Cap. 14 - Atacul împotriva steagului
Traian Dorz - Hristos - Mărturia mea
„Prin apele nălțimii văd vulturii de pradă
rotindu-se cu ură deasupra mea și azi
așteaptă numai clipa prielnică să cadă
să-mi sfâșie ființa s-o-mprăștie prin brazi...”
În orice luptă, vrăjmașul caută cel mai întâi să doboare steagul unității cu care se războiește, știind bine că doborând steagul, unitatea cade sigur în mâinile lui.
De aceea Comandantul Unității Își alege ca purtător al steagului pe cel mai viteaz și mai dintâi dintre ostașii Săi. Apoi îi alege acestuia ca ajutoare în garda steagului, tot așa pe cei care îi vede El mai vrednici și mai curajoși din rândurile unității Sale. Fiindcă steagul nu trebuie să cadă niciodată. Steagul trebuie să fâlfâie sus, totdeauna neclătinat și biruitor, pentru că ochii tuturor luptătorilor sunt ațintiți la steag.
Câtă vreme steagul lor stă sus, înălțat la locul său din frunte atâta vreme toți știu că unitatea lor luptă și biruie. Inima tuturor ostașilor este cu steagul și brațul fiecăruia luptă cu tărie când ochii lor văd culorile scumpe și sfinte strălucind în fruntea rândurilor luptătoare. Iar pe purtătorul steagului acolo sus, la locul lui.
Oricât de grea ar fi bătălia și oricât de mari pierderile câtă vreme steagul rămâne sus și purtătorul lui stă în picioare, speranța nu-i pierdută, credința nu-i învinsă, dragostea lor arde, ochii lor strălucesc, mâinile lor luptă.
Câtă vreme steagul rămâne sus, rândurile împrăștiate se refac, luptătorii rătăciți se adună, răniții căzuți se ridică - și cu toții au unde să se strângă îmbărbătându-se.
Au de ce să se însuflețească,
au în jurul cui să se strângă.
Dar când steagul cade, când purtătorul lui este doborât și când cei din jurul lui sunt risipiți - poate fi oastea cât de multă și cât de tare, în curând ea va fi nimicită de tot.
Când nu mai este steag și stegar, nimeni nu mai știe pe unde s-o ia. Nu mai cunoaște nici o cale, nu mai vede nici o speranță și nu mai are de unde să primească nici o îndrumare.
Atunci se lasă întunericul și deznădejdea și dezorientarea peste toți.
Atunci dușmanul poate nimici cum vrea. Mincinosul poate spune ce vrea. Dezbinătorul poate împrăștia cum îi place. Steagul care reprezenta forța și orientarea, ființa și viața unei unități odată pierdut, - pierdut este totul.
Hristos este desigur Steagul Oastei. Puterea voluntariatului ei duhovnicesc. Dar purtătorul văzut al acestui steag, acel viteaz ales de Hristos căruia Duhul Sfânt îi încredințase solia acestui voluntariat sfânt, - era pentru noi părintele Iosif. El era exponentul acestei idei, inițiatorul și îndrumătorul acestei frumoase și minunate mișcări duhovnicești.
În jurul lui se formase minunata Oaste a Domnului care aducea în poporul nostru și în Biserica noastră acel suflu nou și viu al Evangheliei trăite. Vântul Ceresc al Duhului Sfânt dăduse acest foc sfânt peste tot în așa fel încât amploarea lui cuprinsese toate straturile din țara noastră. Ba chiar din primii ani depășise și hotarele țării întinzându-se aproape în toate colțurile lumii.
Dacă încă 10 ani s-ar mai fi bucurat de libertate, saltul uriaș s-ar fi făcut până dincolo de barierele care ar mai fi putut s-o oprească.
Dar diavolul a grăbit lucrurile, iar uneltele lui au prins ultimul prilej de care se mai puteau folosi cum s-au folosit, spre a da lovitura nimicitoare.
La începutul lunii septembrie 1937 fiind încă în armată la Oradea am primit o scrisoare în care părintele Iosif mă înștiința ca să fac totul ca pe 12 septembrie să fiu la Sibiu întrucât va avea loc o consfătuire pe țară a Oastei Domnului pentru a lua însemnate hotărâri în legătură cu conflictul Oastei și cu orientarea ei de viitor.
Am luat cu mine pe fratele Malița și Eftimiu Florea și am mers la Sibiu, unde în seara de 11 și ziua de 12 septembrie 1937 am luat parte împreună cu un număr de peste 500 de delegați preoți și frați, trimiși ai Oastei din toate părțile la această consfătuire istorică.
A fost ultima Consfătuire Generală a Oastei Domnului la care a participat părintele Iosif, conducătorul ei.
Într-o deplină unanimitate s-a luat hotărârea că:
Oastea Domnului va rămâne și va lucra pentru totdeauna pe linia învățăturii și credinței noastre strămoșești.
S-a precizat de asemenea că părintele Iosif este singurul și adevăratul inițiator al Oastei Domnului.
Și s-a adresat o rugăminte stăruitoare și categorică mitropolitului Bălan pentru a anula sentința de caterisire a părintelui Iosif și a-l repune din nou în toate drepturile din care a fost scos pe nedrept.
Aceste trei puncte s-au consemnat într-o Moțiune adresată mitropolitului Bălan și semnată în original de către toți cei prezenți, peste 500 de frați aleși din Oastea Domnului.
Au fost aleși 10 frați dintre cei mai cunoscuți și mai imparțiali, - și au fost trimiși să o înmâneze personal mitropolitului, la reședința sa.
După plecarea delegației frățești toți ceilalți frați împreună cu părintele am petrecut aproape tot timpul în rugăciuni către Domnul, pentru rezolvarea favorabilă a cererii noastre și a problemei Oastei.
Dar timpul trecea... Se apropia vremea despărțirii fraților, iar delegația trimisă la mitropolie nu mai sosea. În sfârșit, după câteva ore, frații trimiși au sosit cu un rezultat trist și negativ.
După ce îi înmânaseră Moțiunea, mitropolitul i-a lăsat aproape două ore să aștepte în picioare jos pe holul clădirii, la scările apartamentului său. În sfârșit, a deschis ușa și din vârful scărilor, săgetându-i cu niște priviri de oțel, le-a spus un singur cuvânt furios:
- Răzvrătiților!
Și a trântit ușa.
Apoi unul din consilierii săi le-a înapoiat Moțiunea spunând: „Înalt prea sfințitul nu primește condiții de la voi. Supunerea trebuie să fie necondiționată. Încetați imediat răzvrătirea”.
Bineînțeles că orice cuvânt ar fi fost de prisos.
Deci lupta va continua până la rezultatul pe care îl va decide Dumnezeu.
După o rugăciune fierbinte și scăldată în lacrimi ne-am despărțit de frați și de Sibiu.
Când peste o lună, în octombrie, îmi terminam la Oradea stagiul militar, eu m-am întors înapoi îngrijorat și nerăbdător lângă părintele Iosif la Sibiu.
De ce oare spre încheierea anilor și misiunii lor pe pământ, în jurul marilor oameni ai lui Dumnezeu se creează totdeauna un gol, un vid, greu și apăsător? Doar câte un suflet binecuvântat de Dumnezeu mai rămâne să însoțească această înaltă, dar dureroasă singurătate a lor. Ce trist sună acest adevăr în mărturisirea sf. Pavel către Timotei: ...Toți m-au părăsit... Numai Luca este cu mine (2 Tim. 4, 11-16).
Și astfel de suspine au scos pe rând și alții dintre cei mai aleși trimeși ai lui Hristos spre oameni. Și ei ca și Domnul Isus au trebuit să cunoască golul și singurătatea părăsirii acesteia dureroase.
Ce dovedește asta oare?
- Dovedește că împotriva celor mai mari aleși ai lui Dumnezeu, Satana dă cele mai puternice lovituri chiar în vremea sfârșitului vieții lor. Tocmai spre a-i doborî mai ales prin împuținarea celor din jurul lor. Și prin însingurarea pe care le-o creează, să le umple sufletul nu numai de amărăciunea trădării celor mai apropiați - ci îndeosebi să le zdrobească încrederea în reușita propriei lor misiuni, ca plan al lui Dumnezeu.
Însoțitorii marilor oameni ai lui Hristos, care se dovedesc atunci slabi, - sunt de-a dreptul colaboratori cu Satana la împlinirea acestui plan mârșav. Dar cei ce atunci se dovedesc tari și statornici, își câștigă o veșnică cinste la Dumnezeu alături de marele trimes, lângă care stau, ca un puternic sprijin, atât de necesar atunci. Ca Aron și Hur, cei doi sprijinind mâinile obosite ale lui Moise, când lupta devenise cea mai grea (Exod 17, 12).
Ultima instanță în judecarea cazului părintelui Iosif, era cel mai înalt for al bisericii, adică Sf. Sinod de la București.
Desigur că măcar această instanță ar fi trebuit să facă dreptate în această cauză, nu numai pentru că era reprezentantul cel mai înalt al bisericii și al credinței, ci și pentru că nu mai era subordonat mitropolitului nedrept și răzbunător de la Sibiu.
Dar s-a dovedit că și instanța asta era tot un corb mai mare care nu scotea ochii celor doi corbi mai mici care judecaseră înainte. Judecata ei s-a făcut într-un mod și mai necrezut de sfidător și de nerușinat: nici măcar n-a anunțat pe cel judecat spre a fi prezent.
Nici măcar n-a ținut seama de recursul lui făcut în întâmpinarea judecății.
Cel judecat a aflat numai din ziare despre sentința judecății lui! Nemaipomenit! Nici pe vremea celor mai tiranice stăpâniri barbare, nu s-a procedat chiar așa.
După rămânerea definitivă a condamnării mitropolia i-a cerut părintelui Iosif, sistarea definitivă și imediată a foii Isus Biruitorul. În caz contrar urmând excomunicarea sa formală din Biserică și punerea sub anatemă atât a părintelui Iosif cât și a noastră a tuturor colaboratorilor săi!
În aceste condiții, spre a nu expune acestei măsuri drastice și răzbunătoare pe mulți dintre frați, părintele a înțeles să se sacrifice singur, renunțând la orice încercare de a-și apăra cauza sa. Căutând numai să facă totul pentru supraviețuirea Lucrării Oastei Domnului, chiar și în condițiile nespus de grele care i se creaseră lui personal.
De aici încolo numele său nu va mai apare pe titlul nici unei gazete, pentru a nu se expune măsurilor restrictive ale răzbunătorului.
La începutul lui septembrie 1937, câteva săptămâni după suspendarea foii Isus Biruitorul, trebuințele hranei duhovnicești făceau pe frați să stăruiască de părintele pentru editarea unei alte gazete. Atunci a fost trimis la Făgăraș fr. Marini spre a lua legătură cu un om de bine, care ne oferise gazeta lui Ecoul, spre a o publica cu material religios pentru abonații noștri. Acest Cirinean, cum l-a numit părintele, care avea să-i ajute la purtarea crucii sale, era avocatul Octavian Metea.
Astfel au apărut la Făgăraș câteva numere din Ecoul în care a fost publicată pe larg și darea de seamă despre consfătuirea din 12 septembrie de la Sibiu.
Curând însă răzbunarea necruțătoare a mitropolitului Bălan s-a năpustit și asupra gazetei Ecoul înăbușind-o. O altă gazetă a aceluiași Metea anume Alarma care urma să apară în continuare la Ecoul, fusese confiscată imediat și ea chiar din tipografie.
Aceasta era situația când în octombrie 1937 am ajuns eu eliberat din armată la Sibiu. Trecuseră câteva săptămâni de când în țară nu se mai putuse trimite nici o gazetă, iar mulțimea fraților devenea nerăbdătoare așteptând hrană și vești. Scrisori tot mai insistente cereau și frații tot mai mulți ne vizitau curioși și dornici. Se apropiau Sărbătorile Crăciunului 1937 și în aceste săptămâni se pregăteau totdeauna noutățile importante - Calendarul, Cărțile de cântări, gazetele de sărbători.
Într-o după-masă de la începutul lui decembrie părintele îmi zise:
- Vino să mergem amândoi la avocatul Stoichiță, să ne înțelegem cu el să ne dea gazeta lui să scoatem numere paralele pentru frații și abonații noștri.
Avocatul Stoichiță își avea biroul pe Strada Avram Iancu, nu departe de fosta noastră librărie. El avea o gazetă pe care o scotea doar din când în când în format și tiraj mic. Numele însă era frumos: Glasul Dreptății.
Ne-a dus fr. Popovici, cu mașina veche și hârbuită pe care o cumpărase Titus în primăvară, mai mult ca o încurajare și ca o publicitate pentru librăria Oastei. A fost prima și ultima dată când am călătorit cu mașina Oastei, fiindcă apoi s-a stricat și nu a mai fost reparată niciodată.
Înțelegerea cu avocatul Stoichiță și cu stagiarul acestuia anume Cornel Radu, s-a făcut repede și frumos. Amândoi erau niște oameni de un caracter superior și cu un suflet plin de înțelegere și de bunăvoință pentru păr. Iosif și cauza Oastei, pe care o cunoșteau. De fapt, toți câți cunoșteau pe mitropolitul Bălan, îl urau pentru lăcomia și răutatea lui răzbunătoare, simpatizând cu toate victimele lui.
Astfel înainte de Crăciunul 1937 apăru Glasul Dreptății cu un număr bogat în 12 pagini, încărcat de o dulce și frumoasă hrană duhovnicească pentru cititorii noștri.
La fel a apărut un frumos Calendar-carte și un Calendar de perete, alimentând pe frați cu prisosință.
O mare bucurie a cuprins mulțimea fraților și prietenilor noștri - și din toate părțile soseau vești de mare avânt al luptei Domnului. Se ridicau peste tot rugăciuni de mulțumire către Domnul Dumnezeul nostru, care știe să ajute în chip atât de minunat Lucrarea Lui, găsind totdeauna nu numai căile prin care să se scoată la lumină, ci și oamenii și mijloacele prin care să se facă minunile necesare pentru noi.
După pronunțarea și rămânerea definitivă a sentinței religioase de condamnare a părintelui Iosif, mitropolitul hrăpăreț și-a urmat și a doua parte a planului său: intentarea procesului civil pentru confiscarea tipografiei păr. Iosif în folosul mitropoliei.
Tipografia aceasta a păr. Iosif era una dintre cele mai bune, mai noi și mai moderne tipografii din țară. O cumpărase în urmă cu 8 ani din Germania vânzându-și toată averea sa de la țară și mai împrumutând pe cambii o mare sumă de bani. Gândul părintelui era ca-n felul acesta să poată tipări și răspândi cât mai mult și cât mai ieftin Cuvântul Cel Sfânt al lui Dumnezeu. Tipografiile străine ridicau foarte mult costul cărților.
Mitropolitul râvnea de multă vreme la această tipografie și căuta tot felul de metode să pună mâna pe ea. Costase două milioane de lei. Era frumoasă, modernă, bună... Și mai ales trebuia împiedicată ca să nu mai lucreze pentru Dumnezeu!
Acum se ivise și prilejul și conjunctura potrivită pentru aplicarea planului hrăpăreț, așa că prin același procedeu ca la judecata religioasă, el a făcut ca și Judecătoria Civilă din Sibiu să-i dea tot lui câștig de cauză. Motivarea mitropoliei era că părintele Iosif a fost un preot și salariat al bisericii și prin urmare și proprietățile câștigate în timpul serviciului său și prin practicarea acestui serviciu - aparțin de drept bisericii.
Nici un alt punct de vedere n-a mai fost admis.
Astfel s-a dat și aici o sentință de confiscare totală a tipografiei în folosul mitropoliei, ca un drept al ei.
Părintele Iosif și-a luat ca avocat apărător pe dr. Stoichiță și a făcut apel împotriva acestei nemaipomenit de nedrepte sentințe.
Apelul urma să se judece în ianuarie 1938.
Ce cumplit de nedrepți sunt oamenii răzbunători și orbiți de îngâmfarea ambiției în toate judecățile lor. Și ce mari nenorociri se abat asupra multora când astfel de oameni pot decide neîmpiedicați în marile momente istorice, nu numai de soarta unor oameni ci chiar de soarta unei Lucrări a lui Dumnezeu.
În astfel de vremuri au fost zădărnicite de către astfel de oameni, acțiuni unice care ar fi putut salva generații și popoare... Dar ei le-au zădărnicit.
Un astfel de mare moment era acela pe care l-a zădărnicit atunci acest mitropolit întunecat de ură, cu ajutorul celor dominați de el, orbiți de ușurătate și de orgoliu. Cu toții vor ispăși veșnic crima pe care au făcut-o nu numai împotriva omului și Lucrării lui Dumnezeu - ci și împotriva viitorului acestui popor și al acestei Biserici.
Sentința de confiscare a tipografiei a fost comunicată părintelui chiar în momentul unor crize acute ale bolii sale. Lovitura fusese foarte abil calculată spre a avea efectul cel mai nimicitor. Astfel că după răpirea tuturor drepturilor morale, venea acum răpirea întregii sale averi materiale luându-i-se absolut orice mijloc de existență și de supraviețuire atât lui cât și Lucrării duhovnicești pe care Dumnezeu o adusese prin el pentru țara noastră.
În felul acesta se vedea bine că măsura suferințelor părintelui Iosif se umpluse și că vremea plecării lui din lumea aceasta se apropia grabnic. Trupește slăbise atât de mult încât devenise numai un schelet, numai niște moaște, pe care ușor le puteam purta pe mâini, când îl luam sau îl așezam pe pat. Cele două boli grele care rodeau în puținul său lut - cum spunea el adesea - acum îi grăbeau sfârșitul topindu-l văzând cu ochii. Cei doi frați Opriș și Popovici, care de ani de zile aveau grijă să-i schimbe vata în care era înfășurat permanent, aveau acum tot mai des de făcut lucrul acesta, căci de multe ori sângele din ranele deschise străbătea prin stratul de vată udând cearșaful patului său.
A șaptea operație fusese biruită de boala care își întinsese rădăcinile ei mortale tot mai adânc. Ar fi trebuit a opta operație pentru a tăia și mai adânc. Dar doctorii Manta și Eithel care îl trataseră, priveau la el clătinând din cap:
- Nu va mai putea suporta altă intervenție. Și ne recomandau să-i dăm calmante în momentele de criză extreme.
Dar n-a fost nevoie de calmante omenești. Martirul lui Hristos răbda totul cu o tărie și o seninătate cerească, privind la răbdarea Mântuitorului său.
Așa trăiam noi acele zile ale lui februarie 1938 care au rămas neuitate în Istoria Oastei Domnului și în viața noastră a celor ce am trăit aceste evenimente atât de dramatice și de sfâșietoare.
Sub mulțimea și tăria acestor lovituri ucigașe dezlănțuite împotriva lui, stegarul strălucit al lui Hristos se transforma trupește în niște moaște sfinte, iar sufletește într-un simbol nepieritor, într-un exemplu strălucit de eroism și jertfă în slujba Cauzei lui Hristos, în slujba Adevărului - în slujba Mântuirii neamului acestuia românesc. În slujba binelui Bisericii acesteia și a Evangheliei lui Dumnezeu.
Am descris cât am putut mai larg momentele acestea în Istoria Oastei, partea a doua, adeverind cu martori și cu documente tot adevărul dureros despre întâmplările acelor zile și despre oamenii care le-au creat și care le-au trăit.
Am ținut să încrestez adânc însemnarea acestor adevăruri așa cum au fost, pentru că încă mai trăiesc unii dintre acei care au pe conștiința lor o mare parte din păcatul crimei săvârșite împotriva acestui sfânt al lui Hristos și profet al neamului nostru. Aceștia se frământă să ticluiască și ei un fel de istorie a lor, spre a înfățișa lumii în chip mincinos lucrurile petrecute atunci, spre a se dezvinovăți pe ei și pe complicii lor. Dar Dumnezeu și Adevărul nu-i va lăsa nici pe pământ nici sub pământ să se poată spăla pe mâini de sângele nevinovat al profetului pe care ei l-au ucis între templu și altar, împreunându-și consimțământul și pietrele cu ale vinovatului principal de crima aceasta.
În acea parte a descrierii din Istoria Oastei a acestor întâmplări și zile, am amintit pe larg despre toate cuvintele rostite în ultimele ceasuri ale părintelui nostru duhovnicesc, martirul și eroul lui Hristos, al credinței și neamului nostru.
Am amintit acolo despre cuvintele testamentare rostite de el în ultimele clipe, - dar vreau să fie consemnate și aici pentru ca acei cărora le va cădea în mână cartea aceasta fără să o fi avut și pe aceea, să cunoască totuși acele adevăruri, fiindcă ele conțin niște lucruri de o însemnătate nemuritoare pentru toți. În viața mea clipele și adevărurile acestea au însemnat cel mai mare hotar, cel mai mare salt, cel mai mare examen.
Iată aici ultimele ceasuri ale vieții pământești a părintelui Iosif - și ultimele lui cuvinte, citate după cele scrise în acea Istorie a Oastei:
Vineri 11 februarie
Azi noapte n-am dormit deloc deși eram atât de obosiți. Din camera unde dormeam doar eu cu fr. Marini auzeam adeseori gemetele reținute ale părintelui suferind. Și de fiecare dată ne străpungeau inima de durere. De câteva ori Titus venise să-l întrebe dacă nu cumva are nevoie de ceva. I-a dat câte un calmant.
Dimineața a sosit mai liniștită... Dragul nostru bolnav a dormit puțin, iar noi ieșind în vârful degetelor, l-am lăsat să se odihnească. Din timp în timp suiam încet până la ușă unde ascultam răsuflarea lui liniștită, de după paravanul care era în fața patului său.
Pe la amiază a luat ceva din mâncarea care i-a adus-o sora Lița apoi s-a liniștit din nou. În acel timp, - noi - Titus, Marini și cu mine, ne-am sfătuit să nu-l mai lăsăm nici o clipă singur.
- Vom face toți trei cu schimbul lângă el, începând de acum și până mâine dimineață - zise Titus. Care să facem primul?
- Fac eu primul! - răspunsei eu.
- Pe urmă mă scoli pe mine - zise Titus.
- Iar fr. ta mă scoli pe mine, zise și fr. Marini.
- Bine!
De cum se apropia spre seară, mă așezai pe scaun lângă părintele, la măsuța pe care scriam atunci când el îmi dicta minunatele sale scrieri. Luai Biblia lui să citesc ceva.
Începu să se întunece afară. Era februarie, dar încă nu ninsese deloc. Era un cer moale.
Părintele deschise ochii, mă privi și-mi zise:
- Ce faci?
- Cum vă mai simțiți părinte? - întrebai eu.
Văzându-mă foarte îngrijorat îmi zise:
- Acum mă simt ceva mai bine. După masă inima îmi este ceva mai întărită. De fapt în mine toate mădularele mi-au fost slăbănoage. Singură inima mi-a fost tare. Inima le-a dus pe toate. Acum și inima mi-a slăbit. De-abia mai poate. I-a ajuns și ei. Slăvit să fie Domnul pentru toate.
Mi-am făcut scaunul mai aproape zicând:
- Părinte, eu aș dori să-mi vorbiți mereu, - dar n-aș vrea să vă obosiți. Aud bine, chiar dacă ați vorbi cât mai încet.
- De-acum mi-au mai rămas doar puține să mai vorbesc. Tot ce aveam să spun lumii, am spus. Mulțumesc din toată inima Domnului care mi-a ajutat până aici. Pentru cine va vrea să asculte adevărul, ajunge...
S-a oprit un timp, apoi zise clătinând din cap:
- Dar mi se pare că de acum încolo vremea adevărului s-a cam dus.
- De ce spuneți asta părinte?
- Dă-mi puțin paharul cu ceai. Îmi este uscată gura! Să fii cu luare aminte la ceea ce-ți spun.
Iarăși stătu și odihni un timp. Apoi începu rar:
- Pentru că odată venită lumina în lume oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina pentru că faptele lor erau rele...
Glasul îi era profund profetic.
- Dumnezeu a trimis Bisericii noastre și poporului nostru Lucrarea Unică și vădit cerească a Oastei. Poporul a îmbrățișat-o cu drag, dar conducătorii Bisericii au respins-o de la început.
Dacă vor continua să o respingă s-ar putea ca Dumnezeu să le-o ia, iar drept pedeapsă să îngăduie să vină peste ei lucrări de rătăcire, de dezbinări și de pierzare. Fiindcă n-au primit dragostea adevărului, Dumnezeu le poate trimite lucrări rătăcitoare ca să creadă minciuna toți cei ce n-au crezut adevărul - și astfel să fie osândiți, - după cum spune sf. ap. Pavel la Tesaloniceni.
Peste poporul care a respins solia Domnului pot veni vremi de mari necazuri și pedepse fiindcă este un mare păcat a-L înfrunta pe Dumnezeu luptând împotriva planului Său, cum au făcut conducătorii poporului nostru, contra Oastei Domnului.
Mă gândesc și la frații noștri ostași, la conducătorii fraților - ce mare răspundere au și ei în fața acestei Lucrări duhovnicești.
Când vedem pe ce căi întortocheate și grele trebuie să-și caute alții mântuirea sufletului lor, - noi nu știm să mulțumim lui Dumnezeu că nouă ne-a descoperit o cale a mântuirii atât de dreaptă și de dulce cum este cea a Oastei Domnului... Dar dacă vreodată frații conducători ai Oastei se vor dovedi nevrednici de acest mare dar, căutând spre alte căi, atunci Domnul, se poate - drept pedeapsă - să le-o ia pe aceasta și să-i lase apoi să bâjbâie dezbinați după încredințări străine și pe căi rătăcitoare.
Mă cutremur când mă gândesc ce viitor poate să aștepte pe Biserica noastră și pe poporul nostru în urma acestei respingeri... Dar și mai mult mă cutremur ce viitor poate să aștepte o Oaste care va respinge Duhul Oastei dintâi.
Parcă ne găsim în timpul când Ierusalimul nu cunoscuse vremea cercetării lui... și când Mântuitorul îi profețea nimicirea apropiată și de neînlăturat...
...Ierusalimul Oastei - Sibiul - face același lucru astăzi, pe care l-a făcut la vremea sa, vechiul Ierusalim, omorâtorul de proroci și ucigătorul cu pietre al trimeșilor lui Dumnezeu...
Tăcu. În cameră se lăsase întunericul demult. Stăteam așa neîndrăznind să întrerup cu nimic cuvintele profetice pe care le ascultam cutremurat. Ascultam pe întuneric...
- Aprinde lumina - îmi zise după un timp, încet. Și mai dă-mi puțin ceai.
Aprinsei lumina slabă de pe noptieră - și mă uitai la el.
Mă privea cu niște ochi plini de ceva care era adânc și duioșie și milă.
- Dragă Dorz, continuă el, șoptind rar și mișcat - după mine va veni rândul vostru. Mie în curând nu-mi vor mai putea face nimic, dar pe voi vă vor urmări și vă vor prigoni fără cruțare din cetate în cetate, ca să se împlinească tot ce este scris.
Dar voi să nu vă temeți. Nici să vă lepădați de Domnul și nici de Lucrarea Oastei Lui, care de la început a fost rânduită la suferință și la necazuri, după cum a fost Domnul nostru în lumea aceasta.
Să știți că Domnul care a fost cu mine va fi și cu voi. Acela care ne-a dat nouă până acum atâtea bucurii și biruințe în necazuri, vă va da și vouă biruința, căci El este Același și El este veșnic Biruitor. Aduceți-vă aminte de tot ce v-am spus eu și v-am scris: cu ochii țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, la Isus Biruitorul. Cu El fiți siguri că Lucrarea Oastei Lui va birui, chiar dacă noi va trebui să cădem rând pe rând... Să muriți crezând în biruința lui Isus Biruitorul, așa cum sunt gata și cum am fost gata și eu totdeauna să mor crezând în El.
Întinse mâna spre mine... I-o luai și mi-o apăsai pe buze plângând, apoi o dusei sub pătură. Văzui lacrimi și în ochii lui.
- Să păstrați toate învățăturile mele întocmai cum vi le-am spus. Eu n-am spus nimic de la mine, ci în toate am ascultat numai de glasul și de Duhul Domnului. M-am străduit să vă dau nu numai Cuvântul Domnului ci și o pildă cum să-L urmați. Să călcați după Domnul Isus, pe urmele mele, ca pe urmă să ne întâlnim mai fericiți la sfârșitul luptei noastre lângă Domnul Isus în Canaanul Său Cel Ceresc.
Oricât ați avea de suferit, să nu-L trădați pe Dulcele nostru Mântuitor Isus Biruitorul. Să nu trădați cauza Evangheliei și a Bisericii noastre vii, să nu trădați voluntariatul Oastei, nici pe părintele vostru în Hristos.
Va veni vremea când Dumnezeu și Adevărul ne vor face dreptate și nouă. Să aveți ochii mereu țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre la Isus Cel Răstignit... Tăcu din nou.
Mă miram de unde are atâta putere din cât de slăbit era. Vedeam cât de mult se opintește ca să vorbească. Îmi era teamă de efortul pe care îl făcea, dar presimțeam că sunt ultimele sale cuvinte și n-aș fi vrut nici să se oprească. Îl ascultam cutremurat. Totul mă înfiora adânc...
- Ce mulți erau cândva și câți s-au dus Sus până la El. Unde sunt acum cei mari și lăudați care spuneau că vor fi statornici până la moarte? Acum au trecut și ei în tabăra celor ce aruncă în noi cu pietrele ucigașe.
Cu mine vor sfârși în curând... dar dacă și pe voi cei care rămâneți vă vor omorî - s-ar putea să nu le mai fie trimiși alții... Să le fie dați drept pedeapsă numai lucrători pierzători și lucrări pierzătoare.
Tăcu iarăși suspinând... După un timp urmă:
- Dar Dumnezeu este nespus de Bun, nemărginit de Bun... El iubește mereu și nădăjduiește mereu, chiar și pentru cei mai împietriți. O, cât de nemărginit de bun este Dumnezeu...
Apoi tăcu îndelung cu ochii închiși. Se vedea că își sfârșise toată puterea.
- Nu mai vreți puțin ceai părinte? - zisei eu. Dar este prea rece. Mă uitai spre reșoul care ardea. Să-l încălzesc puțin?
- Nu.
- Nu încercați să dormiți puțin? Ați obosit vorbind.
Scoase din nou mâna și făcu un semn obosit care părea a spune: - de-acum am să mă tot odihnesc. Și o întinse spre mine.
O luai din nou între mâinile mele. Ce albă și ce uscată este! Numai pielea străvezie și osciorul subțirel și topit... Îmi părea mai rece decât era normal să fie.
Nu-mi mai putui stăpâni plânsul: ... O, mânuța asta sfântă și chinuită care s-a topit ținând sus făclia luminând, care a scris atâtea litere de foc și de aur ce vor rămâne veșnic. Care a ostenit și a suferit atât de mult pentru mine și pentru mulți. Care a făcut atât de mult bine mie și altora. O, inimioara asta care bate tot mai încet...
Șiroaie de lacrimi începură să-mi curgă pe obraji prelingându-se și picurând pe marginea patului alb, pe jos, pe mânuța străvezie și uscată... care în mâinile mele mi se păru dintr-o dată și mai nefiresc de rece...
Îmi apăsai din nou, încet și moale buzele peste ea și apoi o dusei ușor iarăși sub pătura caldă.
Era târziu și era peste tot o tăcere desăvârșită.
Respira încet și rar. Se părea că vrea să doarmă.
Dinspre ușa lui Titus auzii un zgomot ușor. Cred că nici el nu dormea. Cred că nici Marini nu doarme.
Mă uitai la fața părintelui care era mai slabă și mai uscată ca oricând. Într-o săptămână s-a topit ca dintr-o dată. Ciudat că până azi dimineață se zvârcolea de dureri, iar acum ce liniștit odihnește de parcă n-ar avea nici un țepuș în corpul său.
Mă uitai din nou. Din cele două adâncituri încercănate, cei doi ochi altădată atât de vioi și de bucuroși - priveau acum cu o umbră nepământească spre fereastră.
- Fereastra! - zise el destul de tare. Dragă Dorz, deschide toată fereastra să vină aer proaspăt!
În clipa aceea îmi trecu fulgerător prin minte ceea ce scrisese el undeva despre soția sa din clipa morții ei - că ultimele cuvinte i-au fost ca să-i deschidă fereastra și să-i vină mult aer proaspăt.
Nu știu de ce făcui dintr-o dată o legătură limpede între clipa asta și aceea de atunci.
Între destinele unora din cei uniți de Dumnezeu, în ultimele lor clipe sunt atât de tainice potriviri.
Deschisei toate aripile ferestrei. Afară era nor, dar nu prea întuneric. Adia un vânt cam răcoros.
După ce se aerisi puțin, strânsei iarăși încet aripile ferestrei la loc, spre a nu se face frig.
Iarăși crezui că a ațipit. Dar iarăși deschise ochii.
- Acum te rog lasă-mă singur! - îmi șopti stins - vreau să rămân singur! - și închise ochii.
Eu stăteam încă în picioare între pat și între fereastră. Cum să-l las singur așa? Și cum să nu-l las - dacă mi-a cerut asta! Stăteam nehotărât - și mă uitam la el. Crezui din nou că a adormit.
- Du-te și te odihnește și tu. E târziu! - zise el.
Glasul îi era stins dar plin de o milă stăruitoare.
- Poate mai aveți nevoie de ceva părinte - stăruii eu încet... Nu mi-e somn!
- Nu mai am nevoie de nimic!
- Nu vi-e frig? - încercai eu, ca să am motiv să-i pipăi mâinile.
- Acum nu mi-e nimic - șopti.
Mâinile lui mi se părură și mai reci. Le acoperii bine cu pătura, în timp ce ochii lui mă priveau ca de foarte departe, șoptind ca o liniștire:
- Slăvit să fie Domnul!
Nu vrui să-l mai fac să obosească stăruind. Șoptii îndurerat și eu: Slăvit să fie Domnul!
Și trecui dincolo în camera noastră, unde era și fr. Marini.
Îl găsii treaz și întrebându-mă din ochi:
- Ce este?
- Vrea neapărat să rămână singur - îi zisei încet la ureche (la ureche, fiindcă fr. Marini nu prea auzea bine). Dar e foarte-foarte slăbit. Mâinile îi sunt foarte reci. Ce să facem oare?
- Să-l sculăm și pe Tit - zise el.
- Mă duc să-l scol - să vedem ce să facem - zic eu. Poate trebuie să mergem după un medic.
Trecui ușor din nou prin camera părintelui și pe lângă paravanul de pânză din fața patului său, ieșii la Titus.
Nu dormea nici el. Mă întâmpină stând în capul oaselor.
- Mâinile i-s reci - îi șoptii și lui îndurerat. M-a trimis ca să mă culc ca să rămână singur. Ce-i de făcut oare? N-ar trebui să mergem după un medic?
- Am auzit totul - zise el, mai ales acum când ți-a spus să deschizi fereastra și să-l lași singur.
Stătu puțin și ascultarăm spre ușă. Eu lăsasem ușa întredeschisă. Nu se auzi nimic.
- Vino să mergem încet lângă paravan, ca să ascultăm.
Pășirăm ușor, ascultând lângă paravanul subțire de lângă pat.
Nu se auzea nici o respirație!
Trecurăm pe după paravan unul de-o parte, celălalt de alta a patului. Titus îi puse mâna pe frunte, apoi o duse pe inimă.
- E cald, zise el, la frunte. Apoi la inimă înspăimântat:
- Nu mai bate!
Strigarăm pe fr. Marini.
Îi strigarăm și lui: Părinte, părinte!... Îi mișcarăm capul și mâinile...
- Nimic.
Îi aprinserăm o lumânare la căpătâi și căzurăm toți trei în genunchi lângă patul părintelui nostru, în cea mai sfâșietoare și îndurerată rugăciune dintre toate rugăciunile vieții mele.
Mă simții ca și cum un puternic perete care mă apărase s-a prăbușit dintr-o dată și m-a lăsat descoperit în bătaia celor mai grele și mai ucigașe dintre primejdii.
Era ora unu și jumătate, în noaptea spre dimineața de sâmbătă
12 februarie 1938.
Afară începu să ningă cu fulgi mari și moi, ca un văl de înmormântare, sau ca o mângâiere...
Ce măreț și liniștit intrase în Veșnicie acest uriaș al lui Dumnezeu, solemn și calm, ca o corabie care a luptat o noapte îndelungată cu înspăimântătoarele primejdii ale unei vrăjmașe furtuni, - iar acum, în lumina unui strălucitor răsărit de soare, intră zdrențuită dar biruitoare în Portul Fericit și Salvator.
Însă din pricină că îi eram încă atât de aproape, nu-i puteam vedea adevărata lui măreție...
De ce oare a vrut atât de mult să rămână chiar singur în ultima lui clipă?
- Nu știu!
Poate pentru ca frumusețea fericitei sale întâlniri cu Dulcele Isus, Dragul său Mântuitor, să-i fie deplin slobodă - iar prezența mea ar fi stingherit această intimitate sfântă...
Poate pentru că mila și iubirea noastră îi deveniseră prea grele - și nu putea suporta durerea rămânerii noastre plângând.
Poate pentru că trebuind să plece, prezența mea, iubirea noastră îl prea reținea...
- Nu știu!
Dar sunt încredințat că în clipa aceea, după sufletul lui a venit Însuși Scumpul Mântuitor Isus. Și că dacă n-aș fi plecat atunci de lângă el, ochii mei L-ar fi văzut aievea și cu adevărat.
- N-am fost vrednic să-L văd.
Cele ce s-au petrecut în vremea aceea, au fost nu numai pentru mine ci pentru tot viitorul ceva de o intensitate unică și de o durată care va depăși mereu tot mai larg și mai puternic orice cadru și timp. Există uneori niște zile care valorează cât mii de ani, după cum există uneori mii de ani care nu valorează cât niște zile.
Poate că ziua aceea de 12 februarie 1938 era o astfel de zi. Și numai Domnul Dumnezeu Singur știe dacă mia de ani de dinaintea ei, valora în privința evanghelizării țării noastre cât ea. Sau dacă în viitorii alți o mie de ani se va mai naște în Biserica și în țara noastră un astfel de om și o astfel de Lucrare.
Știe numai Domnul Dumnezeu, dacă nu cumva acest om și această Lucrare au fost ultimul adevăr, ultimul profet și ultimul har dat poporului nostru de către mila mântuitoare a Duhului Sfânt. Dacă nu cumva după aceasta să nu mai vină o mie de ani decât întuneric.
Fiecare crimă aduce după săvârșirea ei o pedeapsă proporțională cu valoarea vieții pe care a distrus-o și cu însemnătatea adevărului pe care l-a zdrobit.
Crimele împotriva marilor adevăruri, se ispășesc prin prăbușirea în lungile nopți ale marilor minciuni. Nopțile acestea trebuie să fie cel puțin egale cu zilele, cu epocile luminii pe care au stins-o. Iar urmașii care vor trebui să ispășească crima părinților lor, pot fi de multe ori generații, după cum este scris: „... Pentru copiii copiilor lor...” Și după cum s-a mai întâmplat.
Fiindcă sunt unele păcate care nu se pot face decât o dată la o mie de ani.
Dar și unele minuni tot la fel.
Slăvit să fie Domnul!