Cap. 12 - Voi nu puteţi veni cu noi...

„Toţi au trecut prin nor, toţi au trecut prin mare...

toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească,

toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească...

din Stânca ce era Hristos...

Totuşi cei mai mulţi au pierit în pustie”.

Călătoria Oastei Domnului spre Canaanul ceresc ajunsese astfel, în 1963-1964, la un hotar istoric.

Profetul Domnului ne înştiinţase încă cu mult timp înainte că drumul acestei călătorii va fi lung, că pustia va fi aspră şi că primejdiile vor fi multe. Dar el ne şi asigurase din partea Domnului că nu ne va ajunge nici o ispită care să nu fie potrivită cu puterea noastră... Căci Dumnezeu care este Credincios nu va îngădui să fim ispitiţi niciodată peste puterile noastre ci împreună cu ispita va pregăti totdeauna şi mijlocul să ieşim din ea, ca s-o putem răbda (1 Cor. 10, 13).

Totuşi ce dureros se împliniseră toate înştiinţările de mai înainte ale Cuvântului lui Dumnezeu - şi ale cuvintelor profetului nostru.

...Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi pe Cel ce vă vorbeşte - a zis el, au zis ei. Căci dacă n-au scăpat cei ce n-au vrut să asculte pe Cel ce vorbea de pe pământ, cu atât mai mult nu vom scăpa noi dacă ne întoarcem de la Cel ce ne vorbeşte din ceruri...

Şi dacă n-au scăpat atunci cei cârtitori şi nestatornici faţă de nişte porunci trecătoare - cum vor scăpa cei cârtitori şi nestatornici acum, faţă de nişte porunci veşnice?

Şi dacă cei nesupuşi şi împotrivitori atunci, faţă de ceea ce era doar o umbră a lucrurilor viitoare, au fost pedepsiţi în chip atât de zguduitor - cum au păţit Core, Datan şi Abiram, - cum oare vor fi pedepsiţi acei care astăzi se răzvrătesc împotriva chiar a acelor lucruri descoperite nouă în chip atât de direct, de luminos şi de zguduitor?

Şi dacă n-au scăpat acei care nu avuseseră nici o pildă înaintea lor, - cum vor scăpa oare aceştia care au avut atâtea pilde? - Dar care totuşi n-au vrut să ţină seama de nici o chemare sau înştiinţare a lor! Care n-au vrut să tragă totuşi nici o învăţătură din nici una din ele (1 Cor. 10, 11).

Sunt două feluri de morţi pe care îi lăsăm astăzi la eliberarea noastră aici: primii, cei morţi doar trupeşte. Care au căzut înfrânţi de foamete şi muncă, de bătăi şi de mizerie...

De asprimea pustiei şi de lungimea anilor prin care am trecut... Aceştia au privit spre eliberarea de astăzi doar ca spre un ţărm atât de minunat, dar atât de departe, - când ei încă luptau printre valurile mari şi tulburi... pe care nu le-au putut trece.

Aceştia e adevărat că zac cu trupurile aici, - dar sufletele lor se eliberaseră demult înaintea noastră. Pentru noi ei nu sunt acum decât aşa de puţin în pământ, dar atât de mult în cer. Undeva în cel mai odihnitor cer în care au intrat mai uşor şi s-au înălţat mai drept decât toţi ceilalţi muritori. Fiindcă s-au suit acolo direct din cuptorul suferinţei, direct de pe rugul şi de pe altarul jertfei, din focul în care le rămăsese tot ce mai avuseseră şi ei zgură şi lut.

Pentru aceştia am scris în clipa ieşirii:

O, azi în clipa împlinirii

atâtor ani de rugăciuni,

când toţi privim uimiţi ivirea

nemaicrezutelor minuni,

când se ridică stăvilarul

de peste noaptea ca de-Apoi,

când umbrele se-ntorc spre soare,

- voi nu puteţi ieşi cu noi!

Al vostru chip topit e-n iarbă

şi-ai voştri ochi închişi cu lut

în marea-ntindere-a Tristeţii

fiinţa vi s-a desfăcut,

iar cheia grea a amintirii

v-a-nchis în slavă şi-n noroi,

voi cei ce-aţi mers naintea noastră

- azi nu puteţi ieşi cu noi!

Noi înşine, acum când ieşeam, ne simţeam atât de uşori, ca şi cum nici n-am avea trup.

Ciudat, într-adevăr, cum curăţă focul. Într-o astfel de clipă am compus cuvintele acestea:

O, foc trecut, ce bine mă simt şi ce uşor

eliberat din tine - şi dincolo trecut.

Adânc curaţi mi-s ochii uitând tot ce priviră

spălat, îmi e auzul de tot ce-a ascultat.

Mi-e inima uşoară şi mintea mi-e senină

de pot cânta şi plânge din nou ca un copil

ce nici nu se trudeşte şi nici nu se preface

când plânge

sau când cântă

sau spune: te iubesc.

Nici nu cunoaşte gândul ispitei când sărută

nici n-are amintire de care să roşească

ci sufletul îi este în totul primenit

ca Firea, într-o clipă,

din noaptea Învierii...

Te binecuvânt Doamne, din nou

cu faţa care

stam cândva pe genunchii cei dragi

ai lui Isus.

Am mai spus despre acest fericit şi ceresc simţământ cu care ieşi din cuptor şi cobori de pe munte.

Singurătatea în rugăciune cu Dumnezeu şi suferinţa în cuptor cu Hristos, îţi trec întreagă fiinţa printr-o apă atât de tainică şi de curăţătoare, încât într-adevăr ieşind pe celălalt ţărm, simţi că ţi-a rămas trecând prin ea tot ce te strânsese ca o coajă, te apăsase ca o murdărie şi te mâncase ca un jeg.

Simţământul care îl ai după ce ai scăpat de acestea este iarăşi ca acela al naşterii din nou şi cred că nu se mai poate gusta în lume decât de aceste două ori. A treia oară când încă o dată mai gustăm, dar mult mai nesfârşit, va fi simţit în clipa eliberării noastre de tot din trupul acesta. În clipa când vom ieşi pentru totdeauna din moartea aceasta în viaţa veşnică.

Primele două bucurii le-am trăit... Din acestea două o întrezăresc pe cea de a treia. Şi de aceea îmi aştept eliberarea prin moarte cu atât mai fericit cu cât această eliberare ştiu că îmi va fi nespus mai strălucită decât prima mea eliberare din robia firii pământeşti venită prin naşterea din nou. Şi decât a doua mea eliberare din cuptor venită prin spălarea de toate necurăţiile vieţii mele. Fiindcă aceasta a treia şi ultima, îmi va fi în acelaşi timp o eliberare din însăşi făptura aceasta pământească şi din lumea păcatului şi primejdiilor de tot felul prin care mă împovăraseră celelalte două...

Se împliniseră deci atât de întocmai, toate înştiinţările ce-mi fuseseră făcute despre numărul de zile şi de ani pe care îi voi avea de umblat prin aceste locuri întunecoase.

O, dacă şi din partea mea se va fi împlinit bine tot numărul de fapte bune pentru care am fost zidit în Hristos - care îmi fuseseră rânduite şi pentru care fusesem trimis pe aici.

Acu, când stau să-mi fac bilanţul - mă văd atât de deficitar la această numărătoare!

Ocaziile pe care le-am avut aici - nu le voi mai avea niciodată. Oamenii pe care i-am întâlnit aici, condiţiile lor duhovniceşti, stările lor sufleteşti, prilejurile lor mântuitoare, - desigur nu vor mai fi întâlnite nici de ei şi nici de mine niciodată pe acest pământ, cum timpul acesta nu se va mai întoarce niciodată. Mi-am făcut eu oare chiar toată datoria pe care o aveam unde am fost? Şi faţă chiar de toţi cu care am stat?

În primul rând am fost trimis aici pentru adevărul Lucrării Oastei Domnului! Pentru ca să mi se clarifice mai deplin întâi mie însumi. Apoi să mă străduiesc să-l clarific fraţilor mei cu care am fost în trecut, cu care sunt în prezent - şi cu care am să mai fiu în viitor. Până când vom fi duşi toţi înaintea lui Dumnezeu, spre a ne da fiecare socoteală de tot ce am făcut, sau nu am făcut, în Lucrarea Lui în care am fost chemaţi şi puşi, cu o însărcinare clară, cu o poruncă limpede, cu o îndatorire hotărâtă. Cu porunca şi însărcinarea să continuăm zidăria acestei construcţii nu numai de calitatea şi de conţinutul ei ci şi de forma în care o primisem de la înaintaşii noştri şi ai ei. În lucrul şi în urma cărora intrasem.

Zile lungi şi mai ales nopţi lungi, am petrecut în grele frământări sufleteşti gândindu-mă la toate acestea. Uneori mă mângâiam gândindu-mă că, cu toate necazurile îndurate din pricina că am vrut să-mi ascult conştiinţa şi să-mi fac datoria, - am primit totuşi mai degrabă să rabd batjocura fraţilor mei şi ura străinilor - decât să-mi calc peste datoria mea de ostaş şi să mă complac într-o împăciuire vinovată faţă de adevărul învăţăturii şi credinţei pe care am pus legământul meu cu Dumnezeu.

Alteori mă mustram dacă nu cumva totuşi am mers prea mult cu adevărul şi prea puţin cu iubirea. Mai ales că erau atât de mulţi acei care nu puteau nici urmări şi nici primi adevărul. Ci căutau numai să profite din iubire. Din iubirea noastră prea fără înţelepciune.

Am înţeles însă limpede că în încercarea acestui cuptor lung şi greu fusesem duşi cu toţii anume pentru a învăţa că adevărul îşi are iubirea lui înţeleaptă faţă de care nu trebuie să păcătuieşti niciodată. Iar iubirea îşi are adevărul ei neschimbat, faţă de care trebuie să fii mai conştiincios decât oricărui altuia pe lume!

Pentru noi, acestea amândouă şi împreună cu ele toate binecuvântările erau puse de Însuşi Dumnezeu, în solia şi în calea Oastei Domnului în care şi prin care ni le dăruise Domnul pe toate aceste comori mântuitoare... Şi împreună cu ele ne dăruise tot ce priveşte viaţa şi slava, în Hristos Domnul nostru. Ni Se dăruise El, Plinătatea lui Dumnezeu. Pe care avându-L şi păstrându-L nu ne mai lipsea nimic (Col. 2, 9-13).

Cum de n-am înţeles şi cum de nu pot înţelege oare toţi fraţii noştri lucrători - acest adevăr?

De ce oare se lasă atât de mulţi şi atât de lesne amăgiţi de aceste duhuri vrăjitoare care le sucesc gâtul şi le răsucesc picioarele?

De ce oare gândesc aşa de uşuratic - şi cred aşa de lesne pe oricine vine şi le aduce o „cale” nouă, o învăţătură nouă, un duh nou, - când Cuvântul este atât de clar: chiar dacă noi înşine sau un înger din cer vine să vă propovăduiască o evanghelie deosebită de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema - blestemat!

Anatema - blestemat este oricine duce fraţilor o învăţătură deosebită, chiar dacă ar fi acela atât de înzestrat ca un înger din cer.

Anatema - blestemat este şi va fi veşnic oricine dărâmă învăţătura şi credinţa dintâi şi caută să abată sufletele şi adunările frăţeşti spre alte învăţături şi spre alte credinţe.

Anatema - blestemat este şi va fi în faţa lui Dumnezeu şi a îngerilor Săi, - oricine nesocoteşte adevărurile înştiinţărilor lui Hristos şi ale Cuvântului Său Sfânt, fiindcă acela vine în numele lui însuşi ca să dărâme şi să nimicească o lucrare a Duhului Sfânt, pornită într-un anumit fel, cu un rost clar şi cu un scop limpede.

Şi anatema - blestemat este şi va fi oricine îl va primi, îl va încuraja şi îl va însoţi pe stricătorul, pe dezbinătorul, pe tulburătorul Lucrării lui Dumnezeu şi al adunărilor credincioşilor lui Hristos, fiindcă se face părtaş cu el la nimicirea Lucrării Duhului Sfânt (2 Ioan 8, 11).

Cum s-ar putea spune oare aceste cumplite înştiinţări într-un chip şi cu nişte cuvinte mai zguduitoare decât acestea?

La data ieşirii mele din închisoare, după cum am mai spus, eram pătruns atât de adânc şi eram cutremurat aşa de puternic de însemnătatea acestor adevăruri - încât nu mai puteam gândi la nimic altceva, decât la graba cu care va trebui lucrat spre lămurirea tuturor fraţilor din ţară, - cu privire la ele.

Eram plin de nerăbdare de a vedea care era acum starea frăţietăţii de afară.

După aproape şase ani de când fusesem luaţi şi duşi din mijlocul câmpului nostru de lucru, - desigur că duhul falselor adevăruri care mai avea şi afară printre fraţii rămaşi destui astfel de semănători de neghină, - trebuie să fi lucrat în aceşti ani cu multă hărnicie pentru amăgirea fraţilor.

M-am oprit la fiul meu Viorel care se stabilise la Cluj.

L-am aflat căsătorit şi cu un copil. Dumnezeu îi purtase în chip minunat de grijă şi în privinţa asta, nu numai lui ci şi celor două surori ale lui...

Eu n-am fost la căsătoria nici unuia din cei trei copii ai mei. Au avut şi ei atât de mult de suferit din pricina tuturor încercărilor care au venit peste casa mea pentru Numele Domnului. Dar Domnul nu i-a lăsat, ci le-a purtat de grijă fiecăruia în toate privinţele. O, dacă n-ar uita fiii mei niciodată nici una din binefacerile Domnului! - I-ar fi şi ei mai adânc recunoscători şi credincioşi, pentru a-şi creşte tot mai mult răsplata cerească pentru care şi ei au fost chemaţi şi aleşi, din ziua frumoasei lor hotărâri, 21 septembrie 1947.

De la fiul meu Viorel am aflat că nu mai avem nimic nici la Sânicoară şi nici la Călan. Casa de la Sânicoară pe care o „vândusem”, ne-o confiscase Statul, cu tot ce era în ea. Cea pe care o cumpărasem la Călan, ne-o luase înapoi proprietarul. Banii pe care îi împrumutasem ni-i luase Securitatea. Până şi lucrurile copiilor - toate ne fuseseră confiscate.

Copiii se împrăştiaseră, fiecare găsindu-şi un rost în altă parte, ca să scape fie de numele meu prigonit, fie de apropierea mea urmărită.

Am înţeles câtă nevoie aveau de linişte. Prin urmare eu nu voi putea sta cu nici unul din ei.

Ne mai rămăsese casa veche părintească de la Mizieş, unde se retrăseseră părinţii mei singuri. Va fi singurul loc unde mă voi putea aşeza şi eu pentru câte zile mi-au mai rămas.

Eram foarte slăbit şi îmbătrânit trupeşte. Iar sufletul foarte chinuit de toate cele prin care trecusem. De toate cele prin care mai aveam să trec.

La Cluj am aflat primele ştiri despre starea Lucrării Domnului, din oraş şi din împrejurimi.

În oraş mai rămăseseră destui lucrători... Nu fuseseră luaţi decât doi dintre ei: Dan şi Chişu.

Lucrarea Oastei din Cluj se menţinuse şi chiar crescuse în număr, dar tulburările şi dezbinările cu care intraseră în anii încercării, nu se liniştiseră de tot. Duhurile ambiţioase şi învăţăturile străine, îşi aveau câţiva lucrători bine înfipţi până în vârful adunării. Şi de acolo nu lăsau să fie niciodată pace şi armonie în Lucrarea Domnului. Aceste două sau trei suliţe înfipte în contra Oastei Domnului din Cluj, se răsuceau mereu şi făceau să sângere neîncetat trupul Domnului din pricina lor. Duhul care lucrase prin Pop nu plecase de aici.

Nu după multă vreme, la stăruinţa celorlalte suflete de seamă ale adunării de acolo, am căutat să-i întâlnim pe fraţii lucrători şi să încercăm a reface unitatea dintre ei, pentru ca Lucrarea Domnului în care veniseră multe suflete noi şi mai ales un mare număr de tineri, - să aibă pace şi bucurie deplină.

În urma stăruinţelor înlăcrimate, a sfătuirilor iubitoare, a rugăminţilor dureroase, - au urmat într-adevăr îmbrăţişările, mărturisirile, legămintele şi promisiunile.

Dar după cele câteva zile de bucurie, vechile suliţe străpungeau din nou coasta adunării, redeschizând rănile vechi şi făcându-le să sângere iarăşi...

Din nou alte consfătuiri, alte „împăcări”, alte „legăminte”...

Apoi alte călcări ale acestora. Căci dorinţele de întâietate şi alte păcate ascunse de care firea pământească a unora nu voia deloc să se lepede cu pocăinţă şi cu îndreptare - nimicea orice gând bun.

Şi zece ani de zile lucrurile au durat astfel la Cluj. Până când pricinuitorii dezbinărilor s-au ales de-o parte şi s-au rupt de fraţi.

Dar nici aşa tot nu s-au liniştit. Ci caută încă să amărască prin lăstarii lor bunul mers al Lucrării Domnului de acolo cu ruşinoase plecări şi cu mincinoase întoarceri. Până când Dumnezeu Însuşi va pune capăt acestei bătăi de joc.

De ce oare în marea Casă a Oastei a trebuit să nu fie numai vase de aur şi de argint pentru o întrebuinţare de cinste. Ci şi vase de lemn (nesimţitoare) şi de lut (întinate) pentru o întrebuinţare de ocară?

Iar dacă atâta vreme au stat şi vasele astea în foc sau lângă el, - de ce nu s-au curăţat spre a deveni vase de cinste, folositoare Stăpânului, destoinice pentru lucrarea bună? De ce sunt mereu gata numai pentru lucrarea rea? (2 Tim. 2, 20-21).

Şi când te gândeşti ce vase frumoase erau şi acestea odată, când au ieşit din Mâinile Duhului Sfânt prin înnoirea naşterii de Sus!

Ce păcat!

Am ajuns apoi din nou, după aproape cincisprezece ani - iarăşi între fraţii tinereţii mele din Bihor.

I-am regăsit fericit, pe toţi cei cu care lucrasem şi luptasem în anii începuturilor minunate ale Oastei pe aceste locuri atunci uscate şi pustii.

Acum câteva izvoare minunate curgeau pe aici unde cândva era numai înţelenire sufletească. Tinerii începători de atunci, erau acum lucrători încercaţi, cu părul cărunt, dar cu toate satele lor pline de urmaşi binecuvântaţi.

Mi-am amintit cu duioşie de toate drumurile acestei părţi de ţară pe care le-am bătătorit întâi singur, apoi an de an adăugându-se alte suflete minunate de fraţi şi surori...

Mulţi preoţi binecuvântaţi de Dumnezeu vor rămâne neuitaţi pentru noi, fiindcă au înţeles de la început aşa de bine rostul bisericesc şi naţional al Oastei Domnului. - Şi au sprijinit pe fraţi cu toate puterile lor, adeseori mergând ei înşişi în fruntea fraţilor la frumoasele noastre adunări. Aşa au fost preoţii neuitaţi din Luncasprie, din Cârpeşti, din Vălani, din Albeşti, din Spinuş, din Mizieş, Beiuş, Zăvoieni, Pietroasa...

Aceşti preoţi au sprijinit mult pe fraţii Petre, Ioane, Ionică, Savu, Gavriş, Terente, Sendor, Aurel, Vasile, Pavel, Nicolae şi pe atâţia alţii, dintre care unii au trecut fericiţi la Domnul, - iar alţii continuă neobosiţi munca lor sfântă cu o sfântă statornicie prin toate necazurile care au venit necruţătoare şi peste aceste locuri.

Fuseseră mulţi fraţi duşi la grele cercetări în anii încercării noastre. Unii amendaţi, alţii supuşi la alte necazuri, - dar toţi au rămas statornici şi tari.

Trebuie să mulţumim neîncetat lui Dumnezeu pentru că i-a ajutat să rămână cu toţii uniţi şi ascultători, căci astfel nu numai că s-a păstrat frumoasă şi curată Lucrarea Domnului, dar a şi crescut peste tot plină de putere, de prospeţime şi de dragoste cerească.

În vremea de destindere care a urmat în cei câţiva ani de după 1964, am avut pe aici minunate adunări şi folositoare consfătuiri frăţeşti.

De la început am văzut cu bucurie că în toate aceste părţi unde străjeri buni şi uniţi stătuseră de veghe peste Lucrarea Domnului, - nu pătrunseseră deloc nici unele din acele duhuri stricătoare care pustiiseră atât de mult prin alte părţi.

Dumnezeu să-i binecuvânteze pe aceşti fraţi smeriţi şi statornici, care nu numai au strâns oi în staulul Domnului, nu numai le-au hrănit cu cea mai aleasă păşune duhovnicească tot timpul, dar le-au şi păzit de tot ce le putea împrăştia şi nimici. Numele fraţilor pomeniţi înainte - şi mai a multor altora, - precum şi al atâtor alese şi scumpe surori, - vor rămâne pe totdeauna podoabe şi pilde de statornicie şi de cinste pentru toată Lucrarea lui Dumnezeu.

Aceştia nu numai că au răspândit cu prisosinţă Evanghelia în satele şi în toate împrejurimile acestora, dar au mers până departe prin ţară, oriunde au fost chemaţi ori trimişi, pentru dragostea lui Isus şi bucuria fraţilor.

Îndată însă după acest timp, dezbinătorul a dat şi el atacul asupra noastră şi aici.

Cei de care voia să se folosească erau nişte lăstari veniţi în părţile acestea din altă parte. Unul din ei intrase prin căsătoria cu o soră de a noastră în mijlocul nostru.

Tatăl acestor feciori rătăciţi fusese cândva un lăudăros ostaş de prin Năsăud. Dar când a venit vremea încercărilor, repede s-a grăbit să scape de orice suferinţă pentru Hristos - şi a alergat la un cult autorizat, unde să fie nu numai la adăpost de orice necaz - ci să aibă şi un câştig atât el cât şi feciorii lui.

Acum venea să ne „lumineze” şi pe noi, spre a-şi câştiga nu numai merite faţă de noii lui tovarăşi, - ci şi liniştirea conştiinţei (dacă mai avea o conştiinţă!). Dorea să nu fie singurul care a făcut această dezertare ruşinoasă şi vinovată.

Iată dezertorii aceştia din Oastea Domnului sunt încă o specie de târâtoare sufleteşti. Sunt o mare plagă şi o mare ruşine pentru Lucrarea lui Dumnezeu. Când este timp frumos peste câmpul Domnului, aceştia dau năvală ca rozătoarele să se înfrupte din tot ce este mai bun.

Dar îndată ce vine furtuna - se ascund prin orice găuri, numai să fie la adăpost.

Sau aleargă într-alte locuri pe unde nu-i paşte nici o ameninţare sau primejdie.

Pentru acest rozător n-are nici o importanţă unde este sau unde se duce. Important lucru este numai să n-aibă acolo cumva ceva de suferit, ci numai ceva de ros.

Acest lăstar străin care venise între noi, vrednic de faptele tatălui său şi părtaş la păcatele acestuia, venea acum în mijlocul fraţilor noştri nu numai ca un dezbinător al învăţăturii şi credinţei noastre, ci şi ca o iscoadă pârâtoare de fraţi.

Însă Duhul Domnului ne-a înştiinţat îndată de această primejdie. Iar fraţii au fost cu toţii gata să primească această hotărâre de a-l izola.

Astfel vasul dezbinării a fost aruncat îndată afară, iar Duhul Domnului a păzit Lucrarea curată.

De atunci iată, au trecut zece ani - şi n-am mai avut nici o pagubă în tot câmpul Domnului din aceste părţi, - ci numai bucurii şi biruinţe. Chiar dacă am avut multe lupte şi suferinţe din afară, asta nu ne-a slăbit deloc, nici nu ne-a împuţinat. Nu luptele dinafară sunt grele pentru Lucrarea Domnului. Ci grele sunt, când sunt - luptele dinăuntru!

Iar lupte dinăuntru, slăvit să fie Domnul, n-am mai avut pe aici.

Desigur că vrăjmaşul pândeşte şi va pândi mereu ca să ne facă rău. Dar dacă păstorii Domnului puşi de veghe împrejurul turmei Lui vor fi totdeauna treji şi uniţi, nici o fiară păgubitoare nu va avea cum să se furişeze spre a face dinăuntru răul cel mare turmei Domnului.

În tot timpul cât noi fusesem închişi, din 1959 până în 1964, chiar şi ceilalţi fraţi ai noştri opriţi de Domnul afară, pentru slujba de mărturisire şi de îmbărbătare - n-au fost cu mult mai liniştiţi decât noi. Când a venit vremea încercării, încercarea a venit peste întreagă Lucrarea Domnului. Şi atunci toţi lucrătorii au trebuit să cunoască într-un fel sau altul trecerea lor prin flăcări şi prin valuri.

Când au început să ia pe fraţi, când maşina securităţii oprea în fiecare noapte când la unii când la alţii, - fiecare frate se aştepta în orice clipă să oprească şi la el.

Această aşteptare era cumplită şi chinuitoare. Cu cât se amâna mai mult, cu atât era mai cumplită şi mai chinuitoare. Atunci doreai din toată inima să vină odată orice, numai să vină mai repede. Să se sfârşească această stare de grea încordare în care ne trăiau copiii, soţia, părinţii, fraţii, surorile - toţi.

De fiecare dată ziua - şi mai ales noaptea - când trecea o maşină prin faţa casei sau oprea pe aproape - toţi ai noştri săreau în picioare, speriaţi din somn. Copiii tremurând, soţia plângând şi cu toţii aşteptând să vină acele făpturi de oameni care umpluseră de groază şi numai cu numele lor până şi lucrurile noastre.

- De câte ori ne-am gândit atunci - ne spuneau cei rămaşi - cu cât este mai bine de voi cei pe care v-au ridicat şi v-au dus acolo decât de noi cei încă neridicaţi. Fiindcă cel puţin ai voştri, după ce v-au luat pe voi, erau după aceea scutiţi de spaimele prin care treceam neîncetat noi şi ai noştri.

- Am fost luaţi şi noi, cei neînchişi, la cercetări, la anchete lungi şi repetate... Ameninţările şi bătăile lor nu ne-au cruţat nici pe noi. De fiecare dată când trebuia să ne prezentăm acolo - sau să mergem la cine ştie ce întâlniri, unde eram chemaţi seara sau noaptea, - nici unul dintre noi nu ştiam dacă mai venim înapoi sau nu. Chiar de pe stradă sau de la muncă, niciodată nu eram siguri dacă mai ajungem acasă...

- Şi starea aceasta a durat ani de zile.

E lesne să-şi închipuie cine cunoaşte felul cum se trata atunci cu oamenii, - prin ce stări am trecut.

Iar aceasta trebuia s-o ascunzi cât mai mult atât de familie, ca să-i scutim de spaime - cât şi de fraţi, ca să-i scutim de lepădări.

- Ba unii dintre fraţi au început chiar să ne bănuiască şi să se ferească de noi, ca de unii care am fi ajuns vânzători ai lui Isus. Iar acest fel de a fi priviţi - ne durea cel mai mult.

Noi nu ne puteam striga suferinţele noastre. Nici nu le puteam arăta altora vânătăile trupului şi zdrobirile sufletului nostru. Nici nu puteam spune lipsurile şi primejdiile pe care le înfruntam sau la care ne supuneam familiile noastre, pentru ca să strângem ajutoarele care era nevoie să le ducem familiilor celor duşi... Sau lor, la închisori.

De câte ori a trebuit să dăm hrana din cămara noastră şi banii din salariul nostru, pentru asta! Dar nici asta n-o puteam spune nimănui. Însă datoria asta ne apăsa mult mai greu decât grija sau teama de propria noastră închisoare.

Ştiam că Dumnezeu ne dase în grijă acum nu numai o familie - ci poate zece, poate douăzeci. Şi noi nu puteam scăpa de apăsările conştiinţei noastre care ne poruncea din partea Lui să nu-i lăsăm pe cei care rămăseseră fără tată, fără soţ, sau fără fiu...

- Dacă vă veţi gândi adânc la toate acestea vă veţi putea da seama cum am trăit şi noi cei care n-am fost luaţi şi duşi ca voi.

- Şi pe deasupra tuturor acestora, grija de fraţii slabi, de continuarea adunărilor, de îmbărbătarea celor fricoşi, de oprirea celor ce erau gata să fugă, de cercetarea celor bolnavi, de bunul mers al întregii Lucrări, rămase într-un fel, numai în sarcina noastră.

- Pe urmă erau şi bănuielile propriei noastre conştiinţe, care se întreba: Pe mine oare de ce m-au lăsat, când fraţii mei au fost luaţi? De ce eu sunt acum acasă - când ei sunt puşi în lanţuri din pricina Numelui Domnului Isus? Cum pot eu oare să dorm în căldură când ei zac în frig? Cum pot eu să mă satur, - când ei rabdă de foame?

Sufeream şi pentru asta, ca pentru o vinovăţie, chinuindu-ne să aflăm care ne este păcatul pentru care noi n-am fost învredniciţi să avem cinstea de a fi împreună cu fraţii noştri şi alături de ei, în ocara şi în cuptorul lui Hristos.

- Astfel ne-au trecut nouă zilele, lunile şi anii în chinuitoarele aşteptări, în griji şi frământări de tot felul care semănau cu o moarte neîntreruptă, care doream atât de fierbinte să treacă odată de peste noi.

O, cum am înţeles de bine atunci pe Mântuitorul nostru Iubit, care parcă îl ruga pe Iuda într-o astfel de stare:

- Ce ai să faci, fă mai repede! Mai repede, mai repede! Să treacă odată paharul acesta. Dacă trebuie să fie, - să fie şi să treacă cât mai repede! (Ioan 13, 27).

- Numai Mâna Domnului cea milostivă şi bună care ştia toată această grea stare a noastră - ne-a mângâiat şi ne-a întărit, prin toate neputinţele omeneşti prin care am trecut atunci şi noi, - uneori parcă peste puterile noastre...

Astfel au plătit şi fraţii noştri neînchişi, alături de noi cei din lanţuri - ba poate mult mai greu decât mulţi dintre noi. Căci pe lângă suferinţele unora ca cei despre care am istorisit în celelalte capitole cum s-au comportat în închisoare, - suferinţele ăstor fel de fraţi rămaşi afară, au fost nu numai de o mie de ori mai frumoase, ci şi de o mie de ori mai folositoare peste Lucrarea Oastei Domnului.

În Marea Zi a Răsplătirii, când se vor judeca şi plăti toate cele ascunse ale tuturor oamenilor, se va vedea cu cât mai mult şi mai frumos au făcut pentru Dumnezeu şi pentru fraţi acei lucrători aşa de vrednici rămaşi afară, decât cei aşa de nevrednici închişi.

Căci văzându-i cum se comportau acolo, - de multe ori mi-a fost ruşine şi m-am întrebat cu durere:

- Doamne, dar aceştia pentru ce au fost închişi? Oare numai ca să facă de ruşine Numele Tău şi numele lor?

N-ar fi fost oare de o mie de ori mai bine şi pentru Tine şi pentru ei să-i fi lăsat acasă să mănânce şi să doarmă în deşertăciunea lor? Fiindcă tocmai aceştia se vor făli ajunşi afară strigându-le fără nici o ruşine altora:

- În faţa mea să tăceţi! Voi n-aţi suferit nimic, dar eu am fost la închisoare pentru Domnul!

Şi ce putea fi oare mai urât decât o astfel de vorbă!

Când am auzit că tocmai unii din cei care dăduseră cea mai ruşinoasă mărturie prin închisori, tocmai aceştia aveau acum astfel de ieşiri lăudăroase, mi-am adus aminte din nou de „credinciosul” de la Zăvoiul Orbului din 1942 de care parcă v-am mai spus:

Fusesem atunci la o adunare frăţească de Sărbătoarea Paştilor în satul Zăvoiul Orbului. Şi în timp ce în adunare se vorbea despre pocăinţă şi smerenie, îmi amintesc că a intrat acolo un bărbat înalt, cam de vreo 50 de ani şi ridicând în sus braţul mâinii drepte retezată pe deasupra încheieturii palmei, zicea:

- Voi sunteţi nişte slăbănogi lăudăroşi, iar nu credincioşi. Dacă aţi fi credincioşi aţi face şi voi aşa ca mine. Uitaţi-vă la mână mea, eu am împlinit Cuvântul Scripturii care zice: dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi lepăd-o de la tine căci este mai spre folosul tău să intri în viaţă fără o mână decât cu amândouă şi să fii aruncat în Gheenă... Cine dintre voi mai poate face aşa ca mine? Să vă văd, dacă sunteţi credincioşi. Dar nu puteţi nici unul ci numai vă lăudaţi. Halal de voi...

- Ce-i cu omul acesta? - l-am întrebat pe fratele Simon.

- Într-adevăr, aşa a făcut. A căzut într-un păcat şi citind Cuvântul Scripturii, s-a dus la tăietor, a luat toporul şi şi-a retezat mâna dreaptă cum îl vezi... Dar ce folos, că bea, se ceartă, bârfeşte şi umblă peste tot lăudându-se cu vitejia şi cu fapta lui, aşa cum a venit şi aici...

Oare nu fac acelaşi lucru şi acum mulţi din cei ce-şi fac o pricină de laudă din al doilea sau al treilea botez, din vorbirea în limbi, din ţinerea Sabatului, din anumite daruri şi talente ale lor, - sau ca aceştia care se laudă că au suferit - şi prin asta dispreţuiesc pe alţii?...

Nu numai că nu le vor fi spre nici un folos toate „meritele” acestea, dar le vor fi spre osândă, căci în loc să se smerească şi mai mult, s-au umflat de mândrie şi au căzut în cursa diavolului. Astfel tocmai lucrurile care puteau să le fie spre bine, le-au fost spre un şi mai mare rău.

Dar ce laudă mai poate fi când şi acest lucru l-ai făcut de silă, nu de bunăvoie? Şi tot timpul cât ai trecut prin el, ai cârtit şi te-ai văicărit?...

Dar ascultând mărturisirile fraţilor noştri credincioşi care rămăseseră afară pentru întreţinerea focului sfânt pe altarul Lucrării, pentru ajutorări, mărturisiri, post şi rugăciune, în tot timpul întunecat şi greu, - mi-am dat şi mai bine seama de înţelepciunea dragostei lui Dumnezeu faţă de noi.

Dacă toţi am fi fost luaţi şi duşi - cine ar mai fi rămas să facă ce era atât de însemnat şi trebuia făcut afară?

Iar dacă toţi am fi fost lăsaţi, - cum s-ar fi făcut ceea ce era şi mai însemnat şi trebuia să se facă înăuntru?

Dar aşa cum a lucrat Domnul, - fie ei afară, fie noi înăuntru, - a fost cel mai bine. Cei care au făcut binele fie aici fie acolo îşi vor primi plata după binele lor. Iar cei care au făcut răul fie acolo fie aici îşi vor primi osânda pentru răul lor.

Fiindcă după cum a fost nevoie de unii în închisori pentru cei înşişi şi pentru Lucrarea Domnului, tot aşa a fost nevoie de ceilalţi afară, pentru alţii şi pentru aceeaşi Lucrare.

Ba poate că în noi cei băgaţi în cuptorul dinăuntru mai fusese un rău de care trebuia să fim curăţaţi. Pe când poate că în ei cei lăsaţi afară, nu era acest rău. Şi prin urmare n-aveau de ce să fie puşi în foc.

Sau în unii poate că era atât de mult încât nici focul nu mai avea cum îl scoate.

Să nu se uite niciodată aceste adevăruri!

Ce minunată a fost totuşi participarea tuturor fraţilor şi surorilor de afară, tineri şi bătrâni, atât la sarcinile trupeşti ale familiilor celor închişi, cât şi la poverile sufleteşti ale celor din lanţuri.

S-au organizat astfel zile de post şi săptămâni de rugăciune pentru cei din închisori.

În unele părţi se hotărâseră posturi şi rugăciuni neîntrerupte. În fiecare zi era cineva în post. Şi în fiecare ceas, era cineva în rugăciune. Douăzeci şi patru de fraţi şi surori luau parte la rugăciunea celor 24 de ceasuri. Fiecare la ceasul său, era treaz şi cu mâinile ridicate spre cer se ruga pentru tăria şi biruinţa fraţilor noştri.

Astfel postul s-a pregătit ani de zile. Şi rugăciunile la fel.

Erau rânduite aşa ceasurile de rugăciune, pentru ca în orice timp să fie cineva care să stea în genunchi înaintea Domnului pentru fraţii noştri şi pentru Lucrarea Lui.

Apoi în fiecare săptămână fiecare punea câte ceva de-o parte din ale sale, după Cuvântul Domnului, pentru ajutorarea celor care erau în nevoie (1 Cor. 16, 1-2; 2 Cor. 8, 2-5). Fiecare fiind fericit că se lipseşte de ceva pe sine, pentru ca să ajute cu ceva pe Domnul şi pe fraţi.

Unul dintre aceste smerite suflete spunea:

- O, cu ce bucurie a inimii şi cu ce folos al sufletului nostru, luam parte atunci fiecare mădular al Lucrării Domnului, la sarcina tuturor! Cu umărul, cu lacrimile, cu răbdarea şi cu ostenelile sale, fiecare dintre noi eram fericiţi şi ne simţeam una cu toţii, o inimă şi un gând arzând în această jertfă sfântă pentru Domnul. Ce fericit era sufletul nostru în această împreună-suferinţă şi lucrare cu Hristos.

Aşa a trecut în cea mai mare parte a ei, Lucrarea Oastei Domnului, prin încercarea ei de foc. De aceea şi Domnul a binecuvântat-o nespus de mult.

- Era atâta duioşie şi dragoste în îngenuncherile noastre, - spuneau fraţii, - când ştiai că atunci când te culci tu se scoală altul şi când te ridici tu, se apleacă altul! Când îţi ştergi tu lacrimile din ochii tăi, se umezesc de aceleaşi lacrimi ochii altuia. Şi când te lipseşti tu de ceva, aceasta îl îndestulează pe altul.

Au fost anii când am gustat mai din plin ca niciodată binecuvântările dragostei de Dumnezeu şi de fraţi şi fericita părtăşie cu Hristos la jugul şi la Crucea Lui.

Cu ce nădejdi şi cu ce dorinţe aprinse am aşteptat să vedem ce va ieşi din cuptorul încercărilor după ce flăcările vor fi ars din noi toţi, tot ce era zgură şi pleavă!

O, sfântă înfrigurare şi puternice bătăi de inimă, cu care am aşteptat nerăbdători fericita zi din care cu toţii împreună vom putea relua iarăşi lucrul nostru în pace, de unde l-am lăsat... Dar într-un fel cu totul mai înalt, mai Dumnezeiesc, mai vrednic, decât îl făcusem înainte. Cam aşa, cum îl începuse înaintaşul nostru părintele Iosif în 1923. Şi cei dimpreună cu el.

Pentru că de fapt, cam un astfel de moment trăisem şi noi acum, după cei patruzeci de ani de când acest popor al Domnului umbla prin acest pustiu - spre Canaanul nostru dorit, pentru care ni se cerea să dăm şi noi partea noastră de lupte şi de jertfe, de foc şi de morţi...

Numele multor fraţi şi familii şi adunări din frățietatea Oastei, care au ajutat atunci nu numai pe cei din Oaste care erau închişi ci chiar şi pe alţii din alte familii duhovniceşti care sufereau şi ei în lanţuri pentru Domnul, - vor rămânea pe totdeauna binecuvântate de Dumnezeu în amintirea şi recunoştinţa noastră. Şi Domnul Isus, din dragostea căruia au făcut ei toate acestea în ascuns, le va răsplăti toate odată la arătare.

În judeţele Arad, Bacău, Bihor, Hunedoara şi Suceava, unde în chip deosebit se petrecuseră toate acestea prin fraţi, Domnul binecuvântase Oastea Sa cu un mare avânt.

Pe lângă vechile adunări, începuseră şi altele noi. Iar în locul celor pierduţi sau plecaţi, Domnul ridicase alţii mult mai hotărâţi, preoţi şi fraţi.

Totuşi ce minunate au rămas în amintirea noastră numele acelor preoţi credincioşi şi fraţi statornici până la moarte, care acum erau plecaţi la Domnul, dar a căror pildă şi îndrăzneală sfântă rămăseseră între noi ca un îndemn luminos nouă tuturor celor care i-am cunoscut.

Şi ca o mustrare veşnică pentru cei care se lepădaseră sau se abătuseră de la calea Oastei.

În Hunedoara, judeţul cel mai binecuvântat, se duseseră la Domnul poate cei mai mulţi dintre cei ce luptaseră atât de frumos în primele noastre rânduri şi în primii noştri ani.

Plecaseră demult fraţi ca Gheorghe Munteanu, care fusese un stegar de cea mai sfântă îndrăzneală pentru Domnul. El fusese cel care îşi confecţionase primul steag al Oastei Domnului din ţară, steag care se mai păstrează şi astăzi de către urmaşii săi din Batiz.

Plecase la Domnul vrednicul protopop Vasile Oană din Hunedoara, care formase în acest oraş, împreună cu inginerul Emilian Popescu una din cele mai puternice grupări ale Oastei şi care au făcut o neuitată lucrare sfântă aici pentru Dumnezeu.

Plecaseră fraţii Nicolae Zorza din Tâmpa şi Iosif Mermezan din Simeria Veche care nu cruţaseră nici o osteneală şi nici o jertfă în munca şi în lupta lor pentru Domnul - ci zi şi noapte, cu tot ce aveau şi puteau au lucrat cu întreg sufletul lor pentru răspândirea luminii şi mântuirii până la marginea puterilor omeneşti.

Plecaseră Ioan Diniş, notarul din Gurasada şi Iulius Igna din Câmpuri, - oameni plini de puterea Duhului Sfânt şi de râvna după câştigarea sufletelor pentru Hristos, care îşi puseseră pentru răspândirea Cuvântului Sfânt şi pentru izbânda Oastei Domnului nu numai timpul şi avutul, ci chiar şi viaţa lor. Fratele Iulius renunţase şi la slujbă şi la căsătorie, pentru a fi un misionar cu totul devotat Domnului.

Se dusese fr. Adam Borza din Vinerea, Constantin de la Balomir. Se duseseră tineri minunaţi cum fuseseră Ionel Arsu de la Sebeş, Diodiu Traian de la Cricău, Ionel Vulcu de la Orăştie, Sabin de la Sânpetru - şi atâţia alţii căzuţi în război pe front, dar al căror chip va rămânea plin de lumină pentru noi şi printre noi pe totdeauna - şi a căror dragoste pentru Domnul, o pildă neuitată.

S-au dus neuitaţii şi vrednicii preoţi care au rămas statornici şi hotărâţi faţă de Oastea Domnului şi faţă de memoria părintelui Iosif, chiar şi în mijlocul celei mai crunte prigoniri ale autorităţilor bisericeşti de la Sibiu. Ei au cunoscut unde era adevărul - şi nu s-au lepădat de el cu nici un preţ. Astfel au fost acei minunaţi preoţi ca părintele Vasile, Coriolan, Petrică, Fanu, Gheorghe, Ion, Nicolae - celelalte nume le cunoaşte Dumnezeu... Bisericile lor erau totdeauna pline de fraţi şi la ei, fraţii ostaşi, au găsit totdeauna o caldă şi părintească înţelegere.

Dar şi Dumnezeu i-a răsplătit, chiar şi pe pământ, fiindcă toate bisericile lor s-au înfrumuseţat şi toate lucrurile lor au propăşit. Aceştia au fost cu adevărat preoţi ai Bisericii vii şi lucrătoare a lui Hristos, pentru fericirea şi mântuirea adevărată a poporului nostru. Datorită râvnei unor astfel de preoţi şi fraţi binecuvântaţi, turma Domnului a fost păzită, iar unde au fost ei duhurile străine n-au putut pătrunde şi nimici nici un suflet.

Dar în locul acestora Domnul a ridicat pe alţii, tot aşa de minunaţi.

Astfel de preoţi binecuvântaţi au fost şi mai sunt încă peste tot în ţară. Prin aceştia şi prin fraţii născuţi din nou, se continuă viaţa duhovnicească în mijlocul poporului, iar Duhul Domnului primeneşte numărul lor, având grijă să nu scadă ci să crească neîncetat.

În Moldova şi Bucovina, ca de altfel peste tot în aceşti ani, avuseseră loc aceleaşi mari frământări.

Prin judeţele Bacău, Tecuci, Galaţi - la numărul fraţilor cunoscuţi, harnici şi ostenitori, se mai adăugaseră un mare număr de fraţi noi, mai tineri şi mai râvnitori. Ţi se umplea inima de bucurie auzind de biruinţele şi bucuriile minunate pe care Duhul Domnului le dădea adunărilor lor frăţeşti, - cu toate primejdiile şi ameninţările prin care trebuia să se mărturisească Cuvântul Sfânt. În tot timpul acestor ani grei, urmăririle fraţilor şi măsurile aspre n-au încetat nici acolo şi nicăieri niciodată.

Când într-o parte, când în alta, adunările erau împrăştiate, fraţii şi surorile duşi cu zecile pe la autorităţi, ocărâţi şi ameninţaţi - iar unii bătuţi şi arestaţi.

Au fost prin aceşti ani grei, desigur şi unii care s-au lepădat de Domnul. Unii care au căzut din credinţă, mergând iarăşi în lume. Alţii care au trecut pe la felurite secte. În destule familii s-au făcut percheziţii şi li s-au luat fraţilor toate scrierile religioase, Biblii, cărţi, carnete de cântări, totul.

După ce fraţii au fost luaţi şi duşi la închisori, unii temându-se n-au mai mers nici la adunare. Alţii au căzut în curse şi au primit mai bine să se facă vânzători de fraţi decât să sufere şi ei ceva pentru Domnul... Aşa au fost Lazăr de la Vâlcele, Costică de la Vinţ, Ştefan de la Calafindeşti şi mulţi alţii ca ei.

Au fost unii de două ori mai vinovaţi care după ce au trecut la credinţe străine cum erau Silvestru de la Bosanci şi Ion de la Ipoteşti, - umblau printre fraţi tulburându-i cu părerile lor. Dar curând amândoi aceştia unul după altul au avut un sfârşit zguduitor: Silvestru a fost prins de roţile unei maşini şi omorât, iar Ion a fost prins de roata morii la care lucra - şi rupt în bucăţi.

Toţi au văzut în sfârşitul acestor doi care s-a petrecut grabnic unul după celălalt, un semn şi o pedeapsă de la Dumnezeu, fiindcă amândoi aceştia mai fuseseră înştiinţaţi, dar nu se îndreptaseră.

Odată, bunăoară, în timp ce făceau „Cina Domnului”, după obiceiul străin pe care îl luaseră, li s-a retezat paharul cu vin chiar în mâinile lor - lucru care i-a înspăimântat pe cei ce erau cu ei, dar pe ei nu.

Să fie pilda lor îngrozitoare, o înştiinţare pentru cei care fac sau vor mai face ca ei.

În aceşti ani au trecut la Domnul şi unii din fraţii cunoscuţi, prin care Cuvântul Domnului se răspândise cu multă putere...

Plecarea lor la Domnul a fost desigur prilejuri de multă durere printre fraţi, fiindcă lăsau un gol aşa de mare între lucrătorii care şi aşa erau puţini. Dar au fost şi prilejuri de mari mângâieri şi întărire duhovnicească, - ei fiind şi în moartea lor după cum fuseseră în viaţă, nişte pilde de adevărată credinţă şi dragoste faţă de Mântuitorul Hristos.

Aşa a fost de pildă plecarea fratelui Moroz din Volovăţ, cel care fusese bătut şi pus să tragă la sanie alături de cal în noaptea de care am spus. Iată cum a fost plecarea lui:

Era în postul Paştilor 1963 când fratele Moroz căzuse la pat.

Fratele Arcadie, ginerele său care fusese luat de patru ani la închisoare, încă nu venise iar soţia acestuia rămăsese cu cinci copii, toţi sub zece ani. Acum tatăl lor căzuse la pat. Dar nici chiar în starea asta nu era cruţat. Pe mulţi fraţi care veneau să-l cerceteze, miliţia i-a luat de pe drum, ţinându-i zile şi nopţi arestaţi, cum s-a întâmplat cu Nicolae şi Dumitru de la Bosanci sau cu Costică şi Gavriluţă de la Stroieşti...

Până şi vecinii şi rudeniile erau folosiţi ca iscoade pentru supravegherea lor.

Totuşi fraţii şi surorile i-au cercetat mereu, înfruntând şi biruind toate acestea.

La începutul Săptămânii Patimilor când erau în casă două surori, o păsărică a venit la fereastra unde zăcea fr. Ioan şi a bătut în geam. Deodată în cameră s-a făcut o mare lumină iar femeile s-au speriat. Fratele a zâmbit şi le-a zis:

- Nu vă temeţi, este îngerul Domnului care mă cheamă să mă duc cu el.

- Uncheşule, - i-a zis sora Valeria, - roagă-l pe îngerul Domnului să te mai lase...

Ce facem noi aici nişte femei slabe, copiii sunt mici iar Arcadie n-a mai venit!...

- Eu îl voi ruga, dacă se va mai putea să mai rămân. Dar eu tot trebuie să merg cu el.

Apoi mai târziu, dar tot în aceeaşi zi, le-a spus:

- Am vorbit cu îngerul Domnului. Şi mă lasă până Vineri, când Domnul nostru Isus Şi-a dat Duhul pe Cruce. Atunci va trebui să merg cu el...

Şi într-adevăr aşa a şi fost. A mai trăit patru zile, până în Vinerea Patimilor, când senin şi liniştit a adormit în Domnul.

Fraţii care au putut fi înştiinţaţi au venit în mare număr şi l-au petrecut în cântări şi lacrimi până la mormânt.

Aşa şi-a sfârşit alergarea unul dintre cei mai statornici şi mai râvnitori fraţi din părţile acelea ale ţării - pe care nu l-a înspăimântat nici o ameninţare, nu l-a oprit nici o suferinţă şi nu l-a abătut de pe calea Oastei nici o rătăcire şi nici o ispită.

Acum trupul lui se odihneşte în cimitirul satului Burla, în partea de miazănoapte a Bisericii, iar sufletul său în braţele Domnului Isus.

Şi nu numai el, dar încă mulţi astfel de fraţi şi surori cu suflet statornic au avut astfel de cutremurătoare clipe şi minunate mângâieri în trecerea lor la Domnul. Toate acestea ne sunt nouă tuturor o dovadă fericită despre felul cum ştie Domnul să mângâie până şi în ultima clipă din viaţa lor pământească, pe cei care Îl iubesc şi Îl urmează cu smerenie şi credincioşie pe El.

La întoarcerea noastră în mijlocul fraţilor, am aflat deci că duhul tulburărilor şi dezbinării, bântuia cu putere şi furie pretutindeni.

Atuncea a trebuit să luăm degrab şi peste tot, - legătura cu fraţii, spre a opri lucrarea nimicitoare a acestor duhuri rele. Şi izolarea acelora dintre noi prin care lucrau aceste duhuri.

În multe părţi aceştia erau chiar unii dintre cei mai cunoscuţi fraţi. O amestecătură şi o zăpăceală era peste tot.

Îndată ce am ieşit, fraţii care ne lămuriseră şi mai bine acolo cu privire la primejdia şi răul pe care îl făceau în Oaste acest amestec de învăţături străine şi îngăduinţa faţă de cei ce le aduceau între fraţi - am căutat cu tot dinadinsul să pornim cea mai mare luptă de oprire a acestora.

Astfel au urmat lungi şi stăruitoare stări de vorbă cu toţi fraţii. Împărtăşiri din experienţele noastre dureroase pe care le avusesem prin închisori cu cei căzuţi în laţul acestor duhuri, fie cu cei cunoscuţi dintre ai noştri fie cu cei necunoscuţi dintre ai altora.

Apoi despre pagubele şi ruina pe care le lăsaseră între fraţii şi adunările din ţară pe care le pustiiseră ca un blestem.

Şi în sfârşit despre starea de certuri şi de lupte pe care o aduceau şi o întreţineau printre fraţi peste tot pe unde pătrunseseră.

Căci oriunde pătrunseseră printre fraţi aceste duhuri şi învăţături, - nimeni nu se mai ocupa de altceva decât de asta. Ori pentru ele ori împotriva lor. Nu se mai lupta contra păcatului... Nu se mai lucra pentru săraci, pentru bolnavi, pentru Biserică, pentru Domnul... Nu mai era timp pentru post şi pentru rugăciune împreună. Nici pentru lucrarea de mărturisiri şi binefaceri în afară...

Tot timpul, toate ocaziile şi toată puterea se pierdeau numai în luptele şi certurile de vorbe asupra acestor noi învăţături. Aşa apoi se pierdeau şi sufletele şi adunările, dezbinate de aceste partide, împrăştiate de aceste certuri, nimicite de acest păcat şi de altele, împotriva cărora n-aveau timp să mai lupte din cauza certurilor.

Iată rezultatul blestemat la care duc toate învăţăturile şi duhurile acestea străine, strecurate în Lucrarea Domnului cu mare vicleşug şi cu multă şiretenie, de către Satana, nimicitorul şi vrăjmaşul mântuirii noastre, bine ascuns sub frunzişul interpretărilor biblice, ca altădată în pomul din Eden.

Astfel s-a început peste tot în ţară puternica lucrare de lămurire şi de orientare a tuturor fraţilor asupra acestei primejdii.

Cu tot riscul pe care îl prezenta pentru noi începerea din nou a activităţii, - lucrul trebuia făcut cu grabă şi fără amânare. Mai însemnată era lucrarea aceasta de salvare a fraţilor şi a adunărilor, chiar decât viaţa şi libertatea noastră a tuturor. La ce ne-am mai ostenit şi am suferit noi toţi pentru a aduce la Dumnezeu aceste mii de suflete şi de adunări, dacă acum, când Lucrarea Oastei începută şi dusă frumos până aici cu atâtea jertfe şi sânge, - acum noi o lăsăm să cadă sub ochii noştri, pradă acestor duhuri pustiitoare şi ucigaşe?

Nu! Nu trebuie să mai zăbovim nici o clipă! Nici să nu mai cruţăm nimic. Trebuie să oprim nimicirea şi să-l alungăm pe nimicitor.

Trebuie să alergăm şi să lucrăm hotărâţi şi neobosiţi oriunde aceste duhuri şi învăţături au pătruns în adunările noastre şi îşi fac lucrarea lor nimicitoare.

Dar în multe părţi, de acum era prea târziu.

Căzuseră toate sufletele ori în lume ori în păcat, ori în mrejele acestor felurite duhuri, care apoi se mâncau şi ele între ele, înmulţind ruşinea şi paguba.

Vina pentru toate acestea era aruncată de către cel rău şi mincinos tot numai asupra Lucrării Oastei. Căci oriunde se întâmplau aceste lucruri, preoţimea vrăjmaşă ideii Oastei spunea:

- Numai Oastea e de vină, numai Trifa e vinovat că oamenii aceştia au trecut la atâtea secte!

Autorităţile necunoscătoare a lucrurilor duhovniceşti spuneau:

- Numai Oastea e de vină că avem atâtea dezbinări în popor.

Iar mulţimea lumească, necredincioasă şi neştiutoare spunea:

- Numai Oastea e de vină că lumea se leapădă de biserică...

Şi astfel diavolul care era adevăratul vinovat de tot răul produs, făcea ca toată vina aceasta să fie aruncată asupra Domnului Isus şi asupra Lucrării Oastei Sale care tocmai împotriva acestor rele luptase.

O, cât de blestemat este Satana şi cât de vinovaţi vor fi în faţa lui Dumnezeu toţi aceia dintre noi care cu ştiinţa ori cu neştiinţa lor, s-au făcut unelte prin care Satana a lucrat şi lucrează nu numai la nimicirea Oastei Domnului, - ci şi la hulirea şi învinuirea ei...

Astfel ca o primă măsură, au fost sfătuiţi şi opriţi cu desăvârşire fraţii să mai primească în adunările noastre lucrători străini. Venirea acestora semănase între fraţii noştri învăţăturile şi duhurile aducătoare de dezbinări.

Au fost apoi opriţi fraţii să mai meargă pe la acele adunări străine de pe unde veneau aducând sămânţă de dezbinare.

Au fost cercetate adunările dezbinate şi s-a căutat împăcarea lor prin revenirea tuturor fraţilor la învăţătura şi la credinţa noastră de la început.

S-au petrecut multe lucruri zguduitoare în aceşti câţiva ani, pe tot timpul cărora s-a lucrat cu toată durerea şi stăruinţa la oprirea şi stârpirea răului acestuia şi la îndreptarea lucrurilor spre făgaşul cel bun.

Când am ieşit din închisori, cu acest gând şi cu acest îndemn hotărât între fraţi, - mulţi au rămas miraţi ca de o întorsătură nouă pe care am fi făcut-o, ca de un drum neobişnuit pe care l-am fi luat. Într-atâta se obişnuiseră cu amestecătura de învăţături în care trăiseră de câţiva ani. Şi într-atâta îşi pierduseră orientarea sănătoasă şi identitatea lor de ostaşi şi de credincioşi fii ai Bisericii noastre, încât aproape nici nu mai foloseau acest nume. Iar în inimile şi în gândurile lor, mulţi erau aproape rupţi cu totul de acestea... Adică erau numai buni spre a deveni orice. Numai ceea ce trebuiau să fie, nu erau.

Iată ce lucrează pustia şi lipsa de legătură dintre fraţi!

Constatam cu şi mai multă durere că la liberarea noastră sufletească de sub robia acestor duhuri de amestecătură, - mulţi fraţi de ai noştri nu puteau ieşi cu noi. Duhurile acestor false învăţături îi îngropase cu totul în orbia şi robia lor, ca pe nişte morţi pentru Oaste, atât de adânc încât acum la marea liberare a Oastei, ei nu mai puteau învia şi nu mai puteau ieşi cu noi din acest întuneric care îi cuprinsese...

Ce morţi trişti erau aceştia pentru noi.

Cei câţiva care fusesem cu Moldoveanu prin experienţa dureroasă de la Grind şi de la Gherla, eram deplin încredinţaţi şi lămuriţi despre starea lui cu neputinţă de îndreptat (fiindcă rătăcirea lui era conştientă şi calculată). - Totuşi multora din fraţii noştri de afară care nu trecuseră prin toate acestea, li se părea că ceea ce le spuneam noi despre el, era prea de tot. Iubirea lor frăţească fără înţelepciune, stătea încă nehotărâtă şi stăruia să mai facem totuşi o încercare.

- Bine, - am zis. Hai să mai facem!

Astfel în anul 1966 a fost chemat Moldoveanu la Arad, în casa fr. Moise, iar acolo a mai venit fr. Valer din Simeria şi încă patru fraţi din Bihor.

Am avut o lungă şi îndurerată stare de vorbă cu el, pornind de la faptul Oastei, de la începutul ei, de la scopul ei în Biserica şi naţiunea noastră, de la învăţătura ei - prin toate luptele până astăzi.

Ne-am cercetat atunci lucrarea fiecăruia din noi în funcţie de acele linii veşnice, trase de Domnul Lucrării Oastei.

Şi am arătat abaterile fr. Moldoveanu faţă de aceste adevăruri, abateri continuate tot timpul, cu toate mijloacele pe care le avea.

Am dovedit apoi cu fapte şi martori toate aceste abateri - şi l-am rugat în faţa tuturor să spună dacă n-a fost aşa.

La urmă am zis: Totuşi, cu toate acestea, dacă acum în ultimul ceas, fr. Moldoveanu îi pare rău de aceste abateri şi doreşte cu adevărat să revină la acelaşi gând în învăţătură cu Lucrarea Oastei şi cu toţi fraţii, iată suntem gata să uităm şi să iertăm totul. Numai să începem măcar de aci înainte o colaborare sănătoasă şi bună.

Au vorbit pe rând cu privire la aceste lucruri toţi fraţii prezenţi. Întâi Valer, apoi Petre, Ioane, Gavriş, Ioan, Moise.

Dar când a răspuns fr. Moldoveanu, toată vorbirea lui a fost presărată cu învinuiri asupra mea şi a altor fraţi. Apoi cu justificări a învăţăturilor sale. Iar la urmă a încheiat cam cu aceste cuvinte:

- Nu pot să-mi schimb nimic din încredinţările pe care le am. Cel mult eu nu le voi răspândi la alţii, le voi păstra pentru mine, dar nu pot mai mult. Ceva nu mă lasă să cedez mai mult din ceea ce am în inima mea. Dacă ştiam că vor veni aici şi atâţia alţi fraţi, nu veneam nici eu singur...

Am subliniat cu durere aceste mărturisiri ale lui... Adică ar fi trebuit să fie şi aici tot cele două partide care să se lupte una contra celeilalte! Să continuăm lupta şi după focul încercării, ca şi înainte de el. Să arătăm adică şi lui Dumnezeu şi fraţilor şi lumii - că noi n-am învăţat nimic din cuptorul şi din experienţa în care ne aruncase Hristos. Că nouă nu ne pasă de porunca Domnului şi că n-am renunţat la ambiţiile fireşti şi la părerile potrivnice de dinainte de asta...

Am nădăjduit totuşi în momentul rugăciunii.

Cu lacrimi sfâşietoare am înfăţişat Domnului durerea noastră, tragedia sfâşierii dintre noi şi cererea stăruitoare ca Domnul să aibă milă să refacă unitatea Frăţietăţii noastre alungând dintre noi ceea ce ne desparte şi ne îndurerează...

Şirul rugăciunilor noastre l-a încheiat fratele Moldoveanu cerând cu lacrimi lui Dumnezeu că dacă el este o piedică în calea Lucrării Domnului, Domnul să-l înlăture pe el din această Lucrare...

M-am îngrozit ascultând la această cerere. Cum şi de ce nu se roagă el ca să înlăture Domnul păcatul care îl desparte pe el de fraţi, nu să-l înlăture pe dânsul?... Cum oare nu se teme acest om să se roage cerând lui Dumnezeu, între martori, acest lucru!

Îndată după aceea am şi scris aceste gânduri în două poezii, aşezate apoi una după alta în cartea „Cântări de Drum”, la care lucram atunci.

Aceste două poezii erau: Nu-nlătura o Doamne şi Nu ne-asculta o Doamne.

Iar ca să se vadă starea mea sufletească de atunci şi de după aceea, - precum şi felul în care am dorit eu totdeauna să se rezolve problema fratelui Moldoveanu, - le redau aceste două poezii, izvorâte din acel dureros moment şi din rugăciunea lui:

Nu-nlătura o Doamne

Nu-nlătura o Doamne din scumpa Ta Lucrare

decât ce-aduce gheaţă şi răni şi dezbinare

înlătură-l pe Core, pe Cain şi pe Iuda

înlătură mânia, cârtirile şi ciuda.

Nu-nlătura o Doamne pe fratele ce plânge

când inima şi-o rupe şi sufletul şi-l frânge

ci-nlătură ce-l ţine legat de nu se poate

cuprinde-n alipirea încrederii de frate.

Nu-nlătura o Doamne iubirea-ndurerată

ci cursa pierzătoare ce-o prinde-ndatorată

înlătură vicleana urzire ucigaşă

cu feţe-nşelătoare şi inimă vrăjmaşă.

Nu-nlătura o Doamne pe cel ce are-o teamă

şi are-o conştiinţă şi-o ţinere în seamă

ci-nlătură-l pe-acela ce astea nu le are

căci el aduce prăpăd şi răni şi dezbinare.

Ci-ncredinţează-l Doamne pe fratele ce plânge

c-atunci e mai puternic când dragostea-l înfrânge

şi-atunci e cel mai vrednic de-ncrederea întreagă

unirea când l-aruncă în braţele ce-l roagă.

Şi cealaltă:

Nu ne-asculta o Doamne

când vom striga spre Tine

cerându-Ţi chiar cu lacrimi

ce nu ne-ar fi spre bine.

Nu ne-asculta când duhul

ni-e plin de întristare

şi-Ţi cerem să ne-nlături

din scumpa Ta Lucrare.

Nici când pripite-ndemnuri

spre căi nejudecate

ne-mping la rugăciunea

cu cereri vinovate.

Nici când iubiri greşite

ne înrobesc fiinţa

şi-Ţi cerem ce-osândeşte

răbdarea şi căinţa.

Nici când păreri străine

de-a fraţilor părere

necumpătat dori-vor

şi ne-nţelept vor cere.

Nici când descurajarea

mâhnirii o să ceară

în clipa de-ntuneric

chiar cupa mai amară.

Nu ne-asculta o Doamne

greşita rugăciune

ci iartă-ne şi gândul

şi starea care-o spune.

I le-am trimis şi fr. Moldoveanu, spre a le înţelege şi spre a-şi însuşi dragostea şi adevărul conţinut în ele.

O, cum aş fi vrut să ne înţeleagă el atunci ceea ce îi spuneau gândurile noastre din cea de a treia poezie pe care i-o trimiteam împreună cu cele două:

Când înţelegi...

Când înţelegi ce preţ slăvit

au clipele curate

ce bucuros şi ce grăbit

le răsplăteşti pe toate.

Pe un cuvânt de lacrimi plin

dai tot ce ţi se cere

dai săptămâni şi ani de chin

pe-o clipă de-nviere.

Dai drumuri îndelungi de plâns

pe-un pas către-mpăcare

dai foc de zeci de ani nestins

pe-un strop de-mbrăţişare.

Dai pentru-o lacrimă arzând,

de-o crezi adevărată,

tot cât ai pătimit urcând

spre zarea ei curată.

Când gustă inima ceva

din dulcea-i sărbătoare

pământu-i peste tot aşa

cât cerul, plin de soare.

Când ce-ai căutat şi ce-ai găsit

e-un strop de împlinire

tot ce-ai de dat şi-ai vrea primit

e-n veci numai iubire.

Oricât a fost viaţa grea

zdrobită şi-ntristată

când vine-o clipă ce-o dorea

învie dintr-o dată.

Pe harul îndelung dorit

dai tot răscumpărare

nu-i sufletul mai fericit

ca-n clipa când îl are.

- Dar fr. Moldoveanu nu şi-a dat silinţa nici să le înţeleagă şi nici măcar să le răspundă.

Lupta aceasta de reorientare sănătoasă începută între fraţi mergea însă în unele locuri destul de greu. Anii lungi de prigoniri din partea clerului infiltrase în oameni nu numai un fel de frică şi rezervă faţă de preoţime, ci chiar o ruptura sufletească. În această ruptură, în acest gol propaganda străină reuşise să-şi strecoare foarte lesne anumitele lor interpretări şi lozinci.

Pe de altă parte lipsa de legătură dintre fraţi, prin oprirea adunărilor şi arestarea fraţilor, i-a făcut pe mulţi din cei mai începători sau mai slabi - chiar să caute adăpost şi mângâiere sufletească în legăturile cu străinii.

Astfel că după ce trec ani de zile în aceste condiţii e lesne de închipuit ce stare de lucruri, de amestecătură de învăţături şi ce dezorientare era cam peste tot.

Trebuia frânat puternic mersul acesta spre prăpastie, apoi făcută puternic cotitura cea bună spre mijlocul sănătos al drumului Oastei, printre cele două alunecări primejdioase.

Tocmai această „cotitură” le-a apărut multora, cum am spus ca o „întoarcere înapoi”.

De fapt, această părere au început s-o răspândească tocmai acei care aveau tot interesul şi dorinţa ca Oastea Domnului să meargă mai departe „înainte’ aşa cum o împingeau ei, adică până va cădea de tot în braţele lor. Adică până în prăpastia sectaristă, în care o doreau aceştia din toată inima şi răsputerile lor.

Ce lupte grele şi dramatice au urmat în anii aceia, după cea de la Arad cu Moldoveanu!

Nu voi uita niciodată nopţile dureroase de la Cluj, de la Timişoara, de la Comăneşti, Suceava, Focşani, Tecuci, Galaţi, Oradea, Bacău, Sâmbăteni - şi atâtea alte locuri, unde a trebuit să stau cu inima zdrobită, ascultând cum fraţii, împărţiţi în două partide, se sfâşiau fără milă unii pe alţii, gata-gata să se rupă pe totdeauna.

Ce greu cuvânt a trebuit să fie folosit atunci, pentru a le trezi conştiinţa frăţească şi pentru a li se deschide ochii asupra cursei diavolului şi a vârtejului ameţitor în care căzuseră cu toţii! Câte zile şi nopţi s-au cheltuit pentru aceste lămuriri! Câte primejdii s-au înfruntat! Câţi bani pe drumuri, câţi nervi chinuiţi, cât timp pierdut, câte energii risipite, câte prilejuri de mântuire zădărnicite, câte suflete îndepărtate, câte hule aduse Oastei şi câte adunări păgubite!... Stările şi luptele acestea au durat aproape zece ani, până când în sfârşit, Dumnezeu ne-a ajutat să ieşim din negura aceasta.

Dar cu toate acestea au fost şi mai sunt încă totuşi şi azi, unii fraţi - şi chiar unele adunări cum este cea din Sibiu (unde parcă este şi azi scaunul de domnie al duhului dezbinării), - care nu s-au lăsat înduplecaţi nici de lacrimi, nici de mustrări, nici de iubire şi nici de toate celelalte mijloace întrebuinţate faţă de ei. Şi au rămas mai departe în aceste învăţături şi amestecătură potrivnici învăţăturii şi dragostei frăţeşti!

În anii aceia fraţii ne-au cerut o precizare clară a învăţăturii Oastei, fiindcă mulţi veniseră după 1947 când nu mai erau nici cărţile şi nici revistele din care să afle adevărata cale de urmat. Pe lângă asta cei care îi învăţaseră, erau ei înşişi ori necunoscători deplin, ori influenţaţi de învăţăturile străine fie de cele de dreapta fie de cele de stânga. Aşa că toţi aveau cea mai mare nevoie de o orientare sănătoasă.

Atunci am cules şi am scris pentru fraţi Dreptarul Învăţăturii Sănătoase - care i-a ajutat pe mulţi să se orienteze bine asupra celor ce trebuie să le primească sau să le respingă.

Ce minunat era să vezi cum, pe măsură ce fraţii lucrători ieşeau din vârtejul acestor amestecături cu duhurile şi învăţăturile străine, - Duhul Domnului revenea cu putere în adunările frăţeşti. Astfel în tot cursul anului 1965 şi până în anul 1969 - au avut loc în multe părţi mari adunări frăţeşti, fie cu ocazii de nunţi, fie de botezuri, înmormântări sau hramuri.

Mai ales că îndeosebi între anii 1967-1969, era şi o vreme de mai multă îngăduinţă când autorităţile de Stat nu ne mai urmăreau chiar într-atâta de îndeaproape, ca în anii de mai nainte sau de mai târziu.

Atunci au venit la Domnul multe suflete noi, mai ales tineret. Şi s-au înfiinţat multe adunări în localităţile unde nu mai fuseseră. Iar cei care îşi câştigaseră o creştere duhovnicească, - au crescut şi mai mult.

Au fost totuşi chiar şi în acest răstimp unii dintre fraţii noştri care au trebuit să treacă prin grele încercări pentru Numele Domnului. Astfel au fost de la Bacău fr. David care a fost condamnat la doi ani închisoare pentru participarea la adunările Oastei, fr. Traian de la Simeria, Dumitru, Serghie şi Lăzărică din Bosanci, Ioan din Mitocul Dragomirnei, Albu de la Adâncata, Leon şi Eftimie din Pătrăuţi, din Băileşti - şi alţii...

Mulţi dintre fraţii lucrători erau foarte supravegheaţi, alţii anchetaţi, alţii amendaţi, alţii înlăturaţi din serviciu. Totuşi fraţii au rămas tari, au continuat adunările mai în ascuns şi mai pe de lături, învăţând să fie mai prevăzători şi mai înţelepţi în felul de a lucra.

Nu după multă vreme, la numărul fraţilor care au trecut la Domnul în închisoare, s-au mai adăugat curând şi alţii dintre cei care au ieşit la eliberare grav bolnavi de acolo.

Astfel în scurt timp am petrecut în veşnicie pe câţiva dintre cei mai scumpi fraţi care au dat tot timpul suferinţei lor pentru Domnul, cele mai frumoase dovezi de credincioşie şi de umblare frumoasă şi curată pe calea voii Lui.

Să nu-l uităm niciodată pe fratele Jan Neagu de la Pechea care deşi sărac şi cu o casă grea, şi-a lăsat pe sora-soţia lui credincioasă cu copiii mici - şi s-a dus să sufere pentru Domnul în mijlocul încercărilor, smerit şi bucuros, cum Îl slujise mulţi ani, în mijlocul fraţilor, tot smerit şi bucuros.

A trecut la Domnul curând după venirea lui din închisoare în urma mizeriilor îndurate şi a unei boli aduse de acolo. Dar a trecut fericit, văzând cum Lucrarea de la Pechea pentru care el muncise unit şi credincios cu ceilalţi scumpi fraţi ai noştri de acolo, - a fost binecuvântată atât de mult, în urma ostenelii şi a jertfelor acestor buni şi smeriţi lucrători.

Toţi fraţii veniţi în număr mare - l-au petrecut în drumul spre ceruri, cu cântări şi multe lacrimi, ca pe unul dintre cele mai ascunse mărgăritare ale Domnului Isus şi a frăţietăţii noastre.

După el a trecut la Domnul alt frate scump care suferise mult pentru Domnul, fratele Magearu de la Timişoara.

Fusese şi el totdeauna un suflet bun şi liniştit. Un lucrător harnic şi smerit printre fraţii din acele părţi. Iar când a fost ales să sufere pentru Domnul, s-a comportat tot timpul ca un slujitor bun şi vrednic, care nu s-a ruşinat de Numele Domnului.

Deşi fusese luată la închisoare împreună cu el şi fiica sa Lucia, surioara noastră de 18 ani, - atât ea cât şi el nu s-au plâns niciodată pentru suferinţa pe care au îndurat-o pentru slava şi slujba pe care o aduseseră pentru Domnul. Ci au suferit cu demnitate şi cu vrednicie, până la capăt, făcând cinste Domnului Isus şi Oastei Sale.

La puţin timp după eliberare, Domnul l-a chemat la El. Adusese şi el de prin închisoare sămânţa morţii în trupul său.

Al treilea pe care l-am petrecut nu mult în urma acestora, a fost fratele nostru iubit Ion Jicăreanu de la Vurpăr - Alba.

El fusese împreună cu noi la colonia de muncă din Grind - Periprava. Nu vom uita niciodată cât bine ne-a făcut atât prin purtarea lui smerită, tăcută şi harnică la muncă, precum şi prin credincioşia lui frumoasă faţă de Lucrarea Oastei şi faţă de fraţi.

Cu oricâte ademeniri a încercat să-l atragă şi pe el dezbinătorul de partea sa, - fratele i-a răspuns hotărât şi îndurerat:

- Eu nu-mi trădez legământul şi fraţii mei din Lucrarea Oastei. Rămân neclintit pe calea pe care L-am aflat pe Domnul şi vreau ca aici să mă afle şi El când va veni, unde m-a pus şi aşa cum m-a vrut El de la început!

La înmormântarea lui fratele Ion, au venit nu numai fraţi din tot cuprinsul acela - ci şi câţi oameni au auzit despre moartea lui.

În faţa unei mari mulţimi care înconjura sicriul fratelui, preotul satului, care toată viaţa lui fusese unul care nu iubise Oastea şi nici pe fratele, - atunci a fost peste măsură de mişcat. Predica de înmormântare el şi-a început-o cam aşa:

- A fost odată în lumea asta un om atât de bun cum nu mai era nicăieri un altul ca el. Omul acesta era aşa de blând încât niciodată n-a ridicat glasul său asupra nimănui. Oricine a avut nevoie de ceva şi s-a dus să-i ceară lui, n-a plecat de la el neajutat. Puţini oameni din lume au mai avut de suferit necazuri atât de multe şi mari cum a avut el, - dar niciodată el n-a cârtit împotriva lui Dumnezeu, ci le-a purtat cu toată răbdarea şi smerenia ca un adevărat mucenic al credinţei.

A avut de la Dumnezeu încercări nu numai în trupul său printr-o boală lungă şi neiertătoare, dar şi în familia sa prin boala copiilor săi. Dar nici în starea asta nu l-a văzut nimeni nerăbdător şi nemulţumit niciodată, ci pentru toate a mulţumit şi a lăudat pe Dumnezeu şi înţelepciunea Lui cea iubitoare, care nu face rău niciodată celor care Îl iubesc pe El.

A alergat zi şi noapte pentru Cuvântul lui Dumnezeu, având totdeauna o faţă smerită, o umblare curată, o purtare sfântă. Casa lui Dumnezeu a iubit-o şi a cercetat-o cu drag totdeauna. Şi tuturor celor ce s-au purtat rău cu el le-a răspuns cu blândeţe şi cu rugăciune...

A fost odată în lumea asta un astfel de om atât de bun precum nu mai era nicăieri un altul ca el...

Şi izbucnind în lacrimi, preotul a continuat:

- Acest om bun despre care v-am vorbit, este omul acesta care zace acum în sicriu aci în mijlocul nostru... Plecarea lui lasă între noi un gol pe care numai Dumnezeu îl va putea umplea... Slavă veşnică lui Dumnezeu care mai poate face să avem printre noi astfel de oameni...

Şi multă vreme apoi nici vorbitorul şi nici ascultătorii n-au mai putut decât să plângă cu suspine mari şi cu şiroaie de lacrimi.

Ce fericiţi trebuie să fi ascultat îngerii Domnului ca şi fraţii noştri credincioşi la aceste cuvinte de slavă pentru Dumnezeu şi de recunoaştere a unei vieţi transformate atât de frumos, prin înnoirea naşterii din nou, în Oastea Domnului Isus.

Ce liniştit trecuse în braţele Domnului un astfel de frate despre care până şi potrivnicii lui nu puteau spune decât astfel de cuvinte!

Şi ce binecuvântată este Lucrarea duhovnicească în mijlocul căreia se nasc, trăiesc şi mor astfel de biruitori ai lui Hristos!

A urmat la rând fratele Vasile Lavu de la Petrila, cel prin care Domnul ne ajutase nespus de mult nu numai înainte de închisoare - ci şi în timpul cât sufeream la Grind.

El, ca un meşter bun şi priceput cum era, - fusese scos şi încredinţat cu diferite lucrări la baie, la atelier, la tot ce era nevoie. Fiind astfel mai liber, ne putea şi nouă înlesni multe lucruri mărunte, dar acolo de mare preţ, tocmai atunci când nouă celor bolnavi ne era cel mai greu.

El a căzut jertfă conştiinciozităţii lui în muncă şi în împlinirea datoriilor sale faţă de oricine îi cerea ceva.

Deşi era în concediu, fiind chemat să îndeplinească o lucrare primejdioasă pe care n-o puteau face alţii, - el s-a dus. Dar în timp ce lucra sub un cazan greu, lanţul care ţinea cazanul s-a rupt - iar el a fost zdrobit de marea greutate a cazanului căzut peste el.

O mare şi adâncă durere ne-a încercat pe toţi, prin pierderea lui. Fusese un frate de o mare credinţă, de o frumoasă statornicie, de o bucuroasă binefacere şi dărnicie. Dumnezeu să-i binecuvânteze sufletul fericit şi să-i îngrijească cu toată bunătatea familia lui greu încercată.

Şi Singur Domnul mai ştie pe mulţi din ceilalţi fraţi de care am fost mai greu depărtaţi şi despărţiţi, - câţi vor mai fi plecat dintre ei, fără să mai ştim acum. Aproape toţi cei buni s-au dus. Mai sunt încă în viaţă unii, dar şi aceştia în cea mai mare parte purtând fiecare în trupul său câte un ţepuş sau mai multe, care i s-a înfipt în carne pentru totdeauna, acolo în anii şi în încercările cuptorului de foc prin care am trecut.

Dumnezeul Adevărului şi al Dragostei, pentru slava şi slujba căruia au suferit şi au murit ei - să le dăruiască o veşnică răsplată acolo la El şi să-i mângâie cu dulcea Lui bunătate în viaţa veşnică pentru tot ce au răbdat ei în viaţa asta. Iar Lucrarea Oastei pentru care ei au fost pilde şi jertfe, - să fie binecuvântată până în veşnicie de Duhul Sfânt cu astfel de suflete de lucrători vrednici, care şi în viaţa şi în moartea lor să fie nişte vase de cinste, folositoare Stăpânului şi binefăcătoare pentru fraţi.

Fie ca la acest popas şi reculegere la care îngenunchem acum pomenindu-i atât pe cei trecuţi la Domnul în închisori sau îndată după eliberare, cât şi pe ceilalţi mulţi şi sfinţi înaintaşi ai noştri, trecuţi biruitori în veşnicie, - să ne îmbărbătăm şi noi cu atât mai mult. Pentru că dacă fraţilor noştri le-a fost cu putinţă să treacă biruitori prin toate câte le-au suferit - şi să-şi sfârşească atât de frumos lucrarea încredinţată lor, - cu putinţă ne este şi nouă aceasta chiar dacă şi în viitor am avea de înfruntat condiţii tot atât de grele ca şi ei.

Numai dacă şi noi ne vom da toate silinţele ca să le urmăm pilda, rămânând neclintiţi în credinţă, neabătuţi în învăţătură, nedespărţiţi în unitate.

Chiar dacă alegerea lui Dumnezeu este o taină a dragostei şi bunăvoinţei Sale, totuşi vin uneori în calea celor pe care Domnul îi alege piedici care să le încerce voinţa lor de a le învinge pe toate acestea pentru dragostea lui Isus.

Dar în calea unor fii ai Săi, Domnul parcă El Însuşi înlătură aceste piedici spre a ajunge ei cât mai curând la locul din care să-i îndrume pe alţii. Şi El Însuşi le întocmeşte toate condiţiile în aşa fel încât ei să reuşească.

Pe când altora iarăşi parcă Dumnezeu îngăduie să li se pună piedici pentru ca ei să nu izbutească în ceea ce urmăresc. De ce? Fiindcă El ştie gândurile fiecăruia.

În calea unora înţelepciunea lui Dumnezeu pune suferinţe văzute de un anumit fel, spre a-i curăţi şi înălţa prin acestea în faţa oamenilor.

În calea altora El pune altfel de suferinţe. Pune sarcini ascunse, prin care ei să fie înălţaţi în faţa Lui.

În calea celor netrebnici, suferinţa poate fi o piedică anume pusă spre a-i opri de a face un rău şi mai mare decât fac.

Dar nici suferinţa cu scop mântuitor, nu-i pentru toţi o curăţire şi o înălţare duhovnicească. - Pentru unii importanţa care li s-a dat sau li se dă de către ceilalţi le-a depăşit nivelul lor duhovnicesc sau cultural. Şi suferinţa iată a devenit pentru aceştia un motiv în plus de a se îngâmfa.

Aceştia luându-şi apoi o înfăţişare umflată şi ţeapănă ca nişte manechine vopsite, încărcate de podoabe şi puse în vitrina mândriei şi firii pământeşti, - par că ar fi nişte mari valori, pe când în realitate sunt numai nişte imitaţii, nişte amăgituri, nişte cârpeli, care vor sfârşi în curând la gunoi sau la cenuşă. Aşa cum au sfârşit totdeauna cei care trecând prin foc, n-au avut în ei nici aur, nici argint, nici pietre scumpe ci numai lemn, fân, trestie şi vopsea!

Acestor manechine ale Oastei Domnului le place să stea numai în vitrine spre a fi lăudate de către toţi cei care se opresc în faţa lor umflată spre a le admira glasurile pomădate care sunt totdeauna potrivite în aşa fel ca să placă oricui (fiindcă asta este în propriul lor interes) şi să nu supere niciodată pe nimeni (fiindcă asta ar fi în propria lor pagubă). - Să-i lăsăm în deşertăciunea lor trecătoare şi să trecem dincolo de ei. Fiecare stup se vede că trebuie să-şi aibă trântorii săi.

Să trecem deci mai departe, la fraţii noştri adevăraţi, împrăştiaţi în tăcere şi în ascultare pe frumosul ogor al Bisericii noastre şi al poporului nostru, încredinţat Oastei Domnului să-l semene cu lacrimi sau să-l secere cântând. Şi să-i binecuvântăm pe aceşti minunaţi lucrători sfinţi şi smeriţi, care fără nici o altă plată pământească decât primejdiile, ameninţările, suferinţele şi batjocurile - aleargă şi ostenesc investind în munca lor sfântă pentru Domnul Isus Hristos cel mai de preţ şi mai sfânt bun: lacrimile, sudoarea şi sângele vieţii lor.

Suntem atât de fericiţi simţindu-ne una cu aceşti minunaţi copii ai lui Dumnezeu, fii adevăraţi ai Bisericii noastre adevărate şi ai poporului nostru credincios!

Ne îmbrăţişăm cu ei şi acum în muncă, după cum ne vom îmbrăţişa cândva şi în răsplătire, atunci când pe feţele noastre asprite de vânturi, pălite de soare, rănite de lupte, brăzdate de lacrimi şi scuipate de lume, vom purta sărutarea strălucită şi veşnică a Marelui nostru Împărat şi Dumnezeu Isus Hristos.

Căci noi toate acestea le aşteptăm prin puterea făgăduinţei Lui Dumnezeieşti, pe care n-o poate nimeni nici nimici şi nici schimba.

Dumnezeu Însuşi va ocroti Lucrarea aceasta a Oastei Sale atât de paşnică şi blândă, care n-a nedreptăţit niciodată pe nimeni, n-a luat nici dreptul nici sufletele nimănui, n-a stricat casa şi credinţa nici unora. N-a răpit rodul muncii cuiva şi n-a râvnit niciodată nici la avutul, nici la libertatea, nici la comoditatea vreunuia din vecinii sau din duşmanii noştri.

N-am avut faţă de toţi oamenii decât rugămintea să ni se respecte şi nouă măcar cât de puţin dreptul pe care trebuia să-l avem mai mult decât alţii. Dar care nu ni s-a dat niciodată ci ne-a fost călcat de toţi.

Însă nici chiar pentru acest drept de la o vreme n-am mai luptat. Căci faţă de reaua credinţă arătată de toţi către noi, nu ne-a mai rămas nici un argument, ci numai resemnarea împărtăşirii până la capăt a aceleiaşi sorţi pe care a avut-o pe pământul acesta şi Domnul nostru Isus.

Dar despre aceste lucruri vom mai avea încă prilejul să mai vorbim.

Doamne Isuse, ajută-ne să putem merge şi pe mai departe, tot pe urmele Tale aşa ca Tine şi ca vrednicii şi sfinţii noştri înaintaşi, ferindu-ne de amăgitorii care umblă să ne abată spre alte căi. Pentru ca să putem ajunge şi noi cu bine la capătul luptei noastre cum au ajuns ei la al lor.

Amin.

Slăvit să fie Domnul!

Meditaţii

Dacă cu adevărat suntem fraţi

şi dacă cu adevărat ne ajutăm unii pe alţii,

- atunci desigur că la aceasta ne vom aduna totdeauna cu toţii.

Adunarea ne va duce la apropierea şi prietenia folositoare

şi prin aceasta vom împiedica pe acelea care ne duc la Gheenă.

Sf. Ioan Gură de Aur - Omilia Tesal.

Cine nu se simte legat de poruncile Evangheliei ci umblă ca un nesupus, - acela este ca un câine şi nu ca o oaie.

Acela nu face parte din turma ascultătoare a lui Hristos ci din haita Satanei.

Cea mai mare primejdie pentru noi este moleşirea şi lenea. Somnul cel duhovnicesc.

Ţine-ţi trează totdeauna inima.

Tot ce faci să fie lucrat ca pentru Hristos.

Păr. Iosif Trifa