Cap. 14 - Atacul împotriva steagului
Traian Dorz - Hristos - Mărturia mea
„Prin apele nălţimii văd vulturii de pradă
rotindu-se cu ură deasupra mea şi azi
aşteaptă numai clipa prielnică să cadă
să-mi sfâşie fiinţa s-o-mprăştie prin brazi...”
În orice luptă, vrăjmaşul caută cel mai întâi să doboare steagul unităţii cu care se războieşte, ştiind bine că doborând steagul, unitatea cade sigur în mâinile lui.
De aceea Comandantul Unităţii Îşi alege ca purtător al steagului pe cel mai viteaz şi mai dintâi dintre ostaşii Săi. Apoi îi alege acestuia ca ajutoare în garda steagului, tot aşa pe cei care îi vede El mai vrednici şi mai curajoşi din rândurile unităţii Sale. Fiindcă steagul nu trebuie să cadă niciodată. Steagul trebuie să fâlfâie sus, totdeauna neclătinat şi biruitor, pentru că ochii tuturor luptătorilor sunt aţintiţi la steag.
Câtă vreme steagul lor stă sus, înălţat la locul său din frunte atâta vreme toţi ştiu că unitatea lor luptă şi biruie. Inima tuturor ostaşilor este cu steagul şi braţul fiecăruia luptă cu tărie când ochii lor văd culorile scumpe şi sfinte strălucind în fruntea rândurilor luptătoare. Iar pe purtătorul steagului acolo sus, la locul lui.
Oricât de grea ar fi bătălia şi oricât de mari pierderile câtă vreme steagul rămâne sus şi purtătorul lui stă în picioare, speranţa nu-i pierdută, credinţa nu-i învinsă, dragostea lor arde, ochii lor strălucesc, mâinile lor luptă.
Câtă vreme steagul rămâne sus, rândurile împrăştiate se refac, luptătorii rătăciţi se adună, răniţii căzuţi se ridică - şi cu toţii au unde să se strângă îmbărbătându-se.
Au de ce să se însufleţească,
au în jurul cui să se strângă.
Dar când steagul cade, când purtătorul lui este doborât şi când cei din jurul lui sunt risipiţi - poate fi oastea cât de multă şi cât de tare, în curând ea va fi nimicită de tot.
Când nu mai este steag şi stegar, nimeni nu mai ştie pe unde s-o ia. Nu mai cunoaşte nici o cale, nu mai vede nici o speranţă şi nu mai are de unde să primească nici o îndrumare.
Atunci se lasă întunericul şi deznădejdea şi dezorientarea peste toţi.
Atunci duşmanul poate nimici cum vrea. Mincinosul poate spune ce vrea. Dezbinătorul poate împrăştia cum îi place. Steagul care reprezenta forţa şi orientarea, fiinţa şi viaţa unei unităţi odată pierdut, - pierdut este totul.
Hristos este desigur Steagul Oastei. Puterea voluntariatului ei duhovnicesc. Dar purtătorul văzut al acestui steag, acel viteaz ales de Hristos căruia Duhul Sfânt îi încredinţase solia acestui voluntariat sfânt, - era pentru noi părintele Iosif. El era exponentul acestei idei, iniţiatorul şi îndrumătorul acestei frumoase şi minunate mişcări duhovniceşti.
În jurul lui se formase minunata Oaste a Domnului care aducea în poporul nostru şi în Biserica noastră acel suflu nou şi viu al Evangheliei trăite. Vântul Ceresc al Duhului Sfânt dăduse acest foc sfânt peste tot în aşa fel încât amploarea lui cuprinsese toate straturile din ţara noastră. Ba chiar din primii ani depăşise şi hotarele ţării întinzându-se aproape în toate colţurile lumii.
Dacă încă 10 ani s-ar mai fi bucurat de libertate, saltul uriaş s-ar fi făcut până dincolo de barierele care ar mai fi putut s-o oprească.
Dar diavolul a grăbit lucrurile, iar uneltele lui au prins ultimul prilej de care se mai puteau folosi cum s-au folosit, spre a da lovitura nimicitoare.
La începutul lunii septembrie 1937 fiind încă în armată la Oradea am primit o scrisoare în care părintele Iosif mă înştiinţa ca să fac totul ca pe 12 septembrie să fiu la Sibiu întrucât va avea loc o consfătuire pe ţară a Oastei Domnului pentru a lua însemnate hotărâri în legătură cu conflictul Oastei şi cu orientarea ei de viitor.
Am luat cu mine pe fratele Maliţa şi Eftimiu Florea şi am mers la Sibiu, unde în seara de 11 şi ziua de 12 septembrie 1937 am luat parte împreună cu un număr de peste 500 de delegaţi preoţi şi fraţi, trimişi ai Oastei din toate părţile la această consfătuire istorică.
A fost ultima Consfătuire Generală a Oastei Domnului la care a participat părintele Iosif, conducătorul ei.
Într-o deplină unanimitate s-a luat hotărârea că:
Oastea Domnului va rămâne şi va lucra pentru totdeauna pe linia învăţăturii şi credinţei noastre strămoşeşti.
S-a precizat de asemenea că părintele Iosif este singurul şi adevăratul iniţiator al Oastei Domnului.
Şi s-a adresat o rugăminte stăruitoare şi categorică mitropolitului Bălan pentru a anula sentinţa de caterisire a părintelui Iosif şi a-l repune din nou în toate drepturile din care a fost scos pe nedrept.
Aceste trei puncte s-au consemnat într-o Moţiune adresată mitropolitului Bălan şi semnată în original de către toţi cei prezenţi, peste 500 de fraţi aleşi din Oastea Domnului.
Au fost aleşi 10 fraţi dintre cei mai cunoscuţi şi mai imparţiali, - şi au fost trimişi să o înmâneze personal mitropolitului, la reşedinţa sa.
După plecarea delegaţiei frăţeşti toţi ceilalţi fraţi împreună cu părintele am petrecut aproape tot timpul în rugăciuni către Domnul, pentru rezolvarea favorabilă a cererii noastre şi a problemei Oastei.
Dar timpul trecea... Se apropia vremea despărţirii fraţilor, iar delegaţia trimisă la mitropolie nu mai sosea. În sfârşit, după câteva ore, fraţii trimişi au sosit cu un rezultat trist şi negativ.
După ce îi înmânaseră Moţiunea, mitropolitul i-a lăsat aproape două ore să aştepte în picioare jos pe holul clădirii, la scările apartamentului său. În sfârşit, a deschis uşa şi din vârful scărilor, săgetându-i cu nişte priviri de oţel, le-a spus un singur cuvânt furios:
- Răzvrătiţilor!
Şi a trântit uşa.
Apoi unul din consilierii săi le-a înapoiat Moţiunea spunând: „Înalt prea sfinţitul nu primeşte condiţii de la voi. Supunerea trebuie să fie necondiţionată. Încetaţi imediat răzvrătirea”.
Bineînţeles că orice cuvânt ar fi fost de prisos.
Deci lupta va continua până la rezultatul pe care îl va decide Dumnezeu.
După o rugăciune fierbinte şi scăldată în lacrimi ne-am despărţit de fraţi şi de Sibiu.
Când peste o lună, în octombrie, îmi terminam la Oradea stagiul militar, eu m-am întors înapoi îngrijorat şi nerăbdător lângă părintele Iosif la Sibiu.
De ce oare spre încheierea anilor şi misiunii lor pe pământ, în jurul marilor oameni ai lui Dumnezeu se creează totdeauna un gol, un vid, greu şi apăsător? Doar câte un suflet binecuvântat de Dumnezeu mai rămâne să însoţească această înaltă, dar dureroasă singurătate a lor. Ce trist sună acest adevăr în mărturisirea sf. Pavel către Timotei: ...Toţi m-au părăsit... Numai Luca este cu mine (2 Tim. 4, 11-16).
Şi astfel de suspine au scos pe rând şi alţii dintre cei mai aleşi trimeşi ai lui Hristos spre oameni. Şi ei ca şi Domnul Isus au trebuit să cunoască golul şi singurătatea părăsirii acesteia dureroase.
Ce dovedeşte asta oare?
- Dovedeşte că împotriva celor mai mari aleşi ai lui Dumnezeu, Satana dă cele mai puternice lovituri chiar în vremea sfârşitului vieţii lor. Tocmai spre a-i doborî mai ales prin împuţinarea celor din jurul lor. Şi prin însingurarea pe care le-o creează, să le umple sufletul nu numai de amărăciunea trădării celor mai apropiaţi - ci îndeosebi să le zdrobească încrederea în reuşita propriei lor misiuni, ca plan al lui Dumnezeu.
Însoţitorii marilor oameni ai lui Hristos, care se dovedesc atunci slabi, - sunt de-a dreptul colaboratori cu Satana la împlinirea acestui plan mârşav. Dar cei ce atunci se dovedesc tari şi statornici, îşi câştigă o veşnică cinste la Dumnezeu alături de marele trimes, lângă care stau, ca un puternic sprijin, atât de necesar atunci. Ca Aron şi Hur, cei doi sprijinind mâinile obosite ale lui Moise, când lupta devenise cea mai grea (Exod 17, 12).
Ultima instanţă în judecarea cazului părintelui Iosif, era cel mai înalt for al bisericii, adică Sf. Sinod de la Bucureşti.
Desigur că măcar această instanţă ar fi trebuit să facă dreptate în această cauză, nu numai pentru că era reprezentantul cel mai înalt al bisericii şi al credinţei, ci şi pentru că nu mai era subordonat mitropolitului nedrept şi răzbunător de la Sibiu.
Dar s-a dovedit că şi instanţa asta era tot un corb mai mare care nu scotea ochii celor doi corbi mai mici care judecaseră înainte. Judecata ei s-a făcut într-un mod şi mai necrezut de sfidător şi de neruşinat: nici măcar n-a anunţat pe cel judecat spre a fi prezent.
Nici măcar n-a ţinut seama de recursul lui făcut în întâmpinarea judecăţii.
Cel judecat a aflat numai din ziare despre sentinţa judecăţii lui! Nemaipomenit! Nici pe vremea celor mai tiranice stăpâniri barbare, nu s-a procedat chiar aşa.
După rămânerea definitivă a condamnării mitropolia i-a cerut părintelui Iosif, sistarea definitivă şi imediată a foii Isus Biruitorul. În caz contrar urmând excomunicarea sa formală din Biserică şi punerea sub anatemă atât a părintelui Iosif cât şi a noastră a tuturor colaboratorilor săi!
În aceste condiţii, spre a nu expune acestei măsuri drastice şi răzbunătoare pe mulţi dintre fraţi, părintele a înţeles să se sacrifice singur, renunţând la orice încercare de a-şi apăra cauza sa. Căutând numai să facă totul pentru supravieţuirea Lucrării Oastei Domnului, chiar şi în condiţiile nespus de grele care i se creaseră lui personal.
De aici încolo numele său nu va mai apare pe titlul nici unei gazete, pentru a nu se expune măsurilor restrictive ale răzbunătorului.
La începutul lui septembrie 1937, câteva săptămâni după suspendarea foii Isus Biruitorul, trebuinţele hranei duhovniceşti făceau pe fraţi să stăruiască de părintele pentru editarea unei alte gazete. Atunci a fost trimis la Făgăraş fr. Marini spre a lua legătură cu un om de bine, care ne oferise gazeta lui Ecoul, spre a o publica cu material religios pentru abonaţii noştri. Acest Cirinean, cum l-a numit părintele, care avea să-i ajute la purtarea crucii sale, era avocatul Octavian Metea.
Astfel au apărut la Făgăraş câteva numere din Ecoul în care a fost publicată pe larg şi darea de seamă despre consfătuirea din 12 septembrie de la Sibiu.
Curând însă răzbunarea necruţătoare a mitropolitului Bălan s-a năpustit şi asupra gazetei Ecoul înăbuşind-o. O altă gazetă a aceluiaşi Metea anume Alarma care urma să apară în continuare la Ecoul, fusese confiscată imediat şi ea chiar din tipografie.
Aceasta era situaţia când în octombrie 1937 am ajuns eu eliberat din armată la Sibiu. Trecuseră câteva săptămâni de când în ţară nu se mai putuse trimite nici o gazetă, iar mulţimea fraţilor devenea nerăbdătoare aşteptând hrană şi veşti. Scrisori tot mai insistente cereau şi fraţii tot mai mulţi ne vizitau curioşi şi dornici. Se apropiau Sărbătorile Crăciunului 1937 şi în aceste săptămâni se pregăteau totdeauna noutăţile importante - Calendarul, Cărţile de cântări, gazetele de sărbători.
Într-o după-masă de la începutul lui decembrie părintele îmi zise:
- Vino să mergem amândoi la avocatul Stoichiţă, să ne înţelegem cu el să ne dea gazeta lui să scoatem numere paralele pentru fraţii şi abonaţii noştri.
Avocatul Stoichiţă îşi avea biroul pe Strada Avram Iancu, nu departe de fosta noastră librărie. El avea o gazetă pe care o scotea doar din când în când în format şi tiraj mic. Numele însă era frumos: Glasul Dreptăţii.
Ne-a dus fr. Popovici, cu maşina veche şi hârbuită pe care o cumpărase Titus în primăvară, mai mult ca o încurajare şi ca o publicitate pentru librăria Oastei. A fost prima şi ultima dată când am călătorit cu maşina Oastei, fiindcă apoi s-a stricat şi nu a mai fost reparată niciodată.
Înţelegerea cu avocatul Stoichiţă şi cu stagiarul acestuia anume Cornel Radu, s-a făcut repede şi frumos. Amândoi erau nişte oameni de un caracter superior şi cu un suflet plin de înţelegere şi de bunăvoinţă pentru păr. Iosif şi cauza Oastei, pe care o cunoşteau. De fapt, toţi câţi cunoşteau pe mitropolitul Bălan, îl urau pentru lăcomia şi răutatea lui răzbunătoare, simpatizând cu toate victimele lui.
Astfel înainte de Crăciunul 1937 apăru Glasul Dreptăţii cu un număr bogat în 12 pagini, încărcat de o dulce şi frumoasă hrană duhovnicească pentru cititorii noştri.
La fel a apărut un frumos Calendar-carte şi un Calendar de perete, alimentând pe fraţi cu prisosinţă.
O mare bucurie a cuprins mulţimea fraţilor şi prietenilor noştri - şi din toate părţile soseau veşti de mare avânt al luptei Domnului. Se ridicau peste tot rugăciuni de mulţumire către Domnul Dumnezeul nostru, care ştie să ajute în chip atât de minunat Lucrarea Lui, găsind totdeauna nu numai căile prin care să se scoată la lumină, ci şi oamenii şi mijloacele prin care să se facă minunile necesare pentru noi.
După pronunţarea şi rămânerea definitivă a sentinţei religioase de condamnare a părintelui Iosif, mitropolitul hrăpăreţ şi-a urmat şi a doua parte a planului său: intentarea procesului civil pentru confiscarea tipografiei păr. Iosif în folosul mitropoliei.
Tipografia aceasta a păr. Iosif era una dintre cele mai bune, mai noi şi mai moderne tipografii din ţară. O cumpărase în urmă cu 8 ani din Germania vânzându-şi toată averea sa de la ţară şi mai împrumutând pe cambii o mare sumă de bani. Gândul părintelui era ca-n felul acesta să poată tipări şi răspândi cât mai mult şi cât mai ieftin Cuvântul Cel Sfânt al lui Dumnezeu. Tipografiile străine ridicau foarte mult costul cărţilor.
Mitropolitul râvnea de multă vreme la această tipografie şi căuta tot felul de metode să pună mâna pe ea. Costase două milioane de lei. Era frumoasă, modernă, bună... Şi mai ales trebuia împiedicată ca să nu mai lucreze pentru Dumnezeu!
Acum se ivise şi prilejul şi conjunctura potrivită pentru aplicarea planului hrăpăreţ, aşa că prin acelaşi procedeu ca la judecata religioasă, el a făcut ca şi Judecătoria Civilă din Sibiu să-i dea tot lui câştig de cauză. Motivarea mitropoliei era că părintele Iosif a fost un preot şi salariat al bisericii şi prin urmare şi proprietăţile câştigate în timpul serviciului său şi prin practicarea acestui serviciu - aparţin de drept bisericii.
Nici un alt punct de vedere n-a mai fost admis.
Astfel s-a dat şi aici o sentinţă de confiscare totală a tipografiei în folosul mitropoliei, ca un drept al ei.
Părintele Iosif şi-a luat ca avocat apărător pe dr. Stoichiţă şi a făcut apel împotriva acestei nemaipomenit de nedrepte sentinţe.
Apelul urma să se judece în ianuarie 1938.
Ce cumplit de nedrepţi sunt oamenii răzbunători şi orbiţi de îngâmfarea ambiţiei în toate judecăţile lor. Şi ce mari nenorociri se abat asupra multora când astfel de oameni pot decide neîmpiedicaţi în marile momente istorice, nu numai de soarta unor oameni ci chiar de soarta unei Lucrări a lui Dumnezeu.
În astfel de vremuri au fost zădărnicite de către astfel de oameni, acţiuni unice care ar fi putut salva generaţii şi popoare... Dar ei le-au zădărnicit.
Un astfel de mare moment era acela pe care l-a zădărnicit atunci acest mitropolit întunecat de ură, cu ajutorul celor dominaţi de el, orbiţi de uşurătate şi de orgoliu. Cu toţii vor ispăşi veşnic crima pe care au făcut-o nu numai împotriva omului şi Lucrării lui Dumnezeu - ci şi împotriva viitorului acestui popor şi al acestei Biserici.
Sentinţa de confiscare a tipografiei a fost comunicată părintelui chiar în momentul unor crize acute ale bolii sale. Lovitura fusese foarte abil calculată spre a avea efectul cel mai nimicitor. Astfel că după răpirea tuturor drepturilor morale, venea acum răpirea întregii sale averi materiale luându-i-se absolut orice mijloc de existenţă şi de supravieţuire atât lui cât şi Lucrării duhovniceşti pe care Dumnezeu o adusese prin el pentru ţara noastră.
În felul acesta se vedea bine că măsura suferinţelor părintelui Iosif se umpluse şi că vremea plecării lui din lumea aceasta se apropia grabnic. Trupeşte slăbise atât de mult încât devenise numai un schelet, numai nişte moaşte, pe care uşor le puteam purta pe mâini, când îl luam sau îl aşezam pe pat. Cele două boli grele care rodeau în puţinul său lut - cum spunea el adesea - acum îi grăbeau sfârşitul topindu-l văzând cu ochii. Cei doi fraţi Opriş şi Popovici, care de ani de zile aveau grijă să-i schimbe vata în care era înfăşurat permanent, aveau acum tot mai des de făcut lucrul acesta, căci de multe ori sângele din ranele deschise străbătea prin stratul de vată udând cearşaful patului său.
A şaptea operaţie fusese biruită de boala care îşi întinsese rădăcinile ei mortale tot mai adânc. Ar fi trebuit a opta operaţie pentru a tăia şi mai adânc. Dar doctorii Manta şi Eithel care îl trataseră, priveau la el clătinând din cap:
- Nu va mai putea suporta altă intervenţie. Şi ne recomandau să-i dăm calmante în momentele de criză extreme.
Dar n-a fost nevoie de calmante omeneşti. Martirul lui Hristos răbda totul cu o tărie şi o seninătate cerească, privind la răbdarea Mântuitorului său.
Aşa trăiam noi acele zile ale lui februarie 1938 care au rămas neuitate în Istoria Oastei Domnului şi în viaţa noastră a celor ce am trăit aceste evenimente atât de dramatice şi de sfâşietoare.
Sub mulţimea şi tăria acestor lovituri ucigaşe dezlănţuite împotriva lui, stegarul strălucit al lui Hristos se transforma trupeşte în nişte moaşte sfinte, iar sufleteşte într-un simbol nepieritor, într-un exemplu strălucit de eroism şi jertfă în slujba Cauzei lui Hristos, în slujba Adevărului - în slujba Mântuirii neamului acestuia românesc. În slujba binelui Bisericii acesteia şi a Evangheliei lui Dumnezeu.
Am descris cât am putut mai larg momentele acestea în Istoria Oastei, partea a doua, adeverind cu martori şi cu documente tot adevărul dureros despre întâmplările acelor zile şi despre oamenii care le-au creat şi care le-au trăit.
Am ţinut să încrestez adânc însemnarea acestor adevăruri aşa cum au fost, pentru că încă mai trăiesc unii dintre acei care au pe conştiinţa lor o mare parte din păcatul crimei săvârşite împotriva acestui sfânt al lui Hristos şi profet al neamului nostru. Aceştia se frământă să ticluiască şi ei un fel de istorie a lor, spre a înfăţişa lumii în chip mincinos lucrurile petrecute atunci, spre a se dezvinovăţi pe ei şi pe complicii lor. Dar Dumnezeu şi Adevărul nu-i va lăsa nici pe pământ nici sub pământ să se poată spăla pe mâini de sângele nevinovat al profetului pe care ei l-au ucis între templu şi altar, împreunându-şi consimţământul şi pietrele cu ale vinovatului principal de crima aceasta.
În acea parte a descrierii din Istoria Oastei a acestor întâmplări şi zile, am amintit pe larg despre toate cuvintele rostite în ultimele ceasuri ale părintelui nostru duhovnicesc, martirul şi eroul lui Hristos, al credinţei şi neamului nostru.
Am amintit acolo despre cuvintele testamentare rostite de el în ultimele clipe, - dar vreau să fie consemnate şi aici pentru ca acei cărora le va cădea în mână cartea aceasta fără să o fi avut şi pe aceea, să cunoască totuşi acele adevăruri, fiindcă ele conţin nişte lucruri de o însemnătate nemuritoare pentru toţi. În viaţa mea clipele şi adevărurile acestea au însemnat cel mai mare hotar, cel mai mare salt, cel mai mare examen.
Iată aici ultimele ceasuri ale vieţii pământeşti a părintelui Iosif - şi ultimele lui cuvinte, citate după cele scrise în acea Istorie a Oastei:
Vineri 11 februarie
Azi noapte n-am dormit deloc deşi eram atât de obosiţi. Din camera unde dormeam doar eu cu fr. Marini auzeam adeseori gemetele reţinute ale părintelui suferind. Şi de fiecare dată ne străpungeau inima de durere. De câteva ori Titus venise să-l întrebe dacă nu cumva are nevoie de ceva. I-a dat câte un calmant.
Dimineaţa a sosit mai liniştită... Dragul nostru bolnav a dormit puţin, iar noi ieşind în vârful degetelor, l-am lăsat să se odihnească. Din timp în timp suiam încet până la uşă unde ascultam răsuflarea lui liniştită, de după paravanul care era în faţa patului său.
Pe la amiază a luat ceva din mâncarea care i-a adus-o sora Liţa apoi s-a liniştit din nou. În acel timp, - noi - Titus, Marini şi cu mine, ne-am sfătuit să nu-l mai lăsăm nici o clipă singur.
- Vom face toţi trei cu schimbul lângă el, începând de acum şi până mâine dimineaţă - zise Titus. Care să facem primul?
- Fac eu primul! - răspunsei eu.
- Pe urmă mă scoli pe mine - zise Titus.
- Iar fr. ta mă scoli pe mine, zise şi fr. Marini.
- Bine!
De cum se apropia spre seară, mă aşezai pe scaun lângă părintele, la măsuţa pe care scriam atunci când el îmi dicta minunatele sale scrieri. Luai Biblia lui să citesc ceva.
Începu să se întunece afară. Era februarie, dar încă nu ninsese deloc. Era un cer moale.
Părintele deschise ochii, mă privi şi-mi zise:
- Ce faci?
- Cum vă mai simţiţi părinte? - întrebai eu.
Văzându-mă foarte îngrijorat îmi zise:
- Acum mă simt ceva mai bine. După masă inima îmi este ceva mai întărită. De fapt în mine toate mădularele mi-au fost slăbănoage. Singură inima mi-a fost tare. Inima le-a dus pe toate. Acum şi inima mi-a slăbit. De-abia mai poate. I-a ajuns şi ei. Slăvit să fie Domnul pentru toate.
Mi-am făcut scaunul mai aproape zicând:
- Părinte, eu aş dori să-mi vorbiţi mereu, - dar n-aş vrea să vă obosiţi. Aud bine, chiar dacă aţi vorbi cât mai încet.
- De-acum mi-au mai rămas doar puţine să mai vorbesc. Tot ce aveam să spun lumii, am spus. Mulţumesc din toată inima Domnului care mi-a ajutat până aici. Pentru cine va vrea să asculte adevărul, ajunge...
S-a oprit un timp, apoi zise clătinând din cap:
- Dar mi se pare că de acum încolo vremea adevărului s-a cam dus.
- De ce spuneţi asta părinte?
- Dă-mi puţin paharul cu ceai. Îmi este uscată gura! Să fii cu luare aminte la ceea ce-ţi spun.
Iarăşi stătu şi odihni un timp. Apoi începu rar:
- Pentru că odată venită lumina în lume oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina pentru că faptele lor erau rele...
Glasul îi era profund profetic.
- Dumnezeu a trimis Bisericii noastre şi poporului nostru Lucrarea Unică şi vădit cerească a Oastei. Poporul a îmbrăţişat-o cu drag, dar conducătorii Bisericii au respins-o de la început.
Dacă vor continua să o respingă s-ar putea ca Dumnezeu să le-o ia, iar drept pedeapsă să îngăduie să vină peste ei lucrări de rătăcire, de dezbinări şi de pierzare. Fiindcă n-au primit dragostea adevărului, Dumnezeu le poate trimite lucrări rătăcitoare ca să creadă minciuna toţi cei ce n-au crezut adevărul - şi astfel să fie osândiţi, - după cum spune sf. ap. Pavel la Tesaloniceni.
Peste poporul care a respins solia Domnului pot veni vremi de mari necazuri şi pedepse fiindcă este un mare păcat a-L înfrunta pe Dumnezeu luptând împotriva planului Său, cum au făcut conducătorii poporului nostru, contra Oastei Domnului.
Mă gândesc şi la fraţii noştri ostaşi, la conducătorii fraţilor - ce mare răspundere au şi ei în faţa acestei Lucrări duhovniceşti.
Când vedem pe ce căi întortocheate şi grele trebuie să-şi caute alţii mântuirea sufletului lor, - noi nu ştim să mulţumim lui Dumnezeu că nouă ne-a descoperit o cale a mântuirii atât de dreaptă şi de dulce cum este cea a Oastei Domnului... Dar dacă vreodată fraţii conducători ai Oastei se vor dovedi nevrednici de acest mare dar, căutând spre alte căi, atunci Domnul, se poate - drept pedeapsă - să le-o ia pe aceasta şi să-i lase apoi să bâjbâie dezbinaţi după încredinţări străine şi pe căi rătăcitoare.
Mă cutremur când mă gândesc ce viitor poate să aştepte pe Biserica noastră şi pe poporul nostru în urma acestei respingeri... Dar şi mai mult mă cutremur ce viitor poate să aştepte o Oaste care va respinge Duhul Oastei dintâi.
Parcă ne găsim în timpul când Ierusalimul nu cunoscuse vremea cercetării lui... şi când Mântuitorul îi profeţea nimicirea apropiată şi de neînlăturat...
...Ierusalimul Oastei - Sibiul - face acelaşi lucru astăzi, pe care l-a făcut la vremea sa, vechiul Ierusalim, omorâtorul de proroci şi ucigătorul cu pietre al trimeşilor lui Dumnezeu...
Tăcu. În cameră se lăsase întunericul demult. Stăteam aşa neîndrăznind să întrerup cu nimic cuvintele profetice pe care le ascultam cutremurat. Ascultam pe întuneric...
- Aprinde lumina - îmi zise după un timp, încet. Şi mai dă-mi puţin ceai.
Aprinsei lumina slabă de pe noptieră - şi mă uitai la el.
Mă privea cu nişte ochi plini de ceva care era adânc şi duioşie şi milă.
- Dragă Dorz, continuă el, şoptind rar şi mişcat - după mine va veni rândul vostru. Mie în curând nu-mi vor mai putea face nimic, dar pe voi vă vor urmări şi vă vor prigoni fără cruţare din cetate în cetate, ca să se împlinească tot ce este scris.
Dar voi să nu vă temeţi. Nici să vă lepădaţi de Domnul şi nici de Lucrarea Oastei Lui, care de la început a fost rânduită la suferinţă şi la necazuri, după cum a fost Domnul nostru în lumea aceasta.
Să ştiţi că Domnul care a fost cu mine va fi şi cu voi. Acela care ne-a dat nouă până acum atâtea bucurii şi biruinţe în necazuri, vă va da şi vouă biruinţa, căci El este Acelaşi şi El este veşnic Biruitor. Aduceţi-vă aminte de tot ce v-am spus eu şi v-am scris: cu ochii ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, la Isus Biruitorul. Cu El fiţi siguri că Lucrarea Oastei Lui va birui, chiar dacă noi va trebui să cădem rând pe rând... Să muriţi crezând în biruinţa lui Isus Biruitorul, aşa cum sunt gata şi cum am fost gata şi eu totdeauna să mor crezând în El.
Întinse mâna spre mine... I-o luai şi mi-o apăsai pe buze plângând, apoi o dusei sub pătură. Văzui lacrimi şi în ochii lui.
- Să păstraţi toate învăţăturile mele întocmai cum vi le-am spus. Eu n-am spus nimic de la mine, ci în toate am ascultat numai de glasul şi de Duhul Domnului. M-am străduit să vă dau nu numai Cuvântul Domnului ci şi o pildă cum să-L urmaţi. Să călcaţi după Domnul Isus, pe urmele mele, ca pe urmă să ne întâlnim mai fericiţi la sfârşitul luptei noastre lângă Domnul Isus în Canaanul Său Cel Ceresc.
Oricât aţi avea de suferit, să nu-L trădaţi pe Dulcele nostru Mântuitor Isus Biruitorul. Să nu trădaţi cauza Evangheliei şi a Bisericii noastre vii, să nu trădaţi voluntariatul Oastei, nici pe părintele vostru în Hristos.
Va veni vremea când Dumnezeu şi Adevărul ne vor face dreptate şi nouă. Să aveţi ochii mereu ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre la Isus Cel Răstignit... Tăcu din nou.
Mă miram de unde are atâta putere din cât de slăbit era. Vedeam cât de mult se opinteşte ca să vorbească. Îmi era teamă de efortul pe care îl făcea, dar presimţeam că sunt ultimele sale cuvinte şi n-aş fi vrut nici să se oprească. Îl ascultam cutremurat. Totul mă înfiora adânc...
- Ce mulţi erau cândva şi câţi s-au dus Sus până la El. Unde sunt acum cei mari şi lăudaţi care spuneau că vor fi statornici până la moarte? Acum au trecut şi ei în tabăra celor ce aruncă în noi cu pietrele ucigaşe.
Cu mine vor sfârşi în curând... dar dacă şi pe voi cei care rămâneţi vă vor omorî - s-ar putea să nu le mai fie trimişi alţii... Să le fie daţi drept pedeapsă numai lucrători pierzători şi lucrări pierzătoare.
Tăcu iarăşi suspinând... După un timp urmă:
- Dar Dumnezeu este nespus de Bun, nemărginit de Bun... El iubeşte mereu şi nădăjduieşte mereu, chiar şi pentru cei mai împietriţi. O, cât de nemărginit de bun este Dumnezeu...
Apoi tăcu îndelung cu ochii închişi. Se vedea că îşi sfârşise toată puterea.
- Nu mai vreţi puţin ceai părinte? - zisei eu. Dar este prea rece. Mă uitai spre reşoul care ardea. Să-l încălzesc puţin?
- Nu.
- Nu încercaţi să dormiţi puţin? Aţi obosit vorbind.
Scoase din nou mâna şi făcu un semn obosit care părea a spune: - de-acum am să mă tot odihnesc. Şi o întinse spre mine.
O luai din nou între mâinile mele. Ce albă şi ce uscată este! Numai pielea străvezie şi osciorul subţirel şi topit... Îmi părea mai rece decât era normal să fie.
Nu-mi mai putui stăpâni plânsul: ... O, mânuţa asta sfântă şi chinuită care s-a topit ţinând sus făclia luminând, care a scris atâtea litere de foc şi de aur ce vor rămâne veşnic. Care a ostenit şi a suferit atât de mult pentru mine şi pentru mulţi. Care a făcut atât de mult bine mie şi altora. O, inimioara asta care bate tot mai încet...
Şiroaie de lacrimi începură să-mi curgă pe obraji prelingându-se şi picurând pe marginea patului alb, pe jos, pe mânuţa străvezie şi uscată... care în mâinile mele mi se păru dintr-o dată şi mai nefiresc de rece...
Îmi apăsai din nou, încet şi moale buzele peste ea şi apoi o dusei uşor iarăşi sub pătura caldă.
Era târziu şi era peste tot o tăcere desăvârşită.
Respira încet şi rar. Se părea că vrea să doarmă.
Dinspre uşa lui Titus auzii un zgomot uşor. Cred că nici el nu dormea. Cred că nici Marini nu doarme.
Mă uitai la faţa părintelui care era mai slabă şi mai uscată ca oricând. Într-o săptămână s-a topit ca dintr-o dată. Ciudat că până azi dimineaţă se zvârcolea de dureri, iar acum ce liniştit odihneşte de parcă n-ar avea nici un ţepuş în corpul său.
Mă uitai din nou. Din cele două adâncituri încercănate, cei doi ochi altădată atât de vioi şi de bucuroşi - priveau acum cu o umbră nepământească spre fereastră.
- Fereastra! - zise el destul de tare. Dragă Dorz, deschide toată fereastra să vină aer proaspăt!
În clipa aceea îmi trecu fulgerător prin minte ceea ce scrisese el undeva despre soţia sa din clipa morţii ei - că ultimele cuvinte i-au fost ca să-i deschidă fereastra şi să-i vină mult aer proaspăt.
Nu ştiu de ce făcui dintr-o dată o legătură limpede între clipa asta şi aceea de atunci.
Între destinele unora din cei uniţi de Dumnezeu, în ultimele lor clipe sunt atât de tainice potriviri.
Deschisei toate aripile ferestrei. Afară era nor, dar nu prea întuneric. Adia un vânt cam răcoros.
După ce se aerisi puţin, strânsei iarăşi încet aripile ferestrei la loc, spre a nu se face frig.
Iarăşi crezui că a aţipit. Dar iarăşi deschise ochii.
- Acum te rog lasă-mă singur! - îmi şopti stins - vreau să rămân singur! - şi închise ochii.
Eu stăteam încă în picioare între pat şi între fereastră. Cum să-l las singur aşa? Şi cum să nu-l las - dacă mi-a cerut asta! Stăteam nehotărât - şi mă uitam la el. Crezui din nou că a adormit.
- Du-te şi te odihneşte şi tu. E târziu! - zise el.
Glasul îi era stins dar plin de o milă stăruitoare.
- Poate mai aveţi nevoie de ceva părinte - stăruii eu încet... Nu mi-e somn!
- Nu mai am nevoie de nimic!
- Nu vi-e frig? - încercai eu, ca să am motiv să-i pipăi mâinile.
- Acum nu mi-e nimic - şopti.
Mâinile lui mi se părură şi mai reci. Le acoperii bine cu pătura, în timp ce ochii lui mă priveau ca de foarte departe, şoptind ca o liniştire:
- Slăvit să fie Domnul!
Nu vrui să-l mai fac să obosească stăruind. Şoptii îndurerat şi eu: Slăvit să fie Domnul!
Şi trecui dincolo în camera noastră, unde era şi fr. Marini.
Îl găsii treaz şi întrebându-mă din ochi:
- Ce este?
- Vrea neapărat să rămână singur - îi zisei încet la ureche (la ureche, fiindcă fr. Marini nu prea auzea bine). Dar e foarte-foarte slăbit. Mâinile îi sunt foarte reci. Ce să facem oare?
- Să-l sculăm şi pe Tit - zise el.
- Mă duc să-l scol - să vedem ce să facem - zic eu. Poate trebuie să mergem după un medic.
Trecui uşor din nou prin camera părintelui şi pe lângă paravanul de pânză din faţa patului său, ieşii la Titus.
Nu dormea nici el. Mă întâmpină stând în capul oaselor.
- Mâinile i-s reci - îi şoptii şi lui îndurerat. M-a trimis ca să mă culc ca să rămână singur. Ce-i de făcut oare? N-ar trebui să mergem după un medic?
- Am auzit totul - zise el, mai ales acum când ţi-a spus să deschizi fereastra şi să-l laşi singur.
Stătu puţin şi ascultarăm spre uşă. Eu lăsasem uşa întredeschisă. Nu se auzi nimic.
- Vino să mergem încet lângă paravan, ca să ascultăm.
Păşirăm uşor, ascultând lângă paravanul subţire de lângă pat.
Nu se auzea nici o respiraţie!
Trecurăm pe după paravan unul de-o parte, celălalt de alta a patului. Titus îi puse mâna pe frunte, apoi o duse pe inimă.
- E cald, zise el, la frunte. Apoi la inimă înspăimântat:
- Nu mai bate!
Strigarăm pe fr. Marini.
Îi strigarăm şi lui: Părinte, părinte!... Îi mişcarăm capul şi mâinile...
- Nimic.
Îi aprinserăm o lumânare la căpătâi şi căzurăm toţi trei în genunchi lângă patul părintelui nostru, în cea mai sfâşietoare şi îndurerată rugăciune dintre toate rugăciunile vieţii mele.
Mă simţii ca şi cum un puternic perete care mă apărase s-a prăbuşit dintr-o dată şi m-a lăsat descoperit în bătaia celor mai grele şi mai ucigaşe dintre primejdii.
Era ora unu şi jumătate, în noaptea spre dimineaţa de sâmbătă
12 februarie 1938.
Afară începu să ningă cu fulgi mari şi moi, ca un văl de înmormântare, sau ca o mângâiere...
Ce măreţ şi liniştit intrase în Veşnicie acest uriaş al lui Dumnezeu, solemn şi calm, ca o corabie care a luptat o noapte îndelungată cu înspăimântătoarele primejdii ale unei vrăjmaşe furtuni, - iar acum, în lumina unui strălucitor răsărit de soare, intră zdrenţuită dar biruitoare în Portul Fericit şi Salvator.
Însă din pricină că îi eram încă atât de aproape, nu-i puteam vedea adevărata lui măreţie...
De ce oare a vrut atât de mult să rămână chiar singur în ultima lui clipă?
- Nu ştiu!
Poate pentru ca frumuseţea fericitei sale întâlniri cu Dulcele Isus, Dragul său Mântuitor, să-i fie deplin slobodă - iar prezenţa mea ar fi stingherit această intimitate sfântă...
Poate pentru că mila şi iubirea noastră îi deveniseră prea grele - şi nu putea suporta durerea rămânerii noastre plângând.
Poate pentru că trebuind să plece, prezenţa mea, iubirea noastră îl prea reţinea...
- Nu ştiu!
Dar sunt încredinţat că în clipa aceea, după sufletul lui a venit Însuşi Scumpul Mântuitor Isus. Şi că dacă n-aş fi plecat atunci de lângă el, ochii mei L-ar fi văzut aievea şi cu adevărat.
- N-am fost vrednic să-L văd.
Cele ce s-au petrecut în vremea aceea, au fost nu numai pentru mine ci pentru tot viitorul ceva de o intensitate unică şi de o durată care va depăşi mereu tot mai larg şi mai puternic orice cadru şi timp. Există uneori nişte zile care valorează cât mii de ani, după cum există uneori mii de ani care nu valorează cât nişte zile.
Poate că ziua aceea de 12 februarie 1938 era o astfel de zi. Şi numai Domnul Dumnezeu Singur ştie dacă mia de ani de dinaintea ei, valora în privinţa evanghelizării ţării noastre cât ea. Sau dacă în viitorii alţi o mie de ani se va mai naşte în Biserica şi în ţara noastră un astfel de om şi o astfel de Lucrare.
Ştie numai Domnul Dumnezeu, dacă nu cumva acest om şi această Lucrare au fost ultimul adevăr, ultimul profet şi ultimul har dat poporului nostru de către mila mântuitoare a Duhului Sfânt. Dacă nu cumva după aceasta să nu mai vină o mie de ani decât întuneric.
Fiecare crimă aduce după săvârşirea ei o pedeapsă proporţională cu valoarea vieţii pe care a distrus-o şi cu însemnătatea adevărului pe care l-a zdrobit.
Crimele împotriva marilor adevăruri, se ispăşesc prin prăbuşirea în lungile nopţi ale marilor minciuni. Nopţile acestea trebuie să fie cel puţin egale cu zilele, cu epocile luminii pe care au stins-o. Iar urmaşii care vor trebui să ispăşească crima părinţilor lor, pot fi de multe ori generaţii, după cum este scris: „... Pentru copiii copiilor lor...” Şi după cum s-a mai întâmplat.
Fiindcă sunt unele păcate care nu se pot face decât o dată la o mie de ani.
Dar şi unele minuni tot la fel.
Slăvit să fie Domnul!