Cap. 13 - Frumosul tineret creştin

Ca om plin de lumina lui Dumnezeu, păr. Iosif a înţeles încă de la început ce mare însemnătate are tineretul pentru viitorul Oastei Domnului şi a misiunii pentru care venea această Lucrare evanghelică spre sufletele prezente şi viitoare.

De aceea o atât de mare parte din străduinţele sale se îndreptau spre trezirea conştiinţei părinţilor şi educatorilor, conştiinţe răspunzătoare de creşterea şi îndrumarea copiilor şi a tineretului spre Hristos şi pentru Hristos...

Singur Mântuitorul Hristos şi Evanghelia Lui poate creşte şi forma un tineret sănătos trupeşte şi sufleteşte - zicea şi scria el adesea. De aceea străduinţele noastre toate trebuie să se unească şi să se îndrepte spre această îndrumare. Iar ca să izbândim în această uriaşă muncă de înnoire prin Hristos a copiilor şi a tineretului nostru, trebuie mai întâi noi înşine, părinţii şi îndrumătorii lor, să ajungem oameni noi în Hristos, oameni schimbaţi prin înnoirea şi sfinţirea făcută de Duhul Sfânt. Fără puterea şi înnoirea sfinţitoare a Duhului Sfânt, toată munca şi osteneala noastră va fi în zadar. Tot ce vom zidi în ei prin cuvinte - vom dărâma prin exemple. Tot ce vom clădi în inima şi în mintea lor cu vorbele noastre cele mai frumoase, va fi nimicit de faptele lumeşti şi nedemne pe care le-ar vedea la noi. Numai pilda frumoasă a unei vieţi înnoite şi a unor purtări vrednice în mijlocul copiilor noştri - şi în mijlocul lumii - ar putea avea darul şi puterea convingerii asupra lor şi ar putea da roade binecuvântate şi fericite pentru noi, pentru ei şi pentru toţi urmaşii lor până în veac. Unde este un astfel de exemplu acolo se văd neapărat nişte astfel de roade. Unde lipseşte pilda vieţii, toate străduinţele sunt de cele mai multe ori zadarnice...

Încă din primele luni de la publicarea Hotărârii de la Anul Nou 1923, - încep să apară pe paginile gazetei L. S., ca pe un câmp care începe să se dezgheţe, sub razele unei primăveri binefăcătoare, ghioceii fericiţi ai tinerelor hotărâri pentru Domnul.

Ce minunat e să vezi cum cer să se înscrie în Oastea Domnului trei elevi, un grup de tineri, o clasă de fete, un tată cu mama şi copilaşii lor... O mamă cu fiica ei de şapte anişori, un tânăr cu prietenul lui cel mai bun... Un preot cu o strană întreagă de copii... Un profesor sau un învăţător cu mulţi elevi de ai lor... Câte un student, sau mai mulţi - cerând să fie înscrişi în Oaste şi promiţând cu mâna şi iscălitura lor!... - Întocmai după cum scrisese profetul Isaia când a zis: „Căci voi turna ape peste pământul însetat şi râuri pe ţarina uscată; voi turna Duhul Meu peste sămânţa ta şi binecuvântarea Mea peste odraslele tale. Şi vor răsări ca firele de iarbă între ape, ca sălciile lângă pâraiele de apă. Unul va zice: eu sunt al Domnului, altul se va numi cu numele lui Iacov, iar altul va scrie cu mâna lui: al Domnului sunt - şi va fi cinstit cu numele lui Israel” (Isaia 44, 3-5).

Ce frumoasă şi mult spunătoare este de exemplu următoarea hotărâre a unor tineri, publicată printre primele de acest fel. Iat-o:

„Preacucernice părinte Trifa, subscrişii gândindu-ne cum am putea duce şi noi o viaţă cu folos, nouă, bisericii noastre şi neamului nostru, ne hotărâm a scoate din traiul nostru sudalma, minciuna, băutura şi toate năravurile rele... În fruntea Oastei stă Însuşi Domnul Isus Hristos. El ne va duce la biruinţă şi El ne va ajuta ca să putem câştiga în Oastea Lui pe toţi locuitorii comunei noastre, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei”. Doamne, ajută-ne!

Gruni, jud. Caraş-Severin, la 9 februarie 1924

urmează iscăliturile a 59 de elevi...

Iar păr. Iosif adaugă în continuarea scrisorii lor: „Fiţi bine veniţi în Oastea Domnului, iubiţilor elevi. Hotărârea voastră este de o mare bucurie pentru noi. În aceste vremuri încărcate cu atâtea stricăciuni hotărârea voastră se iveşte ca zorile unor vremuri mai curate şi mai pline de cunoştinţa Domnului. Bine ziceţi că hotărârea voastră aţi făcut-o şi pentru tăria bisericii şi a neamului pentru că numai din această parte (din înnoirea tineretului) poate veni şi tăria bisericii şi a neamului. Domnul să vă ajute iubiţilor să puteţi creşte în harul Lui şi în ascultare de El.

L. S. nr. 11 din 23 martie 1924

Ceva mai târziu, sub titlul: Elevi de şcoală intră în Oastea Domnului, gazeta publică în nr. 38 din 28 septembrie 1924 alte scrisori ale următorilor patru elevi: Vasile Pop, clasa a 5-a de liceu Beiuş, care scrie printre altele:

- Vă rog să mă primiţi şi pe mine în Oastea Domnului făgăduind că deşi sunt tânăr voi lupta vitejeşte contra păcatelor. Şi vă rog să mă iertaţi că nu-mi pot exprima gândurile mele aşa cum trebuie faţă de dv. Şi vă rog să mă iertaţi şi de aceea că nu sunt abonat la foaie pentru că părinţii mei au 11 copii, iar eu mă mulţumesc a o citi de la alţii...

A doua scrisoare: „...Noi suntem doi elevi din Arad - Gai, şi citind în Lumina Satelor despre Oastea Domnului ne rugăm să ne înscrieţi şi pe noi în această Oaste în care vrem să rămânem până la sfârşitul vieţii noastre”.

Gh. Bogăţan clasa a 3-a medie şi

Ioan Roşu clasa a 3-a medie Arad - Gai

A treia scrisoare spune: „...Vă rog să mă înscrieţi şi pe mine în O. D. ...Dea Domnul ca tot poporul românesc să vadă pericolul pierzării... şi să se înscrie în Oastea lui Isus, ca să avem o ţară creştină. Cu Dumnezeu înainte”.

Mihăilescu C. Casian, elev clasa a 5-a sec. Vaslui

Iar adaosul redactorului continuă: „Fiţi bine veniţi în Oastea Domnului, iubiţilor elevi. Ce frumos e şi ce bine e când se hotărăşte omul încă de tânăr împotriva păcatelor. Şi cât de departe poate ajunge omul când de tânăr s-a hotărât să apuce pe urmele lui Hristos. Ţineţi iubiţilor calea pe care aţi apucat-o - şi multe binecuvântări veţi primi de la Domnul. Eu vă zic cu apostolul Petru: Creşteţi iubiţilor în darul şi cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos (2 Petru 3, 18).

Ceva mai târziu, alţi cinci tineri de la liceul din Beiuş cer să fie înscrişi în Oastea Domnului. Ei scriu: „...Noi suntem copii tineri, elevi ai liceului din Beiuş, dar ne vom sili încă de pe acum să ne dezbrăcăm de năravurile cele rele... Dumnezeu să ne ajute şi nouă şi la toată Oastea Domnului...”

Ştefan Porumbelu, Ioan Popovici, Petru Sălăjan, Ioan Cureş şi Vasile Şuta...

Iată cuvântul de bun venit la scrisoarea lor: „Fiţi bine veniţi iubiţilor tineri în Oastea Domnului. Noi vă primim cu bucurie după cuvintele Mântuitorului: ...lăsaţi copiii să vină la Mine. Citiţi cu luare aminte Evanghelia de mai sus şi tâlcuirea ei - şi chemaţi şi pe alţii să vină la Domnul... Inima voastră este ca o hârtie albă şi curată. Apăsaţi pe ea slovele Evangheliei. Rămâneţi lângă Domnul Isus până la sfârşitul vieţii voastre... crescând mereu în darul lui Dumnezeu” (2 Petru 3, 18).

Sau, cuvântul de bun venit adăugat scrisorii unui tânăr învăţător care cerând să fie înscris în Oastea Mântuitorului Hristos, promitea că va fi un ostaş brav... şi un luminător... care să facă numai cinste numelui de ostaş şi luminător... Acestuia şi celor dimpreună cu el, păr. Iosif le spunea:

„Fiţi bine veniţi!... În fruntea voastră stă un învăţător. O, ce lucru frumos este când şi cărturarii se pun cu pilda vieţii lor în slujba Domnului şi a îndreptării oamenilor aşa cum a făcut Bunul Învăţător... Oastea are lipsă de cât mai mulţi bravi stegari şi iată că Domnul are grijă să ni-i trimită la vreme...”

Numărul acestor intrări şi primiri sporeşte mereu - şi rândurile noului tineret aliniat pe urmele lui Hristos şi predat Domnului, devin tot mai multe şi mai frumoase.

Între hotarele ţării şi bisericii noastre se ridică un tineret nou, sănătos şi harnic, care începe să tragă brazde tot mai frumoase şi să arunce cu graiul şi cu exemplul lor viu pe ogoarele sufleteşti, o sămânţă nouă şi luminoasă: - Cuvântul Sfânt şi rodnic al lui Dumnezeu. Cu un elan şi cu o voioşie plină de o putere şi o tinereţe cerească.

Din primele rânduri ale acestor tineri încep să apară tot mai des în anii următori, începând cu 1927, prin paginile gazetei de la Sibiu, ca pe un panou de onoare multe chipuri şi exemple ale acestor tineri. Despre ei păr. Iosif scrie arătând faptele lor, - cuvinte avântate, pline de bucurie şi de speranţe: “Iată ce poate face un mic ostaş al lui Isus - spunea el despre Vasile Bot din Orovişele, jud. Bihor, dându-i şi fotografia, - care a desfăcut cărţi şi foi religioase de peste 2.000 de lei.

A umplut sate întregi cu foi şi cărţi, mărturisind cu curaj şi cu dragoste pentru Domnul.

Sau despre „un alt tânăr colporator”: Alexiu Petru din Bucovina, de asemenea fotografiat, care a întrecut, prin răspândirea foilor şi cărţilor Oastei, sprijinul unor eparhii întregi. Iată e o mărturie şi aceasta despre harul şi puterea ce se revarsă în viaţa celor ce se predau Domnului...

Sau Din calfă de crâşmar - vestitor al Domnului, unde, lângă fotografia unui tinerel, păr. Iosif scria următoarele: Tânărul Ioan Opriş din Ighiel, jud. Alba, după ce a intrat în Oastea Domnului s-a lăsat de meseria de crâşmar şi s-a făcut un vestitor al Domnului... A mai atras cu el încă trei tineri. Ce frumos când tinerii se întovărăşesc în lucrul Domnului. Domnul să vă ajute tinerilor de la Ighiel, tovărăşia voastră să fie o pildă şi pentru alţii...

L. S. nr. 48 din 27 noiembrie 1927

Acestora le urmează mereu alte minunate şi pline de înflăcărare hotărâri. Un val de intrări tinereşti în rândurile Oastei Domnului vine ca la o voioasă întrecere şi ca un şuvoi de ape limpezi şi curate în albia tot mai adâncă a Oastei Domnului.

O puternică înviorare îţi cuprinde şi astăzi sufletul când reciteşti, după zeci de ani, frumoasele hotărâri ale tinerilor de atunci. Dar o tristeţe amară îţi umple apoi inima când te gândeşti la nestatornicia şi căderea de mai târziu a atâtora dintre ei. Frumoasele hotărâri ale celor mai mulţi s-au dovedit a fi numai un foc de paie care a ars puternic doar o clipă, iar după aceea, vai, s-a stins îndată. Vânturile păcatelor şi nestatorniciei i-au aruncat curând pe mulţi din nou în noroiul pierzării şi în osânda iadului. Sărmanii, ce veşnică e pierzarea sufletului lor. Ce viitor slăvit aveau - şi ce sfârşit nevrednic şi-au ales. Vai acelora care schimbă cinstea lui Hristos pentru ruşinea păcatului şi slava viitoare pentru înşelăciunea acesteia de acum.

Dar ce minunaţi sunt cei puţini care, rămânând credincioşi legământului făcut în tinereţea lor cu Hristos, au crescut tot mai luminoşi precum scrie Cuvântul Sfânt despre cărarea cea ca lumina strălucitoare ce merge crescând până la miezul zilei (Proverbe 4, 18).

Unii dintre aceştia au devenit curând cunoscuţi prin roadele lucrărilor frumoase, ajungând asemenea tânărului Timotei din Evanghelie, nişte buni ostaşi ai lui Hristos, a căror înaintare în Domnul era văzută de toţi oamenii şi care ajunseseră pilde puternice pentru credincioşi (1 Tim. 4, 12-16).

Aceştia au ţinut până la sfârşit dreptarul învăţăturilor sănătoase auzite de la început, fără a se abate de la ele nici la dreapta nici la stânga. Ci întărindu-se în harul care este în Hristos Isus au ajuns nişte lucrători încercaţi, nişte vase de cinste sfinţite şi folositoare Stăpânului lor Ceresc.

Ce frumoasă era râvna şi dragostea acestor tineri statornici dovedită prin fapte de o evlavie şi smerenie pe care numai o viaţă total predată Domnului le putea împlini.

O tânără ostaşă, de 15 ani, este gata să primească mai degrabă a fi alungată din casa părintească decât să se despartă de Domnul...

Nişte tineri suferă mai bine să fie pălmuiţi decât să meargă la petrecerile lumeşti...

O altă tânără de 17 ani care chiar în vremea celor mai grele munci de vară la seceriş nu renunţă la ziua ei de jertfă şi de rugăciune. În timp ce ceilalţi stau la masă şi la odihnă, ea citeşte şi se roagă. Iar seara, după o zi de muncă şi post, după lăsarea lucrului, mai avea dragostea şi puterea să meargă pe jos 17 km până la adunarea de rugăciune.

- Dimineaţa era din nou, odată cu ceilalţi, la seceriş. Iar în holdă voioasă şi harnică, putea să fie iarăşi toată ziua în fruntea celorlalţi secerători.

Apoi alţii şi alţii, tineri şi tinere, frumoşi la trup şi curaţi la suflet, simţiţi în purtare, măsuraţi în vorbă şi cuviincioşi în îmbrăcăminte, făceau cinste Lucrării Domnului umplând de o sănătoasă nădejde în viitorul neamului şi bisericii noastre pe toţi cei ce priveau la ei.

Ei erau la locul lor de muncă meseriaşi iscusiţi, plugari harnici, ostaşi disciplinaţi, elevi şi studenţi aleşi, fii vrednici, credincioşi adevăraţi.

Iată ce minunat creşte şi sporeşte acest tineret nou, prin Lucrarea Oastei lui Hristos.

Aici este poate locul să mărturisesc şi eu despre cum am cunoscut - copil fiind - Lucrarea Oastei Domnului.

Aveam 15 ani şi jumătate, când m-am predat Domnului. Era duminică 8 iunie 1930. Misionarul care m-a adus şi pe mine la picioarele Mântuitorului meu a fost cartea Corabia lui Noe a păr. Iosif Trifa, pe care o primisem ca premiu de la profesorul meu de religie.

Cartea aceasta mi-a vorbit mie prima dată atunci, despre păcat, despre naşterea din nou, despre Sângele lui Hristos şi despre mântuirea sufletului meu.

Nici vreo adunare a Oastei nu mai văzusem. Cu ostaşi nu mă întâlnisem încă. Nimic nu ştiam mai mult decât scria în cărticica mea, primită ca premiu la religie de la păr. Petru E. Pop din Beiuş. El însuşi fusese cândva coleg de teologie cu păr. Iosif. Acest preot credincios a ţinut la colegul său de la Sibiu cu toată inima lui, chiar şi după ce a intervenit conflictul care i-a îndepărtat părintelui Iosif pe foarte mulţi dintre prietenii şi sprijinitorii lui dinainte.

Mai târziu, în casa acestui preot de inimă din Beiuş, am făcut cunoştinţă întâiaşi dată cu minunatele adunări frăţeşti şi cu câţiva tineri de prin alte părţi, care veneau în serile de iarnă la „Oaste”.

De la aceste adunări am amintirea uneia din primele mari minuni pe care le-a făcut pentru mine Domnul Isus:

Veneam într-o noapte pe jos de la Beiuş, spre casă. Aveam de mers peste văi şi câmpuri înzăpezite. Era noaptea pe la ora unu şi umblau mulţi lupi căci era iarnă grea şi zăpada mare.

De pe drum de la vale auzeam lătrături de câini şi strigăte de oameni. Când am ajuns în sat nişte vecini speriaţi de la ferestre şi de după garduri, mă întrebau toţi deodată:

- Cum ai scăpat de lupi?

- Ce lupi? - am răspuns eu liniştit.

- Uite acum câteva clipe au trecut pe aici şapte lupi unul după altul pe drum spre vale. Unde ai fost, nu i-ai văzut?

- Nu i-am văzut!

Eu nici nu-i văzusem deşi n-ar fi avut decât vreo sută de paşi până la mine. Au cotit-o dintr-odată la dreapta spre satul vecin, unde în noaptea aceea au mâncat doi câini şi un viţel.

În lumea nouă a Oastei Domnului în care intrasem am cunoscut curând mulţi alţi tineri credincioşi. Unii mi-au devenit nişte atât de minunaţi tovarăşi de lucru şi de luptă pentru Domnul încât nu am putut avea niciodată îndeajuns nici lacrimi şi nici cuvinte să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru ei. O, cât de mare şi de frumos a fost sufletul acestora, care cred că n-au fost şi n-au rămas cu nimic mai prejos decât tinerii sfinţi a căror nume este însemnat în versetele Bibliei şi în Cartea Vieţii Mielului Ceresc.

Cu numele unora din aceştia o să ne mai întâlnim în cartea asta. Ale altora - poate tocmai a celor mai buni, - le veţi vedea strălucind numai în Ziua cea Măreaţă a Răsplătirii când se va vedea tot ce a fost ascuns. Şi când Cartea Sfinţeniei Ascunse va fi deschisă la Capitolul Mărgăritarelor Oastei.

În prima lună după ce m-am înscris în Oaste m-am şi abonat la foaia Oastea Domnului. Această foaie m-a crescut apoi duhovniceşte. Exemplul acelor fraţi tineri, dinaintea mea, despre care citeam în foaie, m-au însufleţit mult. Vasile Bot, băiat de ţăran, sau Viorel Bujoreanu, un elev de liceu din Câmpulung - Bucovina, Ioan Opriş - calfa de crâşmar - despre care citisem lucruri atât de minunate, - îmi erau prin pilda lor un îndemn să mă fac şi eu un desfăcător de cărţi. Am cerut şi eu ca ei, cărţi şi foi de la Sibiu... Şi iată-mă într-o bună zi cu traista mare plină de cărţi, pornit prin sate să le vând. Nici n-am vrut să spun nimic părinţilor mei. Nu ştiu cum am avut un astfel de curaj, eu copilul ruşinos şi temător de oricine. Căci abia aveam înainte îndrăzneala şi să privesc în faţă pe un străin când îi dădeam bineţe.

Fiind singurul copil la părinţii mei, crescusem într-aşa mare singurătate şi asprime încât aveam un suflet mai sfios şi mai retras decât o fată.

Legat numai de casa şi de şcoala mea, eu nu mai fusesem decât odată sau de două ori în vreo două sate apropiate. Acum mergeam curajos prin sate depărtate, intram prin case şi îmbiam cărţi la oameni pe care nu-i mai văzusem niciodată!... Răspundeam şi la întrebări uneori aspre şi neprieteneşti... Într-adevăr numai harul lui Dumnezeu mi-a dat această putere de care mă mir şi acum, căci numai eu mă ştiu ce fire slabă aveam în mine.

Întors acasă, am luat şi multe urecheli. Am avut destule necazuri şi ameninţări din cauza râvnei mele prea fără pricepere! Dar nimic nu m-a mai putut opri.

La adunări în primul an n-am prea avut unde să mă duc... În Beiuş se ţineau prea rar - şi numai iarna. Pe satele depărtate ajungeam de asemenea rar, doar când fugeam cu cărţi şi Biblii. Astfel viaţa mea duhovnicească s-a dezvoltat înăuntru şi nu în afară.

Aveam Noul Testament nedespărţit de mine şi în orice clipă liberă citeam din el. Îndată ce rămâneam singur, mă ascundeam pe unde puteam ca să mă rog. Simţeam atâta nevoie de rugăciune încât nu-mi sta gândul la nimic altceva mai mult decât să pot să mă rog.

Îndată ce apucam undeva un loc mai ferit, unde să nu mă vadă nimeni - mă aruncam în genunchi, îmi înălţam mâinile şi tot sufletul în sus şi aşa mă rugam, lacom după rugăciune ca un copil după miere. Aşa mă înfruptam din rugăciunea cea mai fericită şi mai gustoasă. Aşa mă adânceam în părtăşia cea mai dulce cu Domnul meu de care nu mă mai puteam sătura...

Îmi aduc aminte cu lacrimi şi acum după atâtea zeci de ani, cum pândeam atunci ca un hoţ pe unde aş putea scăpa şi cum aş putea ajunge la un loc de rugăciune. Şi la un timp în care să nu mă vadă nimeni ca să mă pot ruga, să mă satur. Dacă m-ar fi lăsat cineva, cred că aş fi fost în stare să mă rog zi şi noapte nu ştiu cât, fără să-mi fie foame, fără să-mi fie sete, fără să-mi fie somn. Fără să-mi mai aduc aminte de nimeni şi de nimic. Până aş fi murit în starea cea mai fericită cu putinţă, din lumea asta.

Dar niciodată n-am putut afla un astfel de loc şi de timp. Totdeauna a venit ceva sau cineva care m-a luat ori pe mine de le rugăciune, ori pe ea de la mine. Nu mi s-a mai întâmplat astfel în viaţă decât cu dragostea. Şi cu ea am păţit tot ca şi cu rugăciunea. Şi poate că până în veşnicie nu-mi va mai ajunge destul niciodată din astea două...

Şi pentru că vorbim despre amintiri, voi povesti aici şi cum a fost primul meu drum la Sibiu.

Se vede că fusesem şi eu un desfăcător oarecum harnic şi un plătitor cinstit, căci de la Sibiu primeam regulat pachete cu cărţi, Biblii, calendare... Din rabatul de 20% care îmi rămânea din vânzarea cărţilor aveam strânşi ceva bănişori pe care îi grijeam ascunşi bine. Îndemnat de încurajările de prin foaie spre a se scrie poezii, începusem să scriu şi să trimit şi eu acolo sfioasele mele încercări.

Poate că cei de acolo vor fi bănuit în ele vreo scânteie, că într-o zi m-am pomenit acasă cu o scrisoare de la fr. Viorel, nepotul păr. Iosif care era la librăria Oastei. După nume îl cunoşteam că citisem despre el câte ceva prin foaie. Văzându-mă un tinerel, părintele mă încuraja prin Viorel. Zicea el că părintelui Iosif i-au plăcut mult poezioarele mele - şi mă îndemna să mai scriu şi să mai trimit. Cred că i-a plăcut de răspunsul meu, fiindcă nu peste mult timp am primit o altă scrisoare cu încurajări.

Aşa mi-am legat eu inima de prietenia cea mai strânsă cu cineva pe care nu-l văzusem niciodată. Prin legătura aceasta cu Viorel, Sibiul începea să coboare pentru mine undeva aici pe pământ. Până atunci era undeva într-o altă lume la care gândeam că nu voi putea ajunge niciodată. Părintele Iosif îmi părea o fiinţă mai mult cerească decât pământească. Iar la nădejdea că vreodată aş putea să ajung să-l văd nu îndrăzneam nici măcar să mă gândesc. Eu eram atât de nimic iar omul acesta atât de sus, încât mi se făcea şi frică. Începeam să tremur şi numai gândindu-mă.

Dar într-o zi din toamna anului 1931, totuşi am plecat.

Am luat bănuţii câştigaţi din cărţi şi m-am dus la gară. Îmi era însă frică de tren. O mare putere lăuntrică mă împingea să merg acolo. Nu mai călătorisem niciodată cu trenul până atunci şi multe temeri mă nelinişteau, dar am îndrăznit.

Şi într-o dis-de-dimineaţă de decembrie, pe la orele 2 sau 3 noaptea, am sosit în Sibiu. N-am putut sta în gară ci am pornit atunci noaptea să aflu strada Avram Iancu nr. 5 unde era librăria Oastei. Cineva mi-a arătat - şi cum nu era departe de gară, am ajuns curând. Şi atunci, noaptea, lângă zidul cu brumă groasă am stat ceasuri întregi privind şi aşteptând.

Era lângă poarta librăriei o piatră - şi pe ea am stat până s-a făcut spre ziuă, vremea deschiderii.

Când au venit la librărie eu eram aproape îngheţat de frig şi de sfială. Pentru ei, văzând acolo un tânăr ţăran, n-a fost nici o mirare. Erau oarecum obişnuiţi cu astfel de vizitatori. Dar eu eram ca picat din altă lume - şi nu ştiam nici unde să-mi ţin mâinile în faţa lor. Am întrebat doar dacă este acolo fratele Viorel.

- Nu era încă, dar va veni îndată.

N-am avut timp nici să mă uit prea mult împrejur - şi a intrat el. Am presimţit că este el, iar el văzându-mă parcă a presimţit că sunt eu. Plin de bucurie a venit drept spre mine îmbrăţişându-mă.

- Eşti fratele Dorz?

- Da!

Nu ştiu cum îi voi fi părut, dar am văzut că îi era şi milă şi parcă îi venea să şi râdă de sfiala şi neîndemânarea pe care nu mi-o puteam stăpâni.

A făcut totul să mă încurajeze şi să mă încălzească.

M-a purtat un timp prin oraş, să-mi arate tot ce-i putea arăta unui ţărănel în Sibiu, tipografia, catedrala, turnurile cetăţii...

Dar n-a putut să-mi arate ceea ce doream eu cel mai mult: - pe părintele Iosif.

El nu era în Sibiu. Era departe bolnav...

Am izbucnit atunci într-un plâns cu hohote, ca în cea mai sfâşietoare durere de pe lume. Viorel nu mai ştia cum să mă liniştească.

- Lasă, îmi zise el îmbrăţişându-mă, părintele va veni în curând din spital şi atunci am să-ţi scriu, şi îţi voi trimite bani, ca să vii să-l vezi.

Ajunşi la librărie Viorel mi-a dat o fotografie a părintelui pe care am sărutat-o cu lacrimi fierbinţi, apoi am pus-o în buzunarul de lângă inimă.

După ce mi-am umplut traista cu cărţi, mi-am luat rămas bun de la cei de la librărie, fără să mă mai fi putut lega sufleteşte ca de Viorel, de nici unul din tinerii care mai erau acolo.

Nimeni afară de Viorel nu se ocupase de mine. Ceilalţi nici nu m-au văzut ca şi când nici n-aş fi fost acolo.

La plecare singur Viorel m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat pe obraz. Lucrul acesta mi-a mişcat atât de mult inima mea încât nu-l voi putea uita niciodată, fiindcă pe mine nimeni nu mă mai sărutase frăţeşte până atunci ca el.

Am plecat din Sibiu purtând ca pe doi sori în inima mea cele două prime amintiri sfinte: o fotografie părintească şi un sărut frăţesc.

Nu le-aş mai fi schimbat nici pe lumea toată.

După ce terminasem prima şcoală, trei ani la rând am încercat, fugind de acasă peste voia părinţilor, să intru în alte şcoli. De fiecare dată am fost aflat - şi adus înapoi.

Abia în al patrulea an ajutat mult de fr. Pavel Maliţa, avocat în Oradea, am reuşit să intru. Dar după abia trei luni, în internatul fără foc şi fără îmbrăcăminte caldă m-am îmbolnăvit atât de greu încât a trebuit să fiu internat în spital.

Era în toamna anului 1934. În starea aceasta m-a găsit scrisoarea care mă căuta de la Sibiu, din partea păr. Iosif. Era o scrisoare plină de bunătate şi de dragoste prin care eram chemat de către Viorel şi Tit, să merg îndată la Sibiu spre a le fi de ajutor în redacţie... Voi putea continua şcoala şi acolo.

Inima mi s-a umplut dintr-odată ca de o primăvară fericită.

M-am ridicat de pe patul spitalului şi cu toate încheieturile de la mâini şi picioare umflate de reumatism, - am fost gata de plecare! Nimic nu m-ar mai fi putut ţinea. Fratele Maliţa, un suflet nesfârşit de binevoitor pentru care mă voi ruga totdeauna lui Dumnezeu să-i dea o veşnică răsplată pentru tot ce a făcut pentru mine şi pentru câţi fraţi săraci a mai cunoscut în viaţa lui - m-a ajutat şi de această dată.

El voise să mă vadă terminând şcoala din Oradea, - dar Domnul mă chema acum la altă şcoală.

A doua zi seara eram la Sibiu, aşezat într-un pat cald şi îngrijit de sora Liţa, bucătăreasa noastră.

Viorel şi Tit mă luaseră acasă la ei, în locuinţa păr. Iosif. Această locuinţă era tot în clădirea vechiului orfelinat unde el încă mai apărea ca director. Mai apărea, dar de fapt nu putea lucra nimic acolo fiind bolnav şi internat acum în sanatoriul particular al unui medic neamţ, Dr. Wakemann, din Sibiu.

Boala mea se uşurase ca prin minune.

În ziua următoare, Titus, fiul părintelui Iosif, m-a dus până la sanatoriul Dr. Wakemann unde l-am văzut şi cunoscut pe părintele.

Despre cum s-a petrecut această zguduitoare întâlnire atunci, voi spune altă dată mai pe larg în alt capitol. Acum voi spune numai că atunci s-a hotărât să rămân în familia părintelui împreună cu Tit şi cu Viorel. Va mai veni aici, curând, şi fr. Marini pentru că va fi nevoie de ajutorul nostru la lucrul ce are să înceapă în redacţia foii.

Eu nu înţelegeam aproape nimic din tot ce mi se spunea, dar tăceam şi ascultam cu sufletul mişcat şi plin de cutremur, hotărât să mă supun la tot ce mi se va cere. Nu mă dezmeticisem încă din boală şi din mirare. Totul mi se părea ca un vis, aşa era de neaşteptată pentru mine venirea la Sibiu. Cum de am ajuns eu aici, unde nici prin gând nu s-ar fi putut să-mi treacă - în urmă cu câteva zile? Un biet copil de la ţară, fără nici un fel de pregătire deosebită, fără nici un dar şi cunoştinţă - să ajung eu să fac parte din familia părintelui Iosif, acest om care îmi părea cam la fel ca un zeu... aşa ceva n-am putut nici atunci şi nici acum s-o pot înţelege decât privind-o ca pe o minune: - după cum a şi fost.

Trei zile au mai stat cu noi după venirea mea la Sibiu în aceeaşi locuinţă încă doi tineri abia ieşiţi învăţători: Alexandru Moraru, despre care ştiam că punea cântări pe note. Şi Valer Munteanu. Pe Al. Moraru l-am mai văzut câtva timp ajutând din când în când la redacţie şi la librărie, - dar curând s-a căsătorit şi s-a dus. După vreo doi ani n-a mai dat aproape nici un semn de viaţă. Am regretat mult aceasta pentru că Al. Moraru era un tânăr cu mult talent şi avea pe atunci multă şi sinceră dragoste pentru Domnul şi pentru Lucrarea Lui. Părintele Iosif îşi pusese mari speranţe în el, mai ales în ce priveşte culegerea şi notarea cântărilor, fiindcă pentru treaba asta aşa de însemnată nu se ivea nici un om pregătit în Oaste. Părintele a stăruit mult de el să rămână în Sibiu. Dar el n-a rămas. N-a putut renunţa la postul ce şi-l luase - şi după câţiva ani a dispărut de tot dintre noi.

De Valer Munteanu nici nu s-a mai vorbit.

Am cunoscut apoi pe ceilalţi tineri şi tinere de la librărie. În afară de Tit, fiul părintelui şi de Viorel, nepotul lui, curând a venit în familie şi fr. Ioan Marini, care mai fusese aici şi anul trecut, dar se îmbolnăvise. După ce se mai refăcuse, fusese chemat şi el odată cu mine din nou la redacţie.

Începeam să aflu şi eu despre frământările care se petreceau aici în Sibiu, dar despre care în afară nu se ştia nimic. Ascultam discuţiile şoptite cu întristare - şi începând să înţeleg îmi simţeam sufletul apăsat de presimţiri rele.

În librărie, lângă rafturile pline de cărţi şi Biblii, am cunoscut zilele următoare pe Ioan Opriş - cel despre care citisem mai demult că fusese calfă de crâşmar. Acum era aici vioi şi binevoitor faţă de fraţii care veneau şi plecau.

La o masă într-un colţ, stătea o tânără căreia îi spunea sora Tily. Vorbea foarte curajoasă şi mi se părea că se uită la mine prea de sus şi prea de departe. Nu ştiu de ce n-o puteam simţi mai aproape.

La masa de împachetat cărţi era fr. Simion Butilă, un om care îmi vorbea aspru şi pe nas.

În dreapta la o masă mare scria un om cu cravată şi cu părul foarte îngrijit. Acest funcţionar care nu s-a uitat la mine şi nu-mi amintesc să-mi fi spus luni de zile nici un cuvânt, era dl. Chivariu, contabilul. Singurul străin dintre cei din librărie care erau cu toţii fraţi.

Printre toţi, fiind când jos când sus, un tânăr vioi, totdeauna cu un creion după ureche, parcă frate cu Opriş atât de bine semănau, era Ion Popovici. Toţi aceştia lucrau la librărie şi la administraţie. La tipografie, între toţi cei cinci care lucrau acolo nu era nici un frate. Erau însă cu toţii destul de binevoitori. Mai târziu am realizat chiar o oarecare apropiere cu ei, prin colaborarea pe care trebuia s-o avem împreună la culegerea, corectura şi tipărirea foii şi cărţilor.

Redacţia n-avea un loc anume. Redacţia se găsea acolo unde era părintele Iosif. De data asta era în cămăruţa lui de la sanatoriu. Greul îl purta părintele, scriind totdeauna tot ce era mai însemnat, adică pagina unu şi paginile din mijloc. Restul era oarecum umplutură, iar acestea le puteam pregăti şi noi, ori acasă, ori pe la librărie la câte o masă mai liberă.

Înainte de a veni noi, adică fr. Marini şi eu, aceste lucrări le-a făcut mulţi ani de zile tot părintele. Pe urmă au fost alţii, iar de vreo doi ani le făcea Viorel şi Tit. Acum ei se ocupau ori cu şcoala ori cu treburi pe la administraţie. Dar munca de a găsi chiar şi aceste lucruri de umplutură, era totuşi grea. Cerea multă pricepere. Cerea o largă cunoştinţă în toate domeniile. Şi mai ales cerea mult talent şi în alegerea subiectelor şi în tratarea lor.

Primele lecţii de redactor la foaie le-am luat în casa unde locuise părintele şi lucrase, anii de zile de la orfelinat. În camera şi în bucătăria acelei locuinţe unde stăteam, Viorel a fost acela care din însărcinarea păr. Iosif, a fost primul care m-a îndrumat în cunoaşterea tainelor scrisului. El m-a iniţiat în noua muncă pentru care eram aici, spre a-l înlocui pe dânsul care trebuia să plece la „Teologie”. Sub îndrumarea lui am scris primele ştiri şi articolaşe pe care cu teamă şi cu bucurie le-am văzut tipărite.

Lucram seara cât puteam cu el acasă, apoi dimineaţa voi merge cu tot ce am lucrat noi, la părintele la spital, trecând şi pe la poştă să iau şi corespondenţa şi ziarele ca să i le duc. Părintele se uita peste ce am scris, lăuda sau corecta, apoi cu ceea ce mai avea de spus şi cu corespondenţa văzută de el, mergeam pe la tipografie spre a le lăsa ce era de tipărit, apoi la librărie.

După masă, uneori până noaptea târziu, voi merge din nou la părintele care, îmi va dicta după notiţele ce şi le făcuse peste zi, materialul care va trebui dus la tipografie pentru a doua zi. Părintele, stând în pat, şi ţinând în mânuţa lui ca de copil, numai piele şi os, un caiet plin de tot felul de semne şi linii aruncate grăbit în toate părţile - îmi dicta ceea ce eu, stând la masă, trebuia să scriu. În îndelungata muncă a scrisului pe care el o făcuse de atâţia ani, îşi căpătase acum o uimitoare îndemânare. Scrisul lui avea graba şi forma unei stenografieri. Doar câţiva din jurul său şi tipografii mai vechi, îi puteau descifra scrisul. Însemnările lui de prin caiete însă nimeni altcineva decât el nu i le putea înţelege. Uneori, cum spusesem, munca noastră împreună se prelungea până la miezul nopţii - şi chiar după. Adeseori obosit începeam să dormitez scriind şi scăpam capul pe masă. Aceasta îi procura părintelui câte o clipă de haz făcându-l să râdă cu duioşie părintească şi să mă scape astfel de somnolenţa mea. Alteori mă trimitea plin de bunătate să merg acasă ca să mă culc. Vom continua mâine dimineaţă. Dimineaţa luam iarăşi munca de la capăt.

Prin natura muncii noastre colaboratoare, doar noi cei de la redacţie puteam fi în legătură permanentă cu păr. Iosif. Cei de la librărie şi tipografie îl puteau vedea doar din când în când, atuncea când simţindu-se ceva mai binişor, în zilele senine şi liniştite, se ridica din patul lui şi venea pe jos sau cu vreo trăsură împreună cu vreunul din noi cei din familie, să mai vadă ce-i pe acolo. De obicei stătea puţin atât la librărie cât şi la tipografie. Vorbea câte ceva cu fiecare, apoi pleca din nou, fiindcă obosea foarte curând. Întrebările erau scurte şi puţine dar pline totdeauna de dragoste şi bunătate, în aşa fel încât fiecare rămânea plin de mulţumire sufletească în urma stării de vorbă cu el. Deşi îl simţeam cu toţii atât de apropiat de noi, totuşi faţă de el am avut totdeauna, fiecare, o atitudine plină de un sfânt şi evlavios respect. Oricât de familiar era el totdeauna cu noi, noi nu ne-am putut permite niciodată şi nici unul să fim familiari cu el.

Câtă vreme librăria se afla în oraşul de sus, pe strada Avram Iancu, veneam împreună cu el pe jos sau uneori cu o trăsură luată din piaţă, în care îl suiam aproape pe sus. Era atât de slab şi de puţintel la trup încât cu uşurinţă îl puteam purta pe braţe.

După ce ne-am mutat în oraşul de jos, în strada Turnului, luam uneori din piaţă tramvaiul, iar alteori, mai rar, mergeam pe jos. Treceam atunci prin piaţă ori pe strada principală spre scările Turnului, pe care le coboram sprijinindu-l strâns de subsuori. Avea tot trupul aproape numai rane din care unele abia se vindecau până se adăugau altele.

Obişnuit, părintele purta în mână un baston vechi, cu mâner încovoiat în care se sprijinea mergând.

Capul îl ţinea totdeauna drept înălţat puţin într-o parte, privind voios şi pătrunzător la toţi trecătorii, dintre care foarte mulţi, îl salutau respectuos. După ce treceam, pe mulţi îi vedeam întorcând capul după noi. Cu unii se oprea câte puţin de vorbă şi prietenos avea câte ceva pentru fiecare de întrebat sau de spus. Îndată ce porneam mai departe, eu îl întrebam de fiecare dată ca un copil: Părinte, cine a fost acesta?

Iar el, care de la început îmi devenise ca o mamă dulce şi duioasă, îmi împărtăşea pe larg şi apropiat o mulţime de amănunte. De multe ori adăuga discret: Dar să nu mai spui nimănui asta! Unii dintre cei pe care i-am cunoscut astfel umblând cu părintele, erau pe vremea aceea mari oameni în viaţa politică, religioasă sau culturală a ţării. Prin el i-am cunoscut pe mulţi. Şi de la el am aflat multe lucruri necunoscute despre mulţi dintre ei. Acum, Dumnezeu să-i ierte că s-au dus toţi.

Mai târziu, când din cauza restanţierilor prea mulţi, care au păgubit librăria cu sume mari neplătite niciodată, - părintele n-a mai avut nici posibilitatea să-şi plătească spitalul în care era tratat de boala necruţătoare a lui. A trebuit să iese din sanatoriu şi să se mute cu noi.

Clădirea din str. Turnului nr. 33 unde am spus cu alt prilej că ne-am mutat în anul 1935, avea trei etaje. În jumătate din partea de jos a clădirii era întâi librăria cu administraţia, apoi sala de adunare în care avea şi redacţia o masă. În urmă era compactoria şi locuinţa compactorului şi a familiei sale. Compactorul era un neamţ foarte cumsecade, Tompos Francisc.

În compactorie se lucra împăturarea şi expedierea gazetei. Aceasta în fiecare miercuri seara, până noaptea târziu, când făceam cu toţii o clacă a expediţiei. Foile trebuiau să plece cel mai târziu joi dimineaţa de la gară, ca să ajungă până sâmbătă la toţi abonaţii din toate colţurile ţării, care le aşteptau ca pe pâinea caldă. Pentru a fi gata, făceam miercurea seara munca de noapte cu toţii la expediţie.

La etajul al treilea al acestei clădiri era o cămăruţă cam de 3 pe 3 metri, destinată pentru îngrijitorul clădirii. Până la cămăruţa aceasta trebuiau suite 80 de trepte... Numai în cămăruţa asta cu 80 de scări s-a putut afla un loc unde să se adăpostească după ieşirea lui din spital acest martir, cu trupul plin de răni şi de dureri, bolnav şi slăbit...

Aici îi aduceam mâncare de acasă. De aici îl coboram să-l ducem adesea la vizitele şi pansamentele medicale ale doctorului Nanta, până în oraşul de sus. Şi până aici îl urcam din nou apoi întorcându-ne cu el.

E uşor de închipuit cum trebuia să urce şi să coboare cele 80 de scări până în cămăruţa cu patul lui, un astfel de trup istovit. Şi toate acestea într-o vreme când oficialitatea bisericească avea în Sibiu aproape 40 de clădiri şi vile comode, dar în care nu s-a putut găsi nici un locuşor şi pentru el. Această locuinţă în care a fost silit să stea luni de zile este şi ea o dovadă destul de grăitoare despre câtă dreptate pot avea acei care îl învinuiau - fără ruşine de oameni ori frică de Dumnezeu - că martirul acesta a făcut totul numai cu gândul de a se îmbogăţi şi a se înălţa. Da, s-a îmbogăţit iată cum - şi s-a înălţat iată până unde! O, cum va mărturisi odată în Ziua Judecăţii cămăruţa asta. Şi cum vor striga pietrele celor 80 de trepte... Efortul făcut pentru urcarea şi coborârea acestor scări i-au înrăutăţit iarăşi părintelui starea bolii. A trebuit să ia din nou calea spitalelor şi a mesei de operaţii.

În timpul acesta se formase şi în adunarea din Sibiu un puternic grup de tineret, care începuse să-şi aibă adunările sale şi activitatea sa.

O seamă de tineri înzestraţi cu mai multă râvnă şi cu mai alese daruri plecau săptămânal din oraş încoace şi încolo în misiune prin împrejurimile Sibiului. Unii mergeau chiar şi în judeţele vecine, cum era Făgăraşul, Braşovul, Alba, Hunedoara şi Târnavele... Acolo se formaseră la fel grupuri de tineret. Cei de acolo întorceau vizitele celor de aici în aşa fel că fiecare sărbătoare era ca o roire de albine duhovniceşti culegătoare de miere care zburau dintr-o parte în alta.

Părintelui Iosif îi creştea inima văzând şi auzind despre aceste mari bucurii duhovniceşti ale tineretului. În zilele când se simţea mai binişor trupeşte venea cu drag şi stătea cu multă bucurie între tinerii pe care îi sfătuia şi îmbărbăta cu multă voioşie şi dragoste părintească. Uneori se amesteca printre noi, ne lua de după cap şi cânta fericit împreună cu noi din toată inima până ce obosea. Amestecat printre noi tinerii, părintele ne devenea atât de apropiat şi de iubit de parcă nu mai simţeam nici unii uriaşa distanţă dintre noi şi el. Inimile noastre şi a lui, se contopeau împreună în aceeaşi flacără fericită care este tinereţea şi dragostea din Hristos.

În curând a apărut ca adaos al foii Isus Biruitorul suplimentul Tineretul Oastei. Scris de tineret, pentru tineret. El a apărut până când foaia a fost suspendată prin ordin de la Ministerul de Interne în vara anului 1937. Dar furtunile care s-au dezlănţuit atunci, ţinându-se lanţ timp îndelungat, n-au mai îngăduit ca lucrurile să se poată desfăşura fericit, spre paguba veşnică a tuturor.

Iată cât de bine vedea păr. Iosif starea tineretului nostru, încă cu mulţi ani înainte când descria plin de durere decăderea lui şi-l chema cu atâta stăruinţă la viaţa şi fericirea cunoaşterii lui Hristos:

„Vai ce moarte sufletească a dat mai ales în tinerimea de azi. Mie mi se umplu ochii de lacrimi văzându-i pe tinerii noştri prin toate locurile unde se îmbolnăvesc sufletele. Pe toate drumurile îi vezi pe tinerii noştri cu alcoolul, cu ţigara şi cu sudalma în gură. Eroii cârciumilor, chefurilor şi păcatelor sunt mai ales tinerii. De altcum, cred că este de prisos să mai vorbesc despre răul acesta. Îl vede toată lumea. Eu mă întreb unde sunt părinţii acestor copii care cad în moarte şi în pieire sufletească?... Unde sunt lacrimile, rugăciunile şi privegherea părinţilor pentru copiii lor apucaţi în calea pierzării? De când eram preot la ţară îmi aduc aminte de un om care ieşise la hotar cu un prunc mic. Tatăl, cam plăcându-i somnul - s-a pus la o umbră şi a adormit. Pruncul a rămas jucându-se. Când s-a trezit el, pruncul nu mai era nicăieri. A strigat după el, dar degeaba. Pe urmă căutându-l l-a aflat înecat într-un pârâu. În timp ce omul dormise pruncul s-a depărtat şi ajungând la apă s-a înecat. Cam aşa fac şi părinţii copiilor de azi. Ei dorm liniştiţi în vreme ce copiii lor umblă nopţile şi se îneacă sufleteşte în valurile stricăciunilor. Ce lucru dureros este acesta - şi ce plin de răspundere sufletească.

...Dragă tinere, eu te văd amestecat între cei răi... te văd cufundat în duhul acestei lumi... te văd prin locurile cele rele pe unde se îmbolnăvesc sufletele, pe la cârciumi, chefuri şi petreceri... Te văd apucat în ghearele patimilor rele... te văd bolnav, văd boala din sufletul tău... te văd doborât de păcate, văd cum te duc la groapă, pe umerii lor, tovărăşiile rele, - opreşte-te suflete, opreşte-te din această cale a pieirii veşnice. Isus Mântuitorul a strigat celor ce-l duceau pe tânărul din Nain la cimitir: Staţi pe loc, opriţi-vă!

Stai pe loc, opreşte-te, îţi zice şi ţie Evanghelia. Opreşte-te şi dă-ţi seama unde eşti şi încotro mergi. Opreşte-te în loc şi vezi pe cei ce te duc la groapă: prieteniile şi patimile rele.

Opreşte-te în genunchi şi suspină după ajutor. Harul Duhului Sfânt îndată te va ridica. Oricât ai fi tu dragă suflete de căzut şi decăzut, tu poţi învia la o viaţă nouă. Duhul Sfânt poate face această minune. Se cere însă şi de la tine ceva. Duhul Sfânt aşteaptă lacrimile tale, aşteaptă suspinele tale, aşteaptă strigătul pocăinţei tale: vai mie, sunt pierdut, Isuse Mântuitorule, nu mă lăsa...

Aici voi spune că şi părinţii pot ajuta învierea cea sufletească a copiilor lor... Pe tânărul din Nain Domnul l-a înviat datorită lacrimilor mamei sale... La învierea celor trei morţi din Evanghelie, Domnul a ţinut seama de lacrimile celor ce se rugau pentru ei... Mama sf. Augustin, Monica, a fost aceea care prin rugăciunile ei a ajutat ca fiul ei să se facă dintr-un păcătos un sfânt... Mare lucru şi mare dar sunt lacrimile şi rugăciunile părinţilor pentru copiii lor căzuţi. Câţi însă dintre părinţii de azi se roagă cu lacrimi pentru copiii lor pierduţi?

Dragi tineri, eu nu vă spun aceste lucruri din vânt, nici de prin cărţi, ci le spun din viaţa mea. Şi eu în tinereţea mea eram un mort pe care patimile şi păcatele mă duceau la groapă. Dar în calea pierzării mele a ieşit Scumpul meu Mântuitor cu glasul Lui cel dulce şi mi-a zis: tinere, ţie îţi grăiesc: scoală-te! Din acea clipă m-am sculat din păcate şi am început să merg după El. Şi neîncetat voi spune minunile pe care le-a făcut Domnul pentru mine.

Vino şi tu la El şi te va învia şi pe tine... Vino în Oastea Lui şi El te va face un om nou şi fericit cu o tinereţe adevărată, vrednică şi fericită”.

Părintele Iosif vedea prăbuşirea tineretului - şi îndreptarea bună a tuturor acestor rele. În această cumplită prăbuşire şi moarte sufletească a tinerilor, singura salvare este Hristos şi întoarcerea tuturor la El. Mai întâi a părinţilor. Dăm mai jos un articol scris de el în 1926, pentru marea lui valoare şi azi:

„...Când eram copil, mă îngrozeam ori de câte ori citeam în istoria biblică, ori auzeam la biserică citindu-se Evanghelia cu uciderea pruncilor de către Irod. Citiţi pe larg această Evanghelie în Matei 2, 13-23.

Groaza aceasta o am şi acum. Numai că felul ei s-a schimbat. Acum mă îngrozesc gândindu-mă că şi azi este un Irod care caută pruncii să-i taie. Acest Irod este vrăjmaşul diavol care umblă neîncetat să strice viaţa tinerilor şi să ucidă sufletul lor. Este mai mare şi mai rău acest tiran decât cel din Evanghelie, pentru că acela căuta să ucidă trupul dar acesta caută să ucidă sufletul. Şi scris este în Evanghelie: Nu vă temeţi de cei care ucid trupul iar sufletul nu-l pot ucide, ci vă temeţi mai vârtos de cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă (Matei 10, 28).

Părinţii au datoria să-şi apere pruncii de acest Irod ucigător de suflete. Dar o ce lucru grozav văd eu acum în lume. Părinţii de azi dorm liniştiţi de seara până dimineaţa în vreme ce copiii lor umblă nopţile şi vrăjmaşul Irod le străpunge sufletul. Părinţii din Evanghelie au plâns cu mare tânguire moartea pruncilor lor, dar părinţii de azi văd cum păcatul omoară sufletul pruncilor lor - şi habar n-au.

„Când tu vezi pe un om rău că bate pe copilul tău - zice sf. Ioan Gură de Aur, - te superi, te mânii, te aprinzi şi năvăleşti asupra făptaşului. Dar când vezi pe Satana în toate zilele rănind şi bătând pe copilul tău şi amăgindu-l la păcat, te uiţi cu nepăsare - şi nu cauţi să mântuieşti pe copilul tău”. Ba încă unii părinţi ajută parcă lui Irod. Dau în gura pruncilor lor, odată cu laptele, şi sudalma şi se mândresc cu vitejiile cele rele ale copiilor lor.

O, cum s-a stricat tinerimea zilelor noastre. Tineri abia ieşiţi de sub aripile părinţilor lor îi vezi pe toate drumurile cu ţigara şi cu sudalma în gură. Eroii crâşmelor şi chefurilor sunt azi tinerii, care n-ar trebui să cunoască acest drum al pieirii. Vina acestui rău o poartă în primul rând părinţii. Bătrânii noştri nu erau aşa de ocoşi şi de învăţaţi ca nepoţii lor de azi, dar în schimb aveau mai multă înţelepciune de viaţă.

Numele de casă şi de familie era la bătrânii noştri un nume sfânt pe care îl apărau cu ochi de vultur şi cu mână de fier. În vremea bătrânilor noştri, tata din casă era acela care mişca toate - şi fără voia şi ştirea lui, nu se putea mişca nimeni.

Azi însă, mulţi taţi şi multe mame dorm liniştiţi de seara până dimineaţa, în timp ce copiii lor umblă drumurile rele, se îmbată şi îşi pierd sufletul.

Părinţilor, nu lăsaţi pe copiii voştri nicăieri unde se bea şi se petrece cu alcool, căci cu acest duh rău strică şi ucide Satana sufletul copiilor voştri. Dar creşterea cea bună şi mântuirea tinerilor din ispitele pierzării nu stă numai în aceea să-i închideţi pe copii în casă şi să-i opriţi a nu merge colo şi colo. (De multe ori, din ce-l opreşti pe cineva de la ceva, anumit şi mai tare se duce acolo!).

Silinţele părinţilor trebuie să se îndrepteze mai ales într-acolo ca fiii lor să-L afle cu adevărat pe Isus Mântuitorul. Apropiaţi copiii voştri de Acela care a zis: Lăsaţi copiii să vină la Mine. Bună este grija părinţilor. Bună este şi mustrarea şi sfada lor. Dar lipsă-i câteodată şi nuiaua. Dar când l-ai adus pe copilul tău cu adevărat la Mântuitorul Hristos şi când copilul tău L-a aflat cu adevărat pe Mântuitorul, atunci poţi rupe varga, şi sfada nu-ţi mai lipseşte. Atunci poţi dormi liniştit şi poţi muri liniştit căci copilul tău are cea mai bună zestre şi moştenire care nu se va mai lua de la el, aşezată fiind pe temelia cea statornică.

Însă ca să poată afla copilul tău pe Domnul şi Mântuitorul Isus Hristos, trebuie mai întâi ca tu însuţi să-L cunoşti pe Mântuitorul şi să trăieşti o viaţă cu El. În zadar îi predici copilului tău despre Mântuitorul şi Evanghelia Lui, când el nu te vede pe tine trăind această viaţă. Pilda vieţii tale este predica şi învăţătura cea mai bună - sau mai rea - pentru copilul tău.

Undeva am citit odată această întâmplare: Un învăţător nou în sat, se întâlni odată pe drum cu un copil ce nu ieşise încă printre oameni şi nu umbla încă la şcoală.

- Al cui eşti tu? - îl întrebă învăţătorul.

- Al dracului, - răspunse serios copilul.

Învăţătorul rămase uimit de acest răspuns şi îl întrebă mai departe:

- Şi cum te cheamă pe tine?

- Satana!

- De unde vii?

- Din iad, răspunse copilul şi plecă.

Învăţătorul cercetă mai departe pe urmele acestui răspuns fioros şi până la urmă află următoarele lămuriri:

Mama copilului se certa foarte des cu tatăl lui care era un beţiv. Când venea beat acasă ea îi striga:

- Ce-i drace, iar vii beat pe capul meu?

La asta, tata răspundea cu înjurături şi ameninţări. În vremea asta copilul fugea plângând în braţele mamei, dar mama îl alunga zicând: “fugi Satană, nu mă mai necăji şi tu că destul de necăjită-s eu de când trăiesc în acest iad de casă...”

Din asta a auzit copilul şi a învăţat că pe tatăl lui îl cheamă dracu, pe el Satana şi că ei trăiesc în iad.

Părinţilor, ca un ogor ce aşteaptă sămânţa, este sufletul fiilor voştri. Voi sunteţi răspunzători lui Dumnezeu despre ce fel de sămânţă semănaţi în ogorul sufletesc al copiilor voştri.

O ceară caldă este sufletul copiilor voştri. Voi aveţi o mare răspundere sufletească despre ce fel de slove şi ce fel de tipar apăsaţi în această ceară.

În casa ta, tu tată şi tu mamă, trebuie să fiţi ceea ce este preotul în biserică şi învăţătorul în şcoală. Fără voi şi ajutorul vostru nici preotul şi nici învăţătorul nu poate face nimic din copiii voştri. În căsuţa voastră este începutul îndreptării tineretului - şi cea dintâi răspundere sufletească pentru această îndreptare, pe voi vă apasă!”...

L. S. nr. 5 din 24 ianuarie 1926

Un alt semnal de alarmă a tras părintele Iosif împotriva slabei pregătiri duhovniceşti a tineretului. Iată în câteva rânduri o zguduitoare constatare în cele de mai jos:

„Ni se rupe inima de durere. Nu demult s-a ţinut pe aici un examen cu tinerii de la sate. Era vorba să fie primiţi într-o şcoală. La examen, între altele, i-au întrebat şi despre rugăciune şi ceva despre învăţăturile credinţei. Ceea ce au aflat cei de faţă, cu drept cuvânt a trebuit să-i îndurereze: Tineri care ştiu cântece neruşinate, care joacă jocurile necurate de azi, care fumează şi beau, care suduie de te trec fiorii, în afară de Tatăl nostru nu mai ştiu nici o rugăciune. Nu ştiau nimic din cele zece porunci, nici Sfintele Taine, şi nici din învăţăturile cele mântuitoare ale legii Domnului. Unde e bunica, unde mama, unde moşul şi tata care cu credinţă fierbinte învăţau altădată de mici pe copiii lor ocinaşele, poruncile, tainele? Au pierit oare cu toţii? Pe satele noastre nu mai sunt creştini? Şi mai vreţi bine pe lume?

Oare şcoala cea nouă care a crescut pe aceşti tineri numai atâta temelie sufletească le pune?...

...Ni se rupe inima de durere văzând creştinii care nu mai ştiu nici măcar să se roage. E necesară şcoala duminicală! E de lipsă o catehizare a celor mari. Înţelegeţi-ne fraţilor, înţelegeţi-ne!”

L. S. nr. 41 din 9 octombrie 1927

Fericitul început în organizarea unei lucrări duhovniceşti în rândul copiilor l-a făcut păr. Iosif la Sibiu în Duminica Floriilor a anului 1932. Iată pe scurt acest început:

„O lucrare nouă în Oastea Domnului: Oastea copiilor.

Slăvit să fie Domnul care ne arată mereu ce-i de lucrat în secerişul de la Oastea Lui.

În adunările Oastei de la Sibiu aveam şi o mulţime de copii cu care nu ne puteam ocupa deosebit. Atunci Domnul ne-a zis: faceţi o Oaste a copiilor şi daţi-le şi lor să mănânce.

Am vestit părinţilor ostaşi această noutate şi în Duminica Floriilor am înfăptuit-o cu o bucurie duhovnicească ce va rămânea de-a pururi în sufletul nostru. Dăm mai jos un scurt raport despre mersul serbării. Încă de la orele 2 din după-amiaza Floriilor, încep a curge copiii spre localul de adunare al Oastei. Până la orele 3, se strânseseră 130 de copii. Oastea era gata. Toţi în haine de sărbătoare şi cu ramuri verzi în mâini. Facem cu ei o mică probă de cântare. Îi punem în rând. Urmează un moment mişcător, cutremurător de suflete. Oastea copiilor păşeşte înainte spre sala de adunare. Se deschid larg uşile sălii unde ne aşteaptă adunarea ostaşilor mari. În frunte cu preoţii, 130 de copii intră triumfători în Numele Domnului, cu ramuri în mâini şi cu sclipiri de bucurie în ochi. O icoană nespus de duioasă. Simţim cu toţii fiorul intrării Domnului în Ierusalim. În toate părţile lacrimi şi şoapte: copiii! copiii!

Într-o atmosferă plină de foc sfânt, s-a intonat cântarea-rugăciune Împărate Ceresc. Cele 130 de voci de copii dominau şi dădeau parcă un accent cu totul nou cântării, accent care avea darul să rănească inimile şi să le pună înaintea Mântuitorului. Urmează vorbirea părintelui Trifa. Spicuim ceva din mersul ei: Oastea copiilor noştri se înfiripează - în chip fericit - azi în Praznicul Floriilor când pruncii Ierusalimului L-au întâmpinat pe Domnul cu ramuri de finic şi cântări de Osana! (Matei 21, 15).

Ce lucru mare este un copil închinat Domnului... un copil care Îl slăveşte pe Domnul... un copil crescut de mic în legea şi în calea Domnului. Lăsaţi copiii să vină la Mine! - a zis Domnul, Prietenul Cel mare al copiilor. Părinţilor! Lăsaţi copiii voştri să vină la Domnul! - cu această chemare înfiripăm Oastea copiilor Domnului. O înfiripăm pentru ei: pentru creşterea lor în Domnul. Şi o înfiripăm şi pentru noi. Oastea copiilor va sta în faţa noastră ca o pildă despre ce înseamnă a fi un adevărat copil al Domnului. Ei ne vor aduce neîncetat aminte de cuvintele Domnului: de nu veţi fi ca pruncii aceştia... (Matei 18, 1-4).

Noi ostaşii bătrâni toţi am fost dezertori. Oastea ne-a cules de prin tabăra lui Satana. Dar micuţii aceştia sunt copiii de trupă ai Oastei Domnului. Ei cresc de pe acum în cazarmă. Din unii ca aceştia vor ieşi ostaşii cei adevăraţi.

Părinţilor! Lăsaţi copiii să vină la Domnul!...

Oastea copiilor ne cântă apoi nespus de duios cântarea O, ce dulce-I Domnul Sfânt.

Trei din micuţele ostaşe au stors lacrimi cu declamarea.

Dl. Gh. Şoima, student teolog, care a primit cu drag sarcina de a ne ajuta în această lucrare - ţine prima lecţie cu Oastea copiilor. În lucrarea aceasta va da ajutor şi fr. Alexandru Moraru, absolvent al şcolii normale, sora Tily şi alţii.

De încheiere, păr. Trifa rosteşte o rugăciune de chemare a binecuvântării Domnului peste acest nou început. Domnul să ne ajute să ducem la izbândă şi acest început de muncă nouă!”

O. D. nr. 18 din 1 mai 1932

O, ce minunat ar fi fost dacă această binecuvântată Lucrare ar fi fost lăsată să-şi împlinească rostul pentru care ne-o trimisese Dumnezeu. Dacă aceşti oameni minunaţi ar fi fost lăsaţi să lucreze şi n-ar fi fost împiedicaţi să aducă copiii la Isus!

Dar o, ce grozav se va răzbuna nu peste multă vreme asupra multora păcatul că s-a oprit şi s-a împiedicat mersul cel bun al tineretului acestui popor spre Hristos. În loc de un tineret sănătos şi curat, nobil şi vrednic prin credinţa în Dumnezeu, vor primi un tineret stricat şi decăzut, viciat şi netrebnic prin păcat şi necredinţă. Şi aceasta va fi nefericirea pe care singuri şi-au pregătit-o.

Cu toate evenimentele dureroase care au avut loc în anii de după 1934 - şi despre care vom scrie mai încolo, - grupările tineretului au lucrat şi au luptat totuşi câţiva ani, cercetându-se unii pe alţii şi făcând mult pentru înaintarea Evangheliei şi vestirea mântuirii în toate părţile.

În anul 1936 a avut loc un mare şi răsunător congres al tineretului Oastei la Alba Iulia, unde au participat peste 2.000 de delegaţi cu steaguri şi fanfare din toată ţara. A fost un prilej minunat în care noul tineret şi-a arătat puternic ce viaţă nouă şi ce viitor fericit se poate avea prin Hristos.

Dar evenimentele care au urmat au făcut pe conducătorii de atunci ai poporului şi ai bisericii să se depărteze tot mai mult şi nu să se apropie de Dumnezeu. Aceştia au căutat apoi să împiedice şi nu să dea libertate Lucrării lui Dumnezeu.

Astfel a fost restrâns şi împiedicat avântul Lucrării duhovniceşti din rândurile tineretului, - iar până la urmă totul a fost oprit şi împrăştiat.

Iar drept urmare pentru aceasta şi pentru multe alte fărădelegi a venit pedeapsa lui Dumnezeu, războiul şi urmările lui.

Dar despre asta vom scrie mai încolo.

Slăvit să fie Domnul.