Cap. 12 - Voi nu puteți veni cu noi...
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 3
„Toți au trecut prin nor, toți au trecut prin mare...
toți au mâncat aceeași mâncare duhovnicească,
toți au băut aceeași băutură duhovnicească...
din Stânca ce era Hristos...
Totuși cei mai mulți au pierit în pustie”.
Călătoria Oastei Domnului spre Canaanul ceresc ajunsese astfel, în 1963-1964, la un hotar istoric.
Profetul Domnului ne înștiințase încă cu mult timp înainte că drumul acestei călătorii va fi lung, că pustia va fi aspră și că primejdiile vor fi multe. Dar el ne și asigurase din partea Domnului că nu ne va ajunge nici o ispită care să nu fie potrivită cu puterea noastră... Căci Dumnezeu care este Credincios nu va îngădui să fim ispitiți niciodată peste puterile noastre ci împreună cu ispita va pregăti totdeauna și mijlocul să ieșim din ea, ca s-o putem răbda (1 Cor. 10, 13).
Totuși ce dureros se împliniseră toate înștiințările de mai înainte ale Cuvântului lui Dumnezeu - și ale cuvintelor profetului nostru.
...Luați seama ca nu cumva să nu voiți să ascultați pe Cel ce vă vorbește - a zis el, au zis ei. Căci dacă n-au scăpat cei ce n-au vrut să asculte pe Cel ce vorbea de pe pământ, cu atât mai mult nu vom scăpa noi dacă ne întoarcem de la Cel ce ne vorbește din ceruri...
Și dacă n-au scăpat atunci cei cârtitori și nestatornici față de niște porunci trecătoare - cum vor scăpa cei cârtitori și nestatornici acum, față de niște porunci veșnice?
Și dacă cei nesupuși și împotrivitori atunci, față de ceea ce era doar o umbră a lucrurilor viitoare, au fost pedepsiți în chip atât de zguduitor - cum au pățit Core, Datan și Abiram, - cum oare vor fi pedepsiți acei care astăzi se răzvrătesc împotriva chiar a acelor lucruri descoperite nouă în chip atât de direct, de luminos și de zguduitor?
Și dacă n-au scăpat acei care nu avuseseră nici o pildă înaintea lor, - cum vor scăpa oare aceștia care au avut atâtea pilde? - Dar care totuși n-au vrut să țină seama de nici o chemare sau înștiințare a lor! Care n-au vrut să tragă totuși nici o învățătură din nici una din ele (1 Cor. 10, 11).
Sunt două feluri de morți pe care îi lăsăm astăzi la eliberarea noastră aici: primii, cei morți doar trupește. Care au căzut înfrânți de foamete și muncă, de bătăi și de mizerie...
De asprimea pustiei și de lungimea anilor prin care am trecut... Aceștia au privit spre eliberarea de astăzi doar ca spre un țărm atât de minunat, dar atât de departe, - când ei încă luptau printre valurile mari și tulburi... pe care nu le-au putut trece.
Aceștia e adevărat că zac cu trupurile aici, - dar sufletele lor se eliberaseră demult înaintea noastră. Pentru noi ei nu sunt acum decât așa de puțin în pământ, dar atât de mult în cer. Undeva în cel mai odihnitor cer în care au intrat mai ușor și s-au înălțat mai drept decât toți ceilalți muritori. Fiindcă s-au suit acolo direct din cuptorul suferinței, direct de pe rugul și de pe altarul jertfei, din focul în care le rămăsese tot ce mai avuseseră și ei zgură și lut.
Pentru aceștia am scris în clipa ieșirii:
O, azi în clipa împlinirii
atâtor ani de rugăciuni,
când toți privim uimiți ivirea
nemaicrezutelor minuni,
când se ridică stăvilarul
de peste noaptea ca de-Apoi,
când umbrele se-ntorc spre soare,
- voi nu puteți ieși cu noi!
Al vostru chip topit e-n iarbă
și-ai voștri ochi închiși cu lut
în marea-ntindere-a Tristeții
ființa vi s-a desfăcut,
iar cheia grea a amintirii
v-a-nchis în slavă și-n noroi,
voi cei ce-ați mers naintea noastră
- azi nu puteți ieși cu noi!
Noi înșine, acum când ieșeam, ne simțeam atât de ușori, ca și cum nici n-am avea trup.
Ciudat, într-adevăr, cum curăță focul. Într-o astfel de clipă am compus cuvintele acestea:
O, foc trecut, ce bine mă simt și ce ușor
eliberat din tine - și dincolo trecut.
Adânc curați mi-s ochii uitând tot ce priviră
spălat, îmi e auzul de tot ce-a ascultat.
Mi-e inima ușoară și mintea mi-e senină
de pot cânta și plânge din nou ca un copil
ce nici nu se trudește și nici nu se preface
când plânge
sau când cântă
sau spune: te iubesc.
Nici nu cunoaște gândul ispitei când sărută
nici n-are amintire de care să roșească
ci sufletul îi este în totul primenit
ca Firea, într-o clipă,
din noaptea Învierii...
Te binecuvânt Doamne, din nou
cu fața care
stam cândva pe genunchii cei dragi
ai lui Isus.
Am mai spus despre acest fericit și ceresc simțământ cu care ieși din cuptor și cobori de pe munte.
Singurătatea în rugăciune cu Dumnezeu și suferința în cuptor cu Hristos, îți trec întreagă ființa printr-o apă atât de tainică și de curățătoare, încât într-adevăr ieșind pe celălalt țărm, simți că ți-a rămas trecând prin ea tot ce te strânsese ca o coajă, te apăsase ca o murdărie și te mâncase ca un jeg.
Simțământul care îl ai după ce ai scăpat de acestea este iarăși ca acela al nașterii din nou și cred că nu se mai poate gusta în lume decât de aceste două ori. A treia oară când încă o dată mai gustăm, dar mult mai nesfârșit, va fi simțit în clipa eliberării noastre de tot din trupul acesta. În clipa când vom ieși pentru totdeauna din moartea aceasta în viața veșnică.
Primele două bucurii le-am trăit... Din acestea două o întrezăresc pe cea de a treia. Și de aceea îmi aștept eliberarea prin moarte cu atât mai fericit cu cât această eliberare știu că îmi va fi nespus mai strălucită decât prima mea eliberare din robia firii pământești venită prin nașterea din nou. Și decât a doua mea eliberare din cuptor venită prin spălarea de toate necurățiile vieții mele. Fiindcă aceasta a treia și ultima, îmi va fi în același timp o eliberare din însăși făptura aceasta pământească și din lumea păcatului și primejdiilor de tot felul prin care mă împovăraseră celelalte două...
Se împliniseră deci atât de întocmai, toate înștiințările ce-mi fuseseră făcute despre numărul de zile și de ani pe care îi voi avea de umblat prin aceste locuri întunecoase.
O, dacă și din partea mea se va fi împlinit bine tot numărul de fapte bune pentru care am fost zidit în Hristos - care îmi fuseseră rânduite și pentru care fusesem trimis pe aici.
Acu, când stau să-mi fac bilanțul - mă văd atât de deficitar la această numărătoare!
Ocaziile pe care le-am avut aici - nu le voi mai avea niciodată. Oamenii pe care i-am întâlnit aici, condițiile lor duhovnicești, stările lor sufletești, prilejurile lor mântuitoare, - desigur nu vor mai fi întâlnite nici de ei și nici de mine niciodată pe acest pământ, cum timpul acesta nu se va mai întoarce niciodată. Mi-am făcut eu oare chiar toată datoria pe care o aveam unde am fost? Și față chiar de toți cu care am stat?
În primul rând am fost trimis aici pentru adevărul Lucrării Oastei Domnului! Pentru ca să mi se clarifice mai deplin întâi mie însumi. Apoi să mă străduiesc să-l clarific fraților mei cu care am fost în trecut, cu care sunt în prezent - și cu care am să mai fiu în viitor. Până când vom fi duși toți înaintea lui Dumnezeu, spre a ne da fiecare socoteală de tot ce am făcut, sau nu am făcut, în Lucrarea Lui în care am fost chemați și puși, cu o însărcinare clară, cu o poruncă limpede, cu o îndatorire hotărâtă. Cu porunca și însărcinarea să continuăm zidăria acestei construcții nu numai de calitatea și de conținutul ei ci și de forma în care o primisem de la înaintașii noștri și ai ei. În lucrul și în urma cărora intrasem.
Zile lungi și mai ales nopți lungi, am petrecut în grele frământări sufletești gândindu-mă la toate acestea. Uneori mă mângâiam gândindu-mă că, cu toate necazurile îndurate din pricina că am vrut să-mi ascult conștiința și să-mi fac datoria, - am primit totuși mai degrabă să rabd batjocura fraților mei și ura străinilor - decât să-mi calc peste datoria mea de ostaș și să mă complac într-o împăciuire vinovată față de adevărul învățăturii și credinței pe care am pus legământul meu cu Dumnezeu.
Alteori mă mustram dacă nu cumva totuși am mers prea mult cu adevărul și prea puțin cu iubirea. Mai ales că erau atât de mulți acei care nu puteau nici urmări și nici primi adevărul. Ci căutau numai să profite din iubire. Din iubirea noastră prea fără înțelepciune.
Am înțeles însă limpede că în încercarea acestui cuptor lung și greu fusesem duși cu toții anume pentru a învăța că adevărul își are iubirea lui înțeleaptă față de care nu trebuie să păcătuiești niciodată. Iar iubirea își are adevărul ei neschimbat, față de care trebuie să fii mai conștiincios decât oricărui altuia pe lume!
Pentru noi, acestea amândouă și împreună cu ele toate binecuvântările erau puse de Însuși Dumnezeu, în solia și în calea Oastei Domnului în care și prin care ni le dăruise Domnul pe toate aceste comori mântuitoare... Și împreună cu ele ne dăruise tot ce privește viața și slava, în Hristos Domnul nostru. Ni Se dăruise El, Plinătatea lui Dumnezeu. Pe care avându-L și păstrându-L nu ne mai lipsea nimic (Col. 2, 9-13).
Cum de n-am înțeles și cum de nu pot înțelege oare toți frații noștri lucrători - acest adevăr?
De ce oare se lasă atât de mulți și atât de lesne amăgiți de aceste duhuri vrăjitoare care le sucesc gâtul și le răsucesc picioarele?
De ce oare gândesc așa de ușuratic - și cred așa de lesne pe oricine vine și le aduce o „cale” nouă, o învățătură nouă, un duh nou, - când Cuvântul este atât de clar: chiar dacă noi înșine sau un înger din cer vine să vă propovăduiască o evanghelie deosebită de aceea pe care ați primit-o, să fie anatema - blestemat!
Anatema - blestemat este oricine duce fraților o învățătură deosebită, chiar dacă ar fi acela atât de înzestrat ca un înger din cer.
Anatema - blestemat este și va fi veșnic oricine dărâmă învățătura și credința dintâi și caută să abată sufletele și adunările frățești spre alte învățături și spre alte credințe.
Anatema - blestemat este și va fi în fața lui Dumnezeu și a îngerilor Săi, - oricine nesocotește adevărurile înștiințărilor lui Hristos și ale Cuvântului Său Sfânt, fiindcă acela vine în numele lui însuși ca să dărâme și să nimicească o lucrare a Duhului Sfânt, pornită într-un anumit fel, cu un rost clar și cu un scop limpede.
Și anatema - blestemat este și va fi oricine îl va primi, îl va încuraja și îl va însoți pe stricătorul, pe dezbinătorul, pe tulburătorul Lucrării lui Dumnezeu și al adunărilor credincioșilor lui Hristos, fiindcă se face părtaș cu el la nimicirea Lucrării Duhului Sfânt (2 Ioan 8, 11).
Cum s-ar putea spune oare aceste cumplite înștiințări într-un chip și cu niște cuvinte mai zguduitoare decât acestea?
La data ieșirii mele din închisoare, după cum am mai spus, eram pătruns atât de adânc și eram cutremurat așa de puternic de însemnătatea acestor adevăruri - încât nu mai puteam gândi la nimic altceva, decât la graba cu care va trebui lucrat spre lămurirea tuturor fraților din țară, - cu privire la ele.
Eram plin de nerăbdare de a vedea care era acum starea frățietății de afară.
După aproape șase ani de când fusesem luați și duși din mijlocul câmpului nostru de lucru, - desigur că duhul falselor adevăruri care mai avea și afară printre frații rămași destui astfel de semănători de neghină, - trebuie să fi lucrat în acești ani cu multă hărnicie pentru amăgirea fraților.
M-am oprit la fiul meu Viorel care se stabilise la Cluj.
L-am aflat căsătorit și cu un copil. Dumnezeu îi purtase în chip minunat de grijă și în privința asta, nu numai lui ci și celor două surori ale lui...
Eu n-am fost la căsătoria nici unuia din cei trei copii ai mei. Au avut și ei atât de mult de suferit din pricina tuturor încercărilor care au venit peste casa mea pentru Numele Domnului. Dar Domnul nu i-a lăsat, ci le-a purtat de grijă fiecăruia în toate privințele. O, dacă n-ar uita fiii mei niciodată nici una din binefacerile Domnului! - I-ar fi și ei mai adânc recunoscători și credincioși, pentru a-și crește tot mai mult răsplata cerească pentru care și ei au fost chemați și aleși, din ziua frumoasei lor hotărâri, 21 septembrie 1947.
De la fiul meu Viorel am aflat că nu mai avem nimic nici la Sânicoară și nici la Călan. Casa de la Sânicoară pe care o „vândusem”, ne-o confiscase Statul, cu tot ce era în ea. Cea pe care o cumpărasem la Călan, ne-o luase înapoi proprietarul. Banii pe care îi împrumutasem ni-i luase Securitatea. Până și lucrurile copiilor - toate ne fuseseră confiscate.
Copiii se împrăștiaseră, fiecare găsindu-și un rost în altă parte, ca să scape fie de numele meu prigonit, fie de apropierea mea urmărită.
Am înțeles câtă nevoie aveau de liniște. Prin urmare eu nu voi putea sta cu nici unul din ei.
Ne mai rămăsese casa veche părintească de la Mizieș, unde se retrăseseră părinții mei singuri. Va fi singurul loc unde mă voi putea așeza și eu pentru câte zile mi-au mai rămas.
Eram foarte slăbit și îmbătrânit trupește. Iar sufletul foarte chinuit de toate cele prin care trecusem. De toate cele prin care mai aveam să trec.
La Cluj am aflat primele știri despre starea Lucrării Domnului, din oraș și din împrejurimi.
În oraș mai rămăseseră destui lucrători... Nu fuseseră luați decât doi dintre ei: Dan și Chișu.
Lucrarea Oastei din Cluj se menținuse și chiar crescuse în număr, dar tulburările și dezbinările cu care intraseră în anii încercării, nu se liniștiseră de tot. Duhurile ambițioase și învățăturile străine, își aveau câțiva lucrători bine înfipți până în vârful adunării. Și de acolo nu lăsau să fie niciodată pace și armonie în Lucrarea Domnului. Aceste două sau trei sulițe înfipte în contra Oastei Domnului din Cluj, se răsuceau mereu și făceau să sângere neîncetat trupul Domnului din pricina lor. Duhul care lucrase prin Pop nu plecase de aici.
Nu după multă vreme, la stăruința celorlalte suflete de seamă ale adunării de acolo, am căutat să-i întâlnim pe frații lucrători și să încercăm a reface unitatea dintre ei, pentru ca Lucrarea Domnului în care veniseră multe suflete noi și mai ales un mare număr de tineri, - să aibă pace și bucurie deplină.
În urma stăruințelor înlăcrimate, a sfătuirilor iubitoare, a rugăminților dureroase, - au urmat într-adevăr îmbrățișările, mărturisirile, legămintele și promisiunile.
Dar după cele câteva zile de bucurie, vechile sulițe străpungeau din nou coasta adunării, redeschizând rănile vechi și făcându-le să sângere iarăși...
Din nou alte consfătuiri, alte „împăcări”, alte „legăminte”...
Apoi alte călcări ale acestora. Căci dorințele de întâietate și alte păcate ascunse de care firea pământească a unora nu voia deloc să se lepede cu pocăință și cu îndreptare - nimicea orice gând bun.
Și zece ani de zile lucrurile au durat astfel la Cluj. Până când pricinuitorii dezbinărilor s-au ales de-o parte și s-au rupt de frați.
Dar nici așa tot nu s-au liniștit. Ci caută încă să amărască prin lăstarii lor bunul mers al Lucrării Domnului de acolo cu rușinoase plecări și cu mincinoase întoarceri. Până când Dumnezeu Însuși va pune capăt acestei bătăi de joc.
De ce oare în marea Casă a Oastei a trebuit să nu fie numai vase de aur și de argint pentru o întrebuințare de cinste. Ci și vase de lemn (nesimțitoare) și de lut (întinate) pentru o întrebuințare de ocară?
Iar dacă atâta vreme au stat și vasele astea în foc sau lângă el, - de ce nu s-au curățat spre a deveni vase de cinste, folositoare Stăpânului, destoinice pentru lucrarea bună? De ce sunt mereu gata numai pentru lucrarea rea? (2 Tim. 2, 20-21).
Și când te gândești ce vase frumoase erau și acestea odată, când au ieșit din Mâinile Duhului Sfânt prin înnoirea nașterii de Sus!
Ce păcat!
Am ajuns apoi din nou, după aproape cincisprezece ani - iarăși între frații tinereții mele din Bihor.
I-am regăsit fericit, pe toți cei cu care lucrasem și luptasem în anii începuturilor minunate ale Oastei pe aceste locuri atunci uscate și pustii.
Acum câteva izvoare minunate curgeau pe aici unde cândva era numai înțelenire sufletească. Tinerii începători de atunci, erau acum lucrători încercați, cu părul cărunt, dar cu toate satele lor pline de urmași binecuvântați.
Mi-am amintit cu duioșie de toate drumurile acestei părți de țară pe care le-am bătătorit întâi singur, apoi an de an adăugându-se alte suflete minunate de frați și surori...
Mulți preoți binecuvântați de Dumnezeu vor rămâne neuitați pentru noi, fiindcă au înțeles de la început așa de bine rostul bisericesc și național al Oastei Domnului. - Și au sprijinit pe frați cu toate puterile lor, adeseori mergând ei înșiși în fruntea fraților la frumoasele noastre adunări. Așa au fost preoții neuitați din Luncasprie, din Cârpești, din Vălani, din Albești, din Spinuș, din Mizieș, Beiuș, Zăvoieni, Pietroasa...
Acești preoți au sprijinit mult pe frații Petre, Ioane, Ionică, Savu, Gavriș, Terente, Sendor, Aurel, Vasile, Pavel, Nicolae și pe atâția alții, dintre care unii au trecut fericiți la Domnul, - iar alții continuă neobosiți munca lor sfântă cu o sfântă statornicie prin toate necazurile care au venit necruțătoare și peste aceste locuri.
Fuseseră mulți frați duși la grele cercetări în anii încercării noastre. Unii amendați, alții supuși la alte necazuri, - dar toți au rămas statornici și tari.
Trebuie să mulțumim neîncetat lui Dumnezeu pentru că i-a ajutat să rămână cu toții uniți și ascultători, căci astfel nu numai că s-a păstrat frumoasă și curată Lucrarea Domnului, dar a și crescut peste tot plină de putere, de prospețime și de dragoste cerească.
În vremea de destindere care a urmat în cei câțiva ani de după 1964, am avut pe aici minunate adunări și folositoare consfătuiri frățești.
De la început am văzut cu bucurie că în toate aceste părți unde străjeri buni și uniți stătuseră de veghe peste Lucrarea Domnului, - nu pătrunseseră deloc nici unele din acele duhuri stricătoare care pustiiseră atât de mult prin alte părți.
Dumnezeu să-i binecuvânteze pe acești frați smeriți și statornici, care nu numai au strâns oi în staulul Domnului, nu numai le-au hrănit cu cea mai aleasă pășune duhovnicească tot timpul, dar le-au și păzit de tot ce le putea împrăștia și nimici. Numele fraților pomeniți înainte - și mai a multor altora, - precum și al atâtor alese și scumpe surori, - vor rămâne pe totdeauna podoabe și pilde de statornicie și de cinste pentru toată Lucrarea lui Dumnezeu.
Aceștia nu numai că au răspândit cu prisosință Evanghelia în satele și în toate împrejurimile acestora, dar au mers până departe prin țară, oriunde au fost chemați ori trimiși, pentru dragostea lui Isus și bucuria fraților.
Îndată însă după acest timp, dezbinătorul a dat și el atacul asupra noastră și aici.
Cei de care voia să se folosească erau niște lăstari veniți în părțile acestea din altă parte. Unul din ei intrase prin căsătoria cu o soră de a noastră în mijlocul nostru.
Tatăl acestor feciori rătăciți fusese cândva un lăudăros ostaș de prin Năsăud. Dar când a venit vremea încercărilor, repede s-a grăbit să scape de orice suferință pentru Hristos - și a alergat la un cult autorizat, unde să fie nu numai la adăpost de orice necaz - ci să aibă și un câștig atât el cât și feciorii lui.
Acum venea să ne „lumineze” și pe noi, spre a-și câștiga nu numai merite față de noii lui tovarăși, - ci și liniștirea conștiinței (dacă mai avea o conștiință!). Dorea să nu fie singurul care a făcut această dezertare rușinoasă și vinovată.
Iată dezertorii aceștia din Oastea Domnului sunt încă o specie de târâtoare sufletești. Sunt o mare plagă și o mare rușine pentru Lucrarea lui Dumnezeu. Când este timp frumos peste câmpul Domnului, aceștia dau năvală ca rozătoarele să se înfrupte din tot ce este mai bun.
Dar îndată ce vine furtuna - se ascund prin orice găuri, numai să fie la adăpost.
Sau aleargă într-alte locuri pe unde nu-i paște nici o amenințare sau primejdie.
Pentru acest rozător n-are nici o importanță unde este sau unde se duce. Important lucru este numai să n-aibă acolo cumva ceva de suferit, ci numai ceva de ros.
Acest lăstar străin care venise între noi, vrednic de faptele tatălui său și părtaș la păcatele acestuia, venea acum în mijlocul fraților noștri nu numai ca un dezbinător al învățăturii și credinței noastre, ci și ca o iscoadă pârâtoare de frați.
Însă Duhul Domnului ne-a înștiințat îndată de această primejdie. Iar frații au fost cu toții gata să primească această hotărâre de a-l izola.
Astfel vasul dezbinării a fost aruncat îndată afară, iar Duhul Domnului a păzit Lucrarea curată.
De atunci iată, au trecut zece ani - și n-am mai avut nici o pagubă în tot câmpul Domnului din aceste părți, - ci numai bucurii și biruințe. Chiar dacă am avut multe lupte și suferințe din afară, asta nu ne-a slăbit deloc, nici nu ne-a împuținat. Nu luptele dinafară sunt grele pentru Lucrarea Domnului. Ci grele sunt, când sunt - luptele dinăuntru!
Iar lupte dinăuntru, slăvit să fie Domnul, n-am mai avut pe aici.
Desigur că vrăjmașul pândește și va pândi mereu ca să ne facă rău. Dar dacă păstorii Domnului puși de veghe împrejurul turmei Lui vor fi totdeauna treji și uniți, nici o fiară păgubitoare nu va avea cum să se furișeze spre a face dinăuntru răul cel mare turmei Domnului.
În tot timpul cât noi fusesem închiși, din 1959 până în 1964, chiar și ceilalți frați ai noștri opriți de Domnul afară, pentru slujba de mărturisire și de îmbărbătare - n-au fost cu mult mai liniștiți decât noi. Când a venit vremea încercării, încercarea a venit peste întreagă Lucrarea Domnului. Și atunci toți lucrătorii au trebuit să cunoască într-un fel sau altul trecerea lor prin flăcări și prin valuri.
Când au început să ia pe frați, când mașina securității oprea în fiecare noapte când la unii când la alții, - fiecare frate se aștepta în orice clipă să oprească și la el.
Această așteptare era cumplită și chinuitoare. Cu cât se amâna mai mult, cu atât era mai cumplită și mai chinuitoare. Atunci doreai din toată inima să vină odată orice, numai să vină mai repede. Să se sfârșească această stare de grea încordare în care ne trăiau copiii, soția, părinții, frații, surorile - toți.
De fiecare dată ziua - și mai ales noaptea - când trecea o mașină prin fața casei sau oprea pe aproape - toți ai noștri săreau în picioare, speriați din somn. Copiii tremurând, soția plângând și cu toții așteptând să vină acele făpturi de oameni care umpluseră de groază și numai cu numele lor până și lucrurile noastre.
- De câte ori ne-am gândit atunci - ne spuneau cei rămași - cu cât este mai bine de voi cei pe care v-au ridicat și v-au dus acolo decât de noi cei încă neridicați. Fiindcă cel puțin ai voștri, după ce v-au luat pe voi, erau după aceea scutiți de spaimele prin care treceam neîncetat noi și ai noștri.
- Am fost luați și noi, cei neînchiși, la cercetări, la anchete lungi și repetate... Amenințările și bătăile lor nu ne-au cruțat nici pe noi. De fiecare dată când trebuia să ne prezentăm acolo - sau să mergem la cine știe ce întâlniri, unde eram chemați seara sau noaptea, - nici unul dintre noi nu știam dacă mai venim înapoi sau nu. Chiar de pe stradă sau de la muncă, niciodată nu eram siguri dacă mai ajungem acasă...
- Și starea aceasta a durat ani de zile.
E lesne să-și închipuie cine cunoaște felul cum se trata atunci cu oamenii, - prin ce stări am trecut.
Iar aceasta trebuia s-o ascunzi cât mai mult atât de familie, ca să-i scutim de spaime - cât și de frați, ca să-i scutim de lepădări.
- Ba unii dintre frați au început chiar să ne bănuiască și să se ferească de noi, ca de unii care am fi ajuns vânzători ai lui Isus. Iar acest fel de a fi priviți - ne durea cel mai mult.
Noi nu ne puteam striga suferințele noastre. Nici nu le puteam arăta altora vânătăile trupului și zdrobirile sufletului nostru. Nici nu puteam spune lipsurile și primejdiile pe care le înfruntam sau la care ne supuneam familiile noastre, pentru ca să strângem ajutoarele care era nevoie să le ducem familiilor celor duși... Sau lor, la închisori.
De câte ori a trebuit să dăm hrana din cămara noastră și banii din salariul nostru, pentru asta! Dar nici asta n-o puteam spune nimănui. Însă datoria asta ne apăsa mult mai greu decât grija sau teama de propria noastră închisoare.
Știam că Dumnezeu ne dase în grijă acum nu numai o familie - ci poate zece, poate douăzeci. Și noi nu puteam scăpa de apăsările conștiinței noastre care ne poruncea din partea Lui să nu-i lăsăm pe cei care rămăseseră fără tată, fără soț, sau fără fiu...
- Dacă vă veți gândi adânc la toate acestea vă veți putea da seama cum am trăit și noi cei care n-am fost luați și duși ca voi.
- Și pe deasupra tuturor acestora, grija de frații slabi, de continuarea adunărilor, de îmbărbătarea celor fricoși, de oprirea celor ce erau gata să fugă, de cercetarea celor bolnavi, de bunul mers al întregii Lucrări, rămase într-un fel, numai în sarcina noastră.
- Pe urmă erau și bănuielile propriei noastre conștiințe, care se întreba: Pe mine oare de ce m-au lăsat, când frații mei au fost luați? De ce eu sunt acum acasă - când ei sunt puși în lanțuri din pricina Numelui Domnului Isus? Cum pot eu oare să dorm în căldură când ei zac în frig? Cum pot eu să mă satur, - când ei rabdă de foame?
Sufeream și pentru asta, ca pentru o vinovăție, chinuindu-ne să aflăm care ne este păcatul pentru care noi n-am fost învredniciți să avem cinstea de a fi împreună cu frații noștri și alături de ei, în ocara și în cuptorul lui Hristos.
- Astfel ne-au trecut nouă zilele, lunile și anii în chinuitoarele așteptări, în griji și frământări de tot felul care semănau cu o moarte neîntreruptă, care doream atât de fierbinte să treacă odată de peste noi.
O, cum am înțeles de bine atunci pe Mântuitorul nostru Iubit, care parcă îl ruga pe Iuda într-o astfel de stare:
- Ce ai să faci, fă mai repede! Mai repede, mai repede! Să treacă odată paharul acesta. Dacă trebuie să fie, - să fie și să treacă cât mai repede! (Ioan 13, 27).
- Numai Mâna Domnului cea milostivă și bună care știa toată această grea stare a noastră - ne-a mângâiat și ne-a întărit, prin toate neputințele omenești prin care am trecut atunci și noi, - uneori parcă peste puterile noastre...
Astfel au plătit și frații noștri neînchiși, alături de noi cei din lanțuri - ba poate mult mai greu decât mulți dintre noi. Căci pe lângă suferințele unora ca cei despre care am istorisit în celelalte capitole cum s-au comportat în închisoare, - suferințele ăstor fel de frați rămași afară, au fost nu numai de o mie de ori mai frumoase, ci și de o mie de ori mai folositoare peste Lucrarea Oastei Domnului.
În Marea Zi a Răsplătirii, când se vor judeca și plăti toate cele ascunse ale tuturor oamenilor, se va vedea cu cât mai mult și mai frumos au făcut pentru Dumnezeu și pentru frați acei lucrători așa de vrednici rămași afară, decât cei așa de nevrednici închiși.
Căci văzându-i cum se comportau acolo, - de multe ori mi-a fost rușine și m-am întrebat cu durere:
- Doamne, dar aceștia pentru ce au fost închiși? Oare numai ca să facă de rușine Numele Tău și numele lor?
N-ar fi fost oare de o mie de ori mai bine și pentru Tine și pentru ei să-i fi lăsat acasă să mănânce și să doarmă în deșertăciunea lor? Fiindcă tocmai aceștia se vor făli ajunși afară strigându-le fără nici o rușine altora:
- În fața mea să tăceți! Voi n-ați suferit nimic, dar eu am fost la închisoare pentru Domnul!
Și ce putea fi oare mai urât decât o astfel de vorbă!
Când am auzit că tocmai unii din cei care dăduseră cea mai rușinoasă mărturie prin închisori, tocmai aceștia aveau acum astfel de ieșiri lăudăroase, mi-am adus aminte din nou de „credinciosul” de la Zăvoiul Orbului din 1942 de care parcă v-am mai spus:
Fusesem atunci la o adunare frățească de Sărbătoarea Paștilor în satul Zăvoiul Orbului. Și în timp ce în adunare se vorbea despre pocăință și smerenie, îmi amintesc că a intrat acolo un bărbat înalt, cam de vreo 50 de ani și ridicând în sus brațul mâinii drepte retezată pe deasupra încheieturii palmei, zicea:
- Voi sunteți niște slăbănogi lăudăroși, iar nu credincioși. Dacă ați fi credincioși ați face și voi așa ca mine. Uitați-vă la mână mea, eu am împlinit Cuvântul Scripturii care zice: dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o și lepăd-o de la tine căci este mai spre folosul tău să intri în viață fără o mână decât cu amândouă și să fii aruncat în Gheenă... Cine dintre voi mai poate face așa ca mine? Să vă văd, dacă sunteți credincioși. Dar nu puteți nici unul ci numai vă lăudați. Halal de voi...
- Ce-i cu omul acesta? - l-am întrebat pe fratele Simon.
- Într-adevăr, așa a făcut. A căzut într-un păcat și citind Cuvântul Scripturii, s-a dus la tăietor, a luat toporul și și-a retezat mâna dreaptă cum îl vezi... Dar ce folos, că bea, se ceartă, bârfește și umblă peste tot lăudându-se cu vitejia și cu fapta lui, așa cum a venit și aici...
Oare nu fac același lucru și acum mulți din cei ce-și fac o pricină de laudă din al doilea sau al treilea botez, din vorbirea în limbi, din ținerea Sabatului, din anumite daruri și talente ale lor, - sau ca aceștia care se laudă că au suferit - și prin asta disprețuiesc pe alții?...
Nu numai că nu le vor fi spre nici un folos toate „meritele” acestea, dar le vor fi spre osândă, căci în loc să se smerească și mai mult, s-au umflat de mândrie și au căzut în cursa diavolului. Astfel tocmai lucrurile care puteau să le fie spre bine, le-au fost spre un și mai mare rău.
Dar ce laudă mai poate fi când și acest lucru l-ai făcut de silă, nu de bunăvoie? Și tot timpul cât ai trecut prin el, ai cârtit și te-ai văicărit?...
Dar ascultând mărturisirile fraților noștri credincioși care rămăseseră afară pentru întreținerea focului sfânt pe altarul Lucrării, pentru ajutorări, mărturisiri, post și rugăciune, în tot timpul întunecat și greu, - mi-am dat și mai bine seama de înțelepciunea dragostei lui Dumnezeu față de noi.
Dacă toți am fi fost luați și duși - cine ar mai fi rămas să facă ce era atât de însemnat și trebuia făcut afară?
Iar dacă toți am fi fost lăsați, - cum s-ar fi făcut ceea ce era și mai însemnat și trebuia să se facă înăuntru?
Dar așa cum a lucrat Domnul, - fie ei afară, fie noi înăuntru, - a fost cel mai bine. Cei care au făcut binele fie aici fie acolo își vor primi plata după binele lor. Iar cei care au făcut răul fie acolo fie aici își vor primi osânda pentru răul lor.
Fiindcă după cum a fost nevoie de unii în închisori pentru cei înșiși și pentru Lucrarea Domnului, tot așa a fost nevoie de ceilalți afară, pentru alții și pentru aceeași Lucrare.
Ba poate că în noi cei băgați în cuptorul dinăuntru mai fusese un rău de care trebuia să fim curățați. Pe când poate că în ei cei lăsați afară, nu era acest rău. Și prin urmare n-aveau de ce să fie puși în foc.
Sau în unii poate că era atât de mult încât nici focul nu mai avea cum îl scoate.
Să nu se uite niciodată aceste adevăruri!
Ce minunată a fost totuși participarea tuturor fraților și surorilor de afară, tineri și bătrâni, atât la sarcinile trupești ale familiilor celor închiși, cât și la poverile sufletești ale celor din lanțuri.
S-au organizat astfel zile de post și săptămâni de rugăciune pentru cei din închisori.
În unele părți se hotărâseră posturi și rugăciuni neîntrerupte. În fiecare zi era cineva în post. Și în fiecare ceas, era cineva în rugăciune. Douăzeci și patru de frați și surori luau parte la rugăciunea celor 24 de ceasuri. Fiecare la ceasul său, era treaz și cu mâinile ridicate spre cer se ruga pentru tăria și biruința fraților noștri.
Astfel postul s-a pregătit ani de zile. Și rugăciunile la fel.
Erau rânduite așa ceasurile de rugăciune, pentru ca în orice timp să fie cineva care să stea în genunchi înaintea Domnului pentru frații noștri și pentru Lucrarea Lui.
Apoi în fiecare săptămână fiecare punea câte ceva de-o parte din ale sale, după Cuvântul Domnului, pentru ajutorarea celor care erau în nevoie (1 Cor. 16, 1-2; 2 Cor. 8, 2-5). Fiecare fiind fericit că se lipsește de ceva pe sine, pentru ca să ajute cu ceva pe Domnul și pe frați.
Unul dintre aceste smerite suflete spunea:
- O, cu ce bucurie a inimii și cu ce folos al sufletului nostru, luam parte atunci fiecare mădular al Lucrării Domnului, la sarcina tuturor! Cu umărul, cu lacrimile, cu răbdarea și cu ostenelile sale, fiecare dintre noi eram fericiți și ne simțeam una cu toții, o inimă și un gând arzând în această jertfă sfântă pentru Domnul. Ce fericit era sufletul nostru în această împreună-suferință și lucrare cu Hristos.
Așa a trecut în cea mai mare parte a ei, Lucrarea Oastei Domnului, prin încercarea ei de foc. De aceea și Domnul a binecuvântat-o nespus de mult.
- Era atâta duioșie și dragoste în îngenuncherile noastre, - spuneau frații, - când știai că atunci când te culci tu se scoală altul și când te ridici tu, se apleacă altul! Când îți ștergi tu lacrimile din ochii tăi, se umezesc de aceleași lacrimi ochii altuia. Și când te lipsești tu de ceva, aceasta îl îndestulează pe altul.
Au fost anii când am gustat mai din plin ca niciodată binecuvântările dragostei de Dumnezeu și de frați și fericita părtășie cu Hristos la jugul și la Crucea Lui.
Cu ce nădejdi și cu ce dorințe aprinse am așteptat să vedem ce va ieși din cuptorul încercărilor după ce flăcările vor fi ars din noi toți, tot ce era zgură și pleavă!
O, sfântă înfrigurare și puternice bătăi de inimă, cu care am așteptat nerăbdători fericita zi din care cu toții împreună vom putea relua iarăși lucrul nostru în pace, de unde l-am lăsat... Dar într-un fel cu totul mai înalt, mai Dumnezeiesc, mai vrednic, decât îl făcusem înainte. Cam așa, cum îl începuse înaintașul nostru părintele Iosif în 1923. Și cei dimpreună cu el.
Pentru că de fapt, cam un astfel de moment trăisem și noi acum, după cei patruzeci de ani de când acest popor al Domnului umbla prin acest pustiu - spre Canaanul nostru dorit, pentru care ni se cerea să dăm și noi partea noastră de lupte și de jertfe, de foc și de morți...
Numele multor frați și familii și adunări din frățietatea Oastei, care au ajutat atunci nu numai pe cei din Oaste care erau închiși ci chiar și pe alții din alte familii duhovnicești care sufereau și ei în lanțuri pentru Domnul, - vor rămânea pe totdeauna binecuvântate de Dumnezeu în amintirea și recunoștința noastră. Și Domnul Isus, din dragostea căruia au făcut ei toate acestea în ascuns, le va răsplăti toate odată la arătare.
În județele Arad, Bacău, Bihor, Hunedoara și Suceava, unde în chip deosebit se petrecuseră toate acestea prin frați, Domnul binecuvântase Oastea Sa cu un mare avânt.
Pe lângă vechile adunări, începuseră și altele noi. Iar în locul celor pierduți sau plecați, Domnul ridicase alții mult mai hotărâți, preoți și frați.
Totuși ce minunate au rămas în amintirea noastră numele acelor preoți credincioși și frați statornici până la moarte, care acum erau plecați la Domnul, dar a căror pildă și îndrăzneală sfântă rămăseseră între noi ca un îndemn luminos nouă tuturor celor care i-am cunoscut.
Și ca o mustrare veșnică pentru cei care se lepădaseră sau se abătuseră de la calea Oastei.
În Hunedoara, județul cel mai binecuvântat, se duseseră la Domnul poate cei mai mulți dintre cei ce luptaseră atât de frumos în primele noastre rânduri și în primii noștri ani.
Plecaseră demult frați ca Gheorghe Munteanu, care fusese un stegar de cea mai sfântă îndrăzneală pentru Domnul. El fusese cel care își confecționase primul steag al Oastei Domnului din țară, steag care se mai păstrează și astăzi de către urmașii săi din Batiz.
Plecase la Domnul vrednicul protopop Vasile Oană din Hunedoara, care formase în acest oraș, împreună cu inginerul Emilian Popescu una din cele mai puternice grupări ale Oastei și care au făcut o neuitată lucrare sfântă aici pentru Dumnezeu.
Plecaseră frații Nicolae Zorza din Tâmpa și Iosif Mermezan din Simeria Veche care nu cruțaseră nici o osteneală și nici o jertfă în munca și în lupta lor pentru Domnul - ci zi și noapte, cu tot ce aveau și puteau au lucrat cu întreg sufletul lor pentru răspândirea luminii și mântuirii până la marginea puterilor omenești.
Plecaseră Ioan Diniș, notarul din Gurasada și Iulius Igna din Câmpuri, - oameni plini de puterea Duhului Sfânt și de râvna după câștigarea sufletelor pentru Hristos, care își puseseră pentru răspândirea Cuvântului Sfânt și pentru izbânda Oastei Domnului nu numai timpul și avutul, ci chiar și viața lor. Fratele Iulius renunțase și la slujbă și la căsătorie, pentru a fi un misionar cu totul devotat Domnului.
Se dusese fr. Adam Borza din Vinerea, Constantin de la Balomir. Se duseseră tineri minunați cum fuseseră Ionel Arsu de la Sebeș, Diodiu Traian de la Cricău, Ionel Vulcu de la Orăștie, Sabin de la Sânpetru - și atâția alții căzuți în război pe front, dar al căror chip va rămânea plin de lumină pentru noi și printre noi pe totdeauna - și a căror dragoste pentru Domnul, o pildă neuitată.
S-au dus neuitații și vrednicii preoți care au rămas statornici și hotărâți față de Oastea Domnului și față de memoria părintelui Iosif, chiar și în mijlocul celei mai crunte prigoniri ale autorităților bisericești de la Sibiu. Ei au cunoscut unde era adevărul - și nu s-au lepădat de el cu nici un preț. Astfel au fost acei minunați preoți ca părintele Vasile, Coriolan, Petrică, Fanu, Gheorghe, Ion, Nicolae - celelalte nume le cunoaște Dumnezeu... Bisericile lor erau totdeauna pline de frați și la ei, frații ostași, au găsit totdeauna o caldă și părintească înțelegere.
Dar și Dumnezeu i-a răsplătit, chiar și pe pământ, fiindcă toate bisericile lor s-au înfrumusețat și toate lucrurile lor au propășit. Aceștia au fost cu adevărat preoți ai Bisericii vii și lucrătoare a lui Hristos, pentru fericirea și mântuirea adevărată a poporului nostru. Datorită râvnei unor astfel de preoți și frați binecuvântați, turma Domnului a fost păzită, iar unde au fost ei duhurile străine n-au putut pătrunde și nimici nici un suflet.
Dar în locul acestora Domnul a ridicat pe alții, tot așa de minunați.
Astfel de preoți binecuvântați au fost și mai sunt încă peste tot în țară. Prin aceștia și prin frații născuți din nou, se continuă viața duhovnicească în mijlocul poporului, iar Duhul Domnului primenește numărul lor, având grijă să nu scadă ci să crească neîncetat.
În Moldova și Bucovina, ca de altfel peste tot în acești ani, avuseseră loc aceleași mari frământări.
Prin județele Bacău, Tecuci, Galați - la numărul fraților cunoscuți, harnici și ostenitori, se mai adăugaseră un mare număr de frați noi, mai tineri și mai râvnitori. Ți se umplea inima de bucurie auzind de biruințele și bucuriile minunate pe care Duhul Domnului le dădea adunărilor lor frățești, - cu toate primejdiile și amenințările prin care trebuia să se mărturisească Cuvântul Sfânt. În tot timpul acestor ani grei, urmăririle fraților și măsurile aspre n-au încetat nici acolo și nicăieri niciodată.
Când într-o parte, când în alta, adunările erau împrăștiate, frații și surorile duși cu zecile pe la autorități, ocărâți și amenințați - iar unii bătuți și arestați.
Au fost prin acești ani grei, desigur și unii care s-au lepădat de Domnul. Unii care au căzut din credință, mergând iarăși în lume. Alții care au trecut pe la felurite secte. În destule familii s-au făcut percheziții și li s-au luat fraților toate scrierile religioase, Biblii, cărți, carnete de cântări, totul.
După ce frații au fost luați și duși la închisori, unii temându-se n-au mai mers nici la adunare. Alții au căzut în curse și au primit mai bine să se facă vânzători de frați decât să sufere și ei ceva pentru Domnul... Așa au fost Lazăr de la Vâlcele, Costică de la Vinț, Ștefan de la Calafindești și mulți alții ca ei.
Au fost unii de două ori mai vinovați care după ce au trecut la credințe străine cum erau Silvestru de la Bosanci și Ion de la Ipotești, - umblau printre frați tulburându-i cu părerile lor. Dar curând amândoi aceștia unul după altul au avut un sfârșit zguduitor: Silvestru a fost prins de roțile unei mașini și omorât, iar Ion a fost prins de roata morii la care lucra - și rupt în bucăți.
Toți au văzut în sfârșitul acestor doi care s-a petrecut grabnic unul după celălalt, un semn și o pedeapsă de la Dumnezeu, fiindcă amândoi aceștia mai fuseseră înștiințați, dar nu se îndreptaseră.
Odată, bunăoară, în timp ce făceau „Cina Domnului”, după obiceiul străin pe care îl luaseră, li s-a retezat paharul cu vin chiar în mâinile lor - lucru care i-a înspăimântat pe cei ce erau cu ei, dar pe ei nu.
Să fie pilda lor îngrozitoare, o înștiințare pentru cei care fac sau vor mai face ca ei.
În acești ani au trecut la Domnul și unii din frații cunoscuți, prin care Cuvântul Domnului se răspândise cu multă putere...
Plecarea lor la Domnul a fost desigur prilejuri de multă durere printre frați, fiindcă lăsau un gol așa de mare între lucrătorii care și așa erau puțini. Dar au fost și prilejuri de mari mângâieri și întărire duhovnicească, - ei fiind și în moartea lor după cum fuseseră în viață, niște pilde de adevărată credință și dragoste față de Mântuitorul Hristos.
Așa a fost de pildă plecarea fratelui Moroz din Volovăț, cel care fusese bătut și pus să tragă la sanie alături de cal în noaptea de care am spus. Iată cum a fost plecarea lui:
Era în postul Paștilor 1963 când fratele Moroz căzuse la pat.
Fratele Arcadie, ginerele său care fusese luat de patru ani la închisoare, încă nu venise iar soția acestuia rămăsese cu cinci copii, toți sub zece ani. Acum tatăl lor căzuse la pat. Dar nici chiar în starea asta nu era cruțat. Pe mulți frați care veneau să-l cerceteze, miliția i-a luat de pe drum, ținându-i zile și nopți arestați, cum s-a întâmplat cu Nicolae și Dumitru de la Bosanci sau cu Costică și Gavriluță de la Stroiești...
Până și vecinii și rudeniile erau folosiți ca iscoade pentru supravegherea lor.
Totuși frații și surorile i-au cercetat mereu, înfruntând și biruind toate acestea.
La începutul Săptămânii Patimilor când erau în casă două surori, o păsărică a venit la fereastra unde zăcea fr. Ioan și a bătut în geam. Deodată în cameră s-a făcut o mare lumină iar femeile s-au speriat. Fratele a zâmbit și le-a zis:
- Nu vă temeți, este îngerul Domnului care mă cheamă să mă duc cu el.
- Uncheșule, - i-a zis sora Valeria, - roagă-l pe îngerul Domnului să te mai lase...
Ce facem noi aici niște femei slabe, copiii sunt mici iar Arcadie n-a mai venit!...
- Eu îl voi ruga, dacă se va mai putea să mai rămân. Dar eu tot trebuie să merg cu el.
Apoi mai târziu, dar tot în aceeași zi, le-a spus:
- Am vorbit cu îngerul Domnului. Și mă lasă până Vineri, când Domnul nostru Isus Și-a dat Duhul pe Cruce. Atunci va trebui să merg cu el...
Și într-adevăr așa a și fost. A mai trăit patru zile, până în Vinerea Patimilor, când senin și liniștit a adormit în Domnul.
Frații care au putut fi înștiințați au venit în mare număr și l-au petrecut în cântări și lacrimi până la mormânt.
Așa și-a sfârșit alergarea unul dintre cei mai statornici și mai râvnitori frați din părțile acelea ale țării - pe care nu l-a înspăimântat nici o amenințare, nu l-a oprit nici o suferință și nu l-a abătut de pe calea Oastei nici o rătăcire și nici o ispită.
Acum trupul lui se odihnește în cimitirul satului Burla, în partea de miazănoapte a Bisericii, iar sufletul său în brațele Domnului Isus.
Și nu numai el, dar încă mulți astfel de frați și surori cu suflet statornic au avut astfel de cutremurătoare clipe și minunate mângâieri în trecerea lor la Domnul. Toate acestea ne sunt nouă tuturor o dovadă fericită despre felul cum știe Domnul să mângâie până și în ultima clipă din viața lor pământească, pe cei care Îl iubesc și Îl urmează cu smerenie și credincioșie pe El.
La întoarcerea noastră în mijlocul fraților, am aflat deci că duhul tulburărilor și dezbinării, bântuia cu putere și furie pretutindeni.
Atuncea a trebuit să luăm degrab și peste tot, - legătura cu frații, spre a opri lucrarea nimicitoare a acestor duhuri rele. Și izolarea acelora dintre noi prin care lucrau aceste duhuri.
În multe părți aceștia erau chiar unii dintre cei mai cunoscuți frați. O amestecătură și o zăpăceală era peste tot.
Îndată ce am ieșit, frații care ne lămuriseră și mai bine acolo cu privire la primejdia și răul pe care îl făceau în Oaste acest amestec de învățături străine și îngăduința față de cei ce le aduceau între frați - am căutat cu tot dinadinsul să pornim cea mai mare luptă de oprire a acestora.
Astfel au urmat lungi și stăruitoare stări de vorbă cu toți frații. Împărtășiri din experiențele noastre dureroase pe care le avusesem prin închisori cu cei căzuți în lațul acestor duhuri, fie cu cei cunoscuți dintre ai noștri fie cu cei necunoscuți dintre ai altora.
Apoi despre pagubele și ruina pe care le lăsaseră între frații și adunările din țară pe care le pustiiseră ca un blestem.
Și în sfârșit despre starea de certuri și de lupte pe care o aduceau și o întrețineau printre frați peste tot pe unde pătrunseseră.
Căci oriunde pătrunseseră printre frați aceste duhuri și învățături, - nimeni nu se mai ocupa de altceva decât de asta. Ori pentru ele ori împotriva lor. Nu se mai lupta contra păcatului... Nu se mai lucra pentru săraci, pentru bolnavi, pentru Biserică, pentru Domnul... Nu mai era timp pentru post și pentru rugăciune împreună. Nici pentru lucrarea de mărturisiri și binefaceri în afară...
Tot timpul, toate ocaziile și toată puterea se pierdeau numai în luptele și certurile de vorbe asupra acestor noi învățături. Așa apoi se pierdeau și sufletele și adunările, dezbinate de aceste partide, împrăștiate de aceste certuri, nimicite de acest păcat și de altele, împotriva cărora n-aveau timp să mai lupte din cauza certurilor.
Iată rezultatul blestemat la care duc toate învățăturile și duhurile acestea străine, strecurate în Lucrarea Domnului cu mare vicleșug și cu multă șiretenie, de către Satana, nimicitorul și vrăjmașul mântuirii noastre, bine ascuns sub frunzișul interpretărilor biblice, ca altădată în pomul din Eden.
Astfel s-a început peste tot în țară puternica lucrare de lămurire și de orientare a tuturor fraților asupra acestei primejdii.
Cu tot riscul pe care îl prezenta pentru noi începerea din nou a activității, - lucrul trebuia făcut cu grabă și fără amânare. Mai însemnată era lucrarea aceasta de salvare a fraților și a adunărilor, chiar decât viața și libertatea noastră a tuturor. La ce ne-am mai ostenit și am suferit noi toți pentru a aduce la Dumnezeu aceste mii de suflete și de adunări, dacă acum, când Lucrarea Oastei începută și dusă frumos până aici cu atâtea jertfe și sânge, - acum noi o lăsăm să cadă sub ochii noștri, pradă acestor duhuri pustiitoare și ucigașe?
Nu! Nu trebuie să mai zăbovim nici o clipă! Nici să nu mai cruțăm nimic. Trebuie să oprim nimicirea și să-l alungăm pe nimicitor.
Trebuie să alergăm și să lucrăm hotărâți și neobosiți oriunde aceste duhuri și învățături au pătruns în adunările noastre și își fac lucrarea lor nimicitoare.
Dar în multe părți, de acum era prea târziu.
Căzuseră toate sufletele ori în lume ori în păcat, ori în mrejele acestor felurite duhuri, care apoi se mâncau și ele între ele, înmulțind rușinea și paguba.
Vina pentru toate acestea era aruncată de către cel rău și mincinos tot numai asupra Lucrării Oastei. Căci oriunde se întâmplau aceste lucruri, preoțimea vrăjmașă ideii Oastei spunea:
- Numai Oastea e de vină, numai Trifa e vinovat că oamenii aceștia au trecut la atâtea secte!
Autoritățile necunoscătoare a lucrurilor duhovnicești spuneau:
- Numai Oastea e de vină că avem atâtea dezbinări în popor.
Iar mulțimea lumească, necredincioasă și neștiutoare spunea:
- Numai Oastea e de vină că lumea se leapădă de biserică...
Și astfel diavolul care era adevăratul vinovat de tot răul produs, făcea ca toată vina aceasta să fie aruncată asupra Domnului Isus și asupra Lucrării Oastei Sale care tocmai împotriva acestor rele luptase.
O, cât de blestemat este Satana și cât de vinovați vor fi în fața lui Dumnezeu toți aceia dintre noi care cu știința ori cu neștiința lor, s-au făcut unelte prin care Satana a lucrat și lucrează nu numai la nimicirea Oastei Domnului, - ci și la hulirea și învinuirea ei...
Astfel ca o primă măsură, au fost sfătuiți și opriți cu desăvârșire frații să mai primească în adunările noastre lucrători străini. Venirea acestora semănase între frații noștri învățăturile și duhurile aducătoare de dezbinări.
Au fost apoi opriți frații să mai meargă pe la acele adunări străine de pe unde veneau aducând sămânță de dezbinare.
Au fost cercetate adunările dezbinate și s-a căutat împăcarea lor prin revenirea tuturor fraților la învățătura și la credința noastră de la început.
S-au petrecut multe lucruri zguduitoare în acești câțiva ani, pe tot timpul cărora s-a lucrat cu toată durerea și stăruința la oprirea și stârpirea răului acestuia și la îndreptarea lucrurilor spre făgașul cel bun.
Când am ieșit din închisori, cu acest gând și cu acest îndemn hotărât între frați, - mulți au rămas mirați ca de o întorsătură nouă pe care am fi făcut-o, ca de un drum neobișnuit pe care l-am fi luat. Într-atâta se obișnuiseră cu amestecătura de învățături în care trăiseră de câțiva ani. Și într-atâta își pierduseră orientarea sănătoasă și identitatea lor de ostași și de credincioși fii ai Bisericii noastre, încât aproape nici nu mai foloseau acest nume. Iar în inimile și în gândurile lor, mulți erau aproape rupți cu totul de acestea... Adică erau numai buni spre a deveni orice. Numai ceea ce trebuiau să fie, nu erau.
Iată ce lucrează pustia și lipsa de legătură dintre frați!
Constatam cu și mai multă durere că la liberarea noastră sufletească de sub robia acestor duhuri de amestecătură, - mulți frați de ai noștri nu puteau ieși cu noi. Duhurile acestor false învățături îi îngropase cu totul în orbia și robia lor, ca pe niște morți pentru Oaste, atât de adânc încât acum la marea liberare a Oastei, ei nu mai puteau învia și nu mai puteau ieși cu noi din acest întuneric care îi cuprinsese...
Ce morți triști erau aceștia pentru noi.
Cei câțiva care fusesem cu Moldoveanu prin experiența dureroasă de la Grind și de la Gherla, eram deplin încredințați și lămuriți despre starea lui cu neputință de îndreptat (fiindcă rătăcirea lui era conștientă și calculată). - Totuși multora din frații noștri de afară care nu trecuseră prin toate acestea, li se părea că ceea ce le spuneam noi despre el, era prea de tot. Iubirea lor frățească fără înțelepciune, stătea încă nehotărâtă și stăruia să mai facem totuși o încercare.
- Bine, - am zis. Hai să mai facem!
Astfel în anul 1966 a fost chemat Moldoveanu la Arad, în casa fr. Moise, iar acolo a mai venit fr. Valer din Simeria și încă patru frați din Bihor.
Am avut o lungă și îndurerată stare de vorbă cu el, pornind de la faptul Oastei, de la începutul ei, de la scopul ei în Biserica și națiunea noastră, de la învățătura ei - prin toate luptele până astăzi.
Ne-am cercetat atunci lucrarea fiecăruia din noi în funcție de acele linii veșnice, trase de Domnul Lucrării Oastei.
Și am arătat abaterile fr. Moldoveanu față de aceste adevăruri, abateri continuate tot timpul, cu toate mijloacele pe care le avea.
Am dovedit apoi cu fapte și martori toate aceste abateri - și l-am rugat în fața tuturor să spună dacă n-a fost așa.
La urmă am zis: Totuși, cu toate acestea, dacă acum în ultimul ceas, fr. Moldoveanu îi pare rău de aceste abateri și dorește cu adevărat să revină la același gând în învățătură cu Lucrarea Oastei și cu toți frații, iată suntem gata să uităm și să iertăm totul. Numai să începem măcar de aci înainte o colaborare sănătoasă și bună.
Au vorbit pe rând cu privire la aceste lucruri toți frații prezenți. Întâi Valer, apoi Petre, Ioane, Gavriș, Ioan, Moise.
Dar când a răspuns fr. Moldoveanu, toată vorbirea lui a fost presărată cu învinuiri asupra mea și a altor frați. Apoi cu justificări a învățăturilor sale. Iar la urmă a încheiat cam cu aceste cuvinte:
- Nu pot să-mi schimb nimic din încredințările pe care le am. Cel mult eu nu le voi răspândi la alții, le voi păstra pentru mine, dar nu pot mai mult. Ceva nu mă lasă să cedez mai mult din ceea ce am în inima mea. Dacă știam că vor veni aici și atâția alți frați, nu veneam nici eu singur...
Am subliniat cu durere aceste mărturisiri ale lui... Adică ar fi trebuit să fie și aici tot cele două partide care să se lupte una contra celeilalte! Să continuăm lupta și după focul încercării, ca și înainte de el. Să arătăm adică și lui Dumnezeu și fraților și lumii - că noi n-am învățat nimic din cuptorul și din experiența în care ne aruncase Hristos. Că nouă nu ne pasă de porunca Domnului și că n-am renunțat la ambițiile firești și la părerile potrivnice de dinainte de asta...
Am nădăjduit totuși în momentul rugăciunii.
Cu lacrimi sfâșietoare am înfățișat Domnului durerea noastră, tragedia sfâșierii dintre noi și cererea stăruitoare ca Domnul să aibă milă să refacă unitatea Frățietății noastre alungând dintre noi ceea ce ne desparte și ne îndurerează...
Șirul rugăciunilor noastre l-a încheiat fratele Moldoveanu cerând cu lacrimi lui Dumnezeu că dacă el este o piedică în calea Lucrării Domnului, Domnul să-l înlăture pe el din această Lucrare...
M-am îngrozit ascultând la această cerere. Cum și de ce nu se roagă el ca să înlăture Domnul păcatul care îl desparte pe el de frați, nu să-l înlăture pe dânsul?... Cum oare nu se teme acest om să se roage cerând lui Dumnezeu, între martori, acest lucru!
Îndată după aceea am și scris aceste gânduri în două poezii, așezate apoi una după alta în cartea „Cântări de Drum”, la care lucram atunci.
Aceste două poezii erau: Nu-nlătura o Doamne și Nu ne-asculta o Doamne.
Iar ca să se vadă starea mea sufletească de atunci și de după aceea, - precum și felul în care am dorit eu totdeauna să se rezolve problema fratelui Moldoveanu, - le redau aceste două poezii, izvorâte din acel dureros moment și din rugăciunea lui:
Nu-nlătura o Doamne
Nu-nlătura o Doamne din scumpa Ta Lucrare
decât ce-aduce gheață și răni și dezbinare
înlătură-l pe Core, pe Cain și pe Iuda
înlătură mânia, cârtirile și ciuda.
Nu-nlătura o Doamne pe fratele ce plânge
când inima și-o rupe și sufletul și-l frânge
ci-nlătură ce-l ține legat de nu se poate
cuprinde-n alipirea încrederii de frate.
Nu-nlătura o Doamne iubirea-ndurerată
ci cursa pierzătoare ce-o prinde-ndatorată
înlătură vicleana urzire ucigașă
cu fețe-nșelătoare și inimă vrăjmașă.
Nu-nlătura o Doamne pe cel ce are-o teamă
și are-o conștiință și-o ținere în seamă
ci-nlătură-l pe-acela ce astea nu le are
căci el aduce prăpăd și răni și dezbinare.
Ci-ncredințează-l Doamne pe fratele ce plânge
c-atunci e mai puternic când dragostea-l înfrânge
și-atunci e cel mai vrednic de-ncrederea întreagă
unirea când l-aruncă în brațele ce-l roagă.
Și cealaltă:
Nu ne-asculta o Doamne
Nu ne-asculta o Doamne
când vom striga spre Tine
cerându-Ți chiar cu lacrimi
ce nu ne-ar fi spre bine.
Nu ne-asculta când duhul
ni-e plin de întristare
și-Ți cerem să ne-nlături
din scumpa Ta Lucrare.
Nici când pripite-ndemnuri
spre căi nejudecate
ne-mping la rugăciunea
cu cereri vinovate.
Nici când iubiri greșite
ne înrobesc ființa
și-Ți cerem ce-osândește
răbdarea și căința.
Nici când păreri străine
de-a fraților părere
necumpătat dori-vor
și ne-nțelept vor cere.
Nici când descurajarea
mâhnirii o să ceară
în clipa de-ntuneric
chiar cupa mai amară.
Nu ne-asculta o Doamne
greșita rugăciune
ci iartă-ne și gândul
și starea care-o spune.
I le-am trimis și fr. Moldoveanu, spre a le înțelege și spre a-și însuși dragostea și adevărul conținut în ele.
O, cum aș fi vrut să ne înțeleagă el atunci ceea ce îi spuneau gândurile noastre din cea de a treia poezie pe care i-o trimiteam împreună cu cele două:
Când înțelegi...
Când înțelegi ce preț slăvit
au clipele curate
ce bucuros și ce grăbit
le răsplătești pe toate.
Pe un cuvânt de lacrimi plin
dai tot ce ți se cere
dai săptămâni și ani de chin
pe-o clipă de-nviere.
Dai drumuri îndelungi de plâns
pe-un pas către-mpăcare
dai foc de zeci de ani nestins
pe-un strop de-mbrățișare.
Dai pentru-o lacrimă arzând,
de-o crezi adevărată,
tot cât ai pătimit urcând
spre zarea ei curată.
Când gustă inima ceva
din dulcea-i sărbătoare
pământu-i peste tot așa
cât cerul, plin de soare.
Când ce-ai căutat și ce-ai găsit
e-un strop de împlinire
tot ce-ai de dat și-ai vrea primit
e-n veci numai iubire.
Oricât a fost viața grea
zdrobită și-ntristată
când vine-o clipă ce-o dorea
învie dintr-o dată.
Pe harul îndelung dorit
dai tot răscumpărare
nu-i sufletul mai fericit
ca-n clipa când îl are.
- Dar fr. Moldoveanu nu și-a dat silința nici să le înțeleagă și nici măcar să le răspundă.
Lupta aceasta de reorientare sănătoasă începută între frați mergea însă în unele locuri destul de greu. Anii lungi de prigoniri din partea clerului infiltrase în oameni nu numai un fel de frică și rezervă față de preoțime, ci chiar o ruptura sufletească. În această ruptură, în acest gol propaganda străină reușise să-și strecoare foarte lesne anumitele lor interpretări și lozinci.
Pe de altă parte lipsa de legătură dintre frați, prin oprirea adunărilor și arestarea fraților, i-a făcut pe mulți din cei mai începători sau mai slabi - chiar să caute adăpost și mângâiere sufletească în legăturile cu străinii.
Astfel că după ce trec ani de zile în aceste condiții e lesne de închipuit ce stare de lucruri, de amestecătură de învățături și ce dezorientare era cam peste tot.
Trebuia frânat puternic mersul acesta spre prăpastie, apoi făcută puternic cotitura cea bună spre mijlocul sănătos al drumului Oastei, printre cele două alunecări primejdioase.
Tocmai această „cotitură” le-a apărut multora, cum am spus ca o „întoarcere înapoi”.
De fapt, această părere au început s-o răspândească tocmai acei care aveau tot interesul și dorința ca Oastea Domnului să meargă mai departe „înainte’ așa cum o împingeau ei, adică până va cădea de tot în brațele lor. Adică până în prăpastia sectaristă, în care o doreau aceștia din toată inima și răsputerile lor.
Ce lupte grele și dramatice au urmat în anii aceia, după cea de la Arad cu Moldoveanu!
Nu voi uita niciodată nopțile dureroase de la Cluj, de la Timișoara, de la Comănești, Suceava, Focșani, Tecuci, Galați, Oradea, Bacău, Sâmbăteni - și atâtea alte locuri, unde a trebuit să stau cu inima zdrobită, ascultând cum frații, împărțiți în două partide, se sfâșiau fără milă unii pe alții, gata-gata să se rupă pe totdeauna.
Ce greu cuvânt a trebuit să fie folosit atunci, pentru a le trezi conștiința frățească și pentru a li se deschide ochii asupra cursei diavolului și a vârtejului amețitor în care căzuseră cu toții! Câte zile și nopți s-au cheltuit pentru aceste lămuriri! Câte primejdii s-au înfruntat! Câți bani pe drumuri, câți nervi chinuiți, cât timp pierdut, câte energii risipite, câte prilejuri de mântuire zădărnicite, câte suflete îndepărtate, câte hule aduse Oastei și câte adunări păgubite!... Stările și luptele acestea au durat aproape zece ani, până când în sfârșit, Dumnezeu ne-a ajutat să ieșim din negura aceasta.
Dar cu toate acestea au fost și mai sunt încă totuși și azi, unii frați - și chiar unele adunări cum este cea din Sibiu (unde parcă este și azi scaunul de domnie al duhului dezbinării), - care nu s-au lăsat înduplecați nici de lacrimi, nici de mustrări, nici de iubire și nici de toate celelalte mijloace întrebuințate față de ei. Și au rămas mai departe în aceste învățături și amestecătură potrivnici învățăturii și dragostei frățești!
În anii aceia frații ne-au cerut o precizare clară a învățăturii Oastei, fiindcă mulți veniseră după 1947 când nu mai erau nici cărțile și nici revistele din care să afle adevărata cale de urmat. Pe lângă asta cei care îi învățaseră, erau ei înșiși ori necunoscători deplin, ori influențați de învățăturile străine fie de cele de dreapta fie de cele de stânga. Așa că toți aveau cea mai mare nevoie de o orientare sănătoasă.
Atunci am cules și am scris pentru frați Dreptarul Învățăturii Sănătoase - care i-a ajutat pe mulți să se orienteze bine asupra celor ce trebuie să le primească sau să le respingă.
Ce minunat era să vezi cum, pe măsură ce frații lucrători ieșeau din vârtejul acestor amestecături cu duhurile și învățăturile străine, - Duhul Domnului revenea cu putere în adunările frățești. Astfel în tot cursul anului 1965 și până în anul 1969 - au avut loc în multe părți mari adunări frățești, fie cu ocazii de nunți, fie de botezuri, înmormântări sau hramuri.
Mai ales că îndeosebi între anii 1967-1969, era și o vreme de mai multă îngăduință când autoritățile de Stat nu ne mai urmăreau chiar într-atâta de îndeaproape, ca în anii de mai nainte sau de mai târziu.
Atunci au venit la Domnul multe suflete noi, mai ales tineret. Și s-au înființat multe adunări în localitățile unde nu mai fuseseră. Iar cei care își câștigaseră o creștere duhovnicească, - au crescut și mai mult.
Au fost totuși chiar și în acest răstimp unii dintre frații noștri care au trebuit să treacă prin grele încercări pentru Numele Domnului. Astfel au fost de la Bacău fr. David care a fost condamnat la doi ani închisoare pentru participarea la adunările Oastei, fr. Traian de la Simeria, Dumitru, Serghie și Lăzărică din Bosanci, Ioan din Mitocul Dragomirnei, Albu de la Adâncata, Leon și Eftimie din Pătrăuți, din Băilești - și alții...
Mulți dintre frații lucrători erau foarte supravegheați, alții anchetați, alții amendați, alții înlăturați din serviciu. Totuși frații au rămas tari, au continuat adunările mai în ascuns și mai pe de lături, învățând să fie mai prevăzători și mai înțelepți în felul de a lucra.
Nu după multă vreme, la numărul fraților care au trecut la Domnul în închisoare, s-au mai adăugat curând și alții dintre cei care au ieșit la eliberare grav bolnavi de acolo.
Astfel în scurt timp am petrecut în veșnicie pe câțiva dintre cei mai scumpi frați care au dat tot timpul suferinței lor pentru Domnul, cele mai frumoase dovezi de credincioșie și de umblare frumoasă și curată pe calea voii Lui.
Să nu-l uităm niciodată pe fratele Jan Neagu de la Pechea care deși sărac și cu o casă grea, și-a lăsat pe sora-soția lui credincioasă cu copiii mici - și s-a dus să sufere pentru Domnul în mijlocul încercărilor, smerit și bucuros, cum Îl slujise mulți ani, în mijlocul fraților, tot smerit și bucuros.
A trecut la Domnul curând după venirea lui din închisoare în urma mizeriilor îndurate și a unei boli aduse de acolo. Dar a trecut fericit, văzând cum Lucrarea de la Pechea pentru care el muncise unit și credincios cu ceilalți scumpi frați ai noștri de acolo, - a fost binecuvântată atât de mult, în urma ostenelii și a jertfelor acestor buni și smeriți lucrători.
Toți frații veniți în număr mare - l-au petrecut în drumul spre ceruri, cu cântări și multe lacrimi, ca pe unul dintre cele mai ascunse mărgăritare ale Domnului Isus și a frățietății noastre.
După el a trecut la Domnul alt frate scump care suferise mult pentru Domnul, fratele Magearu de la Timișoara.
Fusese și el totdeauna un suflet bun și liniștit. Un lucrător harnic și smerit printre frații din acele părți. Iar când a fost ales să sufere pentru Domnul, s-a comportat tot timpul ca un slujitor bun și vrednic, care nu s-a rușinat de Numele Domnului.
Deși fusese luată la închisoare împreună cu el și fiica sa Lucia, surioara noastră de 18 ani, - atât ea cât și el nu s-au plâns niciodată pentru suferința pe care au îndurat-o pentru slava și slujba pe care o aduseseră pentru Domnul. Ci au suferit cu demnitate și cu vrednicie, până la capăt, făcând cinste Domnului Isus și Oastei Sale.
La puțin timp după eliberare, Domnul l-a chemat la El. Adusese și el de prin închisoare sămânța morții în trupul său.
Al treilea pe care l-am petrecut nu mult în urma acestora, a fost fratele nostru iubit Ion Jicăreanu de la Vurpăr - Alba.
El fusese împreună cu noi la colonia de muncă din Grind - Periprava. Nu vom uita niciodată cât bine ne-a făcut atât prin purtarea lui smerită, tăcută și harnică la muncă, precum și prin credincioșia lui frumoasă față de Lucrarea Oastei și față de frați.
Cu oricâte ademeniri a încercat să-l atragă și pe el dezbinătorul de partea sa, - fratele i-a răspuns hotărât și îndurerat:
- Eu nu-mi trădez legământul și frații mei din Lucrarea Oastei. Rămân neclintit pe calea pe care L-am aflat pe Domnul și vreau ca aici să mă afle și El când va veni, unde m-a pus și așa cum m-a vrut El de la început!
La înmormântarea lui fratele Ion, au venit nu numai frați din tot cuprinsul acela - ci și câți oameni au auzit despre moartea lui.
În fața unei mari mulțimi care înconjura sicriul fratelui, preotul satului, care toată viața lui fusese unul care nu iubise Oastea și nici pe fratele, - atunci a fost peste măsură de mișcat. Predica de înmormântare el și-a început-o cam așa:
- A fost odată în lumea asta un om atât de bun cum nu mai era nicăieri un altul ca el. Omul acesta era așa de blând încât niciodată n-a ridicat glasul său asupra nimănui. Oricine a avut nevoie de ceva și s-a dus să-i ceară lui, n-a plecat de la el neajutat. Puțini oameni din lume au mai avut de suferit necazuri atât de multe și mari cum a avut el, - dar niciodată el n-a cârtit împotriva lui Dumnezeu, ci le-a purtat cu toată răbdarea și smerenia ca un adevărat mucenic al credinței.
A avut de la Dumnezeu încercări nu numai în trupul său printr-o boală lungă și neiertătoare, dar și în familia sa prin boala copiilor săi. Dar nici în starea asta nu l-a văzut nimeni nerăbdător și nemulțumit niciodată, ci pentru toate a mulțumit și a lăudat pe Dumnezeu și înțelepciunea Lui cea iubitoare, care nu face rău niciodată celor care Îl iubesc pe El.
A alergat zi și noapte pentru Cuvântul lui Dumnezeu, având totdeauna o față smerită, o umblare curată, o purtare sfântă. Casa lui Dumnezeu a iubit-o și a cercetat-o cu drag totdeauna. Și tuturor celor ce s-au purtat rău cu el le-a răspuns cu blândețe și cu rugăciune...
A fost odată în lumea asta un astfel de om atât de bun precum nu mai era nicăieri un altul ca el...
Și izbucnind în lacrimi, preotul a continuat:
- Acest om bun despre care v-am vorbit, este omul acesta care zace acum în sicriu aci în mijlocul nostru... Plecarea lui lasă între noi un gol pe care numai Dumnezeu îl va putea umplea... Slavă veșnică lui Dumnezeu care mai poate face să avem printre noi astfel de oameni...
Și multă vreme apoi nici vorbitorul și nici ascultătorii n-au mai putut decât să plângă cu suspine mari și cu șiroaie de lacrimi.
Ce fericiți trebuie să fi ascultat îngerii Domnului ca și frații noștri credincioși la aceste cuvinte de slavă pentru Dumnezeu și de recunoaștere a unei vieți transformate atât de frumos, prin înnoirea nașterii din nou, în Oastea Domnului Isus.
Ce liniștit trecuse în brațele Domnului un astfel de frate despre care până și potrivnicii lui nu puteau spune decât astfel de cuvinte!
Și ce binecuvântată este Lucrarea duhovnicească în mijlocul căreia se nasc, trăiesc și mor astfel de biruitori ai lui Hristos!
A urmat la rând fratele Vasile Lavu de la Petrila, cel prin care Domnul ne ajutase nespus de mult nu numai înainte de închisoare - ci și în timpul cât sufeream la Grind.
El, ca un meșter bun și priceput cum era, - fusese scos și încredințat cu diferite lucrări la baie, la atelier, la tot ce era nevoie. Fiind astfel mai liber, ne putea și nouă înlesni multe lucruri mărunte, dar acolo de mare preț, tocmai atunci când nouă celor bolnavi ne era cel mai greu.
El a căzut jertfă conștiinciozității lui în muncă și în împlinirea datoriilor sale față de oricine îi cerea ceva.
Deși era în concediu, fiind chemat să îndeplinească o lucrare primejdioasă pe care n-o puteau face alții, - el s-a dus. Dar în timp ce lucra sub un cazan greu, lanțul care ținea cazanul s-a rupt - iar el a fost zdrobit de marea greutate a cazanului căzut peste el.
O mare și adâncă durere ne-a încercat pe toți, prin pierderea lui. Fusese un frate de o mare credință, de o frumoasă statornicie, de o bucuroasă binefacere și dărnicie. Dumnezeu să-i binecuvânteze sufletul fericit și să-i îngrijească cu toată bunătatea familia lui greu încercată.
Și Singur Domnul mai știe pe mulți din ceilalți frați de care am fost mai greu depărtați și despărțiți, - câți vor mai fi plecat dintre ei, fără să mai știm acum. Aproape toți cei buni s-au dus. Mai sunt încă în viață unii, dar și aceștia în cea mai mare parte purtând fiecare în trupul său câte un țepuș sau mai multe, care i s-a înfipt în carne pentru totdeauna, acolo în anii și în încercările cuptorului de foc prin care am trecut.
Dumnezeul Adevărului și al Dragostei, pentru slava și slujba căruia au suferit și au murit ei - să le dăruiască o veșnică răsplată acolo la El și să-i mângâie cu dulcea Lui bunătate în viața veșnică pentru tot ce au răbdat ei în viața asta. Iar Lucrarea Oastei pentru care ei au fost pilde și jertfe, - să fie binecuvântată până în veșnicie de Duhul Sfânt cu astfel de suflete de lucrători vrednici, care și în viața și în moartea lor să fie niște vase de cinste, folositoare Stăpânului și binefăcătoare pentru frați.
Fie ca la acest popas și reculegere la care îngenunchem acum pomenindu-i atât pe cei trecuți la Domnul în închisori sau îndată după eliberare, cât și pe ceilalți mulți și sfinți înaintași ai noștri, trecuți biruitori în veșnicie, - să ne îmbărbătăm și noi cu atât mai mult. Pentru că dacă fraților noștri le-a fost cu putință să treacă biruitori prin toate câte le-au suferit - și să-și sfârșească atât de frumos lucrarea încredințată lor, - cu putință ne este și nouă aceasta chiar dacă și în viitor am avea de înfruntat condiții tot atât de grele ca și ei.
Numai dacă și noi ne vom da toate silințele ca să le urmăm pilda, rămânând neclintiți în credință, neabătuți în învățătură, nedespărțiți în unitate.
Chiar dacă alegerea lui Dumnezeu este o taină a dragostei și bunăvoinței Sale, totuși vin uneori în calea celor pe care Domnul îi alege piedici care să le încerce voința lor de a le învinge pe toate acestea pentru dragostea lui Isus.
Dar în calea unor fii ai Săi, Domnul parcă El Însuși înlătură aceste piedici spre a ajunge ei cât mai curând la locul din care să-i îndrume pe alții. Și El Însuși le întocmește toate condițiile în așa fel încât ei să reușească.
Pe când altora iarăși parcă Dumnezeu îngăduie să li se pună piedici pentru ca ei să nu izbutească în ceea ce urmăresc. De ce? Fiindcă El știe gândurile fiecăruia.
În calea unora înțelepciunea lui Dumnezeu pune suferințe văzute de un anumit fel, spre a-i curăți și înălța prin acestea în fața oamenilor.
În calea altora El pune altfel de suferințe. Pune sarcini ascunse, prin care ei să fie înălțați în fața Lui.
În calea celor netrebnici, suferința poate fi o piedică anume pusă spre a-i opri de a face un rău și mai mare decât fac.
Dar nici suferința cu scop mântuitor, nu-i pentru toți o curățire și o înălțare duhovnicească. - Pentru unii importanța care li s-a dat sau li se dă de către ceilalți le-a depășit nivelul lor duhovnicesc sau cultural. Și suferința iată a devenit pentru aceștia un motiv în plus de a se îngâmfa.
Aceștia luându-și apoi o înfățișare umflată și țeapănă ca niște manechine vopsite, încărcate de podoabe și puse în vitrina mândriei și firii pământești, - par că ar fi niște mari valori, pe când în realitate sunt numai niște imitații, niște amăgituri, niște cârpeli, care vor sfârși în curând la gunoi sau la cenușă. Așa cum au sfârșit totdeauna cei care trecând prin foc, n-au avut în ei nici aur, nici argint, nici pietre scumpe ci numai lemn, fân, trestie și vopsea!
Acestor manechine ale Oastei Domnului le place să stea numai în vitrine spre a fi lăudate de către toți cei care se opresc în fața lor umflată spre a le admira glasurile pomădate care sunt totdeauna potrivite în așa fel ca să placă oricui (fiindcă asta este în propriul lor interes) și să nu supere niciodată pe nimeni (fiindcă asta ar fi în propria lor pagubă). - Să-i lăsăm în deșertăciunea lor trecătoare și să trecem dincolo de ei. Fiecare stup se vede că trebuie să-și aibă trântorii săi.
Să trecem deci mai departe, la frații noștri adevărați, împrăștiați în tăcere și în ascultare pe frumosul ogor al Bisericii noastre și al poporului nostru, încredințat Oastei Domnului să-l semene cu lacrimi sau să-l secere cântând. Și să-i binecuvântăm pe acești minunați lucrători sfinți și smeriți, care fără nici o altă plată pământească decât primejdiile, amenințările, suferințele și batjocurile - aleargă și ostenesc investind în munca lor sfântă pentru Domnul Isus Hristos cel mai de preț și mai sfânt bun: lacrimile, sudoarea și sângele vieții lor.
Suntem atât de fericiți simțindu-ne una cu acești minunați copii ai lui Dumnezeu, fii adevărați ai Bisericii noastre adevărate și ai poporului nostru credincios!
Ne îmbrățișăm cu ei și acum în muncă, după cum ne vom îmbrățișa cândva și în răsplătire, atunci când pe fețele noastre asprite de vânturi, pălite de soare, rănite de lupte, brăzdate de lacrimi și scuipate de lume, vom purta sărutarea strălucită și veșnică a Marelui nostru Împărat și Dumnezeu Isus Hristos.
Căci noi toate acestea le așteptăm prin puterea făgăduinței Lui Dumnezeiești, pe care n-o poate nimeni nici nimici și nici schimba.
Dumnezeu Însuși va ocroti Lucrarea aceasta a Oastei Sale atât de pașnică și blândă, care n-a nedreptățit niciodată pe nimeni, n-a luat nici dreptul nici sufletele nimănui, n-a stricat casa și credința nici unora. N-a răpit rodul muncii cuiva și n-a râvnit niciodată nici la avutul, nici la libertatea, nici la comoditatea vreunuia din vecinii sau din dușmanii noștri.
N-am avut față de toți oamenii decât rugămintea să ni se respecte și nouă măcar cât de puțin dreptul pe care trebuia să-l avem mai mult decât alții. Dar care nu ni s-a dat niciodată ci ne-a fost călcat de toți.
Însă nici chiar pentru acest drept de la o vreme n-am mai luptat. Căci față de reaua credință arătată de toți către noi, nu ne-a mai rămas nici un argument, ci numai resemnarea împărtășirii până la capăt a aceleiași sorți pe care a avut-o pe pământul acesta și Domnul nostru Isus.
Dar despre aceste lucruri vom mai avea încă prilejul să mai vorbim.
Doamne Isuse, ajută-ne să putem merge și pe mai departe, tot pe urmele Tale așa ca Tine și ca vrednicii și sfinții noștri înaintași, ferindu-ne de amăgitorii care umblă să ne abată spre alte căi. Pentru ca să putem ajunge și noi cu bine la capătul luptei noastre cum au ajuns ei la al lor.
Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Meditații
Dacă cu adevărat suntem frați
și dacă cu adevărat ne ajutăm unii pe alții,
- atunci desigur că la aceasta ne vom aduna totdeauna cu toții.
Adunarea ne va duce la apropierea și prietenia folositoare
și prin aceasta vom împiedica pe acelea care ne duc la Gheenă.
Sf. Ioan Gură de Aur - Omilia Tesal.
+
Cine nu se simte legat de poruncile Evangheliei ci umblă ca un nesupus, - acela este ca un câine și nu ca o oaie.
Acela nu face parte din turma ascultătoare a lui Hristos ci din haita Satanei.
+
Cea mai mare primejdie pentru noi este moleșirea și lenea. Somnul cel duhovnicesc.
Ține-ți trează totdeauna inima.
Tot ce faci să fie lucrat ca pentru Hristos.
Păr. Iosif Trifa