Cap. 14 - Strâmta cărare mântuitoare

„Luaţi seama dar să faceţi întocmai

cum v-a poruncit Domnul Dumnezeul vostru!

Să nu vă abateţi de la cele ce v-a poruncit El

nici la dreapta, nici la stânga...”

Încă de la începutul Lucrării Oastei Domnului nouă ni s-a propovăduit Evanghelia limpede şi dulce. Evanghelia dreaptă şi sfântă. Evanghelia frumoasă şi biruitoare, dar înlăcrimată, prigonită şi încercată.

Nu numai cuvântul dar şi viaţa aceluia pe care Dumnezeu l-a ales pentru ca să ne fie trimis nouă cu solia acestei Evanghelii, sunt, de la început, mărturii de netăgăduit despre acest adevăr.

Când recitim, sau ne aducem aminte de Evanghelia care ne-a fost vestită nouă întâi - şi prin care am aflat noi naşterea din nou şi Calea mântuirii, - ne vin în gând numai uşa cea strâmtă, calea cea îngustă, crucea şi patimile, ura şi prigonirile. În toate foile şi cărţile Oastei, până şi în cântările ei, se pomeneşte mereu şi mereu aproape numai despre aceste lucruri, ca de nişte prieteni statornici care vor călători împreună cu noi pe tot drumul mântuirii noastre, până ce vom ajunge Acasă la Domnul.

Să nu vă abateţi nici la dreapta nici la stânga - ne-a spus Cuvântul şi Porunca Domnului nostru şi a înaintaşilor noştri, legându-ne astfel de mijlocul cărării înguste. De mijlocul acesta nespus de îngust şi nespus de greu, dar singurul pe care a mers adevărata Lucrare a lui Hristos, de la începutul ei - şi va trebui să meargă până la sfârşitul ei de pe pământ.

Rămânând la drumul duhovnicesc al Oastei, am fost înştiinţaţi încă demult despre cele două mari primejdii, a leului şi a ursului.

Leul literei şi formalismului s-a ivit îndată în dreapta drumului Oastei. Şi am văzut cât de crud şi de sălbatic a fost şi a rămas el, în toate manifestările lui nimicitoare împotriva Oastei vii, a duhului şi a voluntariatului ei.

Tot în acelaşi timp cu leul formalist din dreapta, s-a ivit şi ursul sectarist din stânga drumului nostru. Cu nimic mai bun, dar cu mult mai viclean, - fiara aceasta s-a purtat şi ea cu tot atâta cruzime şi necruţare faţă de turma Oastei care dorea să urmeze smerită şi ascultătoare numai glasul Bunului Păstor, având în mijlocul ei pe Mielul Răscumpărător Isus.

De ce sunt primejdioase aceste două extreme?

Fie dreapta formalistă, fie stânga sectaristă, amândouă acestea îşi caută numai foloasele lor - şi nu foloasele lui Hristos.

Fiecare interpretează Cuvântul lui Dumnezeu pentru dezbinarea sufletelor în partide şi nu pentru unirea tuturor în dragostea cerească, înaltă şi înţelegătoare, dezinteresată şi iertătoare, plină de blândeţe şi de roduri bune a Evangheliei lui Hristos.

Fiecare se laudă pe sine şi huleşte pe altul.

Fiecare judecă părtinitor pentru ai săi şi răuvoitor pentru alţii care nu-s ai lor.

Fiecare caută să facă pe Hristos robul lor - şi nu să se facă ele roabe ale lui Hristos.

Deşi amândouă aceste duhuri extremiste sunt în slujba aceluiaşi vrăjmaş al lui Hristos, iar el le foloseşte în acelaşi scop, adică spre a nimici adevărata biserică vie şi trăitoare în Duhul Sfânt - totuşi ele se urăsc între ele şi se vrăjmăşesc una pe alta.

Da, pentru că în Satan nu este iubire şi armonie ci numai ură.

Leul şi ursul, deşi au acelaşi scop: nimicirea turmei şi răpirea Mielului, totuşi fiarele acestea se sfâşie între ele, fiindcă fiecare îşi caută numai folosul său însuşi, cu preţul nimicirii oricăror altora.

Din pricina aceasta sunt primejdioase orice extreme, fie dreapta, fie stânga.

Este adevărat apoi că aceste fiare primejdioase care pândesc tot drumul mântuirii noastre, sunt legate şi nu ne pot face chiar tot răul pe care ar dori să ni-l facă.

Dar ele sunt legate în aşa fel cum sunt legaţi câinii cei răi pe sârmă: se pot plimba pe sârma lor pe lângă drum, o mare bucată de loc, fără ca să-i poată ajunge însă pe cei care ţin numai mijlocul drumului. Dar îndată ce se abate cineva cât de puţin de la mijloc, este în primejdie să cadă în partea peste care stăpânesc colţii şi ghearele fiarei turbate şi este înghiţit ori de una ori de cealaltă.

În felul acesta au căzut pradă la aceste fiare atât de mulţi din cei ce mergeau frumos pe cale... Şi care se bucuraseră fericiţi că Îl au pe Mielul şi comoara mântuirii Lui. N-au vegheat cu grijă asupra căii lor - şi au fost înşelaţi ori de frică ori de un câştig. Ori de o ispită ori de alta.

Când recitim astăzi numele multora din cei care au mers frumos o mare parte din drum, prin mijlocul lui îngust dar sigur, - vedem că mulţi-mulţi, chiar dacă n-au murit trupeşte - sunt doar nişte biete cadavre sfâşiate sufleteşte. Şi nu numai inşi ci şi adunări întregi au ajuns astfel.

Oricine va citi în istoria asta şi va vedea între numele celor ce se legau odată cu un legământ veşnic - iar astăzi va privi ce s-a ales din legământul lor de atunci, va recunoaşte câtă dreptate au avut cei ce ne-au înştiinţat... Cât de primejdioase sunt cele două fiare. Şi cât de veghetori trebuie să fim noi fiecare, fiindcă dacă au putut cădea ei, - uşor s-ar putea să cădem şi noi.

Am vrea parcă să dăm câteva nume ca să se vadă că nu lovim în vânt, - dar mila şi durerea lor nu ne lasă.

În afară de dreapta şi stânga duhovnicească, a trebuit să facem curând cunoştinţă şi cu dreapta şi stânga lumească.

La fel de necruţătoare, amândouă acestea sunt cele două coarne ascuţite şi străpungătoare ale aceluiaşi taur sălbatic şi nimicitor.

În primul corn politic, în cel din dreapta, au fost luaţi şi zdrobiţi chiar cei doi copii apropiaţi ai părintelui Iosif, aşa cum am văzut în cele descrise mai înainte.

În al doilea corn vor fi luaţi alţii mai târziu, dar soarta acelora nu va fi mai bună decât a celor dintâi.

Cuvântul Domnului nostru este limpede şi porunca aceasta cuprinde în ea o foarte serioasă înştiinţare: să nu vă abateţi! Şi pomeneşte: întâi nici la dreapta, - pentru că din partea asta va veni prima dată primejdia. Iar apoi spune: nici la stânga, - pentru că nu după multă vreme va veni şi de acolo.

Am trăit - şi le-am văzut pe amândouă.

Am avut nespus de mult de suferit din partea amândurora, nespus de multe pagube de suflete şi dureri de inimi.

Dar avem şi o cumplită dovadă despre urmările neascultării de porunca primită şi de călcarea legământului pus.

Aşa că putem înştiinţa cu toată greutatea pe cei prezenţi şi pe cei viitori, spre a nu cădea în neascultarea şi în moartea celor ce au păţit-o în trecut.

Cine citeşte, să înţeleagă, - din atâta cât ne este îngăduit acum să spunem. Să înţeleagă şi ceea ce nu-i putem spune acum. Fiindcă pentru cine vrea să înţeleagă şi să se mântuiască, ajunge atâta!

Aşa am început deci anul 1939, cu o nădejde mai temeinică de a lucra mai în linişte şi mai cu vreme la Cluj.

Dar în anul acesta avea să fie începutul marilor dureri ale celui de al doilea război mondial care avea să treacă atât de nimicitor şi peste ţara noastră... Al doilea mare vai apocaliptic, avea să încerce greu lumea din pricina fărădelegilor ei. Şi necazul cel mare de care tot fusesem înştiinţaţi cu mulţi ani înainte, avea să înceapă în curând.

Deocamdată, fr. Marini îşi închirie o cameră pe Str. Războieni, nr. 12, în casa unei văduve credincioase, care avea doi copii - şi se aşeză acolo. Locuinţa aceasta era aproape de biserica Iris unde slujea şi stătea preotul Chindriş cu părinţii săi şi cu sora sa Pia. Aproape şi de locuinţa unde stătea Gavrilă şi Dumitru Trifa, fraţii părintelui, unde era şi tipografia.

Găsisem în sfârşit patru pereţi între care să ne adăpostim cu redacţia, pe care o purtasem doar prin buzunarele noastre.

Anul nostru 1939 a început rodnic, ca orice început de an liniştit.

La redacţie ne perindam lucrând numai câte unul.

Celălalt era permanent în misiune prin ţară, participând la mari adunări care aveau loc pe centre în diferite regiuni.

Dar încă din martie începură tulburările...

Cornul cel din dreapta, războinic şi crud, începu să ameninţe popoarele din apropierea sa.

În martie trupele Germaniei şi ale Ungariei atacară Cehoslovacia. Au avut loc lupte grele şi totul s-a sfârşit cu îngenuncherea acestei ţări prietene cu noi. O mare parte din armatele cehoslovace se refugiară în ţara noastră ca la nişte vecini şi prieteni.

Apele adânci începură iară să se tulbure şi urmările acestora se răsfrânseră asupra ţării noastre. Al doilea val se pregătea şi mai înspăimântător ca primul.

Deocamdată însă noi mai puteam lucra.

În ţară însă avură loc mari concentrări. Erau pregătiri în vederea războiului care se vedea bine că abia este la început, dar nimeni nu ştie când şi cum se va termina. Fiecare popor se temea de toţi.

Atunci am fost luaţi mulţi fraţi şi concentraţi la diferite unităţi şi în diferite zone... Eu am ajuns cu unitatea mea undeva în Munţii Apuseni. Era atunci o vreme rece cu lapoviţă şi ninsoare... Trimis într-o misiune, a trebuit să stau două zile şi două nopţi sub zăpadă, astfel că frigul mi-a pătruns tot corpul.

M-am îmbolnăvit grav şi trei săptămâni am zăcut între moarte şi viaţă într-un spital militar la Oradea.

Prin luna mai eram desconcentrat medical - şi mă găseam iarăşi în ogorul Domnului, alături de fraţii mei.

Foaia Viaţa Creştină apărea săptămânal în patru pagini tipărită în condiţiile modeste în care se putea la maşina mică şi veche cu roata ei mare, învârtită de mâinile tinere şi puternice ale fratelui Gheorghe, slujitorul de la parohia Iris.

Litera tipografiei era veche şi uzată, clişeele erau puţine, condiţiile erau sărace, dar dragostea lui Dumnezeu nu se uita la acestea, ci eram fericiţi că am putut reface iarăşi legătura noastră cu fraţii.

Desigur era o mare diferenţă între condiţiile care fuseseră la Sibiu - şi cele ce erau acum la Cluj. Diferenţa aceasta se vedea nu numai din forma ci şi din conţinutul celor ce se tipăreau acum. Dar decât nimic, era mai bine şi atât.

În afară de asta, chiar dacă puteam lucra puţin şi apărea slab, totuşi duhul de care era străbătut scrisul nostru era fierbinte, dragostea curată şi drumul cunoscut.

Scriam cu pasiune şi putere săptămână de săptămână 4-6-8 şi chiar 12 pagini de gazetă. Numărul abonaţilor creştea - şi cu aceasta şi bucuria şi elanul nostru.

Fraţii şi cititorii noştri începuseră să capete încrederea continuităţii. Abonamentele începură să vină încurajator, mai ales pentru întreprinderea păr. Chindriş.

În curând Clujul deveni un fel de centru frăţesc - şi fraţii începură să-şi îndrepte aici toate vizitele şi corespondenţa care altădată se îndrepta spre Sibiu... Camera noastră din Str. Războieni nr. 12 era şi redacţie şi sală de adunare şi casă de oaspeţi... Iar când deveni neîncăpătoare, Dumnezeu deschise alte inimi care ne mai deschiseră alte case...

Astfel Cuvântul Domnului se vestea iarăşi cu putere.

Atât la Cluj cât şi în toate părţile acestea ale Ardealului Lucrarea Domnului căpătă în curând un mare avânt. Mulţime de scrisori şi de fraţi veneau şi plecau zilnic. Tirajul foilor şi tipăriturilor începu să crească, iar personalul tipografiei care înainte stătea fără lucru, acum abia mai putea face faţă...

La foaie lucram deocamdată fără a ne prea da pe faţă numele adevărate din pricina cenzurii presei, care urmărea mereu numele noastre spre a ne împiedica tot ce scriam.

Din pricina aceasta nu ne dasem nici la Glasul Dreptăţii şi nici la Ogorul Domnului numele adevărat multă vreme. Scriam numai cele două litere începătoare ale numelor noastre.

Mai târziu ne împrumutasem alte nume, spre a putea să ne strecurăm neobservaţi de către cei care ne urmăreau... I. Marini era I. M., Ioan Tudusciuc era I. T., I. Capătă era I. C., Traian Dorz era T.D. - şi aşa mai departe.

După ce am apărut cu gazeta Viaţa Creştină care era proprietatea unui preot greco-catolic, foile Mitropoliei din Sibiu au şi început îndată să adauge la campania lor de ură împotriva noastră şi acest nou amănunt, această nouă fărădelege. Acum eram vestiţi de ei prin ţară ca nişte vânduţi la papistaşi, ca nişte schismatici şi dezbinători de ortodoxie...

Nu le-am răspuns însă direct niciodată ci numai prin cuvintele Bibliei şi cu toată amărăciunea doar la unele din aceste răutăcioase învinuiri.

Mărturiseam adevărul, fără a ne lăsa nici înfricoşaţi de ameninţările lor şi nici atraşi de promisiunile care ni se făceau.

Toate paginile foilor scrise de noi erau pline de o curată dorinţă evanghelică. Titlurile scrierilor noastre erau cam toate în felul acesta: Mă rog ca toţi să fie una... Împăcaţi-vă cu Dumnezeu... Să vă iubiţi unii pe alţii... Ţinta poruncii este Dragostea... Din toate acestea se vedea bine de ce gând eram însufleţiţi noi.

Dar sufletelor răutăcioase acestea le stârnea o şi mai mare ură. Cel răutăcios şi răzbunător devine cu atât mai învrăjbit cu cât cel pe care îl urăşte îi răspunde mai frumos.

La foile din Sibiu era acum redactor responsabil Nicolae Vonica, fostul prieten şi frate al nostru de odinioară... Ele ieşeau pline cu otrava şi ambiţia trufiei lui adânc ofensate şi răzbunătoare. Dar şi de un vicleşug care încerca în toate formele a ne momi ca să-i urmăm şi noi exemplul său... Trădătorul Domnului nu-şi găseşte liniştea niciodată. El caută să-i facă trădători şi pe alţii, crezând că în felul acesta sufletul lui se va linişti, fiindcă nu va fi singur. Dar abia atunci e şi mai chinuit.

Se apropia Praznicul Rusaliilor. Ne sfătuirăm ce e de făcut cu adunarea-pelerinaj la Sibiu şi cu continuarea lucrului la Cluj.

Din pricina cenzurii care ne punea din nou piedici, hotărârăm să ne luăm nişte pseudonime pentru a ne iscăli scrierile din foaie. Astfel I. M. deveni I. Mărturie, T.D. - T. Dar, I. T. - I. Tărie, I. C. - I. Călăuză, Pr. V.P. - V. Priveghere, Pr. V. B. - Veste Bună...

Numai pe cei mai puţin primejdioşi îi publicam cu numele lor întreg.

Dar foaia era plină de numele fraţilor cunoscuţi. Printre cei care scriau regulat erau şi fraţii D. Bălăuţă, Leon Andronic, Iacob Suciu, Ilie Marini, Maria Brăiloiu, Ilie Popovici, Eftimiu Florea, Urdea Nicolae - şi mai nou Silviu Hărăguş care la îndemnul fr. Florea, începea şi el să scrie poezioare.

La Praznicul Pogorârii Duhului Sfânt eram din nou la Sibiu. Ne-am regăsit cu mulţi alţi fraţi veniţi din toată ţara, iar pelerinajul nostru la mormântul părintelui Iosif - şi cuvântările fraţilor, au fost pline de acest sfânt fior şi înflăcărare a dragostei dintâi de care fuseseră pline toate celelalte din trecutul neuitat.

Cu câtă bucurie ne-am revăzut aici cu fraţii iubiţi, statornici şi biruitori pe care îi cunoscusem şi care, fiecare la locul său în Oştirea Domnului din ţară, munceau şi lucrau atât de frumos.

Iată-l pe părintele Vladimir venind din Basarabia, cu fr. Romanenco... Pe fr. Bălăuţă din Moldova, Andronic din Bacău, Paraschiv Sârghie, Miron Dănuţ din Maramureş, Eftimiu Florea din Bihor, Florea Călin din Oltenia, Bihoi din Banat şi mulţi-mulţi alţi fraţi statornici împreună cu ei...

Ne-am îmbrăţişat fericiţi... Am privegheat, ne-am rugat şi ne-am îmbărbătat trei nopţi şi două zile, când în marea sală din strada Turnului, închiriată pentru adunări, când în jurul mormântului la care mergeam şi veneam încolonaţi şi cântând.

Îndată după Rusalii, începură mari adunări, îndeosebi prin Moldova şi prin Ardeal. Eram aproape numai pe drumuri, fiindcă frăţietatea era mare, dragostea fierbinte şi setea după Cuvântul Domnului nepotolită.

În august fratele Marini plecă un timp mai lung cu fratele Bălăuţă prin Moldova, porniră de la Comăneşti, apoi prin Tecuci şi Galaţi - spre Basarabia la păr. Vladimir şi fraţii din Orhei.

Începând încă de la Comăneşti, bucuriile au fost mari. Cuvântul mărturisit cu putere, a adus mult rod.

Dar la trecerea prin Tecuci au avut de întâmpinat piedici şi înfruntări din pricina celor doi fraţi cărturari de acolo, Colonelul Coman Ionescu şi avocatul Traian Corodeanu care vorbeau acum cu glasul foilor Mitropoliei din Sibiu învinuindu-ne că am trecut la catolici...

După o fericită petrecere de două săptămâni prin Basarabia cu păr. Vladimir şi fr. Romanenco - Marini s-a întors şi a plecat spre Alba şi Hunedoara... Pe atunci avea şi el gânduri de căsătorie, dar le amâna mereu din pricina multelor trebuinţe ale Lucrării Domnului.

În vremea asta eram eu de rând la redacţie, fiindcă pe de-o parte era foarte mult de lucru, iar pe de alta zilnic veneau fraţi din toate părţile.

Atunci am primit o scrisoare din partea lui Vonica. Un fel de răspuns la ultima scrisoare pe care i-o trimisesem în noiembrie 1937 când întors din armată îl regăsisem singur pe părintele Iosif la Sibiu, iar el trecut în partea cealaltă.

Scrisoarea lui Vonica mă alegea pe mine dintre toţi ceilalţi pe care îi numea rătăciţi - şi căuta să mă convingă că el, despre mine are cu totul alte încredinţări. Că eu în inima mea am rămas prietenul lui bun şi iubitor, ataşat credinţei noastre strămoşeşti şi respectuos faţă de autoritatea bisericească... Dar că am fost şi sunt amăgit de alţii, de care trebuie neapărat să mă rup şi să mă ataşez de el care totdeauna mi-a fost cel mai apropiat prieten. Dovadă şi rolul frumos pe care mi l-a rezervat în acţiunea romanului său, Isus din lacrimi, scris de el despre viaţa frumoasă a Oastei din tinereţea noastră. Acolo, spunea el, te-am descris cât se poate de minunat sub numele de David Dordea, ca pe un fel de psalmist al nostru...

Îmi promitea nespus de mult dacă am să trec alături de el... şi avea cuvinte nespus de dispreţuitoare faţă de fr. Marini cât şi faţă de toţi ceilalţi colaboratori ai noştri...

I-am răspuns cu toată indignarea, după cum merita, afirmându-i încă odată hotărârea mea luată din 1937 de a nu-i mai scrie nimic, dar acum, silindu-mă el, îi răspund încredinţarea mea că tot ceea ce a făcut el şi ceea ce face este o crimă împotriva Adevărului pe care l-a mărturisit şi el cândva atât de frumos şi dezinteresat, dar că acum îşi dispreţuieşte şi sugrumă conştiinţa sa pentru un blid de linte...

După aceasta nu i-am mai scris nimic. Dar în foile lui, am fost făcut apoi pe totdeauna părtaş la aceleaşi ocări şi făcut vinovat de aceleaşi fărădelegi ca şi toţi ceilalţi fraţi ai mei.

În vremea aceea l-au mai amăgit şi în alt fel pe bietul Titus, fiul părintelui, cu tot felul de promisiuni, ca să se ridice şi el împotriva noastră. Bietul nostru frate Tit, abia ieşit din închisoarea lui, jefuit de tot ce avea şi rămas singur în mijlocul tuturor primejdiilor - s-a clătinat şi de astă dată şi a căzut în cursa vicleană şi neomenească ce i se întinsese. - Apoi a scris şi el cum i s-a poruncit împotriva noastră.

Prin astfel de necinstire şi de mijloace urâte se ducea lupta împotriva rămăşiţei credincioase măreţului Adevăr şi Evanghelii trăite. Şi împotriva gândului voii lui Dumnezeu, cu privire la Biserica noastră şi la poporul nostru.

Pe toţi ne-a durut amar acest lucru, dar niciodată n-am pomenit numele nici unui frate de al nostru de care se foloseau vrăjmaşii noştri ca să ne bârfească. Totdeauna am osândit păcatul - şi nu pe fraţi. Căutând ca cei vizaţi - să înţeleagă şi să se desprindă din cursa diavolului în care fuseseră prinşi, - înainte de a fi prea târziu.

Şi bietul frate Titus... a reuşit să scape, dar mult mai târziu - şi după un lung şir de ani amari.

Dar marea mulţime a fraţilor, urma sunetul trâmbiţei dezlănţuite pe care o cunoşteau ori de unde s-ar fi auzit. Astfel că pretutindeni în ţară grosul adunărilor mergea înainte şi frumos.

După adunările din vara anului 1939, ţinute în diferite părţi ale ţării, - fraţii şi-au arătat dorinţa unei mari adunări, a unui fel de congres al Oastei la Cluj. Acest gând ne-a însufleţit şi pe noi întrucât în oraşul acesta nu fusese niciodată o manifestare mai puternică a Oastei. Avuseseră loc multe adunări mari în regiunea Clujului, dar chiar în oraş încă nu.

Am hotărât deci cu fraţii o mare adunare în oraşul Cluj, pentru data de duminică,

3 septembrie 1939.

S-a publicat acest lucru prin foaie şi încă de vineri au început să sosească delegaţi ai fraţilor din ţară, după acelaşi frumos şi dulce obicei al fraţilor de pe la adunările Oastei mari de la Sibiu. Adunarea de la Cluj se prevestea frumoasă şi plină de bucurii.

Pentru desfăşurarea adunării, închiriarăm în centrul oraşului lângă catedrală, marea sală unde este acum Casa Armatei. Acolo avea să se ţină adunarea de duminică după masă.

Dar încă de sâmbătă s-a răspândit cu groază vestea că războiul a început. Germania începu să atace şi să invadeze ţările vecine. După Cehoslovacia urma Polonia... Lumea se trezi înspăimântată, în plânsul celui de al doilea mare măcel mondial.

În ţara noastră continuau marile schimbări.

Sfâşierile avură loc începând chiar din acea lună. O mare teamă şi nesiguranţă domnea pretutindeni...

În dimineaţa aceasta primii şi eu ordinul verde de chemare pentru a mă prezenta imediat la unitatea militară de care aparţineam.

Toţi fraţii care soseau de prin ţară ne aduceau fel de fel de astfel de zvonuri triste... Pretutindeni se grăbeau pregătirile înfricoşate.

În această atmosferă începură şi se desfăşurară întâlnirile cu fraţii şi petrecerea noastră din acel început de septembrie şi de război, a anului 1939.

Redăm pe scurt după Viaţa Creştină din 10 septembrie felul cum a decurs această adunare în timpul unei nelinişti generale.

Încă de sâmbătă dimineaţa au început bucuriile duhovniceşti. Primii au sosit fraţii de la Bucureşti - apoi până duminică la amiază au tot sosit fraţii şi surorile de pretutindeni, îmbrăţişându-se cu drag.

Sâmbătă seara a avut loc o mare adunare în curtea largă a bisericii din Iris. Au luat cuvântul, apoi toţi cei veniţi s-au împărţit pentru odihnă pe la fraţii din Cluj.

Duminică 3 septembrie după terminarea slujbei la biserică şi după o scurtă masă, ne-am încolonat cu toţii şi am pornit spre centrul oraşului Cluj. În frunte sunt steagurile, apoi tineretul, apoi fraţii şi în urmă surorile.

Încă de la plecare începu o ploaie măruntă şi deasă de toamnă, dar noi, cântând prin noroi şi prin ploaie am străbătut, un convoi lung de câteva sute de metri, drumul de peste 2 km. pe străzile oraşului până la locul de adunare. O cântare nouă, nemaiauzită răsuna pe străzile oraşului. Fraţii treceau plini de pace, în ordine şi în cântări, - străbătând străzile oraşului, urmăriţi fiind cu uimire şi cu tot felul de întrebări, de către mulţimea trecătorilor care nu mai văzuseră aşa ceva. Când cei din faţă ajunsesem, - cei din urmă erau încă departe - atât de lungă era coloana fraţilor veniţi.

Marea sală a Palatului de Comerţ se umplu devenind neîncăpătoare.

Erau între noi, înfrăţiţi şi ei în dragostea Duhului Sfânt, nu numai fraţi ci şi preoţi atât ortodocşi cât şi greco-catolici. Acolo s-a putut vedea minunea care s-ar fi putut realiza în dragostea lui Hristos prin această sfântă mişcare duhovnicească a Oastei Domnului: unirea în dragoste şi nesilită a întreg poporului nostru într-o singură confesiune.

Dragostea era steagul fluturat peste noi toţi - şi în focul ei sfânt ne îmbrăţişam frăţeşte, preoţi şi fraţi, ortodocşi şi catolici, într-o singură simţire. Ceea ce nu putuseră să facă toată propaganda şi chinurile de sute de ani, - făcuse acum Lucrarea Duhului Sfânt a Oastei Domnului.

Nu mai veniră fraţii din Basarabia cu păr. Vladimir şi cu neobositul frate Romanenco din Orhei!... Am primit numai telegrama că preaiubitul frate Romanenco a trecut la Domnul chiar ieri. Toţi fraţii au rămas pe loc acolo, ca să-l petreacă la mormânt pe acest frate credincios cu adevărat şi gata de orice pentru Domnul. L-am plâns mult şi ne-am rugat pentru odihna lui.

Dar veniră fraţii din Moldova cu fr. Bălăuţă, Croitoru, Andronic cu mulţi alţii.

Veniră fraţii din Hunedoara şi Alba cu fr. Popa Petru, Ilie Marini, Borza, Tuza, Igna...

Veniră fraţi din multe alte părţi ale ţării.

Numărul celor propuşi să vorbească era atât de mare încât abia îi ajungea fiecăruia un timp de zece minute pentru cuvânt.

Au luat cuvântul preoţi şi fraţi, atât dintr-o parte cât din cealaltă dar una în acelaşi gând şi în acelaşi duh.

Mărturisirea Jertfei răscumpărătoare a lui Isus Cel Răstignit, trebuinţa naşterii din nou şi ducerea vieţii în sfinţire, - au fost marile teme despre care s-a vorbit puternic şi cald şi la această adunare. Ceea ce se mărturisise la toate marile noastre adunări, rămăsese şi acum mărturisirea noastră zguduitoare. Toţi cei prezenţi au fost profund mişcaţi. În faţa marilor primejdii care se apropiau, singură întoarcerea la Dumnezeu şi primirea lui Hristos ca Mântuitor personal, singură trăirea cu El şi pentru El, mai poate fi un ajutor real şi un adăpost sigur.

Au vorbit atunci preoţii Titus Mălai, Florea Mureşan, Vasile Chindriş, fraţii I. Marini - din partea redacţiei, - Ion Mureşan - Someş, o surioară oarbă de la Institutul din Arad, Al. Ionescu - Bucureşti, Popa Petru - Hunedoara, David Bălăuţă - Bacău, Leon Andronic - Bucovina, Eftimiu Florea - Oradea, I. Dragomir - Sibiu, N, Stănilă - Alba, Ilie Marini - Săsciori, Paraschiv Postei - Vinerea... şi la sfârşit am vorbit şi eu...

La urmă am comunicat fraţilor îndemnul acesta:

„Scumpii noştri fraţi, adunarea noastră de astăzi are loc în nişte vremuri de mari şi adânci frământări, un neam se ridică împotriva altui neam şi o împărăţie împotriva altei împărăţii, precum înştiinţează Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu despre vremurile grele care vor prevesti apropierea sfârşitului. Singur Domnul Dumnezeu ştie ce va mai urma şi unde va fi sfârşitul acestor mari necazuri care abia au început.

În faţa acestui viitor ameninţător şi cumplit noi avem o mare datorie: avem în primul rând datoria să reînnoim legământul nostru de o mai adâncă predare în slujba Domnului, de o mai puternică alipire de El, pentru ca să putem birui necazurile cele mari care vor veni să încerce pe toţi oamenii - şi să putem rămâne în picioare după ce vom fi biruit totul.

Avem apoi datoria unei mai puternice alipiri frăţeşti. Trebuie să fim mai strâns legaţi şi uniţi sufleteşte în credinţa şi în învăţătura prin care ne-am născut din nou şi prin care suntem legaţi într-un singur trup al lui Hristos Domnul nostru. Nimic să nu poată rupe legătura dragostei dintre noi, căci dacă vom fi o inimă şi un gând în Domnul, - vom birui în orice luptă.

Apoi avem marea datorie de a-L vesti pe Domnul Isus Hristos şi mântuirea Lui tuturor celor care nu-L cunosc pe El din jurul nostru, pentru a-i smulge pe toţi oamenii noştri din ghearele păcatului şi a-i face să se întoarcă la Dumnezeu. Căci numai dacă noi vom face o întoarcere puternică spre Domnul, numai aşa El Se va întoarce spre noi şi ne va scăpa din marea nenorocire care este aproape şi gata să vină şi asupra noastră.

Înainte de a ne despărţi de aici să luăm aceste hotărâri. Şi chiar de astăzi fiecare dintre noi să începem cu post şi cu rugăciune lupta şi munca pentru aducerea la îndeplinire a acestor mari datorii pe care le avem. Pentru mântuirea noastră şi a neamului nostru din pierzarea cea de acum şi din cea viitoare.

Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos, Te rugăm îndură-Te de noi, ajută-ne şi izbăveşte-ne. Amin.”

La chemarea zguduitoare cu care s-a încheiat adunarea - au răspuns un mare număr de suflete care s-au hotărât pentru Domnul.

După rugăciunea de încheiere, ne-am încolonat tot aşa - şi am pornit înapoi, petrecuţi cu privirile înlăcrimate ale celor care - mulţi - aflaseră, pentru prima dată de existenţa unei aşa de minunate lucrări de înfrăţire duhovnicească în ţara noastră.

A fost o mărturie puternică în ziua aceea, pentru cetatea aceasta care în curând avea să treacă prin marea durere a sfâşierii Ardealului, apoi prin flăcările îngrozitoare ale războiului.

Mulţi din cei ce au luat parte la această adunare auziră atunci pentru ultima dată chemarea mântuirii, fiindcă grijile şi spaima întâmplărilor mari care începură - nu le-au mai lăsat timp să caute mântuirea... Apoi mulţi au pierit.

O, cât de însemnată este înştiinţarea Sfântului Cuvânt Biblic: „Astăzi dacă auziţi glasul Lui, să nu vă împietriţi inimile...”(Evrei 4, 7).

pentru ca nici unul să nu se pomenească venit prea târziu (Evrei 4, 1).

Cine ar putea şti oare câte suflete care auziră chemarea Domnului, dar neprimind-o când se putea, se vor chinui în veci şi în veci, - învinuindu-şi împietrirea şi nebunia lor, din pricina că s-au pomenit prea târziu!

Adunarea aceea şi mărturisirea ei, erau pentru mulţi o ultimă chemare mântuitoare...

A fost o binecuvântare faptul că fr. Marini era slăbuţ şi suferind, nepotrivit pentru armată. În felul acesta el a putut rămâne mereu la lucrul Domnului, veghind ca să se menţină continuitatea atât a scrisului cât şi a adunărilor frăţeşti.

După două luni de concentrare, am început şi eu din nou la lucru. Am început atunci la Oradea tipărirea unui rând de cărticele printre care şi calendarul pe anul următor. Locuiam în timpul acesta la familia fr. Eftimiu Florea, unde stătea pentru şcoală şi Silviu Hărăguş, acel tânăr luat de el din munţii Zlatnei.

Cu toate promisiunile de la început, colaborarea noastră cu părintele Chindriş începu să nu meargă prea uşor. Începurăm să avem necazuri cu litera legii - de data asta cu litera de la ei. Formalismul de la Cluj era la fel cu cel de la Sibiu. Şi la fel era şi împotrivirea faţă de înnoirea pe care o aducea mărturisirea noastră vie şi puternică despre naşterea din nou în Hristos. A fost o fiinţă nouă. Era tot aşa de greu şi la Cluj ca şi la Sibiu. A auzi despre această neapărată condiţie a mântuirii le era tot aşa de neplăcut şi acestora ca şi celorlalţi.

Şi pentru că Viaţa Creştină avea un oarecare trecut confesional, iar de numele ei erau legate oarecare tradiţii strânse de catolicism, - spre a nu fi atinse prea neplăcut de unele sensibilităţi, - am convenit o schimbare. Şi anume am convenit că de la anul următor, 1940, să nu mai folosim vechiul nume de Viaţa Creştină ci să scoatem o altă autorizaţie cu numele Misionarul vieţii creştine. Ca redactor apăru numele fr. Marini.

E adevărat că la foaia aceasta care era oarecum a noastră la început am fost necăjiţi mai puţin. Dar în curând începură şi aici să se amestece dinafară litera, spre a ne aduce aminte neîncetat că de lupta cu ea nu vom scăpa nici unde.

În cursul anului 1939 mai avură loc şi alte mari adunări frăţeşti în câteva centre puternice de fraţi. Vor rămâne neuitate adunările din Bologa, Poiana Blenchii, Săsciori, Sâmbăteni...

Pentru sărbătorile Crăciunului şi ale Anului Nou erau plănuite multe alte adunări prin Nordul Ardealului. Hotărâsem să mergem împreună cu fr. Marini la unele din ele pentru cercetarea şi îmbărbătarea fraţilor.

La redacţia din Cluj, încă din vară când eram singur acolo, - printre scrisorile pe care le primeam - mi-a atras atenţia un nume care începuse să ne scrie tot mai des. Erau ale unui tânăr care se numea Moldoveanu Nicolae.

Ne scria că este un copil de trupă şi că învaţă la o muzică militară din oraşul Sf. Gheorghe, jud. Trei Scaune...

Sunt orfan de tată - scria el - şi acum mă găsesc copil de trupă la Muzica Militară de aici din oraşul Sf. Gheorghe. Am găsit revista Dv. la cineva şi mi-a plăcut. Vă rog să mă abonaţi şi pe mine. Eu, neavând bani, îmi vând raţia mea de lapte pe care o primesc zilnic de la unitate - şi astfel voi face banii pentru plata abonamentului... Aş dori atât de mult să vă cunosc, dar nu am nici o posibilitate să plătesc un drum atât de lung până la Cluj şi înapoi...

Pe mine mă mişcase până la lacrimi scrisoarea acestui copil bun. Citind mi-am adus aminte de sărăcia începuturilor mele cu Domnul.

I-am scris îndată că îi trimitem 5 exemplare din foaie gratuit, să nu-şi mai vândă porţia lui de lapte. Nu ştiu ce i-am mai trimis, dar ştiu că am început să mă gândesc cu mult drag la el, văzându-i râvna lui pentru Domnul. Mă gândeam la o chemare a lui pentru cândva la Cluj.

Revenit la redacţie în preajma sărbătorilor, i-am găsit alte scrisori. Ne-am hotărât cu fr. Marini să-i trimitem bani de drum să vină în permisia lui de sărbători, până la noi la Cluj.

Într-o dimineaţă - îmi aduc aminte că intră în camera noastră un tinerel slăbuţ, îmbrăcat militar şi având subsuoară o trompetă...

- Slăvit să fie Domnul! - zise el sfios. - Mă numesc Moldoveanu Nicolae. Am primit chemarea şi banii. Am avut o permisie de la regiment - şi am venit...

Ne-am bucurat şi l-am îmbrăţişat cu dragoste şi cu duioşie, făcând totul să nu se simtă stingher şi străin la noi.

El se obişnui cu noi destul de repede, deşi tot timpul era foarte respectuos şi simţit. Ne-a făcut cea mai bună impresie înfăţişarea şi ţinuta lui îngrijită, precum şi atitudinea plină de cuminţenie pe care o avea.

L-am poftit pe scaun şi ne-am făcut timp cât mai mult să-l ascultăm.

În timp ce ne povestea viaţa lui, îşi aşezase lângă el pe masă, trompeta pe care şi-o adusese subsuoară.

Eu m-am uitat la instrument şi i-am zis:

- Ce faci cu ea?

- Cânt! - zise el. Eu cânt între gorniştii de la muzică din trompeta asta.

- Ştii să cânţi din ea şi altceva decât marşuri militare?

- Ştiu şi cântări de la Oaste. În satul nostru Movileni din Tecuci sunt mulţi fraţi ostaşi.

- Vrei să ne cânţi şi nouă ceva?

- Cu plăcere - zise el voios. Şi ridicându-se de pe scaun duse goarna lui la buze şi ne cântă fericit şi vesel câteva cântări, pe care le ascultarăm cu mare bucurie.

Aşa a fost prima noastră întâlnire cu fr. Niculiţă Moldoveanu. Şi acelea au fost primele cântări pe care ni le-a cântat el.

I-am spus despre planul nostru de a doua zi cu plecarea la nişte adunări mai îndepărtate undeva prin judeţul Someş şi că vrem să-l luăm cu noi. Era mi se pare de Anul Nou sau de Bobotează... Zăpadă mare şi frig.

- La tren, - spuse el - biletul de voie pe care îl am de la regiment îmi dă voie să călătoresc fără a plăti...

Ne gândeam şi noi că unui copil militar de 16-17 ani câţi avea el pe atunci, nici nu-i va mai cere nimeni un bilet pe tren.

Dar s-a potrivit astfel...

Abia ieşisem din Cluj când conductorul trenului s-a legat de biletul lui, care zicea el - nu era potrivit pentru ruta pe care călătoream noi...

Şi ce nu plătisem pentru el (cum s-ar zice) la pod, a trebuit să plătim la vamă.

Îmi amintesc şi acum de acea primă plecare a noastră cu fr. Moldoveanu în misiune. Încă de atunci i-am zis iubitor nu Nicolae ci Niculiţă, căci îmi era tare drag acest tinerel şi înflăcărarea lui pentru Domnul.

De la coborârea din tren, am luat-o peste dealuri şi văi, prin zăpadă pe jos. El cu goarna lui subsuoară mergea vesel şi uşor, iar noi cu un geamantan de cărţi şi Biblii.

La adunările care au urmat, fr. Niculiţă a înveselit inimile fraţilor cu multe cântări... Era ceva cu totul nou.

Nu ştiu când ne-am întors, dar îmi amintesc că am trecut noaptea destul de târziu prin comuna Olpreţ, unde am scăpat ca prin minune de o cursă pe care ne-o întinseseră nişte jandarmi ca să ne facă rău, din pricina adunărilor şi a cărţilor pe care le răspândeam.

Îmi aduc aminte că pe drum Niculiţă călătorea mai mult lângă mine şi că în noaptea aceea trecând prin Olpreţ m-am cam supărat pe el din pricină că tot nu voia să se lase lămurit cu privire la nişte învăţături de ale mileniştilor şi ale martorilor lui Iehova privitoare ba la una ba la alta din cele scrise în Biblie şi aflătoare în Biserica noastră... Cred că le citise de prin cărţile mileniste ce se răspândeau pe atunci, iar ele prinseseră rădăcini puternice în sufletul lui tânăr.

Pentru mine însă, faptul că el - un copil abia şi nou venit la noi, - mă cam contrazicea în aceste lucruri, a fost ceva destul de neplăcut. Nu mi se mai întâmplase ca dintre fraţi să se mai ridice cineva cu astfel de probleme. Discuţii de acestea mai avusesem desigur, dar nu cu fraţii din Oaste ci cu oameni din alte crezuri, din alte adunări, cu alte nume. Dintre fraţii ostaşi încă nu întâlnisem cu astfel de păreri pe nimeni... Şi acum, acest tinerel care vine prima dată la noi... - mi se părea puţin cam neobişnuit că îndrăzneşte să mă contrazică...

Văzând că lucrurile se complică, am căutat să schimb vorba. Astfel de discuţii mi-au fost totdeauna neplăcute şi am căutat, oricând am fost atras în ele, să le sfârşesc cât mai repede.

Îmi amintesc însă că parcă i-am spus:

- Frate Niculiţă, fr. ta cel mai bine ai face dacă le-ai lăsa pe acestea, să te ocupi numai de cântări! Domnul Isus la cântare te-a chemat şi pentru aceasta ţi-a pus în mână un instrument. Noi să lăsăm discuţiile pe seama celor făcuţi pentru discuţii. Noi să-I cântăm Domnului, căci Domnul pentru a-I cânta ne-a făcut pe noi.

Eu te rog să te gândeşti bine la aceasta.

Apoi am tăcut...

Dar şi astăzi mă gândesc ce bine ar fi fost dacă fratele Niculiţă ar fi ascultat sfatul meu frăţesc şi rugămintea mea de atunci, din prima noapte şi din primul nostru drum făcut împreună.

Ce mult ar fi avut de câştigat Lucrarea Domnului şi ce puţine am fi avut de pierdut, fără aceste discuţii!

Cântările lui au adus atâta bucurie, dar discuţiile lui atâta amărăciune. Cântările deci erau de la Dumnezeu, fiindcă tot ce bucură şi uneşte este din El. Dar discuţiile nu erau de la Dumnezeu, pentru că tot ce tulbură şi dezbină pe fraţi, nu este de la El.

Nu ştiu dacă fratele Niculiţă îşi mai aminteşte acum de aceste discuţii. Şi dacă se mai gândeşte la aceste adevăruri.

Mă gândesc şi dacă mai regretă el ceva din ceea ce a făcut (sau n-a făcut) după aceea, din cele ce le-am grăit noi atunci...

Mie mi-a rămas pentru totdeauna pe inimă!

Şi mă gândesc câte ar fi fost altfel mai târziu dacă el ar fi ţinut seama de rugămintea mea din noaptea aceea!...

Slăvit să fie Domnul!

Meditaţii :

Rânduiala şi ordinea din Biserica lui Hristos sunt mai presus de orice pe pământ.

Sf. Ioan Gură de Aur