. 98 din 24 oct. 1949) au continuat şi continuă a acţiona uneori în detrimentul Bisericii mame, prin apropierea de manifestările specifice altor culte, cu trâmbiţarea de poezii, cântece, piese noi, în plus cu predici rostite de oricine. Şi aceasta cu toate că primul responsabil al acestei lucrări Iosif Trifa îndemna pe patul de moarte pe discipolii săi cu cuvintele: rămâneţi în biserică, iubiţi-vă ţara, fiţi oameni de omenie... gruparea a prezentat nu la mult timp de funcţionare (1935) tendinţa de dezlipire treptată de trunchiul comun. În mod practic deci, unii membrii au ieşit din biserică înainte ca aceasta să ia o hotărâre expresă... Ostaşii aceştia care se numesc aşa numai cu numele, sunt ostaşi părăsind practica tradiţională a Bisericii lui Hristos... aceştia sunt mai degrabă dezertori şi nelămuriţi de credinţă, care aduc pagube Bisericii şi ţării neascultând de autoritate (a se vedea arh. Cleopa Ilie „Despre Credinţa Ortodoxă” Buc. 1981 pg. 270-272) - Îndrum. Bis. a Mitr. Timişoara pe 1983 pg. 34-37.

Citatul la care trimite episcopul vicar al Timişoarei în articolul său din care am desprins afirmaţiile de mai sus, se găseşte într-adevăr în cartea acelui arhimandrit Cleopa Ilie. El scrie acolo textual acele pasaje reproduse de episcopul vicar Timotei. Prin faptul că le reproduce, dovedeşte că le împărtăşeşte întru totul şi dânsul.

Acestea sunt numai două extrase mai noi din publicaţiile bisericeşti, dar ele exprimă pe deplin punctul de vedere al întregii autorităţi clericale din Biserica noastră. Citate de acest gen ar putea fi aduse aici cu sutele atât de prin afirmaţiile în scris cât şi verbale ale multor exponenţi oficiali bisericeşti. O totală rea credinţă, necunoaştere, tăgăduire şi mistificare voită şi condamnabilă a adevărului privitor la Oastea Domnului, la înfiinţarea, la scopul şi la manifestările ei domneşte şi se propagă voit tendenţios printre toate cadrele Bisericii.

Toate afirmaţiile de mai sus şi sute ca ele, se difuzează continuu şi oficial fără nici un respect faţă de adevăr, fără nici o teamă de păcat, fără nici o frică de Dumnezeu, întreţinându-se astfel o atmosferă de permanentă ură şi ostilitate faţă de această curată şi sănătoasă Lucrare de trăire în Duhul curat al dragostei şi învăţăturii evanghelice a adevăratei Biserici vii şi ascultătoare de voia lui Dumnezeu.

Atât acuzele episcopului Timotei cât şi cele ale arhimandritului Cleopa Ilie nu aduc absolut nici un fapt concret cu care să-şi dovedească învinuirile rău intenţionate. Cât de necinstiţi sunt în felul lor de a judeca aceştia, - şi cei ce le susţin calomniile lor - se vede şi din faptul că în decursul celor aproape 70 de ani de existenţă, nu numai că nu s-a abătut cu nimic de la adevărata învăţătură şi trăire în duhul Bisericii lui Hristos, - dar Oastea Domnului a adus multe sute şi mii de rătăciţi şi pierduţi la trăirea cea curată şi sfântă a acestei învăţături. E plină istoria acestei sfinte Lucrări evanghelice în ortodoxia noastră de fapte măreţe şi luminate de salvare a sufletelor, de construire de biserici, de închideri de localuri păcătoase, de întoarcere a unei mari mulţimi de suflete rătăcite. Şi de salvare a şi mai mari mulţimi de la primejdia acestei rătăciri de la credinţa cea bună şi străbună.

Împotriva curentelor dezbinătoare ale crezurilor străine şi împotriva acţiunilor destructive ale acestora, Biserica oficială nu are nimic cu care să se poată opune practic şi realist contra infiltraţiei lor. Toate acestea vin împotriva Bisericii cu cele mai moderne arme de luptă spirituală: misionarismul laic, cântarea religioasă laică, rugăciunea liberă, literatura felurită şi abundentă - pe când Biserica nu are absolut nimic din acestea cu care să li se opună... Ci numai tragica şi deplorabila corupţie a celor mai mulţi dintre slujitorii ei - care dau şi mai mult câştig de cauză celor ce ştiu foarte bine să exploateze în paguba Bisericii, aceste slăbiciuni. Biserica luptă - când mai şi luptă! - doar cu vechile şi uzatele argumente care nu mai pot rezista astăzi. Care nu mai pot nici convinge, nici întoarce pe nimeni din cei care însetând după o mai adâncă şi mai vie trăire în Hristos - nu se pot mulţumi numai cu argumente şi predici depăşite demult.

Singură Oastea Domnului are în Biserica noastră aceste mijloace binecuvântate, dar nespus mai înalte, mai adevărate, mai convingătoare decât toate ale celor din afara Bisericii noastre. Oastea Domnului are misionarismul laic, voluntariatul duhovnicesc, vibraţia dragostei frăţeşti, cântarea religioasă, dulcea rugăciune înlăcrimată, cuvântul mişcător, adunările înflăcărate, dreptarul învăţăturii sănătoase şi dovada puternică a prezenţei Dumnezeieşti în toate acţiunile ei. Orice cuget curat şi orice minte sănătoasă, apropiindu-se de ea şi cercetând-o cu sinceritate se convinge curând de toate acestea. Şi se ataşează îndată şi pe deplin de scopul şi misiunea ei. Iată de exemplu doar un singur caz din cele multe-multe, de afirmare a acestor adevăruri: de Rusaliile anului acestuia a participat printre miile de fraţi veniţi din toată ţara pentru o reculegere la mormântul părintelui nostru Iosif Trifa de la Sibiu, - a participat zic - şi o personalitate deosebită. Era un om de ştiinţă de talie universală, profesor la Filozofia Istoriei, un savant de materie care a participat la multe simpozioane internaţionale, susţinând multe şi interesante comunicări. Aflând din timp despre această adunare comemorativă şi interesându-se din punctul său de vedere profesional despre caracterul şi scopurile Oastei Domnului, a ţinut şi el să ia odată parte la una din manifestările ei pentru a se convinge la faţa locului, mai ales că lucra într-un colectiv foarte select la elaborarea unei cărţi de mare interes documentar şi internaţional, vizând cele trei mari aspecte ale Istoriei Omenirii: cel politic, cel juridic şi cel filozofic. El ocupându-se de aspectul filozofic în care intra şi religia şi interesându-l cum era şi firesc acest aspect propriu neamului şi confesiunii noastre, a ajuns la fenomenul Oastei Domnului. Auzind multe păreri contradictorii, a venit omul să se încredinţeze personal despre adevăr. Aşa a ajuns în dimineaţa de Rusalii pe la ora 8 şi a stat acolo până la ora 3 după masă când s-a încheiat totul.

Văzând acolo masa de mii de fraţi, în majoritatea lor tineri şi auzind înflăcăratele vorbiri pline de curaj, de sinceritate şi de purtare sfântă a multor vorbitori ocazionali, în majoritatea lor şi ei tineri muncitori şi intelectuali, cântările, declamările şi rugăciunile lor, - mintea lui inteligentă şi sufletul său nobil a sesizat pe deplin adevărul şi a aflat revelaţia. Cu sufletul vibrând de bucurie şi cu ochii strălucind de lacrimi a izbucnit:

- Acum îmi însuşesc pe deplin punctul dv. de vedere că Oastea Domnului este un miracol şi că ea este trimisă de Providenţă special pentru salvarea poporului nostru şi pentru învierea din inerţie a Bisericii noastre. Că dacă aceste două minuni nu se vor produce prin Oastea Domnului, atunci este posibil să nu se mai producă niciodată. Dar eu merg şi mai departe - şi ca om de ştiinţă, care am discutat şi discut cu colegii mei din cele mai înalte cercuri ştiinţifice când ne preocupăm de direcţiile prin care s-ar putea ieşi spre salvarea din uriaşul şi nimicitorul impas la care a ajuns Omenirea astăzi, - declar că acum mi s-a luminat cea mai fericită rezolvare a acestei complicate probleme de a fi sau de a nu mai fi, pe care ne-o pune era atomică. Gândirea Oastei Domnului, sinteza gândirii şi a practicii ei religioase, realizată în România, o ridică la nivelul de fenomen religios universal, supraconfesional şi comun tuturor religiilor. Ceea ce Oastea Domnului dovedeşte că a realizat şi că se poate realiza în ţara şi în Biserica noastră, e tot aşa de simplu şi de posibil de aplicat la orice popor şi la orice confesiune.

Eu plec acum la o sesiune de comunicări ştiinţifice în străinătate tocmai pe această problemă şi voi face cunoscut atât acolo cât şi oriunde mi se va mai ivi ocazia acest adevăr. Şi voi susţine cu tărie şi convingere lucrul acesta, încredinţat fiind că el va trezi nu numai interesul ci şi adeziunea tuturor oamenilor de bună credinţă şi intenţie. Mă mir că până acum în ţara noastră nu s-a ivit nimeni care să fie frapat de acest miracol. Intenţionez să scriu o carte ştiinţifică pe această temă vizând soluţionarea paşnică şi fericită a tuturor diferendelor confesionale din creştinism prin acest exemplu. Şi ridicarea pe treapta cea mai înaltă a întregului fel de convieţuire dintre oameni. Oastea Domnului este o revelaţie divină. În curând se va vedea de către tot mai mulţi acest adevăr...

Noi mulţumim din tot sufletul nostru lui Dumnezeu care face din ce în ce tot mai frumos şi mai înalt dreptate profetului Său şi Oastei Sale. Mărturii ca şi cea de mai sus auzim tot mai des - şi nu numai din ţara noastră ci şi de la oamenii de bine din alte ţări. Unii au venit şi ne-au rugat să le dăm şi lor Istoria Oastei pentru a studia atât din scris cât şi din realitate fenomenul acesta, care în vremea de acum pare singurul activ în lumea întreagă. Toate celelalte lucrări evanghelice au devenit ca nişte vulcani stinşi. O răceală şi o gheaţă spirituală s-a întins peste tot. A ajuns aproape totul numai un formalism searbăd şi mort. Dar Oastea Domnului este un vulcan în plină erupţie. Un organism viu. Un fenomen. Un miracol. Cântările voastre, literatura voastră, manifestările voastre sunt ceva unic. Noi ne uimim ce uriaşe dimensiuni spirituale se cuprind în ele. - Cum am putea să ne aprindem şi noi de acest foc sfânt? - exclamau ei. Cum am putea să ducem şi în ţara noastră şi în viaţa noastră acest foc viu? Care este secretul dv.?

- Secretul Evangheliei, - taina naşterii din nou şi a trăirii în Hristos într-un voluntariat sfânt şi cu un legământ ceresc, sfinţit şi dus până la jertfă şi până la moarte, fără formalism şi fără schemă... doar în duhul şi în exemplul viu al lui Hristos, al primilor creştini... Vine cine vrea, dar rămâne cine poate. Vine cine vrea să devină un om nou pentru Hristos - şi rămâne cine poate să se menţină şi să crească în această făptură nouă din Hristos şi în Hristos. Când nu mai vrea, sau nu mai poate, pleacă singur. Astfel rândurile sunt totdeauna vii, primenite, active.

Aşa a fost din totdeauna în Biserica cea Vie, în Evanghelia cea adevărată şi în turma cea sfântă a lui Hristos.

Numai că punctul de vedere biblic şi evanghelic al Bisericii vii diferă de la cer la pământ faţă de cel al oficialităţii clericale în mai toate timpurile. A trebuit ca Evanghelia şi oamenii să se lupte mereu până la moarte şi să se dăruiască până la jertfă pentru a sparge aceste tavane joase şi înguste sub care sufocă ele orice iniţiativă de viaţă şi trăire vie în Hristos.

Aşa a făcut vechiul cler iudeu cu credinţa cea nouă şi nesuferită pentru ei adusă de Hristos şi propovăduită de ucenicii Lui. Orice curent viu şi înnoitor îi îngrozeşte pe aceşti paznici ai zidurilor şi ai anchilozării - şi nu permit nici o înnoire, nici o iniţiativă chiar în aceeaşi confesiune, ca să nu se spargă vechea coajă a literei, a formalismului, a comodităţii... Trebuie, pentru ei, să rămână toate aşa, până la sfârşitul lumii. Să nu li se clatine socotelile şi comoditatea. E aşa de dulce acum să dormi, să mănânci şi să te tolăneşti pe aşternutul moale, până ce vine dreptul cosaş - moartea, - care nu cruţă pe nimeni. Şi care îl aruncă pe despotul cucerniciei direct în cazanul gheenei.

Dar până ce despotul acesta care a acaparat prin vicleşug şi nedreptate scaunul lui Moise şi cheile lui Petru ajunge în foc - până atunci el mai pierde încă pe atât de mulţi. Şi mai batjocoreşte atât de murdar cauza lui Dumnezeu.

O, ce minunat ar fi dacă toţi cei din aceste locuri cereşti ar fi cu adevărat nişte slujitori ai cerului. Ce minuni mari s-au realizat acolo şi atunci, când pe scaunul patriarhal stăteau oameni sfinţi ca Ioan Gură de Aur, ca sf. Vasile, ca sf. Grigore. Tezaurul frumoaselor vieţi, rugăciuni ori cântări ori meditaţii nu a fost rânduit să se petrifice şi să îngheţe undeva la nivelul secolului al patrulea. Izvorul frumoaselor şi sfintelor inspiraţii trebuie lăsat să curgă mereu până la sfârşitul veacurilor.

Desigur că nu tot ce s-ar fi produs ar fi rămas pe veşnicie. Viaţa însăşi ar fi făcut şi ar face ea selecţia valorilor şi s-ar fi păstrat numai ceea ce ar fi fost inspirat de Duhul Sfânt în cel mai frumos şi adevărat fel. Ce opere nemuritoare ar fi rămas şi s-ar fi mai adăugat mereu la acest tezaur ceresc, - dacă n-ar fi fost căluşul oficial care le-a sugrumat prin veacuri... Dar în inchiziţia asta, prin gâtuirea a tot ce este nou şi creator în Evanghelie, în viaţa Bisericii s-a petrificat şi s-a zădărnicit totul. Şi iată că atunci când un episcop susţine îngheţul în locul dezmorţirii şi uscarea în locul vieţii, nu numai că nu se ridică nimeni în apărarea principiului şi primenirii evanghelice şi vii - ci îl aprobă toţi şi îl susţin, unindu-se la condamnarea şi la uciderea oricărei iviri de viaţă şi primăvară rodnică şi sănătoasă.

De aici a început conflictul Oastei Domnului cu oficialitatea clericală. Aici este toată explicaţia luptelor dintre aceste două tendinţe, dintre aceste două tabere, pe care dragostea vie faţă de Hristos şi mentalitatea învechită faţă de formalism - le împing mereu opunându-se faţă în faţă într-o luptă pe viaţă şi pe moarte una împotriva celeilalte...

Şi o, ce frumos ar putea aceste două uriaşe forţe să colaboreze împreună. Ce fericit ar fi un cler sfânt urmat de o oaste sfântă. Şi o Oaste sfântă îndrumată de un cler sfânt! Doar aceste două forţe tocmai pentru aceasta au şi fost create, ca să colaboreze ca şi Moise şi Aaron, profetul cu preotul, cât mai fericit împreună. În marile şi rarele vremuri când au colaborat ascultând de Hristos, atât una cât şi cealaltă, ce opere nemuritoare şi ce minuni mari au fost în stare să realizeze...

Pentru Oastea Domnului acesta a fost de la început idealul şi gândul cel frumos: să ajungem la o deplină încredere şi colaborare cu preoţia Bisericii noastre, pentru împlinirea grabnică şi fericită a Voii lui Dumnezeu şi a marii noastre datorii: mântuirea neamului nostru şi desăvârşirea Bisericii lui Hristos.

Ce fericit s-a pornit această colaborare în primii ani ai Oastei Domnului şi ce frumos se realiza planul lui Dumnezeu prin ea atunci! Sau chiar şi acum, acolo unde mai sunt şi preoţi ostaşi ori colaboratori cu Oastea, ce minunate roade se pot vedea şi azi. Acolo adunările Oastei au loc în biserică, cu participarea unor mari mulţimi şi cu nişte petreceri duhovniceşti pline de cea mai mare binecuvântare pentru toţi.

Pentru vremea când aceste binecuvântări se vor întinde peste toată ţara noastră şi în toate bisericile noastre, noi trebuie să lucrăm mereu şi să ne rugăm mereu. Oricâte greutăţi ni se vor ivi în cale şi oricâte dezamăgiri am avea în această luptă şi în acest scop, noi nu trebuie să descurajăm niciodată, ci să reluăm din nou totul iarăşi şi iarăşi, până ce odată vom ajunge la acest dorit şi sfânt ţel.

O, dacă toţi preoţii bisericilor noastre ar fi oameni duhovniceşti, iar nu fireşti - şi mai ales dacă toţi episcopii Bisericii noastre ar fi sfinţi cu adevărat în tot felul lor de a gândi şi a lucra - ce grabnic ar putea veni acel fericit timp al harului şi al mântuirii fericite şi strălucite cu adevărat.

Dar ce trist că doar o mică parte din marea mulţime a preoţilor sunt credincioşi. Şi cea mai mare parte nu. Dar şi mai dureros este faptul că pe când între preoţii cei mici tot mai sunt totuşi câţiva şi credincioşi, - între cei mari parcă nu mai este nici unul.

O Doamne şi Dumnezeul nostru Cel Atotputernic şi Sfânt, numai la Tine este singura noastră nădejde. Şi Ţie Singur Îţi mai este cu putinţă să mai faci minunea trezirii şi a însufleţirii preoţimii noastre pentru Tine şi Evanghelia Ta în mijlocul poporului nostru.

Pe Tine Doamne Duhule Sfinte Te rugăm vino din cele patru zări şi suflă puternic peste ţara şi pustia aceasta, înviind şi însufleţind aceste oase moarte şi aceste suflete leneşe, pentru a le ridica pline de un elan sfânt la marea şi frumoasa Ta luptă pentru salvarea acestui neam din păcat, din întuneric şi din nepăsare, pentru Evanghelia Ta şi Împărăţia Ta cea fericită şi veşnică.

Amin.

Slăvit să fie Domnul!