Cap. 14 - Strâmta cărare mântuitoare
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 2
„Luați seama dar să faceți întocmai
cum v-a poruncit Domnul Dumnezeul vostru!
Să nu vă abateți de la cele ce v-a poruncit El
nici la dreapta, nici la stânga...”
Încă de la începutul Lucrării Oastei Domnului nouă ni s-a propovăduit Evanghelia limpede și dulce. Evanghelia dreaptă și sfântă. Evanghelia frumoasă și biruitoare, dar înlăcrimată, prigonită și încercată.
Nu numai cuvântul dar și viața aceluia pe care Dumnezeu l-a ales pentru ca să ne fie trimis nouă cu solia acestei Evanghelii, sunt, de la început, mărturii de netăgăduit despre acest adevăr.
Când recitim, sau ne aducem aminte de Evanghelia care ne-a fost vestită nouă întâi - și prin care am aflat noi nașterea din nou și Calea mântuirii, - ne vin în gând numai ușa cea strâmtă, calea cea îngustă, crucea și patimile, ura și prigonirile. În toate foile și cărțile Oastei, până și în cântările ei, se pomenește mereu și mereu aproape numai despre aceste lucruri, ca de niște prieteni statornici care vor călători împreună cu noi pe tot drumul mântuirii noastre, până ce vom ajunge Acasă la Domnul.
Să nu vă abateți nici la dreapta nici la stânga - ne-a spus Cuvântul și Porunca Domnului nostru și a înaintașilor noștri, legându-ne astfel de mijlocul cărării înguste. De mijlocul acesta nespus de îngust și nespus de greu, dar singurul pe care a mers adevărata Lucrare a lui Hristos, de la începutul ei - și va trebui să meargă până la sfârșitul ei de pe pământ.
Rămânând la drumul duhovnicesc al Oastei, am fost înștiințați încă demult despre cele două mari primejdii, a leului și a ursului.
Leul literei și formalismului s-a ivit îndată în dreapta drumului Oastei. Și am văzut cât de crud și de sălbatic a fost și a rămas el, în toate manifestările lui nimicitoare împotriva Oastei vii, a duhului și a voluntariatului ei.
Tot în același timp cu leul formalist din dreapta, s-a ivit și ursul sectarist din stânga drumului nostru. Cu nimic mai bun, dar cu mult mai viclean, - fiara aceasta s-a purtat și ea cu tot atâta cruzime și necruțare față de turma Oastei care dorea să urmeze smerită și ascultătoare numai glasul Bunului Păstor, având în mijlocul ei pe Mielul Răscumpărător Isus.
De ce sunt primejdioase aceste două extreme?
Fie dreapta formalistă, fie stânga sectaristă, amândouă acestea își caută numai foloasele lor - și nu foloasele lui Hristos.
Fiecare interpretează Cuvântul lui Dumnezeu pentru dezbinarea sufletelor în partide și nu pentru unirea tuturor în dragostea cerească, înaltă și înțelegătoare, dezinteresată și iertătoare, plină de blândețe și de roduri bune a Evangheliei lui Hristos.
Fiecare se laudă pe sine și hulește pe altul.
Fiecare judecă părtinitor pentru ai săi și răuvoitor pentru alții care nu-s ai lor.
Fiecare caută să facă pe Hristos robul lor - și nu să se facă ele roabe ale lui Hristos.
Deși amândouă aceste duhuri extremiste sunt în slujba aceluiași vrăjmaș al lui Hristos, iar el le folosește în același scop, adică spre a nimici adevărata biserică vie și trăitoare în Duhul Sfânt - totuși ele se urăsc între ele și se vrăjmășesc una pe alta.
Da, pentru că în Satan nu este iubire și armonie ci numai ură.
Leul și ursul, deși au același scop: nimicirea turmei și răpirea Mielului, totuși fiarele acestea se sfâșie între ele, fiindcă fiecare își caută numai folosul său însuși, cu prețul nimicirii oricăror altora.
Din pricina aceasta sunt primejdioase orice extreme, fie dreapta, fie stânga.
Este adevărat apoi că aceste fiare primejdioase care pândesc tot drumul mântuirii noastre, sunt legate și nu ne pot face chiar tot răul pe care ar dori să ni-l facă.
Dar ele sunt legate în așa fel cum sunt legați câinii cei răi pe sârmă: se pot plimba pe sârma lor pe lângă drum, o mare bucată de loc, fără ca să-i poată ajunge însă pe cei care țin numai mijlocul drumului. Dar îndată ce se abate cineva cât de puțin de la mijloc, este în primejdie să cadă în partea peste care stăpânesc colții și ghearele fiarei turbate și este înghițit ori de una ori de cealaltă.
În felul acesta au căzut pradă la aceste fiare atât de mulți din cei ce mergeau frumos pe cale... Și care se bucuraseră fericiți că Îl au pe Mielul și comoara mântuirii Lui. N-au vegheat cu grijă asupra căii lor - și au fost înșelați ori de frică ori de un câștig. Ori de o ispită ori de alta.
Când recitim astăzi numele multora din cei care au mers frumos o mare parte din drum, prin mijlocul lui îngust dar sigur, - vedem că mulți-mulți, chiar dacă n-au murit trupește - sunt doar niște biete cadavre sfâșiate sufletește. Și nu numai inși ci și adunări întregi au ajuns astfel.
Oricine va citi în istoria asta și va vedea între numele celor ce se legau odată cu un legământ veșnic - iar astăzi va privi ce s-a ales din legământul lor de atunci, va recunoaște câtă dreptate au avut cei ce ne-au înștiințat... Cât de primejdioase sunt cele două fiare. Și cât de veghetori trebuie să fim noi fiecare, fiindcă dacă au putut cădea ei, - ușor s-ar putea să cădem și noi.
Am vrea parcă să dăm câteva nume ca să se vadă că nu lovim în vânt, - dar mila și durerea lor nu ne lasă.
În afară de dreapta și stânga duhovnicească, a trebuit să facem curând cunoștință și cu dreapta și stânga lumească.
La fel de necruțătoare, amândouă acestea sunt cele două coarne ascuțite și străpungătoare ale aceluiași taur sălbatic și nimicitor.
În primul corn politic, în cel din dreapta, au fost luați și zdrobiți chiar cei doi copii apropiați ai părintelui Iosif, așa cum am văzut în cele descrise mai înainte.
În al doilea corn vor fi luați alții mai târziu, dar soarta acelora nu va fi mai bună decât a celor dintâi.
Cuvântul Domnului nostru este limpede și porunca aceasta cuprinde în ea o foarte serioasă înștiințare: să nu vă abateți! Și pomenește: întâi nici la dreapta, - pentru că din partea asta va veni prima dată primejdia. Iar apoi spune: nici la stânga, - pentru că nu după multă vreme va veni și de acolo.
Am trăit - și le-am văzut pe amândouă.
Am avut nespus de mult de suferit din partea amândurora, nespus de multe pagube de suflete și dureri de inimi.
Dar avem și o cumplită dovadă despre urmările neascultării de porunca primită și de călcarea legământului pus.
Așa că putem înștiința cu toată greutatea pe cei prezenți și pe cei viitori, spre a nu cădea în neascultarea și în moartea celor ce au pățit-o în trecut.
Cine citește, să înțeleagă, - din atâta cât ne este îngăduit acum să spunem. Să înțeleagă și ceea ce nu-i putem spune acum. Fiindcă pentru cine vrea să înțeleagă și să se mântuiască, ajunge atâta!
Așa am început deci anul 1939, cu o nădejde mai temeinică de a lucra mai în liniște și mai cu vreme la Cluj.
Dar în anul acesta avea să fie începutul marilor dureri ale celui de al doilea război mondial care avea să treacă atât de nimicitor și peste țara noastră... Al doilea mare vai apocaliptic, avea să încerce greu lumea din pricina fărădelegilor ei. Și necazul cel mare de care tot fusesem înștiințați cu mulți ani înainte, avea să înceapă în curând.
Deocamdată, fr. Marini își închirie o cameră pe Str. Războieni, nr. 12, în casa unei văduve credincioase, care avea doi copii - și se așeză acolo. Locuința aceasta era aproape de biserica Iris unde slujea și stătea preotul Chindriș cu părinții săi și cu sora sa Pia. Aproape și de locuința unde stătea Gavrilă și Dumitru Trifa, frații părintelui, unde era și tipografia.
Găsisem în sfârșit patru pereți între care să ne adăpostim cu redacția, pe care o purtasem doar prin buzunarele noastre.
Anul nostru 1939 a început rodnic, ca orice început de an liniștit.
La redacție ne perindam lucrând numai câte unul.
Celălalt era permanent în misiune prin țară, participând la mari adunări care aveau loc pe centre în diferite regiuni.
Dar încă din martie începură tulburările...
Cornul cel din dreapta, războinic și crud, începu să amenințe popoarele din apropierea sa.
În martie trupele Germaniei și ale Ungariei atacară Cehoslovacia. Au avut loc lupte grele și totul s-a sfârșit cu îngenuncherea acestei țări prietene cu noi. O mare parte din armatele cehoslovace se refugiară în țara noastră ca la niște vecini și prieteni.
Apele adânci începură iară să se tulbure și urmările acestora se răsfrânseră asupra țării noastre. Al doilea val se pregătea și mai înspăimântător ca primul.
Deocamdată însă noi mai puteam lucra.
În țară însă avură loc mari concentrări. Erau pregătiri în vederea războiului care se vedea bine că abia este la început, dar nimeni nu știe când și cum se va termina. Fiecare popor se temea de toți.
Atunci am fost luați mulți frați și concentrați la diferite unități și în diferite zone... Eu am ajuns cu unitatea mea undeva în Munții Apuseni. Era atunci o vreme rece cu lapoviță și ninsoare... Trimis într-o misiune, a trebuit să stau două zile și două nopți sub zăpadă, astfel că frigul mi-a pătruns tot corpul.
M-am îmbolnăvit grav și trei săptămâni am zăcut între moarte și viață într-un spital militar la Oradea.
Prin luna mai eram desconcentrat medical - și mă găseam iarăși în ogorul Domnului, alături de frații mei.
Foaia Viața Creștină apărea săptămânal în patru pagini tipărită în condițiile modeste în care se putea la mașina mică și veche cu roata ei mare, învârtită de mâinile tinere și puternice ale fratelui Gheorghe, slujitorul de la parohia Iris.
Litera tipografiei era veche și uzată, clișeele erau puține, condițiile erau sărace, dar dragostea lui Dumnezeu nu se uita la acestea, ci eram fericiți că am putut reface iarăși legătura noastră cu frații.
Desigur era o mare diferență între condițiile care fuseseră la Sibiu - și cele ce erau acum la Cluj. Diferența aceasta se vedea nu numai din forma ci și din conținutul celor ce se tipăreau acum. Dar decât nimic, era mai bine și atât.
În afară de asta, chiar dacă puteam lucra puțin și apărea slab, totuși duhul de care era străbătut scrisul nostru era fierbinte, dragostea curată și drumul cunoscut.
Scriam cu pasiune și putere săptămână de săptămână 4-6-8 și chiar 12 pagini de gazetă. Numărul abonaților creștea - și cu aceasta și bucuria și elanul nostru.
Frații și cititorii noștri începuseră să capete încrederea continuității. Abonamentele începură să vină încurajator, mai ales pentru întreprinderea păr. Chindriș.
În curând Clujul deveni un fel de centru frățesc - și frații începură să-și îndrepte aici toate vizitele și corespondența care altădată se îndrepta spre Sibiu... Camera noastră din Str. Războieni nr. 12 era și redacție și sală de adunare și casă de oaspeți... Iar când deveni neîncăpătoare, Dumnezeu deschise alte inimi care ne mai deschiseră alte case...
Astfel Cuvântul Domnului se vestea iarăși cu putere.
Atât la Cluj cât și în toate părțile acestea ale Ardealului Lucrarea Domnului căpătă în curând un mare avânt. Mulțime de scrisori și de frați veneau și plecau zilnic. Tirajul foilor și tipăriturilor începu să crească, iar personalul tipografiei care înainte stătea fără lucru, acum abia mai putea face față...
La foaie lucram deocamdată fără a ne prea da pe față numele adevărate din pricina cenzurii presei, care urmărea mereu numele noastre spre a ne împiedica tot ce scriam.
Din pricina aceasta nu ne dasem nici la Glasul Dreptății și nici la Ogorul Domnului numele adevărat multă vreme. Scriam numai cele două litere începătoare ale numelor noastre.
Mai târziu ne împrumutasem alte nume, spre a putea să ne strecurăm neobservați de către cei care ne urmăreau... I. Marini era I. M., Ioan Tudusciuc era I. T., I. Capătă era I. C., Traian Dorz era T.D. - și așa mai departe.
După ce am apărut cu gazeta Viața Creștină care era proprietatea unui preot greco-catolic, foile Mitropoliei din Sibiu au și început îndată să adauge la campania lor de ură împotriva noastră și acest nou amănunt, această nouă fărădelege. Acum eram vestiți de ei prin țară ca niște vânduți la papistași, ca niște schismatici și dezbinători de ortodoxie...
Nu le-am răspuns însă direct niciodată ci numai prin cuvintele Bibliei și cu toată amărăciunea doar la unele din aceste răutăcioase învinuiri.
Mărturiseam adevărul, fără a ne lăsa nici înfricoșați de amenințările lor și nici atrași de promisiunile care ni se făceau.
Toate paginile foilor scrise de noi erau pline de o curată dorință evanghelică. Titlurile scrierilor noastre erau cam toate în felul acesta: Mă rog ca toți să fie una... Împăcați-vă cu Dumnezeu... Să vă iubiți unii pe alții... Ținta poruncii este Dragostea... Din toate acestea se vedea bine de ce gând eram însuflețiți noi.
Dar sufletelor răutăcioase acestea le stârnea o și mai mare ură. Cel răutăcios și răzbunător devine cu atât mai învrăjbit cu cât cel pe care îl urăște îi răspunde mai frumos.
La foile din Sibiu era acum redactor responsabil Nicolae Vonica, fostul prieten și frate al nostru de odinioară... Ele ieșeau pline cu otrava și ambiția trufiei lui adânc ofensate și răzbunătoare. Dar și de un vicleșug care încerca în toate formele a ne momi ca să-i urmăm și noi exemplul său... Trădătorul Domnului nu-și găsește liniștea niciodată. El caută să-i facă trădători și pe alții, crezând că în felul acesta sufletul lui se va liniști, fiindcă nu va fi singur. Dar abia atunci e și mai chinuit.
Se apropia Praznicul Rusaliilor. Ne sfătuirăm ce e de făcut cu adunarea-pelerinaj la Sibiu și cu continuarea lucrului la Cluj.
Din pricina cenzurii care ne punea din nou piedici, hotărârăm să ne luăm niște pseudonime pentru a ne iscăli scrierile din foaie. Astfel I. M. deveni I. Mărturie, T.D. - T. Dar, I. T. - I. Tărie, I. C. - I. Călăuză, Pr. V.P. - V. Priveghere, Pr. V. B. - Veste Bună...
Numai pe cei mai puțin primejdioși îi publicam cu numele lor întreg.
Dar foaia era plină de numele fraților cunoscuți. Printre cei care scriau regulat erau și frații D. Bălăuță, Leon Andronic, Iacob Suciu, Ilie Marini, Maria Brăiloiu, Ilie Popovici, Eftimiu Florea, Urdea Nicolae - și mai nou Silviu Hărăguș care la îndemnul fr. Florea, începea și el să scrie poezioare.
La Praznicul Pogorârii Duhului Sfânt eram din nou la Sibiu. Ne-am regăsit cu mulți alți frați veniți din toată țara, iar pelerinajul nostru la mormântul părintelui Iosif - și cuvântările fraților, au fost pline de acest sfânt fior și înflăcărare a dragostei dintâi de care fuseseră pline toate celelalte din trecutul neuitat.
Cu câtă bucurie ne-am revăzut aici cu frații iubiți, statornici și biruitori pe care îi cunoscusem și care, fiecare la locul său în Oștirea Domnului din țară, munceau și lucrau atât de frumos.
Iată-l pe părintele Vladimir venind din Basarabia, cu fr. Romanenco... Pe fr. Bălăuță din Moldova, Andronic din Bacău, Paraschiv Sârghie, Miron Dănuț din Maramureș, Eftimiu Florea din Bihor, Florea Călin din Oltenia, Bihoi din Banat și mulți-mulți alți frați statornici împreună cu ei...
Ne-am îmbrățișat fericiți... Am privegheat, ne-am rugat și ne-am îmbărbătat trei nopți și două zile, când în marea sală din strada Turnului, închiriată pentru adunări, când în jurul mormântului la care mergeam și veneam încolonați și cântând.
Îndată după Rusalii, începură mari adunări, îndeosebi prin Moldova și prin Ardeal. Eram aproape numai pe drumuri, fiindcă frățietatea era mare, dragostea fierbinte și setea după Cuvântul Domnului nepotolită.
În august fratele Marini plecă un timp mai lung cu fratele Bălăuță prin Moldova, porniră de la Comănești, apoi prin Tecuci și Galați - spre Basarabia la păr. Vladimir și frații din Orhei.
Începând încă de la Comănești, bucuriile au fost mari. Cuvântul mărturisit cu putere, a adus mult rod.
Dar la trecerea prin Tecuci au avut de întâmpinat piedici și înfruntări din pricina celor doi frați cărturari de acolo, Colonelul Coman Ionescu și avocatul Traian Corodeanu care vorbeau acum cu glasul foilor Mitropoliei din Sibiu învinuindu-ne că am trecut la catolici...
După o fericită petrecere de două săptămâni prin Basarabia cu păr. Vladimir și fr. Romanenco - Marini s-a întors și a plecat spre Alba și Hunedoara... Pe atunci avea și el gânduri de căsătorie, dar le amâna mereu din pricina multelor trebuințe ale Lucrării Domnului.
În vremea asta eram eu de rând la redacție, fiindcă pe de-o parte era foarte mult de lucru, iar pe de alta zilnic veneau frați din toate părțile.
Atunci am primit o scrisoare din partea lui Vonica. Un fel de răspuns la ultima scrisoare pe care i-o trimisesem în noiembrie 1937 când întors din armată îl regăsisem singur pe părintele Iosif la Sibiu, iar el trecut în partea cealaltă.
Scrisoarea lui Vonica mă alegea pe mine dintre toți ceilalți pe care îi numea rătăciți - și căuta să mă convingă că el, despre mine are cu totul alte încredințări. Că eu în inima mea am rămas prietenul lui bun și iubitor, atașat credinței noastre strămoșești și respectuos față de autoritatea bisericească... Dar că am fost și sunt amăgit de alții, de care trebuie neapărat să mă rup și să mă atașez de el care totdeauna mi-a fost cel mai apropiat prieten. Dovadă și rolul frumos pe care mi l-a rezervat în acțiunea romanului său, Isus din lacrimi, scris de el despre viața frumoasă a Oastei din tinerețea noastră. Acolo, spunea el, te-am descris cât se poate de minunat sub numele de David Dordea, ca pe un fel de psalmist al nostru...
Îmi promitea nespus de mult dacă am să trec alături de el... și avea cuvinte nespus de disprețuitoare față de fr. Marini cât și față de toți ceilalți colaboratori ai noștri...
I-am răspuns cu toată indignarea, după cum merita, afirmându-i încă odată hotărârea mea luată din 1937 de a nu-i mai scrie nimic, dar acum, silindu-mă el, îi răspund încredințarea mea că tot ceea ce a făcut el și ceea ce face este o crimă împotriva Adevărului pe care l-a mărturisit și el cândva atât de frumos și dezinteresat, dar că acum își disprețuiește și sugrumă conștiința sa pentru un blid de linte...
După aceasta nu i-am mai scris nimic. Dar în foile lui, am fost făcut apoi pe totdeauna părtaș la aceleași ocări și făcut vinovat de aceleași fărădelegi ca și toți ceilalți frați ai mei.
În vremea aceea l-au mai amăgit și în alt fel pe bietul Titus, fiul părintelui, cu tot felul de promisiuni, ca să se ridice și el împotriva noastră. Bietul nostru frate Tit, abia ieșit din închisoarea lui, jefuit de tot ce avea și rămas singur în mijlocul tuturor primejdiilor - s-a clătinat și de astă dată și a căzut în cursa vicleană și neomenească ce i se întinsese. - Apoi a scris și el cum i s-a poruncit împotriva noastră.
Prin astfel de necinstire și de mijloace urâte se ducea lupta împotriva rămășiței credincioase mărețului Adevăr și Evanghelii trăite. Și împotriva gândului voii lui Dumnezeu, cu privire la Biserica noastră și la poporul nostru.
Pe toți ne-a durut amar acest lucru, dar niciodată n-am pomenit numele nici unui frate de al nostru de care se foloseau vrăjmașii noștri ca să ne bârfească. Totdeauna am osândit păcatul - și nu pe frați. Căutând ca cei vizați - să înțeleagă și să se desprindă din cursa diavolului în care fuseseră prinși, - înainte de a fi prea târziu.
Și bietul frate Titus... a reușit să scape, dar mult mai târziu - și după un lung șir de ani amari.
Dar marea mulțime a fraților, urma sunetul trâmbiței dezlănțuite pe care o cunoșteau ori de unde s-ar fi auzit. Astfel că pretutindeni în țară grosul adunărilor mergea înainte și frumos.
După adunările din vara anului 1939, ținute în diferite părți ale țării, - frații și-au arătat dorința unei mari adunări, a unui fel de congres al Oastei la Cluj. Acest gând ne-a însuflețit și pe noi întrucât în orașul acesta nu fusese niciodată o manifestare mai puternică a Oastei. Avuseseră loc multe adunări mari în regiunea Clujului, dar chiar în oraș încă nu.
Am hotărât deci cu frații o mare adunare în orașul Cluj, pentru data de duminică,
3 septembrie 1939.
S-a publicat acest lucru prin foaie și încă de vineri au început să sosească delegați ai fraților din țară, după același frumos și dulce obicei al fraților de pe la adunările Oastei mari de la Sibiu. Adunarea de la Cluj se prevestea frumoasă și plină de bucurii.
Pentru desfășurarea adunării, închiriarăm în centrul orașului lângă catedrală, marea sală unde este acum Casa Armatei. Acolo avea să se țină adunarea de duminică după masă.
Dar încă de sâmbătă s-a răspândit cu groază vestea că războiul a început. Germania începu să atace și să invadeze țările vecine. După Cehoslovacia urma Polonia... Lumea se trezi înspăimântată, în plânsul celui de al doilea mare măcel mondial.
În țara noastră continuau marile schimbări.
Sfâșierile avură loc începând chiar din acea lună. O mare teamă și nesiguranță domnea pretutindeni...
În dimineața aceasta primii și eu ordinul verde de chemare pentru a mă prezenta imediat la unitatea militară de care aparțineam.
Toți frații care soseau de prin țară ne aduceau fel de fel de astfel de zvonuri triste... Pretutindeni se grăbeau pregătirile înfricoșate.
În această atmosferă începură și se desfășurară întâlnirile cu frații și petrecerea noastră din acel început de septembrie și de război, a anului 1939.
Redăm pe scurt după Viața Creștină din 10 septembrie felul cum a decurs această adunare în timpul unei neliniști generale.
Încă de sâmbătă dimineața au început bucuriile duhovnicești. Primii au sosit frații de la București - apoi până duminică la amiază au tot sosit frații și surorile de pretutindeni, îmbrățișându-se cu drag.
Sâmbătă seara a avut loc o mare adunare în curtea largă a bisericii din Iris. Au luat cuvântul, apoi toți cei veniți s-au împărțit pentru odihnă pe la frații din Cluj.
Duminică 3 septembrie după terminarea slujbei la biserică și după o scurtă masă, ne-am încolonat cu toții și am pornit spre centrul orașului Cluj. În frunte sunt steagurile, apoi tineretul, apoi frații și în urmă surorile.
Încă de la plecare începu o ploaie măruntă și deasă de toamnă, dar noi, cântând prin noroi și prin ploaie am străbătut, un convoi lung de câteva sute de metri, drumul de peste 2 km. pe străzile orașului până la locul de adunare. O cântare nouă, nemaiauzită răsuna pe străzile orașului. Frații treceau plini de pace, în ordine și în cântări, - străbătând străzile orașului, urmăriți fiind cu uimire și cu tot felul de întrebări, de către mulțimea trecătorilor care nu mai văzuseră așa ceva. Când cei din față ajunsesem, - cei din urmă erau încă departe - atât de lungă era coloana fraților veniți.
Marea sală a Palatului de Comerț se umplu devenind neîncăpătoare.
Erau între noi, înfrățiți și ei în dragostea Duhului Sfânt, nu numai frați ci și preoți atât ortodocși cât și greco-catolici. Acolo s-a putut vedea minunea care s-ar fi putut realiza în dragostea lui Hristos prin această sfântă mișcare duhovnicească a Oastei Domnului: unirea în dragoste și nesilită a întreg poporului nostru într-o singură confesiune.
Dragostea era steagul fluturat peste noi toți - și în focul ei sfânt ne îmbrățișam frățește, preoți și frați, ortodocși și catolici, într-o singură simțire. Ceea ce nu putuseră să facă toată propaganda și chinurile de sute de ani, - făcuse acum Lucrarea Duhului Sfânt a Oastei Domnului.
Nu mai veniră frații din Basarabia cu păr. Vladimir și cu neobositul frate Romanenco din Orhei!... Am primit numai telegrama că preaiubitul frate Romanenco a trecut la Domnul chiar ieri. Toți frații au rămas pe loc acolo, ca să-l petreacă la mormânt pe acest frate credincios cu adevărat și gata de orice pentru Domnul. L-am plâns mult și ne-am rugat pentru odihna lui.
Dar veniră frații din Moldova cu fr. Bălăuță, Croitoru, Andronic cu mulți alții.
Veniră frații din Hunedoara și Alba cu fr. Popa Petru, Ilie Marini, Borza, Tuza, Igna...
Veniră frați din multe alte părți ale țării.
Numărul celor propuși să vorbească era atât de mare încât abia îi ajungea fiecăruia un timp de zece minute pentru cuvânt.
Au luat cuvântul preoți și frați, atât dintr-o parte cât din cealaltă dar una în același gând și în același duh.
Mărturisirea Jertfei răscumpărătoare a lui Isus Cel Răstignit, trebuința nașterii din nou și ducerea vieții în sfințire, - au fost marile teme despre care s-a vorbit puternic și cald și la această adunare. Ceea ce se mărturisise la toate marile noastre adunări, rămăsese și acum mărturisirea noastră zguduitoare. Toți cei prezenți au fost profund mișcați. În fața marilor primejdii care se apropiau, singură întoarcerea la Dumnezeu și primirea lui Hristos ca Mântuitor personal, singură trăirea cu El și pentru El, mai poate fi un ajutor real și un adăpost sigur.
Au vorbit atunci preoții Titus Mălai, Florea Mureșan, Vasile Chindriș, frații I. Marini - din partea redacției, - Ion Mureșan - Someș, o surioară oarbă de la Institutul din Arad, Al. Ionescu - București, Popa Petru - Hunedoara, David Bălăuță - Bacău, Leon Andronic - Bucovina, Eftimiu Florea - Oradea, I. Dragomir - Sibiu, N, Stănilă - Alba, Ilie Marini - Săsciori, Paraschiv Postei - Vinerea... și la sfârșit am vorbit și eu...
La urmă am comunicat fraților îndemnul acesta:
„Scumpii noștri frați, adunarea noastră de astăzi are loc în niște vremuri de mari și adânci frământări, un neam se ridică împotriva altui neam și o împărăție împotriva altei împărății, precum înștiințează Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu despre vremurile grele care vor prevesti apropierea sfârșitului. Singur Domnul Dumnezeu știe ce va mai urma și unde va fi sfârșitul acestor mari necazuri care abia au început.
În fața acestui viitor amenințător și cumplit noi avem o mare datorie: avem în primul rând datoria să reînnoim legământul nostru de o mai adâncă predare în slujba Domnului, de o mai puternică alipire de El, pentru ca să putem birui necazurile cele mari care vor veni să încerce pe toți oamenii - și să putem rămâne în picioare după ce vom fi biruit totul.
Avem apoi datoria unei mai puternice alipiri frățești. Trebuie să fim mai strâns legați și uniți sufletește în credința și în învățătura prin care ne-am născut din nou și prin care suntem legați într-un singur trup al lui Hristos Domnul nostru. Nimic să nu poată rupe legătura dragostei dintre noi, căci dacă vom fi o inimă și un gând în Domnul, - vom birui în orice luptă.
Apoi avem marea datorie de a-L vesti pe Domnul Isus Hristos și mântuirea Lui tuturor celor care nu-L cunosc pe El din jurul nostru, pentru a-i smulge pe toți oamenii noștri din ghearele păcatului și a-i face să se întoarcă la Dumnezeu. Căci numai dacă noi vom face o întoarcere puternică spre Domnul, numai așa El Se va întoarce spre noi și ne va scăpa din marea nenorocire care este aproape și gata să vină și asupra noastră.
Înainte de a ne despărți de aici să luăm aceste hotărâri. Și chiar de astăzi fiecare dintre noi să începem cu post și cu rugăciune lupta și munca pentru aducerea la îndeplinire a acestor mari datorii pe care le avem. Pentru mântuirea noastră și a neamului nostru din pierzarea cea de acum și din cea viitoare.
Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Hristos, Te rugăm îndură-Te de noi, ajută-ne și izbăvește-ne. Amin.”
La chemarea zguduitoare cu care s-a încheiat adunarea - au răspuns un mare număr de suflete care s-au hotărât pentru Domnul.
După rugăciunea de încheiere, ne-am încolonat tot așa - și am pornit înapoi, petrecuți cu privirile înlăcrimate ale celor care - mulți - aflaseră, pentru prima dată de existența unei așa de minunate lucrări de înfrățire duhovnicească în țara noastră.
A fost o mărturie puternică în ziua aceea, pentru cetatea aceasta care în curând avea să treacă prin marea durere a sfâșierii Ardealului, apoi prin flăcările îngrozitoare ale războiului.
Mulți din cei ce au luat parte la această adunare auziră atunci pentru ultima dată chemarea mântuirii, fiindcă grijile și spaima întâmplărilor mari care începură - nu le-au mai lăsat timp să caute mântuirea... Apoi mulți au pierit.
O, cât de însemnată este înștiințarea Sfântului Cuvânt Biblic: „Astăzi dacă auziți glasul Lui, să nu vă împietriți inimile...”(Evrei 4, 7).
Cine ar putea ști oare câte suflete care auziră chemarea Domnului, dar neprimind-o când se putea, se vor chinui în veci și în veci, - învinuindu-și împietrirea și nebunia lor, din pricina că s-au pomenit prea târziu!
Adunarea aceea și mărturisirea ei, erau pentru mulți o ultimă chemare mântuitoare...
A fost o binecuvântare faptul că fr. Marini era slăbuț și suferind, nepotrivit pentru armată. În felul acesta el a putut rămâne mereu la lucrul Domnului, veghind ca să se mențină continuitatea atât a scrisului cât și a adunărilor frățești.
După două luni de concentrare, am început și eu din nou la lucru. Am început atunci la Oradea tipărirea unui rând de cărticele printre care și calendarul pe anul următor. Locuiam în timpul acesta la familia fr. Eftimiu Florea, unde stătea pentru școală și Silviu Hărăguș, acel tânăr luat de el din munții Zlatnei.
Cu toate promisiunile de la început, colaborarea noastră cu părintele Chindriș începu să nu meargă prea ușor. Începurăm să avem necazuri cu litera legii - de data asta cu litera de la ei. Formalismul de la Cluj era la fel cu cel de la Sibiu. Și la fel era și împotrivirea față de înnoirea pe care o aducea mărturisirea noastră vie și puternică despre nașterea din nou în Hristos. A fost o ființă nouă. Era tot așa de greu și la Cluj ca și la Sibiu. A auzi despre această neapărată condiție a mântuirii le era tot așa de neplăcut și acestora ca și celorlalți.
Și pentru că Viața Creștină avea un oarecare trecut confesional, iar de numele ei erau legate oarecare tradiții strânse de catolicism, - spre a nu fi atinse prea neplăcut de unele sensibilități, - am convenit o schimbare. Și anume am convenit că de la anul următor, 1940, să nu mai folosim vechiul nume de Viața Creștină ci să scoatem o altă autorizație cu numele Misionarul vieții creștine. Ca redactor apăru numele fr. Marini.
E adevărat că la foaia aceasta care era oarecum a noastră la început am fost necăjiți mai puțin. Dar în curând începură și aici să se amestece dinafară litera, spre a ne aduce aminte neîncetat că de lupta cu ea nu vom scăpa nici unde.
În cursul anului 1939 mai avură loc și alte mari adunări frățești în câteva centre puternice de frați. Vor rămâne neuitate adunările din Bologa, Poiana Blenchii, Săsciori, Sâmbăteni...
Pentru sărbătorile Crăciunului și ale Anului Nou erau plănuite multe alte adunări prin Nordul Ardealului. Hotărâsem să mergem împreună cu fr. Marini la unele din ele pentru cercetarea și îmbărbătarea fraților.
La redacția din Cluj, încă din vară când eram singur acolo, - printre scrisorile pe care le primeam - mi-a atras atenția un nume care începuse să ne scrie tot mai des. Erau ale unui tânăr care se numea Moldoveanu Nicolae.
Ne scria că este un copil de trupă și că învață la o muzică militară din orașul Sf. Gheorghe, jud. Trei Scaune...
Sunt orfan de tată - scria el - și acum mă găsesc copil de trupă la Muzica Militară de aici din orașul Sf. Gheorghe. Am găsit revista Dv. la cineva și mi-a plăcut. Vă rog să mă abonați și pe mine. Eu, neavând bani, îmi vând rația mea de lapte pe care o primesc zilnic de la unitate - și astfel voi face banii pentru plata abonamentului... Aș dori atât de mult să vă cunosc, dar nu am nici o posibilitate să plătesc un drum atât de lung până la Cluj și înapoi...
Pe mine mă mișcase până la lacrimi scrisoarea acestui copil bun. Citind mi-am adus aminte de sărăcia începuturilor mele cu Domnul.
I-am scris îndată că îi trimitem 5 exemplare din foaie gratuit, să nu-și mai vândă porția lui de lapte. Nu știu ce i-am mai trimis, dar știu că am început să mă gândesc cu mult drag la el, văzându-i râvna lui pentru Domnul. Mă gândeam la o chemare a lui pentru cândva la Cluj.
Revenit la redacție în preajma sărbătorilor, i-am găsit alte scrisori. Ne-am hotărât cu fr. Marini să-i trimitem bani de drum să vină în permisia lui de sărbători, până la noi la Cluj.
Într-o dimineață - îmi aduc aminte că intră în camera noastră un tinerel slăbuț, îmbrăcat militar și având subsuoară o trompetă...
- Slăvit să fie Domnul! - zise el sfios. - Mă numesc Moldoveanu Nicolae. Am primit chemarea și banii. Am avut o permisie de la regiment - și am venit...
Ne-am bucurat și l-am îmbrățișat cu dragoste și cu duioșie, făcând totul să nu se simtă stingher și străin la noi.
El se obișnui cu noi destul de repede, deși tot timpul era foarte respectuos și simțit. Ne-a făcut cea mai bună impresie înfățișarea și ținuta lui îngrijită, precum și atitudinea plină de cumințenie pe care o avea.
L-am poftit pe scaun și ne-am făcut timp cât mai mult să-l ascultăm.
În timp ce ne povestea viața lui, își așezase lângă el pe masă, trompeta pe care și-o adusese subsuoară.
Eu m-am uitat la instrument și i-am zis:
- Ce faci cu ea?
- Cânt! - zise el. Eu cânt între gorniștii de la muzică din trompeta asta.
- Știi să cânți din ea și altceva decât marșuri militare?
- Știu și cântări de la Oaste. În satul nostru Movileni din Tecuci sunt mulți frați ostași.
- Vrei să ne cânți și nouă ceva?
- Cu plăcere - zise el voios. Și ridicându-se de pe scaun duse goarna lui la buze și ne cântă fericit și vesel câteva cântări, pe care le ascultarăm cu mare bucurie.
Așa a fost prima noastră întâlnire cu fr. Niculiță Moldoveanu. Și acelea au fost primele cântări pe care ni le-a cântat el.
I-am spus despre planul nostru de a doua zi cu plecarea la niște adunări mai îndepărtate undeva prin județul Someș și că vrem să-l luăm cu noi. Era mi se pare de Anul Nou sau de Bobotează... Zăpadă mare și frig.
- La tren, - spuse el - biletul de voie pe care îl am de la regiment îmi dă voie să călătoresc fără a plăti...
Ne gândeam și noi că unui copil militar de 16-17 ani câți avea el pe atunci, nici nu-i va mai cere nimeni un bilet pe tren.
Dar s-a potrivit astfel...
Abia ieșisem din Cluj când conductorul trenului s-a legat de biletul lui, care zicea el - nu era potrivit pentru ruta pe care călătoream noi...
Și ce nu plătisem pentru el (cum s-ar zice) la pod, a trebuit să plătim la vamă.
Îmi amintesc și acum de acea primă plecare a noastră cu fr. Moldoveanu în misiune. Încă de atunci i-am zis iubitor nu Nicolae ci Niculiță, căci îmi era tare drag acest tinerel și înflăcărarea lui pentru Domnul.
De la coborârea din tren, am luat-o peste dealuri și văi, prin zăpadă pe jos. El cu goarna lui subsuoară mergea vesel și ușor, iar noi cu un geamantan de cărți și Biblii.
La adunările care au urmat, fr. Niculiță a înveselit inimile fraților cu multe cântări... Era ceva cu totul nou.
Nu știu când ne-am întors, dar îmi amintesc că am trecut noaptea destul de târziu prin comuna Olpreț, unde am scăpat ca prin minune de o cursă pe care ne-o întinseseră niște jandarmi ca să ne facă rău, din pricina adunărilor și a cărților pe care le răspândeam.
Îmi aduc aminte că pe drum Niculiță călătorea mai mult lângă mine și că în noaptea aceea trecând prin Olpreț m-am cam supărat pe el din pricină că tot nu voia să se lase lămurit cu privire la niște învățături de ale mileniștilor și ale martorilor lui Iehova privitoare ba la una ba la alta din cele scrise în Biblie și aflătoare în Biserica noastră... Cred că le citise de prin cărțile mileniste ce se răspândeau pe atunci, iar ele prinseseră rădăcini puternice în sufletul lui tânăr.
Pentru mine însă, faptul că el - un copil abia și nou venit la noi, - mă cam contrazicea în aceste lucruri, a fost ceva destul de neplăcut. Nu mi se mai întâmplase ca dintre frați să se mai ridice cineva cu astfel de probleme. Discuții de acestea mai avusesem desigur, dar nu cu frații din Oaste ci cu oameni din alte crezuri, din alte adunări, cu alte nume. Dintre frații ostași încă nu întâlnisem cu astfel de păreri pe nimeni... Și acum, acest tinerel care vine prima dată la noi... - mi se părea puțin cam neobișnuit că îndrăznește să mă contrazică...
Văzând că lucrurile se complică, am căutat să schimb vorba. Astfel de discuții mi-au fost totdeauna neplăcute și am căutat, oricând am fost atras în ele, să le sfârșesc cât mai repede.
Îmi amintesc însă că parcă i-am spus:
- Frate Niculiță, fr. ta cel mai bine ai face dacă le-ai lăsa pe acestea, să te ocupi numai de cântări! Domnul Isus la cântare te-a chemat și pentru aceasta ți-a pus în mână un instrument. Noi să lăsăm discuțiile pe seama celor făcuți pentru discuții. Noi să-I cântăm Domnului, căci Domnul pentru a-I cânta ne-a făcut pe noi.
Eu te rog să te gândești bine la aceasta.
Apoi am tăcut...
Dar și astăzi mă gândesc ce bine ar fi fost dacă fratele Niculiță ar fi ascultat sfatul meu frățesc și rugămintea mea de atunci, din prima noapte și din primul nostru drum făcut împreună.
Ce mult ar fi avut de câștigat Lucrarea Domnului și ce puține am fi avut de pierdut, fără aceste discuții!
Cântările lui au adus atâta bucurie, dar discuțiile lui atâta amărăciune. Cântările deci erau de la Dumnezeu, fiindcă tot ce bucură și unește este din El. Dar discuțiile nu erau de la Dumnezeu, pentru că tot ce tulbură și dezbină pe frați, nu este de la El.
Nu știu dacă fratele Niculiță își mai amintește acum de aceste discuții. Și dacă se mai gândește la aceste adevăruri.
Mă gândesc și dacă mai regretă el ceva din ceea ce a făcut (sau n-a făcut) după aceea, din cele ce le-am grăit noi atunci...
Mie mi-a rămas pentru totdeauna pe inimă!
Și mă gândesc câte ar fi fost altfel mai târziu dacă el ar fi ținut seama de rugămintea mea din noaptea aceea!...
Slăvit să fie Domnul!
Meditații :
Rânduiala și ordinea din Biserica lui Hristos sunt mai presus de orice pe pământ.
Sf. Ioan Gură de Aur