Cap. 10 - Cel mai necesar și cel mai dificil colaborator
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 4
„Eu sunt pentru pace... dar de îndată
ce vorbesc eu, - ei sunt pentru război”.
De la începutul Oastei Domnului, speranța cu care s-a pornit la drum a fost că tot clerul Bisericii noastre va fi fericit de apariția acestei revelații divine, atât de necesare Bisericii și poporului nostru. Speranța acestora era atât de îndreptățită și normală încât părintele Iosif se mira cum de nu izbucnește într-o explozie de bucurie cerească toată preoțimea chiar din prima zi a apariției ei... Desigur mai erau și alții care simțeau cât de adâncă era păgânizarea vieții, cât de îngrozitoare era decăderea obiceiurilor și practicilor în sânul creștinătății și în ce întuneric se prăbușea societatea noastră în toate privințele, - dar nimeni nu putuse până la el să prăvălească muntele acesta murdar și ucigător, aducând în locul lui soarele și primăvara mântuitoare.
Dar în locul acestei explozii de bucurie, un fenomen dureros se ivi chiar de la început și anume: manifestarea unei neprietenoase rețineri din partea tuturor mai marilor Bisericii, precum și a unei mari mulțimi din partea preoților simpli.
Desigur au fost mulți și dintre clericii care au îmbrățișat din primul an ideea acestei Lucrări înnoitoare... dar aceștia erau numai acei preoți care ei înșiși fiind oameni duhovnicești văzuseră și încercaseră dar cu prea puțin folos o astfel de înviere și transformare sufletească. Acum însă văzând un început promițător și un om nu numai deosebit de capabil, dar și total hotărât în fruntea acestei acțiuni, săriră rând pe rând în ajutorul acestui profet atât de așteptat în Biserica și poporul nostru.
Ceilalți, marea majoritate a preoțimii, fiind oameni firești de la atitudinea de nepăsare și neîncredere de la început, - mai văzuseră ei așa ceva! - când răsăriră primele roade noi și văzură bine că lucrul este promițător, - începură să se alarmeze cu ură și împotrivire și să se organizeze la luptă împotriva ei.
Apariția Oastei Domnului a descoperit astfel chiar de la început ceea ce nu se observase până atunci: existența acestor două feluri de preoți în slujba aceleiași biserici: preoți firești, care iubesc lumea și urăsc lucrarea vie a Duhului Sfânt și preoți duhovnicești care se atașează cu bucurie și unii cu mare curaj în lucrarea de evanghelizare, integrându-se total în fluxul ei înnoitor. Lucrarea Oastei Domnului și viața ei puternic înnoitoare, le-a adus pe aceste două tabere față în față și i-a pus într-o puternică înfruntare în multe părți.
În decursul primilor zece ani ai Oastei Domnului, lupta dintre aceste două tabere preoțești s-a adâncit și s-a conturat tot mai clar până când mitropolitul Bălan a declarat deschis conflictul împotriva părintelui Iosif Trifa și a ideii evanghelic înnoitoare adusă de el în viața Bisericii noastre. Frumoasele gânduri cu care pornise și el în tinerețea lui, la începutul misiunii sale de mitropolit al Ardealului, le preluase practic și le realiza acum nespus mai frumos părintele Iosif. O vreme l-a bucurat și pe mitropolit acest lucru, dar îndată ce s-a izbit de conservatorismul și inerția, de interesele și comoditatea materialistă a marii majorități din olimpul clerical, a cedat și el însușindu-și grăbit punctul lor de vedere după care orice înnoire spirituală, orice ieșire din tradiția conservatoristă și comodă a păcatului este primejdioasă și incomodă, trebuind zdrobită de la început. Și astfel, în loc să și-o însușească de la început văzând enormele binefaceri pentru salvarea poporului și strălucirea Bisericii, punându-se în fruntea ei, sprijinind-o și îndrumându-o fericit, - ei au ales ura și exterminarea ei.
Văzând marea mulțime a taberei vrăjmașe și ura nimicitoare cu care mai marii oficialității clericale antrenată chiar de mitropolitul Bălan sprijinit de întreg Sinodul Bisericii împotriva părintelui Iosif și a acțiunii sale Oastea Domnului, - preoții simpli și binevoitori care îl sprijineau, începură să se retragă rând pe rând. Cei care îndrăzneau să-l sprijinească erau amenințați drastic și pedepsiți exemplar prin oficiul clerical imediat superior... Împotriva intelectualilor care mai sprijiniseră un timp acțiunea și dreptatea Oastei Domnului și a inițiatorului ei, - se luau tot felul de măsuri de constrângere directe sau indirecte, folosindu-se minciuna că Oastea Domnului și preotul Trifa face o schismă, este o erezie și a devenit o sectă împotriva Bisericii. Cei mai mulți dintre oameni necunoscând adevărul, ori dând crezare oficialității mincinoase, oricât văzuseră de bine Lucrarea Oastei la început, - se lăsară și ei cu durere de ea și căzură în cursa pierzătoare a celor ispititori.
Toate aceste fărădelegi au durat zece ani. Și deși nici una dintre aceste minciuni și presupuneri vrăjmașe împotriva Oastei Domnului și a părintelui Iosif nu s-au adeverit, - totuși, împotriva celui mai sfânt adevăr, aceste minciuni și presupuneri oficiale continuă și astăzi, ca o dovadă a primejdiei pe care Satana și oamenii lui o văd în Lucrarea Oastei Domnului, împotriva iadului și a păcatelor.
Când în 1956-1958 am pornit acțiunea pentru normalizarea și legalizarea acțiunii Oastei Domnului, - acțiunea aceasta cu gând și scop atât de minunat, - a fost torpilată tocmai de către o contra-acțiune pornită împotriva ei chiar din sânul Sinodului Bisericii. După cum am spus pe larg despre acest lucru la vremea sa, niște vrăjmași din afara Oastei, cu ajutorul unor vrăjmași din lăuntrul ei (Moldoveanu, Banu, etc.) care primiseră să se facă unelte ale celor ce ne pregăteau răul, au reușit să împiedice acest lucru bun chiar în clipa când era pe cale să se realizeze. În urma acestei nereușite, patriarhul de atunci, regretatul Justinian Marina, - singurul om dovedit sincer și bine interesat atunci, - a avut el însuși de suferit din pricina sprijinului pe care ni-l dăduse. La încheierea acelei nefaste ședințe a Sinodului, când m-a primit în cabinetul său mi-a zis îmbrățișându-mă cu durere:
- „Am fost torpilați frate Dorz. De data aceasta ocazia s-a pierdut. Dacă vreodată va mai veni pentru Oastea Domnului vreo astfel de ocazie, dv., trebuie să luați mult mai din vreme legătura cu episcopii Bisericii, pentru ca acel ce va mai pune problema Oastei Domnului în Sinod, să nu se pomenească singur cum m-am pomenit eu acum, datorită unei lucrături necinstite a unora dintre dv. ...”
De atunci gândul de a întreține și adânci cât mai mult legătura dintre noi și episcopii de care ne puteam apropia, a fost cât se poate de curat și de statornic urmărit de noi. Clerul ca instituția cârmuitoare în biserică, desigur că este cel dintâi chemat și dator să simtă toată greutatea răspunderii Dumnezeiești pentru mântuirea sufletelor și pentru mărturisirea Evangheliei. De aceea noi laicii voluntari ai lui Hristos, am dorit să ne asociem cu toată dragostea și sinceritatea inimilor noastre acestei munci, simțindu-ne și noi, prin virtutea legământului nostru sfânt cu Dumnezeu, în aproape aceeași măsură datori cu clerul să facem această muncă. Atât Cuvântul Sfânt al lui Hristos cât și Învățăturile Sfinților Părinți bisericești, nu numai că ne îndreptățesc dar ne și obligă la aceasta. Ținând seama de acest mare și sfânt adevăr, opoziția, disprețul și chiar vrăjmășia pe care o întâmpinăm obișnuit în privința asta din partea întregii oficialități și a celor mai mulți preoți, este desigur nu numai nedreaptă dar și rușinos de abuzivă și necreștinească...
Convins fiind pe deplin și pe totdeauna că Oastea Domnului este în prezent și va rămâne poate și pentru viitor singura Lucrare duhovnicească trimisă de Dumnezeu poporului nostru și Bisericii noastre pentru mântuirea din păcat și ridicarea în lumină, - am fost și rămân de părerea că Oastea Domnului este și rămâne asociatul cel mai de nădejde și colaboratorul cel mai necesar al clerului în această misiune divină. Noi, Oastea Domnului ne-am îndeplinit, de-a lungul celor aproape șaptezeci de ani de existență, cu toată curăția, sinceritatea și smerenia devotamentului nostru această misiune până astăzi. Părintele nostru sufletesc Iosif Trifa, atât prin exemplul vieții sale personale cât și prin toate scrierile lui ne-a dat în privința asta cea mai luminoasă pildă și îndemn. Cu toate că a fost atât de pe nedrept bruscat și lovit până la moarte - și chiar după moarte în cel mai rușinos și abuziv fel, - el totuși nu numai că nu s-a ridicat niciodată cu acuze și cu jigniri împotriva învățăturii și nici chiar împotriva purtării samavolnice a autorității, - ci a respectat-o și a îndemnat și pe ascultătorii săi să o respecte. A suportat totul, așteptând să-i facă dreptate Istoria și Dumnezeu. Și iată că i-o fac.
Și tot la fel ne-a îndemnat el și pe noi, ca oricâte nedreptăți i se fac lui și ni se vor mai face și nouă, nici el și nici noi să nu ne împotrivim nici învățăturii și nici autorității bisericești. Să lăsăm și noi ca și el totul numai în seama dreptății lui Dumnezeu și a voii Lui.
Potrivit acestei convingeri deci, am căutat de-a lungul zecilor de ani, de la despărțirea de regretatul și cinstitul patriarh Justinian, să-i ascultăm sfatul. Pe cât ne-a stat în putință am căutat prin corespondență ori vizite să ținem legătura cu episcopii noștri. Unde nu s-a putut asta fie dintr-o cauză, fie din alta, am căutat ca faptele noastre și purtarea noastră cu preoții de care depindem și în bisericile unde eram să fie cât mai frumoase totdeauna, pentru ca atunci când vor fi întrebați - și erau foarte des - ei să nu poată spune decât bine despre noi. Sau în orice caz să nu aibă dreptate să spună nimic de rău.
Eu personal am făcut dese vizite pe un motiv ori pe altul nu numai la Episcopia Oradea de care țineam, ci și la Mitropolia Banatului, la Arhiepiscopia Clujului, Râmnicu-Vâlcea, Arad, precum și la alte episcopii. Prin aceste contacte doream să încredințez conducerea oficială a episcopiilor noastre de atașamentul nostru statornic față de învățătura și credința Bisericii noastre.
Dar și a le ajuta acestora pe baza faptelor și a cuvintelor noastre să-și schimbe felul dușmănos și nedrept cu care ne privesc fără motiv de atâția zeci de ani. Contactul acesta l-am întrerupt doar în anii când fiind întemnițat, n-aveam cum să-mi împlinesc această dorință. Dar îndată ce ajungeam în condiția s-o pot face, am făcut-o din nou, indiferent de atitudinea adoptată de ei față de noi.
Pe linia acestor gânduri și încredințări am păstrat o prețioasă prietenie de-a lungul a zeci de ani, îndeosebi cu mitropolitul Nicolae Corneanu al Timișoarei, cu arhiepiscopul Teofil al Clujului, ori cu episcopul Vasile al Oradei. Acești ierarhi mi-au inspirat încă de la prima vedere un mare respect și o desăvârșită încredere și prețuire. Am putut adeseori să le împărtășim multe din durerile noastre și să le solicităm înțelegere pentru situația noastră în general și a Oastei din Timișoara, Cluj, Bihor, etc. în special. Și totdeauna mi s-a părut că ne înțeleg și că ne ajută. Din astfel de discuții aflam și felul în care ne mai văd autoritățile oficiale și atitudinea pe care o mai mențin acestea față de noi. Acest lucru ne era atât de necesar, deoarece însemna atât de mult pentru orientarea sănătoasă a noastră prin evenimente.
Între timp trecuseră mulți ani, vreme în care mie mi se tipăriseră o serie de cărți în străinătate. Ce mult aș fi dorit să mi se tipărească aceste cărți aici în țară, nu numai ca să poată fi la îndemâna tuturor și a evita orice neajuns ivit cu autoritatea ori legea pe chestiunea asta, dar și pentru că eram gelos de ce să facă alții acest lucru atât de bun și nu mai degrabă ai noștri, aici în țara și Biserica noastră, având câștig atât de un fel cât și de altul.
Alcătuisem la îndemnul personal al cunoscutului poet Nichita Stănescu, un volum selectiv din poeziile mele pentru a apare în una dintre editurile de stat ori bisericești. Am solicitat câte un cuvânt de prezentare pentru acest volum atât părintelui profesor dr. Dumitru Stăniloaie cât și poetului Ioan Alexandru care împreună cu Nichita Stănescu mi-au dat și acest cuvânt.
Cu gândul de a oferi acest volum spre tipărire la Editura Mitropoliei Banatului, am făcut o vizită în luna noiembrie 1983 la I.P.S. Mitropolit Nicolae Corneanu. Profitam de acest prilej și pentru a mai vedea opinia dânsului și dacă nu s-a mai modificat cumva spre bine atitudinea oficialității clericale față de noi. Trecuse atât de multă vreme și avusese destul de multe ocazii să se convingă de adevăr.
Deși mi se spusese la început că este foarte ocupat cu o conferință preoțească ce tocmai avea loc la mitropolie, - totuși părintele mitropolit și-a făcut îndată vreme să mă primească. A venit dânsul în camera unde așteptam și încă cu un preot vicar a stat aproape două ceasuri de vorbă cu mine. Adică am vorbit numai dânsul și eu, fiindcă al treilea n-a scos nici un cuvânt, tot timpul doar a ascultat la noi.
I-am spus de la început marea mea bucurie că după atâția ani am iarăși prilejul acesta - și i-am mulțumit pentru bunăvoința pe care totdeauna ne-a arătat-o. I-am cerut iertare pentru eventualele supărări avute din partea fraților din Banat și mai ales din Timișoara - și l-am asigurat de tot devotamentul și credincioșia noastră a tuturor, chiar și a celor ce fără să-și dea seama, greșesc nu cu voia, ci din neștiință. Avem atâtea lipsuri pentru care cerem binevoitoare înțelegere și un urgent ajutor părintesc.
- Printre aceste nevoi - am zis eu - una din cea mai mare urgență este cartea religioasă, Cuvântul sfânt scris - pentru popor. Nu avem nici măcar în tiraj suficient o carte de rugăciuni, sau chiar calendarul foaie de perete anual. Avem atâta tineret, atâția copii - și nu avem o carte de poezii religioase, o carte de cântări creștine pentru ei... Douăzeci și două de milioane de ortodocși, de zeci de ani fără Biblie, fără o carte religioasă, fără un calendar religios - în tiraj de masă...
- Dv. ați făcut un mare rău - îmi răspunse dânsul - că ați tipărit cărțile dv. în străinătate!
- Dar ce este rău în conținutul acestor cărți?
- Nu-i nimic rău. Sunt lucruri frumoase, - dar tipărirea lor acolo are un aspect politic.
- Aceste cărți mi-au fost solicitate de ani de zile și de mii și mii de cititori. Eu le-am oferit spre publicare de atâtea ori multor edituri din țară - și acceptam orice corectare îndreptățită a textului, - dar totdeauna am fost refuzat. Nu s-au tipărit nici ale mele, nici ale altora, ca acei care caută o carte de asta - să poată afla măcar una. A trebuit ca această mare luptă să o vadă cineva din afara țării. Nu este asta o mare durere?
- N-ar fi trebuit să le tipărești acolo!
- Nu le-am tipărit eu. Nici măcar nu știu cine le-a tipărit și unde. Nimeni nu mi-a cerut nici o învoire pentru aceasta. Dar acum iată am adus aici o nouă carte spre a vă ruga să acceptați să se tipărească în editura mitropoliei Banatului.
- Nu putem promite nimic deocamdată. D-ta faci parte din Oastea Domnului iar asta pentru biserică a fost desființată în 1948 și nu mai există.
- Cum nu mai există părinte mitropolit? Asta este cum ați zice că blocul acela cu 6 etaje care se vede pe fereastra asta nu există, pentru că eu îmi închid ochii și nu vreau să-l văd.
- Există, dar în sens negativ.
- De ce negativ părinte mitropolit? Oastea Domnului există din 1923 ca un factor pozitiv și constructiv în Biserica și țara noastră. De atunci se tot spune că Oastea asta va deveni o sectă, o sciziune, o erezie, - și iată că sunt peste 60 de ani de când ea trăiește și lucrează frumos în Biserica și în țara noastră. Și nici o învinuire de aceasta nu s-a adeverit. Oastea Domnului a rămas și astăzi și va rămâne până la sfârșit tot așa de statornică și credincioasă lucrând pentru Hristos în Biserica asta, după cum a fost de la început. Atunci cu ce drept și pe ce temei suntem învinuiți, suspectați, condamnați?
În anii înainte de 1964 am fost arestați și condamnați sute de frați ostași în total la mii de ani de temniță învinuiți pentru crima de uneltire contra ordinei sociale. Eram noi vinovați de o astfel de crimă părinte mitropolit? Mulți frați de ai noștri au murit atunci în închisori, ori îndată după ce au fost eliberați, ca urmare a chinurilor de acolo. Ce a făcut Biserica atunci pentru noi? Mai marii Bisericii noastre știau bine că noi suntem fiii Bisericii și că nu făcusem nimic vrednic de osândă, și totuși nici unul n-a ridicat nici măcar un glas de apărare pentru nevinovăția noastră... Dacă nu cumva ei înșiși ne-au dat pe mâna tribunalelor... Dar chiar și acum, după toate acestea, în cărțile și revistele bisericești când se scrie despre noi se scriu numai lucruri rele. Chiar și în Îndrumătorul Bisericesc scris și anul acesta de mitropolia Banatului, se scriu numai astfel de aprecieri rele... N-am făcut noi oare chiar nimic și bun în Biserica și în țara noastră părinte mitropolit? Ce rău am făcut și facem? Am vrea fapte concrete - nu numai calomnii. Oare nici un bine nu facem? De ce se spune numai rău și de către toți clericii contra noastră?
- Ei mai sunt și exagerări.
- Îmi pare nespus de rău părinte mitropolit și vă cer cu toată smerenia iertare pentru că nu-mi pot stăpâni durerea și trebuia să vorbesc în felul acesta. Dar de ce nu este nimeni care să vadă acest adevăr și să ia o inițiativă bună pentru îndreptarea lucrurilor? E atâta nevoie de o frână în calea prăbușirii sociale și de un mijloc de oprire a rătăcirilor de la credința noastră spre credințele greșite. Și singură Oastea Domnului ar putea constitui această frână și acest mijloc. De ce nu-i nimeni să vadă? Și dacă totuși este cineva care vede, de ce nu zice nimic? Până când se așteaptă? Nu-i deja prea târziu chiar și acum?
- Lasă, este cine să se ocupe de asta.
- Dar oare noi n-avem nici o datorie față de un bine care vedem că este nevoie și-l putem face - dar nu-l facem? Ce ziceți părinte mitropolit de lipsa totală a cărților religioase printre semenii noștri?
- Avem destule cărți. Și se vor mai tipări. Sunt în plan să apară o serie de cărți de rugăciuni...
- Bine, dar cărțile pentru masele largi de cititori, literatură, poezie, cântări religioase?
- E adevărat că de acestea nu prea sunt. Dar sunt unele preocupări în direcția asta... Și se sculă să plece.
Mă ridicai și eu. Dar încercai din nou:
- Părinte mitropolit, nu vă gândiți că totuși s-ar putea să tipăriți o carte de poezii? Sunt alese dintre cele mai frumoase și sunt revăzute pentru a nu greși cu nimic împotriva nimănui.
- Nu depinde numai de mine. Am să propun aceasta cu prima ocazie unde este nevoie. Și dacă se va pune problema te voi anunța. Și îmbrățișându-mă mi-a zis: Mergi sănătos!
I-am sărutat respectuos dreapta mulțumindu-i pentru bunăvoință și cerându-i iertare pentru deranj.
Părintele vicar m-a condus până la ieșire asigurându-mă și dânsul de toată bunăvoința înaltului ierarh, care dacă a promis ceva va face întocmai.
Au trecut de atunci aproape doi ani, - și nici un semn de amintirea promisiunii aceleia. De fapt încă de la începutul convorbirii noastre m-a impresionat neplăcut vocea nefiresc de subțiată, cuvintele supărător de sâcâite, de prelungite, de modulate, de căutate și atât de vădit prefăcute, cum niciodată nu le mai surprinsesem înainte, încât mă miram cum nici atâta spirit de autocontrol nu poate avea încât să observe cât de nesuferit se face atâta mod izbitor de falsitate. Nu-l cunoscusem așa, cu zece ani în urmă, când fusesem la el ultima dată. Atunci se comportase și vorbise cu totul altfel. Felul acesta în care l-am văzut m-a convins de la început că o mare transformare negativă se produsese în viața acestui om sincer, binevoitor, înțelept și conștient mai mult ca alții de marea răspundere pe care o cere locul ce-l ocupa. În acest spirit a și căutat atunci să pună toate problemele legate de viața spirituală a păstorilor de sub grija sa duhovnicească. Atunci avea soluții înțelegătoare, atente, iubitoare, responsabile. Am găsit împreună atunci o atmosferă plină de căldură sufletească, de înțelegere și comuniune... Ce bun și nevinovat suflet l-am găsit atunci. Și ce sincere îi erau toate cuvintele sale...
Cum oare s-a putut transforma chiar atât de profund? Pierzând acum total acel mod fericit de a fi și devenind acum atât de străin, de nesuferit și chiar amenințător. Să-l fi influențat oare atât de mult episcopul său vicar pe care nu-l cunoșteam personal dar despre care auzisem de la toți numai știri care îl înfățișau cam în felul în care devenise acum acest mitropolit despre care până azi aveam atât de înalte păreri? Sau să-l fi schimbat relațiile cu lumea în care se mișca și față de care era nevoit mereu să se prefacă? Ori compromisurile cu propria sa conștiință la care îl obliga și pe el funcția în care voia să se mențină cu orice preț într-o vreme când aceste compromisuri nu erau nici mici și nici puține. Nu știu care dintre acestea - ori toate, ori altceva mai ascuns... În orice caz era pe undeva o cauză întunecată și grea. Am presimțit atunci că această cauză îi va aduce nenorocirea, dacă va persista în ea, fără revenire. Am regretat nespus de mult această nenorocire pentru că aveam mari speranțe că omul acesta prin rolul pe care îl avea în ierarhia Bisericii, prin poziția sa din Sfântul Sinod și prin trecerea pe care i-o știam la mai marii poporului ar fi putut ajuta, într-un timp favorabil, foarte mult la înțelegerea și rezolvarea problemei pentru care luptase Oastea Domnului... Acum iată ce jalnic se prăbușise totul.
Mi-am dat îndată seama că nu numai orice speranță în vreun ajutor din partea lui s-a pierdut în privința asta dar și că omenește starea lui pare că numai o minune a lui Dumnezeu ar mai putea-o ajuta. Ce tristă constatare făceam - și ce paralelă amară trăgeam între el și un altul de care mă despărțisem la fel cu două luni în urmă...
Era vorba de episcopul vicar de la Cluj, Justinian, pe care la fel îl știam de cu zeci de ani în urmă pe când era stareț la mânăstirea Rohia din Maramureș. Ce om al lui Dumnezeu era și acesta atunci. Cât ajutase el prin locul acela adunările Oastei Domnului care se făceau regulat acolo, mai ales la sărbătorile mari când începuseră să vină frați și surori în tot mai mare număr și de la tot mai mari depărtări. Fuseseră atunci vremuri grele și frații erau din toate părțile urmăriți și amenințați de mari și mulți potrivnici. Dar el i-a apărat și i-a adăpostit cu o sinceră bunătate părintească, sprijinindu-i și încurajându-i zeci de ani. Eu însumi, după lungile perioade de întemnițări, când mergeam acolo eram primit cu cea mai sinceră și caldă dragoste în Hristos. Când nu cu mulți ani în urmă a fost înălțat în scaunul de episcop vicar la Cluj, noi toți frații care îl cunoșteam ne-am bucurat sincer sperând că de acum având acel loc înalt acolo de unde Lucrarea Domnului putea fi ajutată nespus de mult, el va face lucrări mai mari și mai frumoase decât în trecut. Îndată ce am aflat despre numirea sa în această funcție i-am scris o scrisoare plină de cele mai curate și calde bucurii. Bucuria noastră în clipa asta - îi scriam atunci printre altele - este cea a prietenilor unui invitat ales căruia Stăpânul îi spune cu o mare prețuire:
- Prietene, mută-te mai sus (Luca 14, 10). Îl știam un prieten adevărat al Oastei Domnului, încercat ani de zile prin toate greutățile unui trecut zbuciumat și aveam o neclintită încredere că în viitor va face nespus mai mult ca în trecut, pentru ca această Lucrare sfântă să fie ajutată și în viitor pentru a câștiga încrederea tuturor mai marilor Bisericii pentru rolul ei sfânt. Cu atât mai grabnic și mai deplin cu cât atât relele din afară cât și cele dinăuntrul Bisericii creșteau tot mai mari și mai alarmante.
Cu prima trecere prin Cluj, m-am grăbit atunci să-l întâlnesc și ca un bun și vechi cunoscut să-i exprim sincer și verbal marea noastră bucurie pentru avansarea lui. Era într-o seară, ieșisem din catedrală și coboram spre reședința episcopală când l-am întâlnit suind spre intrarea catedralei. Era înconjurat de mai mulți teologi și când m-a văzut s-a repezit plin de bucurie să mă îmbrățișeze spunându-mi pe un ton care pentru prima dată mi-a părut puțin forțat:
- Lasă-mă să te ating ca să mă sfințesc!...
Desigur făcea aluzie la mulții ani de suferință pentru Dumnezeu... dar pe mine m-a mâhnit expresia asta. Nu mi s-a părut potrivită deloc.
N-a mai trecut prea multă vreme până când unul din candidații la preoție din ultima promoție de la Curtea de Argeș care era un tânăr frate din Oastea Domnului, venind de la seminar, mi-a spus cu durere că părintele episcop vicar Justinian de la Cluj a fost și el acolo la încheierea anului și că le-a ținut o vorbire ca unor tineri preoți care mergând în parohii le dădea sfaturi cum să se comporte ajungând acolo... „Unul dintre cele mai mari griji pe care trebuie s-o aveți, - le spunea el - este să luptați contra sectelor care se infiltrează printre credincioșii Bisericii noastre făcând dezbinări și tulburare. Toate sectele sunt primejdioase - afirmase el - prin lucrarea lor negativă, dar una din cele mai primejdioase este Oastea Domnului. Căci ea lucrează nu din afara Bisericii ci dinăuntrul ei...”
- Am fost atât de lovit și zdrobit în suflet de aceste vorbe - spunea tânărul frate preot, încât nu mi-am revenit nici acum.
Cum poate fi cu putință ca acest om pe care îl știam plin de dragoste față de Oastea Domnului, fiindcă luase parte ani de zile la adunările Oastei Domnului de la mânăstirea lui, - iar acum să se fi schimbat dintr-o dată atât de rău! Ce să zică atunci despre noi alții care nu cunosc Oastea, când acesta care ne cunoaște atât de bine vorbește totuși despre noi atât de rău! Aproape că nu-mi venea să cred cele ce le auzeam cu urechile mele de la acest tânăr. Dar cunoscându-l bine mi-am dat seama că nu spune neadevăruri - și cu prima ocazie trecând prin Cluj am făcut totul să-l pot întâlni pe episcop și să-l întreb dacă a putut el să spună asta unei întregi preoțimi de tineri. Și dacă a spus-o, ce l-a determinat s-o facă.
Ocazia mi s-a ivit nu peste multă vreme când am căutat anume să-l aflu trecând prin Cluj.
Am constatat un lucru pe care nu mi l-am putut explica și anume că acest om este foarte greu de găsit. Pe cât era de ușor să-l întâlnesc atunci când era mic, pe atât de greu este să-l pot întâlni acum când a ajuns mare... Dar nu m-am lăsat totuși până ce am ajuns la el.
- Cum ați putut totuși spune părinte episcop - i-am zis eu cu mâhnire privindu-l în ochi - la Curtea de Argeș tinerilor preoți că Oastea Domnului este cea mai primejdioasă dintre secte? Nu cunoașteți oare prea sfinția voastră de zeci de ani Lucrarea aceasta destul de bine? Nu ne cunoașteți lupta și statornicia prin toate suferințele și încercările noastre pentru a ne păstra curată conștiința și umblarea noastră față de învățătura Bisericii noastre? De ce totuși ați putut vorbi astfel?
S-a îngălbenit dintr-o dată și încurcându-se a încercat să se apere:
- Eram pândit de... nu știu cine. Și fiindcă se știa că eu iubesc Oastea Domnului și că am apărat-o totdeauna, ca s-o pot apăra în ascuns a trebuit să spun pe față despre ea aceste lucruri pentru a-mi acoperi dragostea pe care i-o port. Și pentru ca s-o pot ajuta în viitor.
Mărturisesc că chiar la atâta nu mă așteptasem. Să facem oare răul, ca să iese binele din el?
- Dar dacă știați că nu acela era adevărul, - de ce l-ați spus? Nimeni nu vă putea obliga să spuneți o minciună atât de grea, cu atât mai mult cu cât știați ce mare păcat este acesta! Puteați să tăceți, să nu fi spus nimic, dacă nu puteați spune acestor tineri preoți un adevăr frumos despre această Lucrare a lui Dumnezeu, pe care o cunoașteți destul de bine. Să nu spuneți o hulă atât de mare, - doar știați adevărul.
Nu mi-a mai răspuns nimic. Și s-a așezat între noi o tăcere plină de mâhnire.
I-am mai zis nu știu ce, pentru a acoperi cumva această tristă prăpastie, apoi am plecat. De atunci la câțiva ani l-am mai căutat odată, - dar nu l-am mai găsit. Nu știu ce să spun, dar în sufletul meu a rămas de atunci un gust amar pe care nu mai reușesc să-l îndepărtez și o întrebare la care nu pot și nu pot să găsesc răspuns. De ce oare sunt atât de mulți preoți simpli care pot înțelege acest luminos și limpede adevăr, atașându-se de el cu toată ființa lor și slujindu-l cu orice risc, - dar nici unii dintre cei mai mari nu-l pot înțelege și primi deloc? Și de ce chiar acest preot până era simplu și mic era devotat cauzei lui Dumnezeu și sprijinea cu toată puterea Lucrarea Lui Vie, iar după ce a fost avansat la o slujbă mai înaltă s-a transformat de nerecunoscut în rău? Căci îndată ce ajunge în slujba aceasta chiar cel mai bun și mai cinstit om se schimbă de nerecunoscut. Bunul Dumnezeu să ne ierte dacă greșim. Dar nu mai știm cum să ne răspundem singuri la aceste întrebări și fapte pe care în atâtea cazuri le-am constatat.
Iată de pildă cazul altui episcop, a celui de la Râmnicu Vâlcea, Iosif Gafton, pe care îl cunoscusem de prin 1934-1935, de pe când era preot simplu în județul Vâlcea în una dintre cele mai mari parohii de acolo. Am mai povestit despre el și în volumul 3 din această Istorie cum în 1975 l-am vizitat odată, după 40 de ani, la reședința episcopală din Râmnicu Vâlcea.
Cum mi-a povestit cu lacrimi, aproape două ceasuri în ziua aceea de noiembrie 1975, ce biruințe și isprăvi sfinte avusese el în parohia lui atunci cu Oastea Domnului, în urmă cu acei 40 de ani. Când lucra acolo cu Oastea el avea atunci în parohie în fiecare zi din săptămână adunări de sute de suflete în biserică, ori în școală, ori în căminul cultural. Luni seara de exemplu, aveau alfabetizarea biblică. Oamenii învățau să citească și să scrie din Biblie și pentru a putea să citească ei personal Cuvântul lui Dumnezeu. Marți seara aveam seară de cântări. Miercuri seara școală biblică pentru cunoașterea și aprofundarea Scripturilor. Joi seara citirea Bibliei în comun. Vineri seara ora de rugăciune. Sâmbătă seara ora tineretului, iar duminică adunarea de evanghelizare la care lua parte tot satul și mulți de prin satele vecine până departe. Ajunsesem că în toată parohia mea nu mai aveam nici o cârciumă. Toți cei trei cârciumari își închiseseră cârciumile și veneau la adunarea Oastei. Nu se mai țineau nici jocuri în sat. Tot tineretul venea la adunările Oastei și la biserică. Nu mai erau procese, scandaluri și nici un fel de tulburări în toată parohia mea. Toți oamenii veneau la adunările Oastei și la biserică. Era o viață ca în altă lume. Ceva de nerecunoscut față de viața de dinainte.
Comandasem Biblii și cărți de la părintele Trifa din Sibiu - zicea el - și organizasem echipe de tineri prin care le răspândeam prin tot județul umplând satele cu cărțile sfinte și realizând în felul acesta și însemnate beneficii bănești din rabatul de 20-25% primit la vânzarea lor. Când s-a adunat o mare sumă de bani am chemat pe tinerii desfăcători de cărți și le-am zis:
- Iată aici o mulțime de bani, câștigul drept al muncii voastre, după vânzarea cărților și a Bibliilor. Am să-i împart după munca lui fiecăruia.
- Părinte, - mi-au zis ei toți cu lacrimi în ochi, noi nu am făcut munca aceasta pentru bani ci am făcut-o din dragoste pentru Domnul. Nu primim nici o plată pentru ce am făcut!
- Atunci ce să facem cu banii aceștia?
- Faceți ce știți, ei nu sunt ai noștri.
Până la urmă am convenit să-i împărțim ca zestre de căsătorie la tinerele noastre surori din familii mai numeroase, cu frați mai mulți și părinți mai săraci. Am făcut astfel zestre câte o vacă și câte o ladă cu haine și lucruri casnice la șapte dintre fetele mai credincioase și mai sărace dintre surorile noastre.
Și câte și mai câte alte binecuvântări am avut noi atunci mulți ani la rând în parohia mea, una dintre cele mai mari din județ. Și până departe și în alte parohii prin tot județul datorită Oastei Domnului...
La unele momente și întâmplări mai mișcătoare din decursul povestirii, bătrânul episcop nu-și mai putea stăpâni plânsul. Șiroaie de lacrimi îi curgeau pe față pe firele de barbă albe, pe marginea hainei - și n-avea nici batistă să și le șteargă. Și le ștergea cu mâinile. Îmi era atât de drag - și mă impresionase și pe mine atât de mult...
După ce a făcut o pauză mai lungă i-am zis:
- Ce minunat a fost totul atunci prea sfințite. Dar eu mă întreb de ce oare acum nu numai că nu se mai face nimic bun în privința Oastei Domnului, dar se face atâta de mult rău acestei Lucrări? Am fost și suntem de zeci de ani ținta atâtor atacuri nedrepte și victimele atâtor măsuri necruțătoare. Sute de frați au fost condamnați la mii de ani închisoare, total nevinovați, învinuiți de crima de uneltire contra ordinei sociale, de instigare și tulburări, numai că doream să-L iubim și să-L slujim pe Dumnezeu. Atât de mulți dintre noi au murit în închisori, au fost bătuți, înfometați, amenințați. Unii au murit acolo, alții abia ajunși acasă, cei mai mulți sufăr și azi, iar Biserica noastră, mai marii ei, deși știau bine de această nedreptate, nu s-au ridicat nici unii nici atunci și nu se ridică nici azi în apărarea noastră și în îndreptarea acestor stări nedrepte.
- S-a exagerat, s-a exagerat mult față de voi, într-adevăr!
- Bine, dar prea Sfinția Voastră care ați spus aici atâtea lucruri bune despre Oastea Domnului din trecut, de ce nu faceți acum chiar nimic pentru remedierea acestei situații anacronice? Au încetat oare din mijlocul poporului acele cauze care au făcut atunci atât de necesară activitatea Oastei Domnului? Nu mai sunt oare bețivi, scandaluri, decădere, corupție, crime, divorțuri, nelegiuiri? Nu cresc oare rătăcirile, dezbinările, ereziile și mai mult acum chiar decât atunci? De ce nu puneți un cuvânt? De ce nu luați o inițiativă pentru reluarea unei activități atât de necesare a Oastei Domnului pentru îndreptarea acestor lucruri în popor și în biserică?
Sunteți de aici din Oltenia din partea cum s-ar zice a conducătorului țării noastre. Nu demult i-ați înmormântat cu mare pompă pe tatăl său. De ce nu stați de vorbă cu dânsul spunându-i despre starea grea a tuturor treburilor sufletești ale oamenilor? De ce nu puneți un cuvânt pentru legalizarea activității Oastei Domnului, când vedeți cât de necesară este această activitate? Când aveți atâtea experiențe minunate din propria viață în privința asta, când activitatea ei este acum mai necesară decât oricând!
Nu mi-a mai răspuns absolut nici un cuvânt.
Văzând că atmosfera a devenit incomodă și grea, m-am ridicat spunând:
- Prea sfințite, - suntem acum bătrâni. Stăm cu un picior în mormânt. Mâine ne vom duce și ne vom înfățișa înaintea Judecății lui Dumnezeu ca să dăm seama de tot ce am putut face astăzi - și n-am făcut. Vă mulțumesc mult pentru bunăvoința pe care mi-ați arătat-o și îmi cer din inimă iertare dacă v-am putut întrista sau indispune cu ceva. Vă sărutăm Dreapta.
M-a îmbrățișat, m-a binecuvântat și m-a petrecut până la ieșire. Și asta a fost totul.
De atunci nu l-am mai văzut. După câțiva ani am auzit că a murit. Cum va răspunde el acum în fața lui Hristos Judecătorul nostru Veșnic, nu știu. Cum se va dezvinovăți că deși era aproape de 80 de ani atunci și nu i s-ar mai fi putut întâmpla nici un rău, chiar dacă ar fi avut curajul să apere această cauză dreaptă și n-a apărat-o? Nu știu. Dar ce mult ar mai avea de învățat din toate acestea alții, pentru care n-a ajuns încă prea târziu, cum este acum pentru el.
Iată și un alt caz cu un alt episcop. Am mai scris și despre Antim Nica. Acesta era în 1958 Șeful Permanenței Sfântului Sinod, pe atunci cu sediul la mânăstirea Antim din București. Umblam cu memoriul pentru legalizarea Oastei Domnului de la o instituție la alta. Când la Interne, când la Culte, când la Patriarhie, când la Sinod. Doi ani am umblat astfel de 20 de ori de la Cluj unde locuiam atunci și până la București, de fiecare dată mai trebuind când una când alta. Ajunseseră lucrurile până la ultima formalitate: Patriarhul de atunci Justinian un om al lui Dumnezeu foarte binevoitor față de noi, mă trimisese pentru urgentarea formalității să merg personal pentru înregistrarea memoriului nostru la Cancelaria Sfântului Sinod, apoi să aduc în mână acest memoriu pentru a i-l preda patriarhului care trebuia în ziua următoare să prezinte cauza noastră în fața membrilor Sfântului Sinod care urma să se întâlnească pentru alegerea unui nou episcop la Roman, unde scaunul era vacant.
Nu mai spun despre toate peripețiile prin care am trecut de la secretarele care acopereau sfintele icoane din birourile Sfântului Sinod cu fumul de țigări. Nici de întâlnirea cu părintele Șerpe (ce nume fatal!) care era înregistratorul, până am ajuns la părintele episcop Antim Nica, Șeful Permanenței Sfântului Sinod, dar nu voi putea uita niciodată fioroasa privire cu care m-a întâmpinat nici dialogul insultător la care m-a supus. Se înfuriase pentru că îl deranjasem, după o lungă și chinuitoare așteptare în care mă ținuse în picioare fără să-mi răspundă nici măcar la salut. Și nici să mă întrebe ce căutam în cancelaria lui. Discuta foarte aprins la telefon cu gara C.F.R. Iași care trebuia să pună imediat la dispoziție două vagoane de dormit la trenul de noapte care urma să aducă la București delegația Mitropoliei Iașului pentru ședința Sfântului Sinod.
Era nevoie și de un mare stoc de alimente, de băuturi și anexe, pentru numeroasa și cucernica delegație.
- Ce vrei domnule? - m-a întrebat în sfârșit cu o înfățișare furioasă și cu o privire furioasă.
- Vă rog să aprobați înregistrarea acestui memoriu acum, pentru a-l putea lua cu mine să-l duc la prea fericitul patriarh care îl așteaptă.
- Ce memoriu?
- Pentru legalizarea Oastei Domnului!
- Oastea Domnului ha? Oastea Domnului ai zis? Fața i se crispase, ochii i se înroșiseră, barba îi tremura. Izbucni din nou și mai furios:
- Omule, d-ta n-ai nici o meserie? N-ai de lucru nimic? Umbli haimana și cauți cai verzi pe pereți? N-am avut noi destul necaz cu problema asta până am scăpat de ea? Acum vrei să ne-o aduci iarăși pe cap? Nu vezi domnule ce probleme mari am eu acum? Vii să-mi mănânci timpul și nervii cu nebuniile d-tale? Du-te d-le acasă și ocupă-te de o treabă cinstită, nu pierde vremea lui Dumnezeu degeaba pe aici. Nu avem vreme de fleacuri. Pleacă și lasă-ne în pace... Și luă iarăși receptorul telefonului... Alo, alo, gara Iași...
L-am salutat respectuos - și am ieșit lămurit.
Mergând pe coridoarele astea, ieșind și intrând în atmosfera asta am compus cântarea
Ce dușmănit ești Tu acum. O redau mai jos:
Ce dușmănit ești Tu acum
Ce dușmănit ești Tu acum
pe unde mergi cu mine
vrăjmașii Tăi m-ar rupe-n drum
de-ar ști că merg cu Tine.
Când la ospățul lor m-ar vrea
las mesele lor pline
și dezlegând merindea mea
mănânc ce pot cu Tine.
Când mă îmbiu spre-un așternut
ce cald și moale-ar ține
eu merg în colțul meu tăcut
și-adorm lipit de Tine.
Când ei mă vreau cu ei s-alerg
la patimi și rușine
rămân napoi de toți - și merg
pe calea mea cu Tine.
Când ei mă vreau să stau râzând
cu ei de tot ce-i bine
eu mă retrag și-ascuns plângând
mă rog un duh cu Tine.
Când ei mă-ndeamnă să îmbrac
podoabele lor fine
privesc veșmântul Tău sărac
și-l iau să fiu ca Tine.
Când sunt chemat spre-un loc dintâi
știu gândul lor prea bine
mă trag spre urmă și rămâi
nedespărțit de Tine.
O, iartă-mă când nu-s așa
de-al Tău cât se cuvine
când Te ascund spre-a nu vedea
vrăjmașii că-s cu Tine...
Au trecut acum de atunci aproape 30 de ani și deși acum are și el 80 de ani totuși încă nu s-a schimbat întru nimic. A ajuns episcop la Galați. O fi făcut și el bine poate, dar ura lui față de Oastea Domnului este în stare să săvârșească orice fel de nedreptate. Iată numai cazul unui preot ostaș care fără nici o exagerare este un sfânt în toată comportarea și viața lui. Dar pentru că a îndrăznit să cunune doi tineri ostași care îl chemaseră ca naș la cununia lor - și pentru că mai luase parte și la o altă nuntă ostășească a fost dat în judecata Consistoriului episcopesc. Actul de acuzare era întocmit chiar de către episcop și era plin de tot felul de exagerări, de interpretări tendențioase, de acuze nedrepte. Au fost puși 8 preoți ca martori ai acuzării. Nu i s-a permis nici un cuvânt de apărare și nu i s-a dat voie la nici un martor. Totuși la prima instanță, martorii acuzării l-au apărat - și astfel nu i s-a putut da nici o sentință de pedepsire.
Înfuriat de acest eșec, episcopul a amânat procesul, iar la a doua înfățișare a pregătit el totul, pentru ca sfântul să fie condamnat.
A și fost condamnat la trei luni penitență la o mânăstire din Delta Dunării unde sunt trimiși de obicei cei mai vinovați dintre preoți. Nici un considerent măcar uman pentru faptul că preotul era slăbit și bolnav, că era un tată cu copii mici și soția bolnavă. Ori vreun considerent duhovnicesc că preotul acesta era de o cinste și o moralitate sfântă. Nimic n-a contat.
Peste alți ani în iunie 1986 când voi avea ocazia după peste 30 de ani să-l mai revăd încă odată tot în legătură cu normalizarea situației Oastei Domnului - va vorbi altfel. Trecuse printr-o sfântă transformare. Era unicul caz. La vremea sa vom vorbi mai pe larg și despre discuția din 1986.
Un alt caz dar de data asta altfel al unui alt mare cleric este cel al arhiepiscopului de la Cluj, Teofil Herineanul. Îl cunosc pe acest om bun încă dinainte de 1940, când tânăr absolvent teolog de la Roman venise preot în Panticeu, apoi la Cluj. Pe vremea aceea eram la Cluj, redactam cu fr. Marini gazeta Viața Creștină în strânsă colaborare cu părintele Vasile Chindriș de la biserica Iris. După ce a ajuns episcop la Cluj am fost adesea în vizită la dânsul cu diferite motive - și totdeauna am avut câteva clipe și ceasuri de discuții împreună. De-a lungul anilor s-au ivit multe situații în care a trebuit să-l vizitez la episcopie fie pentru a-i solicita ajutorul pentru un candidat la preoție ori la Seminar, care îmi ceruseră să intervin pentru ei la episcop. Fie pentru rezolvarea unor probleme a fraților din Cluj, ori a altor adunări frățești din cuprinsul acestei eparhii, în anii noștri grei, fie pentru sprijinirea de către el a legalizării noastre la Sf. Sinod.
- Pentru susținerea cauzei Oastei Domnului la Sf. Sinod? - mi-a zis într-o zi, când insistam la el pentru asta.
- De ce prea sfințite, - doar sunteți membru al Sf. Sinod?
- Eu sunt eu. Cuvântul meu nu are prea multă greutate în privința asta. Iată, îți plătesc drumul până la București. Du-te d-ta și pune problema asta acolo. Te asigur că vei avea mult mai mult succes decât mine. Știu eu ce spun. Mă voi ruga pentru reușita oricărui lucru bun.
Și oricât am insistat în privința asta, n-a fost chip să-l conving. Atunci m-am încredințat că nici unul dintre acești mai mari, cât de bun ar fi, nu vrea sau nu poate să riște nimic pentru Dumnezeu. Nu vrea să miște nici un deget și nu-i interesează deloc cauza lui Hristos. Ei sunt fericiți că au ajuns la aceste poziții comode, la aceste scaune moi și nu-i mai preocupă nimic altceva decât să și le păstreze cu orice preț, evitând și cel mai mic risc care le-ar putea pune în primejdie. Nimic altceva nu-i interesează. Nu doresc și nu se tem de nimic decât să nu aibă nici o problemă. Să fie lăsați în pace să-și mestece hreanul lor amar în care s-au aciuit - și care acum le pare atât de dulce. Ce Judecată? Ce Rai? Ce iad?
- Aici este totul real. Restul este vis, bun pentru naivii ca noi care umblăm cu Oastea Domnului și cu mântuirea neamului acestuia, deranjând problemele lor cele mari cu vagoanele de dormit, cu butoaiele de băuturi și cu oalele de carne. O, câtă deosebire între acești slujitori din vremea noastră, care nu sunt în stare de nici un risc pentru Hristos - și acel adevărat slujitor al Lui care a spus: noi nu dăm nimănui nici un prilej de poticnire pentru ca slujba noastră pentru Hristos să nu fie defăimată, ci în toate privințele arătăm că suntem niște vrednici slujitori al lui Hristos Dumnezeu, prin multă răbdare în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în temniță, prin răscoale, în osteneli, în vegheri, în posturi prin curăție, prin înțelepciune, prin îndelungă răbdare, prin bunătate, prin Duhul Sfânt, printr-o dragoste neprefăcută, prin Cuvântul Adevărului, prin puterea lui Dumnezeu (2 Cor. 6, 3-10). Da, noi suntem în primejdie în orice clipă. În fiecare zi eu sunt în primejdie de moarte. Atât este de adevărat acest lucru cât este de adevărat că am cu ce să mă laud cu voi în Hristos Isus Domnul nostru (1 Cor. 15, 30-31).
O, Dumnezeule Bun, ce fel de făpturi au pus stăpânire pe scaunul lui Moise, pe slujba lui Pavel, pe amvonul lui Ioan Gură de Aur!
Și la ce adevăruri triste sunt silit să meditez acum:
O, cum să-ntârzie pedeapsa...
...O, cum să-ntârzie pedeapsa acestui secol blestemat
când orice gură e-o gheenă, când orice ins e-un apostat
când orice ochi sticlește ura - și-n hăul cel mai fioros
religia-i fără credință, creștinii fără de Hristos!
O, cum să-ntârzie sfârșitul acestui veac de ură plin
în care jumătate-i lepră și jumătate e venin
în care tremură dreptatea printre iscoade și călăi
și nu știi care-ți mai sunt frații - și care sunt vrăjmașii tăi!...
Primejdia de-a fi-ntre oameni e-ades mai mare ca-ntre lupi
la orice pas se cere ochii și sufletul să ți-l astupi
curajul care ți se cere ca să trăiești, e-adeseori
mai mare chiar decât acela ce ți se cere ca să mori.
...O, cum să-ntârzie răsplata acestui secol împietrit
când tot ce-i vrednic de-nchinare e lepădat și murdărit
când și pe ce-i mai sfânt în lume Satana-și pune-al lui stigmat
ce-ar mai putea opri osânda acestui secol blestemat?
Rememorez în gând toată lupta sfinților părinți din urma sfinților apostoli, din Istoria Bisericii. Apoi ca o continuare a acestora, toate ostenelile, toate luptele și sacrificiile celor mai noi urmași ai acestora, în ce ne privește pe noi, martirii și mucenicii Istoriei Oastei Domnului din cartea sfinților noștri înaintași. Ce fir roșu și ce lanț de aur leagă istoria aceasta a noastră de cea strălucită a lor!
Dar precum avem parte din belșug de binecuvântările revărsate de Dumnezeu - atunci peste ei iar astăzi peste noi - tot așa avem parte din partea lumii de batjocurile și nedreptățile aruncate atunci peste ei, iar astăzi peste noi, după cum este scris: dacă pe Mine M-au urât și pe voi vă vor urî. Din pricina Numelui Meu veți fi urâți de toți oamenii (Matei 10, 22).
Iată, de exemplu, câteva din cele scrise de câteva din revistele și publicațiile bisericești, care din întâmplare mi-au căzut în mână de curând:
În Îndrumătorul Bisericesc pe anul 1983 al Mitropoliei Timișoarei, episcopul vicar Timotei Lugojanul scrie un întreg articol pornind de la ideea că Biserica este un singur trup și un singur Duh, spunând îndată de la început că nu arareori Biserica a fost convulsionată de tendințele centrifuge ale unora dintre membrii ei, care au dus la desprinderi iremediabile sub forma ereziilor, schismelor, sectelor, etc. Drept aceea a fost atentă de la început chiar la cele mai sensibile manifestări de acest fel, nelăsând în sânul ei încropirea de grupări ce cu timpul puteau duce la ruperea unității... Și după ce arată numele unor astfel de grupări inițiate după primul război mondial în sânul Bisericii, le osândește global pe toate spunând că tot ce au făcut acestea era rău. Că în biserică nu trebuie îngăduită nici o abatere de la vadul comun, de la mersul gloatei, de la felul de viață al grămezii în care trebuie să se afunde cu toții fără abatere. Oricine dorește o viață mai aparte decât mulțimea, care trăiește și cu păcatul și cu Biserica, devine primejdios, devine sectar, devine eretic. Și prin urmare trebuie îngrădit fără cruțare.
Toată această introducere se face pentru a spune apoi numai despre Oastea Domnului (împotriva căreia era de fapt scris tot acest articol), că aceasta cultivă o religiozitate necontrolată ascunzând primejdia dezintegrării parohiei. Că parte dintre foștii membri ai Oastei Domnului (deși a fost desființată prin Decizia Patriarhală nr. 98 din 24 oct. 1949) au continuat și continuă a acționa uneori în detrimentul Bisericii mame, prin apropierea de manifestările specifice altor culte, cu trâmbițarea de poezii, cântece, piese noi, în plus cu predici rostite de oricine. Și aceasta cu toate că primul responsabil al acestei lucrări Iosif Trifa îndemna pe patul de moarte pe discipolii săi cu cuvintele: rămâneți în biserică, iubiți-vă țara, fiți oameni de omenie... gruparea a prezentat nu la mult timp de funcționare (1935) tendința de dezlipire treptată de trunchiul comun. În mod practic deci, unii membrii au ieșit din biserică înainte ca aceasta să ia o hotărâre expresă... Ostașii aceștia care se numesc așa numai cu numele, sunt ostași părăsind practica tradițională a Bisericii lui Hristos... aceștia sunt mai degrabă dezertori și nelămuriți de credință, care aduc pagube Bisericii și țării neascultând de autoritate (a se vedea arh. Cleopa Ilie „Despre Credința Ortodoxă” Buc. 1981 pg. 270-272) - Îndrum. Bis. a Mitr. Timișoara pe 1983 pg. 34-37.
Citatul la care trimite episcopul vicar al Timișoarei în articolul său din care am desprins afirmațiile de mai sus, se găsește într-adevăr în cartea acelui arhimandrit Cleopa Ilie. El scrie acolo textual acele pasaje reproduse de episcopul vicar Timotei. Prin faptul că le reproduce, dovedește că le împărtășește întru totul și dânsul.
Acestea sunt numai două extrase mai noi din publicațiile bisericești, dar ele exprimă pe deplin punctul de vedere al întregii autorități clericale din Biserica noastră. Citate de acest gen ar putea fi aduse aici cu sutele atât de prin afirmațiile în scris cât și verbale ale multor exponenți oficiali bisericești. O totală rea credință, necunoaștere, tăgăduire și mistificare voită și condamnabilă a adevărului privitor la Oastea Domnului, la înființarea, la scopul și la manifestările ei domnește și se propagă voit tendențios printre toate cadrele Bisericii.
Toate afirmațiile de mai sus și sute ca ele, se difuzează continuu și oficial fără nici un respect față de adevăr, fără nici o teamă de păcat, fără nici o frică de Dumnezeu, întreținându-se astfel o atmosferă de permanentă ură și ostilitate față de această curată și sănătoasă Lucrare de trăire în Duhul curat al dragostei și învățăturii evanghelice a adevăratei Biserici vii și ascultătoare de voia lui Dumnezeu.
Atât acuzele episcopului Timotei cât și cele ale arhimandritului Cleopa Ilie nu aduc absolut nici un fapt concret cu care să-și dovedească învinuirile rău intenționate. Cât de necinstiți sunt în felul lor de a judeca aceștia, - și cei ce le susțin calomniile lor - se vede și din faptul că în decursul celor aproape 70 de ani de existență, nu numai că nu s-a abătut cu nimic de la adevărata învățătură și trăire în duhul Bisericii lui Hristos, - dar Oastea Domnului a adus multe sute și mii de rătăciți și pierduți la trăirea cea curată și sfântă a acestei învățături. E plină istoria acestei sfinte Lucrări evanghelice în ortodoxia noastră de fapte mărețe și luminate de salvare a sufletelor, de construire de biserici, de închideri de localuri păcătoase, de întoarcere a unei mari mulțimi de suflete rătăcite. Și de salvare a și mai mari mulțimi de la primejdia acestei rătăciri de la credința cea bună și străbună.
Împotriva curentelor dezbinătoare ale crezurilor străine și împotriva acțiunilor destructive ale acestora, Biserica oficială nu are nimic cu care să se poată opune practic și realist contra infiltrației lor. Toate acestea vin împotriva Bisericii cu cele mai moderne arme de luptă spirituală: misionarismul laic, cântarea religioasă laică, rugăciunea liberă, literatura felurită și abundentă - pe când Biserica nu are absolut nimic din acestea cu care să li se opună... Ci numai tragica și deplorabila corupție a celor mai mulți dintre slujitorii ei - care dau și mai mult câștig de cauză celor ce știu foarte bine să exploateze în paguba Bisericii, aceste slăbiciuni. Biserica luptă - când mai și luptă! - doar cu vechile și uzatele argumente care nu mai pot rezista astăzi. Care nu mai pot nici convinge, nici întoarce pe nimeni din cei care însetând după o mai adâncă și mai vie trăire în Hristos - nu se pot mulțumi numai cu argumente și predici depășite demult.
Singură Oastea Domnului are în Biserica noastră aceste mijloace binecuvântate, dar nespus mai înalte, mai adevărate, mai convingătoare decât toate ale celor din afara Bisericii noastre. Oastea Domnului are misionarismul laic, voluntariatul duhovnicesc, vibrația dragostei frățești, cântarea religioasă, dulcea rugăciune înlăcrimată, cuvântul mișcător, adunările înflăcărate, dreptarul învățăturii sănătoase și dovada puternică a prezenței Dumnezeiești în toate acțiunile ei. Orice cuget curat și orice minte sănătoasă, apropiindu-se de ea și cercetând-o cu sinceritate se convinge curând de toate acestea. Și se atașează îndată și pe deplin de scopul și misiunea ei. Iată de exemplu doar un singur caz din cele multe-multe, de afirmare a acestor adevăruri: de Rusaliile anului acestuia a participat printre miile de frați veniți din toată țara pentru o reculegere la mormântul părintelui nostru Iosif Trifa de la Sibiu, - a participat zic - și o personalitate deosebită. Era un om de știință de talie universală, profesor la Filozofia Istoriei, un savant de materie care a participat la multe simpozioane internaționale, susținând multe și interesante comunicări. Aflând din timp despre această adunare comemorativă și interesându-se din punctul său de vedere profesional despre caracterul și scopurile Oastei Domnului, a ținut și el să ia odată parte la una din manifestările ei pentru a se convinge la fața locului, mai ales că lucra într-un colectiv foarte select la elaborarea unei cărți de mare interes documentar și internațional, vizând cele trei mari aspecte ale Istoriei Omenirii: cel politic, cel juridic și cel filozofic. El ocupându-se de aspectul filozofic în care intra și religia și interesându-l cum era și firesc acest aspect propriu neamului și confesiunii noastre, a ajuns la fenomenul Oastei Domnului. Auzind multe păreri contradictorii, a venit omul să se încredințeze personal despre adevăr. Așa a ajuns în dimineața de Rusalii pe la ora 8 și a stat acolo până la ora 3 după masă când s-a încheiat totul.
Văzând acolo masa de mii de frați, în majoritatea lor tineri și auzind înflăcăratele vorbiri pline de curaj, de sinceritate și de purtare sfântă a multor vorbitori ocazionali, în majoritatea lor și ei tineri muncitori și intelectuali, cântările, declamările și rugăciunile lor, - mintea lui inteligentă și sufletul său nobil a sesizat pe deplin adevărul și a aflat revelația. Cu sufletul vibrând de bucurie și cu ochii strălucind de lacrimi a izbucnit:
- Acum îmi însușesc pe deplin punctul dv. de vedere că Oastea Domnului este un miracol și că ea este trimisă de Providență special pentru salvarea poporului nostru și pentru învierea din inerție a Bisericii noastre. Că dacă aceste două minuni nu se vor produce prin Oastea Domnului, atunci este posibil să nu se mai producă niciodată. Dar eu merg și mai departe - și ca om de știință, care am discutat și discut cu colegii mei din cele mai înalte cercuri științifice când ne preocupăm de direcțiile prin care s-ar putea ieși spre salvarea din uriașul și nimicitorul impas la care a ajuns Omenirea astăzi, - declar că acum mi s-a luminat cea mai fericită rezolvare a acestei complicate probleme de a fi sau de a nu mai fi, pe care ne-o pune era atomică. Gândirea Oastei Domnului, sinteza gândirii și a practicii ei religioase, realizată în România, o ridică la nivelul de fenomen religios universal, supraconfesional și comun tuturor religiilor. Ceea ce Oastea Domnului dovedește că a realizat și că se poate realiza în țara și în Biserica noastră, e tot așa de simplu și de posibil de aplicat la orice popor și la orice confesiune.
Eu plec acum la o sesiune de comunicări științifice în străinătate tocmai pe această problemă și voi face cunoscut atât acolo cât și oriunde mi se va mai ivi ocazia acest adevăr. Și voi susține cu tărie și convingere lucrul acesta, încredințat fiind că el va trezi nu numai interesul ci și adeziunea tuturor oamenilor de bună credință și intenție. Mă mir că până acum în țara noastră nu s-a ivit nimeni care să fie frapat de acest miracol. Intenționez să scriu o carte științifică pe această temă vizând soluționarea pașnică și fericită a tuturor diferendelor confesionale din creștinism prin acest exemplu. Și ridicarea pe treapta cea mai înaltă a întregului fel de conviețuire dintre oameni. Oastea Domnului este o revelație divină. În curând se va vedea de către tot mai mulți acest adevăr...
Noi mulțumim din tot sufletul nostru lui Dumnezeu care face din ce în ce tot mai frumos și mai înalt dreptate profetului Său și Oastei Sale. Mărturii ca și cea de mai sus auzim tot mai des - și nu numai din țara noastră ci și de la oamenii de bine din alte țări. Unii au venit și ne-au rugat să le dăm și lor Istoria Oastei pentru a studia atât din scris cât și din realitate fenomenul acesta, care în vremea de acum pare singurul activ în lumea întreagă. Toate celelalte lucrări evanghelice au devenit ca niște vulcani stinși. O răceală și o gheață spirituală s-a întins peste tot. A ajuns aproape totul numai un formalism searbăd și mort. Dar Oastea Domnului este un vulcan în plină erupție. Un organism viu. Un fenomen. Un miracol. Cântările voastre, literatura voastră, manifestările voastre sunt ceva unic. Noi ne uimim ce uriașe dimensiuni spirituale se cuprind în ele. - Cum am putea să ne aprindem și noi de acest foc sfânt? - exclamau ei. Cum am putea să ducem și în țara noastră și în viața noastră acest foc viu? Care este secretul dv.?
- Secretul Evangheliei, - taina nașterii din nou și a trăirii în Hristos într-un voluntariat sfânt și cu un legământ ceresc, sfințit și dus până la jertfă și până la moarte, fără formalism și fără schemă... doar în duhul și în exemplul viu al lui Hristos, al primilor creștini... Vine cine vrea, dar rămâne cine poate. Vine cine vrea să devină un om nou pentru Hristos - și rămâne cine poate să se mențină și să crească în această făptură nouă din Hristos și în Hristos. Când nu mai vrea, sau nu mai poate, pleacă singur. Astfel rândurile sunt totdeauna vii, primenite, active.
Așa a fost din totdeauna în Biserica cea Vie, în Evanghelia cea adevărată și în turma cea sfântă a lui Hristos.
Numai că punctul de vedere biblic și evanghelic al Bisericii vii diferă de la cer la pământ față de cel al oficialității clericale în mai toate timpurile. A trebuit ca Evanghelia și oamenii să se lupte mereu până la moarte și să se dăruiască până la jertfă pentru a sparge aceste tavane joase și înguste sub care sufocă ele orice inițiativă de viață și trăire vie în Hristos.
Așa a făcut vechiul cler iudeu cu credința cea nouă și nesuferită pentru ei adusă de Hristos și propovăduită de ucenicii Lui. Orice curent viu și înnoitor îi îngrozește pe acești paznici ai zidurilor și ai anchilozării - și nu permit nici o înnoire, nici o inițiativă chiar în aceeași confesiune, ca să nu se spargă vechea coajă a literei, a formalismului, a comodității... Trebuie, pentru ei, să rămână toate așa, până la sfârșitul lumii. Să nu li se clatine socotelile și comoditatea. E așa de dulce acum să dormi, să mănânci și să te tolănești pe așternutul moale, până ce vine dreptul cosaș - moartea, - care nu cruță pe nimeni. Și care îl aruncă pe despotul cucerniciei direct în cazanul gheenei.
Dar până ce despotul acesta care a acaparat prin vicleșug și nedreptate scaunul lui Moise și cheile lui Petru ajunge în foc - până atunci el mai pierde încă pe atât de mulți. Și mai batjocorește atât de murdar cauza lui Dumnezeu.
O, ce minunat ar fi dacă toți cei din aceste locuri cerești ar fi cu adevărat niște slujitori ai cerului. Ce minuni mari s-au realizat acolo și atunci, când pe scaunul patriarhal stăteau oameni sfinți ca Ioan Gură de Aur, ca sf. Vasile, ca sf. Grigore. Tezaurul frumoaselor vieți, rugăciuni ori cântări ori meditații nu a fost rânduit să se petrifice și să înghețe undeva la nivelul secolului al patrulea. Izvorul frumoaselor și sfintelor inspirații trebuie lăsat să curgă mereu până la sfârșitul veacurilor.
Desigur că nu tot ce s-ar fi produs ar fi rămas pe veșnicie. Viața însăși ar fi făcut și ar face ea selecția valorilor și s-ar fi păstrat numai ceea ce ar fi fost inspirat de Duhul Sfânt în cel mai frumos și adevărat fel. Ce opere nemuritoare ar fi rămas și s-ar fi mai adăugat mereu la acest tezaur ceresc, - dacă n-ar fi fost călușul oficial care le-a sugrumat prin veacuri... Dar în inchiziția asta, prin gâtuirea a tot ce este nou și creator în Evanghelie, în viața Bisericii s-a petrificat și s-a zădărnicit totul. Și iată că atunci când un episcop susține înghețul în locul dezmorțirii și uscarea în locul vieții, nu numai că nu se ridică nimeni în apărarea principiului și primenirii evanghelice și vii - ci îl aprobă toți și îl susțin, unindu-se la condamnarea și la uciderea oricărei iviri de viață și primăvară rodnică și sănătoasă.
De aici a început conflictul Oastei Domnului cu oficialitatea clericală. Aici este toată explicația luptelor dintre aceste două tendințe, dintre aceste două tabere, pe care dragostea vie față de Hristos și mentalitatea învechită față de formalism - le împing mereu opunându-se față în față într-o luptă pe viață și pe moarte una împotriva celeilalte...
Și o, ce frumos ar putea aceste două uriașe forțe să colaboreze împreună. Ce fericit ar fi un cler sfânt urmat de o oaste sfântă. Și o Oaste sfântă îndrumată de un cler sfânt! Doar aceste două forțe tocmai pentru aceasta au și fost create, ca să colaboreze ca și Moise și Aaron, profetul cu preotul, cât mai fericit împreună. În marile și rarele vremuri când au colaborat ascultând de Hristos, atât una cât și cealaltă, ce opere nemuritoare și ce minuni mari au fost în stare să realizeze...
Pentru Oastea Domnului acesta a fost de la început idealul și gândul cel frumos: să ajungem la o deplină încredere și colaborare cu preoția Bisericii noastre, pentru împlinirea grabnică și fericită a Voii lui Dumnezeu și a marii noastre datorii: mântuirea neamului nostru și desăvârșirea Bisericii lui Hristos.
Ce fericit s-a pornit această colaborare în primii ani ai Oastei Domnului și ce frumos se realiza planul lui Dumnezeu prin ea atunci! Sau chiar și acum, acolo unde mai sunt și preoți ostași ori colaboratori cu Oastea, ce minunate roade se pot vedea și azi. Acolo adunările Oastei au loc în biserică, cu participarea unor mari mulțimi și cu niște petreceri duhovnicești pline de cea mai mare binecuvântare pentru toți.
Pentru vremea când aceste binecuvântări se vor întinde peste toată țara noastră și în toate bisericile noastre, noi trebuie să lucrăm mereu și să ne rugăm mereu. Oricâte greutăți ni se vor ivi în cale și oricâte dezamăgiri am avea în această luptă și în acest scop, noi nu trebuie să descurajăm niciodată, ci să reluăm din nou totul iarăși și iarăși, până ce odată vom ajunge la acest dorit și sfânt țel.
O, dacă toți preoții bisericilor noastre ar fi oameni duhovnicești, iar nu firești - și mai ales dacă toți episcopii Bisericii noastre ar fi sfinți cu adevărat în tot felul lor de a gândi și a lucra - ce grabnic ar putea veni acel fericit timp al harului și al mântuirii fericite și strălucite cu adevărat.
Dar ce trist că doar o mică parte din marea mulțime a preoților sunt credincioși. Și cea mai mare parte nu. Dar și mai dureros este faptul că pe când între preoții cei mici tot mai sunt totuși câțiva și credincioși, - între cei mari parcă nu mai este nici unul.
O Doamne și Dumnezeul nostru Cel Atotputernic și Sfânt, numai la Tine este singura noastră nădejde. Și Ție Singur Îți mai este cu putință să mai faci minunea trezirii și a însuflețirii preoțimii noastre pentru Tine și Evanghelia Ta în mijlocul poporului nostru.
Pe Tine Doamne Duhule Sfinte Te rugăm vino din cele patru zări și suflă puternic peste țara și pustia aceasta, înviind și însuflețind aceste oase moarte și aceste suflete leneșe, pentru a le ridica pline de un elan sfânt la marea și frumoasa Ta luptă pentru salvarea acestui neam din păcat, din întuneric și din nepăsare, pentru Evanghelia Ta și Împărăția Ta cea fericită și veșnică.
Amin.
Slăvit să fie Domnul!