Cap. 13 - Frumosul tineret creștin
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 1
Ca om plin de lumina lui Dumnezeu, păr. Iosif a înțeles încă de la început ce mare însemnătate are tineretul pentru viitorul Oastei Domnului și a misiunii pentru care venea această Lucrare evanghelică spre sufletele prezente și viitoare.
De aceea o atât de mare parte din străduințele sale se îndreptau spre trezirea conștiinței părinților și educatorilor, conștiințe răspunzătoare de creșterea și îndrumarea copiilor și a tineretului spre Hristos și pentru Hristos...
Singur Mântuitorul Hristos și Evanghelia Lui poate crește și forma un tineret sănătos trupește și sufletește - zicea și scria el adesea. De aceea străduințele noastre toate trebuie să se unească și să se îndrepte spre această îndrumare. Iar ca să izbândim în această uriașă muncă de înnoire prin Hristos a copiilor și a tineretului nostru, trebuie mai întâi noi înșine, părinții și îndrumătorii lor, să ajungem oameni noi în Hristos, oameni schimbați prin înnoirea și sfințirea făcută de Duhul Sfânt. Fără puterea și înnoirea sfințitoare a Duhului Sfânt, toată munca și osteneala noastră va fi în zadar. Tot ce vom zidi în ei prin cuvinte - vom dărâma prin exemple. Tot ce vom clădi în inima și în mintea lor cu vorbele noastre cele mai frumoase, va fi nimicit de faptele lumești și nedemne pe care le-ar vedea la noi. Numai pilda frumoasă a unei vieți înnoite și a unor purtări vrednice în mijlocul copiilor noștri - și în mijlocul lumii - ar putea avea darul și puterea convingerii asupra lor și ar putea da roade binecuvântate și fericite pentru noi, pentru ei și pentru toți urmașii lor până în veac. Unde este un astfel de exemplu acolo se văd neapărat niște astfel de roade. Unde lipsește pilda vieții, toate străduințele sunt de cele mai multe ori zadarnice...
Încă din primele luni de la publicarea Hotărârii de la Anul Nou 1923, - încep să apară pe paginile gazetei L. S., ca pe un câmp care începe să se dezghețe, sub razele unei primăveri binefăcătoare, ghioceii fericiți ai tinerelor hotărâri pentru Domnul.
Ce minunat e să vezi cum cer să se înscrie în Oastea Domnului trei elevi, un grup de tineri, o clasă de fete, un tată cu mama și copilașii lor... O mamă cu fiica ei de șapte anișori, un tânăr cu prietenul lui cel mai bun... Un preot cu o strană întreagă de copii... Un profesor sau un învățător cu mulți elevi de ai lor... Câte un student, sau mai mulți - cerând să fie înscriși în Oaste și promițând cu mâna și iscălitura lor!... - Întocmai după cum scrisese profetul Isaia când a zis: „Căci voi turna ape peste pământul însetat și râuri pe țarina uscată; voi turna Duhul Meu peste sămânța ta și binecuvântarea Mea peste odraslele tale. Și vor răsări ca firele de iarbă între ape, ca sălciile lângă pâraiele de apă. Unul va zice: eu sunt al Domnului, altul se va numi cu numele lui Iacov, iar altul va scrie cu mâna lui: al Domnului sunt - și va fi cinstit cu numele lui Israel” (Isaia 44, 3-5).
Ce frumoasă și mult spunătoare este de exemplu următoarea hotărâre a unor tineri, publicată printre primele de acest fel. Iat-o:
„Preacucernice părinte Trifa, subscrișii gândindu-ne cum am putea duce și noi o viață cu folos, nouă, bisericii noastre și neamului nostru, ne hotărâm a scoate din traiul nostru sudalma, minciuna, băutura și toate năravurile rele... În fruntea Oastei stă Însuși Domnul Isus Hristos. El ne va duce la biruință și El ne va ajuta ca să putem câștiga în Oastea Lui pe toți locuitorii comunei noastre, tineri și bătrâni, bărbați și femei”. Doamne, ajută-ne!
Gruni, jud. Caraș-Severin, la 9 februarie 1924
urmează iscăliturile a 59 de elevi...
Iar păr. Iosif adaugă în continuarea scrisorii lor: „Fiți bine veniți în Oastea Domnului, iubiților elevi. Hotărârea voastră este de o mare bucurie pentru noi. În aceste vremuri încărcate cu atâtea stricăciuni hotărârea voastră se ivește ca zorile unor vremuri mai curate și mai pline de cunoștința Domnului. Bine ziceți că hotărârea voastră ați făcut-o și pentru tăria bisericii și a neamului pentru că numai din această parte (din înnoirea tineretului) poate veni și tăria bisericii și a neamului. Domnul să vă ajute iubiților să puteți crește în harul Lui și în ascultare de El.
L. S. nr. 11 din 23 martie 1924
Ceva mai târziu, sub titlul: Elevi de școală intră în Oastea Domnului, gazeta publică în nr. 38 din 28 septembrie 1924 alte scrisori ale următorilor patru elevi: Vasile Pop, clasa a 5-a de liceu Beiuș, care scrie printre altele:
- Vă rog să mă primiți și pe mine în Oastea Domnului făgăduind că deși sunt tânăr voi lupta vitejește contra păcatelor. Și vă rog să mă iertați că nu-mi pot exprima gândurile mele așa cum trebuie față de dv. Și vă rog să mă iertați și de aceea că nu sunt abonat la foaie pentru că părinții mei au 11 copii, iar eu mă mulțumesc a o citi de la alții...
A doua scrisoare: „...Noi suntem doi elevi din Arad - Gai, și citind în Lumina Satelor despre Oastea Domnului ne rugăm să ne înscrieți și pe noi în această Oaste în care vrem să rămânem până la sfârșitul vieții noastre”.
Gh. Bogățan clasa a 3-a medie și
Ioan Roșu clasa a 3-a medie Arad - Gai
A treia scrisoare spune: „...Vă rog să mă înscrieți și pe mine în O. D. ...Dea Domnul ca tot poporul românesc să vadă pericolul pierzării... și să se înscrie în Oastea lui Isus, ca să avem o țară creștină. Cu Dumnezeu înainte”.
Mihăilescu C. Casian, elev clasa a 5-a sec. Vaslui
Iar adaosul redactorului continuă: „Fiți bine veniți în Oastea Domnului, iubiților elevi. Ce frumos e și ce bine e când se hotărăște omul încă de tânăr împotriva păcatelor. Și cât de departe poate ajunge omul când de tânăr s-a hotărât să apuce pe urmele lui Hristos. Țineți iubiților calea pe care ați apucat-o - și multe binecuvântări veți primi de la Domnul. Eu vă zic cu apostolul Petru: Creșteți iubiților în darul și cunoștința Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos (2 Petru 3, 18).
Ceva mai târziu, alți cinci tineri de la liceul din Beiuș cer să fie înscriși în Oastea Domnului. Ei scriu: „...Noi suntem copii tineri, elevi ai liceului din Beiuș, dar ne vom sili încă de pe acum să ne dezbrăcăm de năravurile cele rele... Dumnezeu să ne ajute și nouă și la toată Oastea Domnului...”
Ștefan Porumbelu, Ioan Popovici, Petru Sălăjan, Ioan Cureș și Vasile Șuta...
Iată cuvântul de bun venit la scrisoarea lor: „Fiți bine veniți iubiților tineri în Oastea Domnului. Noi vă primim cu bucurie după cuvintele Mântuitorului: ...lăsați copiii să vină la Mine. Citiți cu luare aminte Evanghelia de mai sus și tâlcuirea ei - și chemați și pe alții să vină la Domnul... Inima voastră este ca o hârtie albă și curată. Apăsați pe ea slovele Evangheliei. Rămâneți lângă Domnul Isus până la sfârșitul vieții voastre... crescând mereu în darul lui Dumnezeu” (2 Petru 3, 18).
Sau, cuvântul de bun venit adăugat scrisorii unui tânăr învățător care cerând să fie înscris în Oastea Mântuitorului Hristos, promitea că va fi un ostaș brav... și un luminător... care să facă numai cinste numelui de ostaș și luminător... Acestuia și celor dimpreună cu el, păr. Iosif le spunea:
„Fiți bine veniți!... În fruntea voastră stă un învățător. O, ce lucru frumos este când și cărturarii se pun cu pilda vieții lor în slujba Domnului și a îndreptării oamenilor așa cum a făcut Bunul Învățător... Oastea are lipsă de cât mai mulți bravi stegari și iată că Domnul are grijă să ni-i trimită la vreme...”
Numărul acestor intrări și primiri sporește mereu - și rândurile noului tineret aliniat pe urmele lui Hristos și predat Domnului, devin tot mai multe și mai frumoase.
Între hotarele țării și bisericii noastre se ridică un tineret nou, sănătos și harnic, care începe să tragă brazde tot mai frumoase și să arunce cu graiul și cu exemplul lor viu pe ogoarele sufletești, o sămânță nouă și luminoasă: - Cuvântul Sfânt și rodnic al lui Dumnezeu. Cu un elan și cu o voioșie plină de o putere și o tinerețe cerească.
Din primele rânduri ale acestor tineri încep să apară tot mai des în anii următori, începând cu 1927, prin paginile gazetei de la Sibiu, ca pe un panou de onoare multe chipuri și exemple ale acestor tineri. Despre ei păr. Iosif scrie arătând faptele lor, - cuvinte avântate, pline de bucurie și de speranțe: “Iată ce poate face un mic ostaș al lui Isus - spunea el despre Vasile Bot din Orovișele, jud. Bihor, dându-i și fotografia, - care a desfăcut cărți și foi religioase de peste 2.000 de lei.
A umplut sate întregi cu foi și cărți, mărturisind cu curaj și cu dragoste pentru Domnul.
Sau despre „un alt tânăr colporator”: Alexiu Petru din Bucovina, de asemenea fotografiat, care a întrecut, prin răspândirea foilor și cărților Oastei, sprijinul unor eparhii întregi. Iată e o mărturie și aceasta despre harul și puterea ce se revarsă în viața celor ce se predau Domnului...
Sau Din calfă de crâșmar - vestitor al Domnului, unde, lângă fotografia unui tinerel, păr. Iosif scria următoarele: Tânărul Ioan Opriș din Ighiel, jud. Alba, după ce a intrat în Oastea Domnului s-a lăsat de meseria de crâșmar și s-a făcut un vestitor al Domnului... A mai atras cu el încă trei tineri. Ce frumos când tinerii se întovărășesc în lucrul Domnului. Domnul să vă ajute tinerilor de la Ighiel, tovărășia voastră să fie o pildă și pentru alții...
L. S. nr. 48 din 27 noiembrie 1927
Acestora le urmează mereu alte minunate și pline de înflăcărare hotărâri. Un val de intrări tinerești în rândurile Oastei Domnului vine ca la o voioasă întrecere și ca un șuvoi de ape limpezi și curate în albia tot mai adâncă a Oastei Domnului.
O puternică înviorare îți cuprinde și astăzi sufletul când recitești, după zeci de ani, frumoasele hotărâri ale tinerilor de atunci. Dar o tristețe amară îți umple apoi inima când te gândești la nestatornicia și căderea de mai târziu a atâtora dintre ei. Frumoasele hotărâri ale celor mai mulți s-au dovedit a fi numai un foc de paie care a ars puternic doar o clipă, iar după aceea, vai, s-a stins îndată. Vânturile păcatelor și nestatorniciei i-au aruncat curând pe mulți din nou în noroiul pierzării și în osânda iadului. Sărmanii, ce veșnică e pierzarea sufletului lor. Ce viitor slăvit aveau - și ce sfârșit nevrednic și-au ales. Vai acelora care schimbă cinstea lui Hristos pentru rușinea păcatului și slava viitoare pentru înșelăciunea acesteia de acum.
Dar ce minunați sunt cei puțini care, rămânând credincioși legământului făcut în tinerețea lor cu Hristos, au crescut tot mai luminoși precum scrie Cuvântul Sfânt despre cărarea cea ca lumina strălucitoare ce merge crescând până la miezul zilei (Proverbe 4, 18).
Unii dintre aceștia au devenit curând cunoscuți prin roadele lucrărilor frumoase, ajungând asemenea tânărului Timotei din Evanghelie, niște buni ostași ai lui Hristos, a căror înaintare în Domnul era văzută de toți oamenii și care ajunseseră pilde puternice pentru credincioși (1 Tim. 4, 12-16).
Aceștia au ținut până la sfârșit dreptarul învățăturilor sănătoase auzite de la început, fără a se abate de la ele nici la dreapta nici la stânga. Ci întărindu-se în harul care este în Hristos Isus au ajuns niște lucrători încercați, niște vase de cinste sfințite și folositoare Stăpânului lor Ceresc.
Ce frumoasă era râvna și dragostea acestor tineri statornici dovedită prin fapte de o evlavie și smerenie pe care numai o viață total predată Domnului le putea împlini.
O tânără ostașă, de 15 ani, este gata să primească mai degrabă a fi alungată din casa părintească decât să se despartă de Domnul...
Niște tineri suferă mai bine să fie pălmuiți decât să meargă la petrecerile lumești...
O altă tânără de 17 ani care chiar în vremea celor mai grele munci de vară la seceriș nu renunță la ziua ei de jertfă și de rugăciune. În timp ce ceilalți stau la masă și la odihnă, ea citește și se roagă. Iar seara, după o zi de muncă și post, după lăsarea lucrului, mai avea dragostea și puterea să meargă pe jos 17 km până la adunarea de rugăciune.
- Dimineața era din nou, odată cu ceilalți, la seceriș. Iar în holdă voioasă și harnică, putea să fie iarăși toată ziua în fruntea celorlalți secerători.
Apoi alții și alții, tineri și tinere, frumoși la trup și curați la suflet, simțiți în purtare, măsurați în vorbă și cuviincioși în îmbrăcăminte, făceau cinste Lucrării Domnului umplând de o sănătoasă nădejde în viitorul neamului și bisericii noastre pe toți cei ce priveau la ei.
Ei erau la locul lor de muncă meseriași iscusiți, plugari harnici, ostași disciplinați, elevi și studenți aleși, fii vrednici, credincioși adevărați.
Iată ce minunat crește și sporește acest tineret nou, prin Lucrarea Oastei lui Hristos.
Aici este poate locul să mărturisesc și eu despre cum am cunoscut - copil fiind - Lucrarea Oastei Domnului.
Aveam 15 ani și jumătate, când m-am predat Domnului. Era duminică 8 iunie 1930. Misionarul care m-a adus și pe mine la picioarele Mântuitorului meu a fost cartea Corabia lui Noe a păr. Iosif Trifa, pe care o primisem ca premiu de la profesorul meu de religie.
Cartea aceasta mi-a vorbit mie prima dată atunci, despre păcat, despre nașterea din nou, despre Sângele lui Hristos și despre mântuirea sufletului meu.
Nici vreo adunare a Oastei nu mai văzusem. Cu ostași nu mă întâlnisem încă. Nimic nu știam mai mult decât scria în cărticica mea, primită ca premiu la religie de la păr. Petru E. Pop din Beiuș. El însuși fusese cândva coleg de teologie cu păr. Iosif. Acest preot credincios a ținut la colegul său de la Sibiu cu toată inima lui, chiar și după ce a intervenit conflictul care i-a îndepărtat părintelui Iosif pe foarte mulți dintre prietenii și sprijinitorii lui dinainte.
Mai târziu, în casa acestui preot de inimă din Beiuș, am făcut cunoștință întâiași dată cu minunatele adunări frățești și cu câțiva tineri de prin alte părți, care veneau în serile de iarnă la „Oaste”.
De la aceste adunări am amintirea uneia din primele mari minuni pe care le-a făcut pentru mine Domnul Isus:
Veneam într-o noapte pe jos de la Beiuș, spre casă. Aveam de mers peste văi și câmpuri înzăpezite. Era noaptea pe la ora unu și umblau mulți lupi căci era iarnă grea și zăpada mare.
De pe drum de la vale auzeam lătrături de câini și strigăte de oameni. Când am ajuns în sat niște vecini speriați de la ferestre și de după garduri, mă întrebau toți deodată:
- Cum ai scăpat de lupi?
- Ce lupi? - am răspuns eu liniștit.
- Uite acum câteva clipe au trecut pe aici șapte lupi unul după altul pe drum spre vale. Unde ai fost, nu i-ai văzut?
- Nu i-am văzut!
Eu nici nu-i văzusem deși n-ar fi avut decât vreo sută de pași până la mine. Au cotit-o dintr-odată la dreapta spre satul vecin, unde în noaptea aceea au mâncat doi câini și un vițel.
În lumea nouă a Oastei Domnului în care intrasem am cunoscut curând mulți alți tineri credincioși. Unii mi-au devenit niște atât de minunați tovarăși de lucru și de luptă pentru Domnul încât nu am putut avea niciodată îndeajuns nici lacrimi și nici cuvinte să-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru ei. O, cât de mare și de frumos a fost sufletul acestora, care cred că n-au fost și n-au rămas cu nimic mai prejos decât tinerii sfinți a căror nume este însemnat în versetele Bibliei și în Cartea Vieții Mielului Ceresc.
Cu numele unora din aceștia o să ne mai întâlnim în cartea asta. Ale altora - poate tocmai a celor mai buni, - le veți vedea strălucind numai în Ziua cea Măreață a Răsplătirii când se va vedea tot ce a fost ascuns. Și când Cartea Sfințeniei Ascunse va fi deschisă la Capitolul Mărgăritarelor Oastei.
În prima lună după ce m-am înscris în Oaste m-am și abonat la foaia Oastea Domnului. Această foaie m-a crescut apoi duhovnicește. Exemplul acelor frați tineri, dinaintea mea, despre care citeam în foaie, m-au însuflețit mult. Vasile Bot, băiat de țăran, sau Viorel Bujoreanu, un elev de liceu din Câmpulung - Bucovina, Ioan Opriș - calfa de crâșmar - despre care citisem lucruri atât de minunate, - îmi erau prin pilda lor un îndemn să mă fac și eu un desfăcător de cărți. Am cerut și eu ca ei, cărți și foi de la Sibiu... Și iată-mă într-o bună zi cu traista mare plină de cărți, pornit prin sate să le vând. Nici n-am vrut să spun nimic părinților mei. Nu știu cum am avut un astfel de curaj, eu copilul rușinos și temător de oricine. Căci abia aveam înainte îndrăzneala și să privesc în față pe un străin când îi dădeam binețe.
Fiind singurul copil la părinții mei, crescusem într-așa mare singurătate și asprime încât aveam un suflet mai sfios și mai retras decât o fată.
Legat numai de casa și de școala mea, eu nu mai fusesem decât odată sau de două ori în vreo două sate apropiate. Acum mergeam curajos prin sate depărtate, intram prin case și îmbiam cărți la oameni pe care nu-i mai văzusem niciodată!... Răspundeam și la întrebări uneori aspre și neprietenești... Într-adevăr numai harul lui Dumnezeu mi-a dat această putere de care mă mir și acum, căci numai eu mă știu ce fire slabă aveam în mine.
Întors acasă, am luat și multe urecheli. Am avut destule necazuri și amenințări din cauza râvnei mele prea fără pricepere! Dar nimic nu m-a mai putut opri.
La adunări în primul an n-am prea avut unde să mă duc... În Beiuș se țineau prea rar - și numai iarna. Pe satele depărtate ajungeam de asemenea rar, doar când fugeam cu cărți și Biblii. Astfel viața mea duhovnicească s-a dezvoltat înăuntru și nu în afară.
Aveam Noul Testament nedespărțit de mine și în orice clipă liberă citeam din el. Îndată ce rămâneam singur, mă ascundeam pe unde puteam ca să mă rog. Simțeam atâta nevoie de rugăciune încât nu-mi sta gândul la nimic altceva mai mult decât să pot să mă rog.
Îndată ce apucam undeva un loc mai ferit, unde să nu mă vadă nimeni - mă aruncam în genunchi, îmi înălțam mâinile și tot sufletul în sus și așa mă rugam, lacom după rugăciune ca un copil după miere. Așa mă înfruptam din rugăciunea cea mai fericită și mai gustoasă. Așa mă adânceam în părtășia cea mai dulce cu Domnul meu de care nu mă mai puteam sătura...
Îmi aduc aminte cu lacrimi și acum după atâtea zeci de ani, cum pândeam atunci ca un hoț pe unde aș putea scăpa și cum aș putea ajunge la un loc de rugăciune. Și la un timp în care să nu mă vadă nimeni ca să mă pot ruga, să mă satur. Dacă m-ar fi lăsat cineva, cred că aș fi fost în stare să mă rog zi și noapte nu știu cât, fără să-mi fie foame, fără să-mi fie sete, fără să-mi fie somn. Fără să-mi mai aduc aminte de nimeni și de nimic. Până aș fi murit în starea cea mai fericită cu putință, din lumea asta.
Dar niciodată n-am putut afla un astfel de loc și de timp. Totdeauna a venit ceva sau cineva care m-a luat ori pe mine de le rugăciune, ori pe ea de la mine. Nu mi s-a mai întâmplat astfel în viață decât cu dragostea. Și cu ea am pățit tot ca și cu rugăciunea. Și poate că până în veșnicie nu-mi va mai ajunge destul niciodată din astea două...
Și pentru că vorbim despre amintiri, voi povesti aici și cum a fost primul meu drum la Sibiu.
Se vede că fusesem și eu un desfăcător oarecum harnic și un plătitor cinstit, căci de la Sibiu primeam regulat pachete cu cărți, Biblii, calendare... Din rabatul de 20% care îmi rămânea din vânzarea cărților aveam strânși ceva bănișori pe care îi grijeam ascunși bine. Îndemnat de încurajările de prin foaie spre a se scrie poezii, începusem să scriu și să trimit și eu acolo sfioasele mele încercări.
Poate că cei de acolo vor fi bănuit în ele vreo scânteie, că într-o zi m-am pomenit acasă cu o scrisoare de la fr. Viorel, nepotul păr. Iosif care era la librăria Oastei. După nume îl cunoșteam că citisem despre el câte ceva prin foaie. Văzându-mă un tinerel, părintele mă încuraja prin Viorel. Zicea el că părintelui Iosif i-au plăcut mult poezioarele mele - și mă îndemna să mai scriu și să mai trimit. Cred că i-a plăcut de răspunsul meu, fiindcă nu peste mult timp am primit o altă scrisoare cu încurajări.
Așa mi-am legat eu inima de prietenia cea mai strânsă cu cineva pe care nu-l văzusem niciodată. Prin legătura aceasta cu Viorel, Sibiul începea să coboare pentru mine undeva aici pe pământ. Până atunci era undeva într-o altă lume la care gândeam că nu voi putea ajunge niciodată. Părintele Iosif îmi părea o ființă mai mult cerească decât pământească. Iar la nădejdea că vreodată aș putea să ajung să-l văd nu îndrăzneam nici măcar să mă gândesc. Eu eram atât de nimic iar omul acesta atât de sus, încât mi se făcea și frică. Începeam să tremur și numai gândindu-mă.
Dar într-o zi din toamna anului 1931, totuși am plecat.
Am luat bănuții câștigați din cărți și m-am dus la gară. Îmi era însă frică de tren. O mare putere lăuntrică mă împingea să merg acolo. Nu mai călătorisem niciodată cu trenul până atunci și multe temeri mă nelinișteau, dar am îndrăznit.
Și într-o dis-de-dimineață de decembrie, pe la orele 2 sau 3 noaptea, am sosit în Sibiu. N-am putut sta în gară ci am pornit atunci noaptea să aflu strada Avram Iancu nr. 5 unde era librăria Oastei. Cineva mi-a arătat - și cum nu era departe de gară, am ajuns curând. Și atunci, noaptea, lângă zidul cu brumă groasă am stat ceasuri întregi privind și așteptând.
Era lângă poarta librăriei o piatră - și pe ea am stat până s-a făcut spre ziuă, vremea deschiderii.
Când au venit la librărie eu eram aproape înghețat de frig și de sfială. Pentru ei, văzând acolo un tânăr țăran, n-a fost nici o mirare. Erau oarecum obișnuiți cu astfel de vizitatori. Dar eu eram ca picat din altă lume - și nu știam nici unde să-mi țin mâinile în fața lor. Am întrebat doar dacă este acolo fratele Viorel.
- Nu era încă, dar va veni îndată.
N-am avut timp nici să mă uit prea mult împrejur - și a intrat el. Am presimțit că este el, iar el văzându-mă parcă a presimțit că sunt eu. Plin de bucurie a venit drept spre mine îmbrățișându-mă.
- Ești fratele Dorz?
- Da!
Nu știu cum îi voi fi părut, dar am văzut că îi era și milă și parcă îi venea să și râdă de sfiala și neîndemânarea pe care nu mi-o puteam stăpâni.
A făcut totul să mă încurajeze și să mă încălzească.
M-a purtat un timp prin oraș, să-mi arate tot ce-i putea arăta unui țărănel în Sibiu, tipografia, catedrala, turnurile cetății...
Dar n-a putut să-mi arate ceea ce doream eu cel mai mult: - pe părintele Iosif.
El nu era în Sibiu. Era departe bolnav...
Am izbucnit atunci într-un plâns cu hohote, ca în cea mai sfâșietoare durere de pe lume. Viorel nu mai știa cum să mă liniștească.
- Lasă, îmi zise el îmbrățișându-mă, părintele va veni în curând din spital și atunci am să-ți scriu, și îți voi trimite bani, ca să vii să-l vezi.
Ajunși la librărie Viorel mi-a dat o fotografie a părintelui pe care am sărutat-o cu lacrimi fierbinți, apoi am pus-o în buzunarul de lângă inimă.
După ce mi-am umplut traista cu cărți, mi-am luat rămas bun de la cei de la librărie, fără să mă mai fi putut lega sufletește ca de Viorel, de nici unul din tinerii care mai erau acolo.
Nimeni afară de Viorel nu se ocupase de mine. Ceilalți nici nu m-au văzut ca și când nici n-aș fi fost acolo.
La plecare singur Viorel m-a îmbrățișat și m-a sărutat pe obraz. Lucrul acesta mi-a mișcat atât de mult inima mea încât nu-l voi putea uita niciodată, fiindcă pe mine nimeni nu mă mai sărutase frățește până atunci ca el.
Am plecat din Sibiu purtând ca pe doi sori în inima mea cele două prime amintiri sfinte: o fotografie părintească și un sărut frățesc.
Nu le-aș mai fi schimbat nici pe lumea toată.
După ce terminasem prima școală, trei ani la rând am încercat, fugind de acasă peste voia părinților, să intru în alte școli. De fiecare dată am fost aflat - și adus înapoi.
Abia în al patrulea an ajutat mult de fr. Pavel Malița, avocat în Oradea, am reușit să intru. Dar după abia trei luni, în internatul fără foc și fără îmbrăcăminte caldă m-am îmbolnăvit atât de greu încât a trebuit să fiu internat în spital.
Era în toamna anului 1934. În starea aceasta m-a găsit scrisoarea care mă căuta de la Sibiu, din partea păr. Iosif. Era o scrisoare plină de bunătate și de dragoste prin care eram chemat de către Viorel și Tit, să merg îndată la Sibiu spre a le fi de ajutor în redacție... Voi putea continua școala și acolo.
Inima mi s-a umplut dintr-odată ca de o primăvară fericită.
M-am ridicat de pe patul spitalului și cu toate încheieturile de la mâini și picioare umflate de reumatism, - am fost gata de plecare! Nimic nu m-ar mai fi putut ținea. Fratele Malița, un suflet nesfârșit de binevoitor pentru care mă voi ruga totdeauna lui Dumnezeu să-i dea o veșnică răsplată pentru tot ce a făcut pentru mine și pentru câți frați săraci a mai cunoscut în viața lui - m-a ajutat și de această dată.
El voise să mă vadă terminând școala din Oradea, - dar Domnul mă chema acum la altă școală.
A doua zi seara eram la Sibiu, așezat într-un pat cald și îngrijit de sora Lița, bucătăreasa noastră.
Viorel și Tit mă luaseră acasă la ei, în locuința păr. Iosif. Această locuință era tot în clădirea vechiului orfelinat unde el încă mai apărea ca director. Mai apărea, dar de fapt nu putea lucra nimic acolo fiind bolnav și internat acum în sanatoriul particular al unui medic neamț, Dr. Wakemann, din Sibiu.
Boala mea se ușurase ca prin minune.
În ziua următoare, Titus, fiul părintelui Iosif, m-a dus până la sanatoriul Dr. Wakemann unde l-am văzut și cunoscut pe părintele.
Despre cum s-a petrecut această zguduitoare întâlnire atunci, voi spune altă dată mai pe larg în alt capitol. Acum voi spune numai că atunci s-a hotărât să rămân în familia părintelui împreună cu Tit și cu Viorel. Va mai veni aici, curând, și fr. Marini pentru că va fi nevoie de ajutorul nostru la lucrul ce are să înceapă în redacția foii.
Eu nu înțelegeam aproape nimic din tot ce mi se spunea, dar tăceam și ascultam cu sufletul mișcat și plin de cutremur, hotărât să mă supun la tot ce mi se va cere. Nu mă dezmeticisem încă din boală și din mirare. Totul mi se părea ca un vis, așa era de neașteptată pentru mine venirea la Sibiu. Cum de am ajuns eu aici, unde nici prin gând nu s-ar fi putut să-mi treacă - în urmă cu câteva zile? Un biet copil de la țară, fără nici un fel de pregătire deosebită, fără nici un dar și cunoștință - să ajung eu să fac parte din familia părintelui Iosif, acest om care îmi părea cam la fel ca un zeu... așa ceva n-am putut nici atunci și nici acum s-o pot înțelege decât privind-o ca pe o minune: - după cum a și fost.
Trei zile au mai stat cu noi după venirea mea la Sibiu în aceeași locuință încă doi tineri abia ieșiți învățători: Alexandru Moraru, despre care știam că punea cântări pe note. Și Valer Munteanu. Pe Al. Moraru l-am mai văzut câtva timp ajutând din când în când la redacție și la librărie, - dar curând s-a căsătorit și s-a dus. După vreo doi ani n-a mai dat aproape nici un semn de viață. Am regretat mult aceasta pentru că Al. Moraru era un tânăr cu mult talent și avea pe atunci multă și sinceră dragoste pentru Domnul și pentru Lucrarea Lui. Părintele Iosif își pusese mari speranțe în el, mai ales în ce privește culegerea și notarea cântărilor, fiindcă pentru treaba asta așa de însemnată nu se ivea nici un om pregătit în Oaste. Părintele a stăruit mult de el să rămână în Sibiu. Dar el n-a rămas. N-a putut renunța la postul ce și-l luase - și după câțiva ani a dispărut de tot dintre noi.
De Valer Munteanu nici nu s-a mai vorbit.
Am cunoscut apoi pe ceilalți tineri și tinere de la librărie. În afară de Tit, fiul părintelui și de Viorel, nepotul lui, curând a venit în familie și fr. Ioan Marini, care mai fusese aici și anul trecut, dar se îmbolnăvise. După ce se mai refăcuse, fusese chemat și el odată cu mine din nou la redacție.
Începeam să aflu și eu despre frământările care se petreceau aici în Sibiu, dar despre care în afară nu se știa nimic. Ascultam discuțiile șoptite cu întristare - și începând să înțeleg îmi simțeam sufletul apăsat de presimțiri rele.
În librărie, lângă rafturile pline de cărți și Biblii, am cunoscut zilele următoare pe Ioan Opriș - cel despre care citisem mai demult că fusese calfă de crâșmar. Acum era aici vioi și binevoitor față de frații care veneau și plecau.
La o masă într-un colț, stătea o tânără căreia îi spunea sora Tily. Vorbea foarte curajoasă și mi se părea că se uită la mine prea de sus și prea de departe. Nu știu de ce n-o puteam simți mai aproape.
La masa de împachetat cărți era fr. Simion Butilă, un om care îmi vorbea aspru și pe nas.
În dreapta la o masă mare scria un om cu cravată și cu părul foarte îngrijit. Acest funcționar care nu s-a uitat la mine și nu-mi amintesc să-mi fi spus luni de zile nici un cuvânt, era dl. Chivariu, contabilul. Singurul străin dintre cei din librărie care erau cu toții frați.
Printre toți, fiind când jos când sus, un tânăr vioi, totdeauna cu un creion după ureche, parcă frate cu Opriș atât de bine semănau, era Ion Popovici. Toți aceștia lucrau la librărie și la administrație. La tipografie, între toți cei cinci care lucrau acolo nu era nici un frate. Erau însă cu toții destul de binevoitori. Mai târziu am realizat chiar o oarecare apropiere cu ei, prin colaborarea pe care trebuia s-o avem împreună la culegerea, corectura și tipărirea foii și cărților.
Redacția n-avea un loc anume. Redacția se găsea acolo unde era părintele Iosif. De data asta era în cămăruța lui de la sanatoriu. Greul îl purta părintele, scriind totdeauna tot ce era mai însemnat, adică pagina unu și paginile din mijloc. Restul era oarecum umplutură, iar acestea le puteam pregăti și noi, ori acasă, ori pe la librărie la câte o masă mai liberă.
Înainte de a veni noi, adică fr. Marini și eu, aceste lucrări le-a făcut mulți ani de zile tot părintele. Pe urmă au fost alții, iar de vreo doi ani le făcea Viorel și Tit. Acum ei se ocupau ori cu școala ori cu treburi pe la administrație. Dar munca de a găsi chiar și aceste lucruri de umplutură, era totuși grea. Cerea multă pricepere. Cerea o largă cunoștință în toate domeniile. Și mai ales cerea mult talent și în alegerea subiectelor și în tratarea lor.
Primele lecții de redactor la foaie le-am luat în casa unde locuise părintele și lucrase, anii de zile de la orfelinat. În camera și în bucătăria acelei locuințe unde stăteam, Viorel a fost acela care din însărcinarea păr. Iosif, a fost primul care m-a îndrumat în cunoașterea tainelor scrisului. El m-a inițiat în noua muncă pentru care eram aici, spre a-l înlocui pe dânsul care trebuia să plece la „Teologie”. Sub îndrumarea lui am scris primele știri și articolașe pe care cu teamă și cu bucurie le-am văzut tipărite.
Lucram seara cât puteam cu el acasă, apoi dimineața voi merge cu tot ce am lucrat noi, la părintele la spital, trecând și pe la poștă să iau și corespondența și ziarele ca să i le duc. Părintele se uita peste ce am scris, lăuda sau corecta, apoi cu ceea ce mai avea de spus și cu corespondența văzută de el, mergeam pe la tipografie spre a le lăsa ce era de tipărit, apoi la librărie.
După masă, uneori până noaptea târziu, voi merge din nou la părintele care, îmi va dicta după notițele ce și le făcuse peste zi, materialul care va trebui dus la tipografie pentru a doua zi. Părintele, stând în pat, și ținând în mânuța lui ca de copil, numai piele și os, un caiet plin de tot felul de semne și linii aruncate grăbit în toate părțile - îmi dicta ceea ce eu, stând la masă, trebuia să scriu. În îndelungata muncă a scrisului pe care el o făcuse de atâția ani, își căpătase acum o uimitoare îndemânare. Scrisul lui avea graba și forma unei stenografieri. Doar câțiva din jurul său și tipografii mai vechi, îi puteau descifra scrisul. Însemnările lui de prin caiete însă nimeni altcineva decât el nu i le putea înțelege. Uneori, cum spusesem, munca noastră împreună se prelungea până la miezul nopții - și chiar după. Adeseori obosit începeam să dormitez scriind și scăpam capul pe masă. Aceasta îi procura părintelui câte o clipă de haz făcându-l să râdă cu duioșie părintească și să mă scape astfel de somnolența mea. Alteori mă trimitea plin de bunătate să merg acasă ca să mă culc. Vom continua mâine dimineață. Dimineața luam iarăși munca de la capăt.
Prin natura muncii noastre colaboratoare, doar noi cei de la redacție puteam fi în legătură permanentă cu păr. Iosif. Cei de la librărie și tipografie îl puteau vedea doar din când în când, atuncea când simțindu-se ceva mai binișor, în zilele senine și liniștite, se ridica din patul lui și venea pe jos sau cu vreo trăsură împreună cu vreunul din noi cei din familie, să mai vadă ce-i pe acolo. De obicei stătea puțin atât la librărie cât și la tipografie. Vorbea câte ceva cu fiecare, apoi pleca din nou, fiindcă obosea foarte curând. Întrebările erau scurte și puține dar pline totdeauna de dragoste și bunătate, în așa fel încât fiecare rămânea plin de mulțumire sufletească în urma stării de vorbă cu el. Deși îl simțeam cu toții atât de apropiat de noi, totuși față de el am avut totdeauna, fiecare, o atitudine plină de un sfânt și evlavios respect. Oricât de familiar era el totdeauna cu noi, noi nu ne-am putut permite niciodată și nici unul să fim familiari cu el.
Câtă vreme librăria se afla în orașul de sus, pe strada Avram Iancu, veneam împreună cu el pe jos sau uneori cu o trăsură luată din piață, în care îl suiam aproape pe sus. Era atât de slab și de puțintel la trup încât cu ușurință îl puteam purta pe brațe.
După ce ne-am mutat în orașul de jos, în strada Turnului, luam uneori din piață tramvaiul, iar alteori, mai rar, mergeam pe jos. Treceam atunci prin piață ori pe strada principală spre scările Turnului, pe care le coboram sprijinindu-l strâns de subsuori. Avea tot trupul aproape numai rane din care unele abia se vindecau până se adăugau altele.
Obișnuit, părintele purta în mână un baston vechi, cu mâner încovoiat în care se sprijinea mergând.
Capul îl ținea totdeauna drept înălțat puțin într-o parte, privind voios și pătrunzător la toți trecătorii, dintre care foarte mulți, îl salutau respectuos. După ce treceam, pe mulți îi vedeam întorcând capul după noi. Cu unii se oprea câte puțin de vorbă și prietenos avea câte ceva pentru fiecare de întrebat sau de spus. Îndată ce porneam mai departe, eu îl întrebam de fiecare dată ca un copil: Părinte, cine a fost acesta?
Iar el, care de la început îmi devenise ca o mamă dulce și duioasă, îmi împărtășea pe larg și apropiat o mulțime de amănunte. De multe ori adăuga discret: Dar să nu mai spui nimănui asta! Unii dintre cei pe care i-am cunoscut astfel umblând cu părintele, erau pe vremea aceea mari oameni în viața politică, religioasă sau culturală a țării. Prin el i-am cunoscut pe mulți. Și de la el am aflat multe lucruri necunoscute despre mulți dintre ei. Acum, Dumnezeu să-i ierte că s-au dus toți.
Mai târziu, când din cauza restanțierilor prea mulți, care au păgubit librăria cu sume mari neplătite niciodată, - părintele n-a mai avut nici posibilitatea să-și plătească spitalul în care era tratat de boala necruțătoare a lui. A trebuit să iese din sanatoriu și să se mute cu noi.
Clădirea din str. Turnului nr. 33 unde am spus cu alt prilej că ne-am mutat în anul 1935, avea trei etaje. În jumătate din partea de jos a clădirii era întâi librăria cu administrația, apoi sala de adunare în care avea și redacția o masă. În urmă era compactoria și locuința compactorului și a familiei sale. Compactorul era un neamț foarte cumsecade, Tompos Francisc.
În compactorie se lucra împăturarea și expedierea gazetei. Aceasta în fiecare miercuri seara, până noaptea târziu, când făceam cu toții o clacă a expediției. Foile trebuiau să plece cel mai târziu joi dimineața de la gară, ca să ajungă până sâmbătă la toți abonații din toate colțurile țării, care le așteptau ca pe pâinea caldă. Pentru a fi gata, făceam miercurea seara munca de noapte cu toții la expediție.
La etajul al treilea al acestei clădiri era o cămăruță cam de 3 pe 3 metri, destinată pentru îngrijitorul clădirii. Până la cămăruța aceasta trebuiau suite 80 de trepte... Numai în cămăruța asta cu 80 de scări s-a putut afla un loc unde să se adăpostească după ieșirea lui din spital acest martir, cu trupul plin de răni și de dureri, bolnav și slăbit...
Aici îi aduceam mâncare de acasă. De aici îl coboram să-l ducem adesea la vizitele și pansamentele medicale ale doctorului Nanta, până în orașul de sus. Și până aici îl urcam din nou apoi întorcându-ne cu el.
E ușor de închipuit cum trebuia să urce și să coboare cele 80 de scări până în cămăruța cu patul lui, un astfel de trup istovit. Și toate acestea într-o vreme când oficialitatea bisericească avea în Sibiu aproape 40 de clădiri și vile comode, dar în care nu s-a putut găsi nici un locușor și pentru el. Această locuință în care a fost silit să stea luni de zile este și ea o dovadă destul de grăitoare despre câtă dreptate pot avea acei care îl învinuiau - fără rușine de oameni ori frică de Dumnezeu - că martirul acesta a făcut totul numai cu gândul de a se îmbogăți și a se înălța. Da, s-a îmbogățit iată cum - și s-a înălțat iată până unde! O, cum va mărturisi odată în Ziua Judecății cămăruța asta. Și cum vor striga pietrele celor 80 de trepte... Efortul făcut pentru urcarea și coborârea acestor scări i-au înrăutățit iarăși părintelui starea bolii. A trebuit să ia din nou calea spitalelor și a mesei de operații.
În timpul acesta se formase și în adunarea din Sibiu un puternic grup de tineret, care începuse să-și aibă adunările sale și activitatea sa.
O seamă de tineri înzestrați cu mai multă râvnă și cu mai alese daruri plecau săptămânal din oraș încoace și încolo în misiune prin împrejurimile Sibiului. Unii mergeau chiar și în județele vecine, cum era Făgărașul, Brașovul, Alba, Hunedoara și Târnavele... Acolo se formaseră la fel grupuri de tineret. Cei de acolo întorceau vizitele celor de aici în așa fel că fiecare sărbătoare era ca o roire de albine duhovnicești culegătoare de miere care zburau dintr-o parte în alta.
Părintelui Iosif îi creștea inima văzând și auzind despre aceste mari bucurii duhovnicești ale tineretului. În zilele când se simțea mai binișor trupește venea cu drag și stătea cu multă bucurie între tinerii pe care îi sfătuia și îmbărbăta cu multă voioșie și dragoste părintească. Uneori se amesteca printre noi, ne lua de după cap și cânta fericit împreună cu noi din toată inima până ce obosea. Amestecat printre noi tinerii, părintele ne devenea atât de apropiat și de iubit de parcă nu mai simțeam nici unii uriașa distanță dintre noi și el. Inimile noastre și a lui, se contopeau împreună în aceeași flacără fericită care este tinerețea și dragostea din Hristos.
În curând a apărut ca adaos al foii Isus Biruitorul suplimentul Tineretul Oastei. Scris de tineret, pentru tineret. El a apărut până când foaia a fost suspendată prin ordin de la Ministerul de Interne în vara anului 1937. Dar furtunile care s-au dezlănțuit atunci, ținându-se lanț timp îndelungat, n-au mai îngăduit ca lucrurile să se poată desfășura fericit, spre paguba veșnică a tuturor.
Iată cât de bine vedea păr. Iosif starea tineretului nostru, încă cu mulți ani înainte când descria plin de durere decăderea lui și-l chema cu atâta stăruință la viața și fericirea cunoașterii lui Hristos:
„Vai ce moarte sufletească a dat mai ales în tinerimea de azi. Mie mi se umplu ochii de lacrimi văzându-i pe tinerii noștri prin toate locurile unde se îmbolnăvesc sufletele. Pe toate drumurile îi vezi pe tinerii noștri cu alcoolul, cu țigara și cu sudalma în gură. Eroii cârciumilor, chefurilor și păcatelor sunt mai ales tinerii. De altcum, cred că este de prisos să mai vorbesc despre răul acesta. Îl vede toată lumea. Eu mă întreb unde sunt părinții acestor copii care cad în moarte și în pieire sufletească?... Unde sunt lacrimile, rugăciunile și privegherea părinților pentru copiii lor apucați în calea pierzării? De când eram preot la țară îmi aduc aminte de un om care ieșise la hotar cu un prunc mic. Tatăl, cam plăcându-i somnul - s-a pus la o umbră și a adormit. Pruncul a rămas jucându-se. Când s-a trezit el, pruncul nu mai era nicăieri. A strigat după el, dar degeaba. Pe urmă căutându-l l-a aflat înecat într-un pârâu. În timp ce omul dormise pruncul s-a depărtat și ajungând la apă s-a înecat. Cam așa fac și părinții copiilor de azi. Ei dorm liniștiți în vreme ce copiii lor umblă nopțile și se îneacă sufletește în valurile stricăciunilor. Ce lucru dureros este acesta - și ce plin de răspundere sufletească.
...Dragă tinere, eu te văd amestecat între cei răi... te văd cufundat în duhul acestei lumi... te văd prin locurile cele rele pe unde se îmbolnăvesc sufletele, pe la cârciumi, chefuri și petreceri... Te văd apucat în ghearele patimilor rele... te văd bolnav, văd boala din sufletul tău... te văd doborât de păcate, văd cum te duc la groapă, pe umerii lor, tovărășiile rele, - oprește-te suflete, oprește-te din această cale a pieirii veșnice. Isus Mântuitorul a strigat celor ce-l duceau pe tânărul din Nain la cimitir: Stați pe loc, opriți-vă!
Stai pe loc, oprește-te, îți zice și ție Evanghelia. Oprește-te și dă-ți seama unde ești și încotro mergi. Oprește-te în loc și vezi pe cei ce te duc la groapă: prieteniile și patimile rele.
Oprește-te în genunchi și suspină după ajutor. Harul Duhului Sfânt îndată te va ridica. Oricât ai fi tu dragă suflete de căzut și decăzut, tu poți învia la o viață nouă. Duhul Sfânt poate face această minune. Se cere însă și de la tine ceva. Duhul Sfânt așteaptă lacrimile tale, așteaptă suspinele tale, așteaptă strigătul pocăinței tale: vai mie, sunt pierdut, Isuse Mântuitorule, nu mă lăsa...
Aici voi spune că și părinții pot ajuta învierea cea sufletească a copiilor lor... Pe tânărul din Nain Domnul l-a înviat datorită lacrimilor mamei sale... La învierea celor trei morți din Evanghelie, Domnul a ținut seama de lacrimile celor ce se rugau pentru ei... Mama sf. Augustin, Monica, a fost aceea care prin rugăciunile ei a ajutat ca fiul ei să se facă dintr-un păcătos un sfânt... Mare lucru și mare dar sunt lacrimile și rugăciunile părinților pentru copiii lor căzuți. Câți însă dintre părinții de azi se roagă cu lacrimi pentru copiii lor pierduți?
Dragi tineri, eu nu vă spun aceste lucruri din vânt, nici de prin cărți, ci le spun din viața mea. Și eu în tinerețea mea eram un mort pe care patimile și păcatele mă duceau la groapă. Dar în calea pierzării mele a ieșit Scumpul meu Mântuitor cu glasul Lui cel dulce și mi-a zis: tinere, ție îți grăiesc: scoală-te! Din acea clipă m-am sculat din păcate și am început să merg după El. Și neîncetat voi spune minunile pe care le-a făcut Domnul pentru mine.
Vino și tu la El și te va învia și pe tine... Vino în Oastea Lui și El te va face un om nou și fericit cu o tinerețe adevărată, vrednică și fericită”.
Părintele Iosif vedea prăbușirea tineretului - și îndreptarea bună a tuturor acestor rele. În această cumplită prăbușire și moarte sufletească a tinerilor, singura salvare este Hristos și întoarcerea tuturor la El. Mai întâi a părinților. Dăm mai jos un articol scris de el în 1926, pentru marea lui valoare și azi:
„...Când eram copil, mă îngrozeam ori de câte ori citeam în istoria biblică, ori auzeam la biserică citindu-se Evanghelia cu uciderea pruncilor de către Irod. Citiți pe larg această Evanghelie în Matei 2, 13-23.
Groaza aceasta o am și acum. Numai că felul ei s-a schimbat. Acum mă îngrozesc gândindu-mă că și azi este un Irod care caută pruncii să-i taie. Acest Irod este vrăjmașul diavol care umblă neîncetat să strice viața tinerilor și să ucidă sufletul lor. Este mai mare și mai rău acest tiran decât cel din Evanghelie, pentru că acela căuta să ucidă trupul dar acesta caută să ucidă sufletul. Și scris este în Evanghelie: Nu vă temeți de cei care ucid trupul iar sufletul nu-l pot ucide, ci vă temeți mai vârtos de cel ce poate să piardă și sufletul și trupul în gheenă (Matei 10, 28).
Părinții au datoria să-și apere pruncii de acest Irod ucigător de suflete. Dar o ce lucru grozav văd eu acum în lume. Părinții de azi dorm liniștiți de seara până dimineața în vreme ce copiii lor umblă nopțile și vrăjmașul Irod le străpunge sufletul. Părinții din Evanghelie au plâns cu mare tânguire moartea pruncilor lor, dar părinții de azi văd cum păcatul omoară sufletul pruncilor lor - și habar n-au.
„Când tu vezi pe un om rău că bate pe copilul tău - zice sf. Ioan Gură de Aur, - te superi, te mânii, te aprinzi și năvălești asupra făptașului. Dar când vezi pe Satana în toate zilele rănind și bătând pe copilul tău și amăgindu-l la păcat, te uiți cu nepăsare - și nu cauți să mântuiești pe copilul tău”. Ba încă unii părinți ajută parcă lui Irod. Dau în gura pruncilor lor, odată cu laptele, și sudalma și se mândresc cu vitejiile cele rele ale copiilor lor.
O, cum s-a stricat tinerimea zilelor noastre. Tineri abia ieșiți de sub aripile părinților lor îi vezi pe toate drumurile cu țigara și cu sudalma în gură. Eroii crâșmelor și chefurilor sunt azi tinerii, care n-ar trebui să cunoască acest drum al pieirii. Vina acestui rău o poartă în primul rând părinții. Bătrânii noștri nu erau așa de ocoși și de învățați ca nepoții lor de azi, dar în schimb aveau mai multă înțelepciune de viață.
Numele de casă și de familie era la bătrânii noștri un nume sfânt pe care îl apărau cu ochi de vultur și cu mână de fier. În vremea bătrânilor noștri, tata din casă era acela care mișca toate - și fără voia și știrea lui, nu se putea mișca nimeni.
Azi însă, mulți tați și multe mame dorm liniștiți de seara până dimineața, în timp ce copiii lor umblă drumurile rele, se îmbată și își pierd sufletul.
Părinților, nu lăsați pe copiii voștri nicăieri unde se bea și se petrece cu alcool, căci cu acest duh rău strică și ucide Satana sufletul copiilor voștri. Dar creșterea cea bună și mântuirea tinerilor din ispitele pierzării nu stă numai în aceea să-i închideți pe copii în casă și să-i opriți a nu merge colo și colo. (De multe ori, din ce-l oprești pe cineva de la ceva, anumit și mai tare se duce acolo!).
Silințele părinților trebuie să se îndrepteze mai ales într-acolo ca fiii lor să-L afle cu adevărat pe Isus Mântuitorul. Apropiați copiii voștri de Acela care a zis: Lăsați copiii să vină la Mine. Bună este grija părinților. Bună este și mustrarea și sfada lor. Dar lipsă-i câteodată și nuiaua. Dar când l-ai adus pe copilul tău cu adevărat la Mântuitorul Hristos și când copilul tău L-a aflat cu adevărat pe Mântuitorul, atunci poți rupe varga, și sfada nu-ți mai lipsește. Atunci poți dormi liniștit și poți muri liniștit căci copilul tău are cea mai bună zestre și moștenire care nu se va mai lua de la el, așezată fiind pe temelia cea statornică.
Însă ca să poată afla copilul tău pe Domnul și Mântuitorul Isus Hristos, trebuie mai întâi ca tu însuți să-L cunoști pe Mântuitorul și să trăiești o viață cu El. În zadar îi predici copilului tău despre Mântuitorul și Evanghelia Lui, când el nu te vede pe tine trăind această viață. Pilda vieții tale este predica și învățătura cea mai bună - sau mai rea - pentru copilul tău.
Undeva am citit odată această întâmplare: Un învățător nou în sat, se întâlni odată pe drum cu un copil ce nu ieșise încă printre oameni și nu umbla încă la școală.
- Al cui ești tu? - îl întrebă învățătorul.
- Al dracului, - răspunse serios copilul.
Învățătorul rămase uimit de acest răspuns și îl întrebă mai departe:
- Și cum te cheamă pe tine?
- Satana!
- De unde vii?
- Din iad, răspunse copilul și plecă.
Învățătorul cercetă mai departe pe urmele acestui răspuns fioros și până la urmă află următoarele lămuriri:
Mama copilului se certa foarte des cu tatăl lui care era un bețiv. Când venea beat acasă ea îi striga:
- Ce-i drace, iar vii beat pe capul meu?
La asta, tata răspundea cu înjurături și amenințări. În vremea asta copilul fugea plângând în brațele mamei, dar mama îl alunga zicând: “fugi Satană, nu mă mai necăji și tu că destul de necăjită-s eu de când trăiesc în acest iad de casă...”
Din asta a auzit copilul și a învățat că pe tatăl lui îl cheamă dracu, pe el Satana și că ei trăiesc în iad.
Părinților, ca un ogor ce așteaptă sămânța, este sufletul fiilor voștri. Voi sunteți răspunzători lui Dumnezeu despre ce fel de sămânță semănați în ogorul sufletesc al copiilor voștri.
O ceară caldă este sufletul copiilor voștri. Voi aveți o mare răspundere sufletească despre ce fel de slove și ce fel de tipar apăsați în această ceară.
În casa ta, tu tată și tu mamă, trebuie să fiți ceea ce este preotul în biserică și învățătorul în școală. Fără voi și ajutorul vostru nici preotul și nici învățătorul nu poate face nimic din copiii voștri. În căsuța voastră este începutul îndreptării tineretului - și cea dintâi răspundere sufletească pentru această îndreptare, pe voi vă apasă!”...
L. S. nr. 5 din 24 ianuarie 1926
Un alt semnal de alarmă a tras părintele Iosif împotriva slabei pregătiri duhovnicești a tineretului. Iată în câteva rânduri o zguduitoare constatare în cele de mai jos:
„Ni se rupe inima de durere. Nu demult s-a ținut pe aici un examen cu tinerii de la sate. Era vorba să fie primiți într-o școală. La examen, între altele, i-au întrebat și despre rugăciune și ceva despre învățăturile credinței. Ceea ce au aflat cei de față, cu drept cuvânt a trebuit să-i îndurereze: Tineri care știu cântece nerușinate, care joacă jocurile necurate de azi, care fumează și beau, care suduie de te trec fiorii, în afară de Tatăl nostru nu mai știu nici o rugăciune. Nu știau nimic din cele zece porunci, nici Sfintele Taine, și nici din învățăturile cele mântuitoare ale legii Domnului. Unde e bunica, unde mama, unde moșul și tata care cu credință fierbinte învățau altădată de mici pe copiii lor ocinașele, poruncile, tainele? Au pierit oare cu toții? Pe satele noastre nu mai sunt creștini? Și mai vreți bine pe lume?
Oare școala cea nouă care a crescut pe acești tineri numai atâta temelie sufletească le pune?...
...Ni se rupe inima de durere văzând creștinii care nu mai știu nici măcar să se roage. E necesară școala duminicală! E de lipsă o catehizare a celor mari. Înțelegeți-ne fraților, înțelegeți-ne!”
L. S. nr. 41 din 9 octombrie 1927
Fericitul început în organizarea unei lucrări duhovnicești în rândul copiilor l-a făcut păr. Iosif la Sibiu în Duminica Floriilor a anului 1932. Iată pe scurt acest început:
„O lucrare nouă în Oastea Domnului: Oastea copiilor.
Slăvit să fie Domnul care ne arată mereu ce-i de lucrat în secerișul de la Oastea Lui.
În adunările Oastei de la Sibiu aveam și o mulțime de copii cu care nu ne puteam ocupa deosebit. Atunci Domnul ne-a zis: faceți o Oaste a copiilor și dați-le și lor să mănânce.
Am vestit părinților ostași această noutate și în Duminica Floriilor am înfăptuit-o cu o bucurie duhovnicească ce va rămânea de-a pururi în sufletul nostru. Dăm mai jos un scurt raport despre mersul serbării. Încă de la orele 2 din după-amiaza Floriilor, încep a curge copiii spre localul de adunare al Oastei. Până la orele 3, se strânseseră 130 de copii. Oastea era gata. Toți în haine de sărbătoare și cu ramuri verzi în mâini. Facem cu ei o mică probă de cântare. Îi punem în rând. Urmează un moment mișcător, cutremurător de suflete. Oastea copiilor pășește înainte spre sala de adunare. Se deschid larg ușile sălii unde ne așteaptă adunarea ostașilor mari. În frunte cu preoții, 130 de copii intră triumfători în Numele Domnului, cu ramuri în mâini și cu sclipiri de bucurie în ochi. O icoană nespus de duioasă. Simțim cu toții fiorul intrării Domnului în Ierusalim. În toate părțile lacrimi și șoapte: copiii! copiii!
Într-o atmosferă plină de foc sfânt, s-a intonat cântarea-rugăciune Împărate Ceresc. Cele 130 de voci de copii dominau și dădeau parcă un accent cu totul nou cântării, accent care avea darul să rănească inimile și să le pună înaintea Mântuitorului. Urmează vorbirea părintelui Trifa. Spicuim ceva din mersul ei: Oastea copiilor noștri se înfiripează - în chip fericit - azi în Praznicul Floriilor când pruncii Ierusalimului L-au întâmpinat pe Domnul cu ramuri de finic și cântări de Osana! (Matei 21, 15).
Ce lucru mare este un copil închinat Domnului... un copil care Îl slăvește pe Domnul... un copil crescut de mic în legea și în calea Domnului. Lăsați copiii să vină la Mine! - a zis Domnul, Prietenul Cel mare al copiilor. Părinților! Lăsați copiii voștri să vină la Domnul! - cu această chemare înfiripăm Oastea copiilor Domnului. O înfiripăm pentru ei: pentru creșterea lor în Domnul. Și o înfiripăm și pentru noi. Oastea copiilor va sta în fața noastră ca o pildă despre ce înseamnă a fi un adevărat copil al Domnului. Ei ne vor aduce neîncetat aminte de cuvintele Domnului: de nu veți fi ca pruncii aceștia... (Matei 18, 1-4).
Noi ostașii bătrâni toți am fost dezertori. Oastea ne-a cules de prin tabăra lui Satana. Dar micuții aceștia sunt copiii de trupă ai Oastei Domnului. Ei cresc de pe acum în cazarmă. Din unii ca aceștia vor ieși ostașii cei adevărați.
Părinților! Lăsați copiii să vină la Domnul!...
Oastea copiilor ne cântă apoi nespus de duios cântarea O, ce dulce-I Domnul Sfânt.
Trei din micuțele ostașe au stors lacrimi cu declamarea.
Dl. Gh. Șoima, student teolog, care a primit cu drag sarcina de a ne ajuta în această lucrare - ține prima lecție cu Oastea copiilor. În lucrarea aceasta va da ajutor și fr. Alexandru Moraru, absolvent al școlii normale, sora Tily și alții.
De încheiere, păr. Trifa rostește o rugăciune de chemare a binecuvântării Domnului peste acest nou început. Domnul să ne ajute să ducem la izbândă și acest început de muncă nouă!”
O. D. nr. 18 din 1 mai 1932
O, ce minunat ar fi fost dacă această binecuvântată Lucrare ar fi fost lăsată să-și împlinească rostul pentru care ne-o trimisese Dumnezeu. Dacă acești oameni minunați ar fi fost lăsați să lucreze și n-ar fi fost împiedicați să aducă copiii la Isus!
Dar o, ce grozav se va răzbuna nu peste multă vreme asupra multora păcatul că s-a oprit și s-a împiedicat mersul cel bun al tineretului acestui popor spre Hristos. În loc de un tineret sănătos și curat, nobil și vrednic prin credința în Dumnezeu, vor primi un tineret stricat și decăzut, viciat și netrebnic prin păcat și necredință. Și aceasta va fi nefericirea pe care singuri și-au pregătit-o.
Cu toate evenimentele dureroase care au avut loc în anii de după 1934 - și despre care vom scrie mai încolo, - grupările tineretului au lucrat și au luptat totuși câțiva ani, cercetându-se unii pe alții și făcând mult pentru înaintarea Evangheliei și vestirea mântuirii în toate părțile.
În anul 1936 a avut loc un mare și răsunător congres al tineretului Oastei la Alba Iulia, unde au participat peste 2.000 de delegați cu steaguri și fanfare din toată țara. A fost un prilej minunat în care noul tineret și-a arătat puternic ce viață nouă și ce viitor fericit se poate avea prin Hristos.
Dar evenimentele care au urmat au făcut pe conducătorii de atunci ai poporului și ai bisericii să se depărteze tot mai mult și nu să se apropie de Dumnezeu. Aceștia au căutat apoi să împiedice și nu să dea libertate Lucrării lui Dumnezeu.
Astfel a fost restrâns și împiedicat avântul Lucrării duhovnicești din rândurile tineretului, - iar până la urmă totul a fost oprit și împrăștiat.
Iar drept urmare pentru aceasta și pentru multe alte fărădelegi a venit pedeapsa lui Dumnezeu, războiul și urmările lui.
Dar despre asta vom scrie mai încolo.
Slăvit să fie Domnul.