Cap. 17 - Ziua a doua
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 2
„...Astfel a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă, -
aceasta a fost ziua a doua...”
În minunatele orânduiri ale lui Dumnezeu, ciclurile se repetă fericit şi mântuitor, înlocuindu-se şi întregindu-se, pentru a desăvârşi frumosul Plan Dumnezeiesc. Munca zilei are nevoie de odihna nopţii, lupta verii de repausul iernii, frumuseţea luminii de umbra întunericului.
Aceste adevăruri le vede oricine - şi ori de câte ori ne gândim la ele nu putem să nu strigăm: Cât de minunate sunt lucrurile Tale Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut. Tu nu ţii nici libertatea prea multă ca să nu uităm de Tine, nici apăsarea prea îndelungată, ca să nu deznădăjduim.
După o vreme de largă pescuire, vine sigur vremea strâmtei alegeri, - precum spune Evanghelia (Matei 13, 47-50).
Dar după ce s-a făcut această alegere, tot aşa de sigur aduce Dumnezeu iarăşi vremea pescuirii largi. Altfel circuitul s-ar întrerupe şi lucrul Domnului ar rămâne fără continuatori. Iar aceasta nu se va întâmpla niciodată la Dumnezeu, până când va fi intrat numărul deplin.
Atunci da, - dar atunci Planul se va fi încheiat şi Uşa se va fi închis pe totdeauna. Atunci aurul va fi strâns tot, dincoace, iar gunoiul măturat tot dincolo, ca la orice încheiere. Grâul adunat tot în grânar, neghina aruncată toată în foc, ca la orice seceriş.
În sfârşit, S-a îndurat Dumnezeu şi a venit şi marea zi a eliberării patriei noastre.
Vântul Judecăţii Dumnezeieşti mătură de pe uliţele noastre uniformele trufaşe şi chinuitoare ale asupritorului. Cornului din dreapta i se ciuntea mereu din putere şi cel care străpunsese multe inimi, era acum şi el străpuns, aşa cum spune Cuvântul: Vai ţie celui care robeşti pe alţii, căci în curând vei fi dus în robie şi tu.
Ceea ce dorisem şi ne rugasem atât de mult - a sosit, fiindcă toate îşi au vremea lor - şi fiecărui lucru îi vine odată vremea lui.
Acum vremea apăsării războiului trecea. Venea vremea unei alte perioade „de pace”, când viaţa zdruncinată va trebui să se liniştească iarăşi.
O, cât de departe este încă omul de idealul lui de OM! De cultura adevărată care este armonie, dragoste, comuniune!...
Şi ce mult omul este încă fiară.
Frumuseţea de om o are omul încă numai la suprafaţă. Îndată ce vine peste el un vânt rău îi scoate omului deasupra adâncul său - şi abia atunci se vede răutatea veche din el.
O, într-adevăr numai Hristos poate să-l transforme pe om, fiindcă El îi schimbă inima, adică îi înnoieşte adâncul fiinţei.
Fiţi binecuvântaţi voi unelte ale lui Dumnezeu, care sunteţi folosiţi pentru această transformare slăvită!
Îndată ce s-a făcut bine „ziuă”, îndată ce s-a risipit întunericul şi groaza de fiare, - am început să ne vedem iarăşi şi să ne întâlnim unii cu alţii.
Cel dintâi lucru ne-a fost atunci o puternică izbucnire de mulţumiri şi slavă către Dumnezeu, care a alungat negura nopţii şi a adus iarăşi lumina dimineţii.
Ce fericiţi mergem din nou unii la alţii, când nu mai vedeam pe uliţele noastre semnele vrăjmaşului, nici în calea noastră călăii înarmaţi cu ochii lor sângeroşi şi cruzi, nici la fiecare colţ pândarii lor iscoditori şi primejdioşi.
O, cum îi măturase Dumnezeu de nu mai era nici unul. Dispăruseră ca nişte năluci ale groazei din timpul unei nopţi rele. Acum cântau iarăşi rândunelele pe streşinile noastre, întocmai după cum spunea cântarea:
S-au dus cei răi de parcă nici n-ar fi fost cândva
pe ranele ţărânii cresc vii şi crizanteme
pe groapa morţii creşte viaţa - şi cu ea
cresc munţi ce nu se pleacă şi duh ce nu se teme.
Întinde-ţi pace sfântă, mai largul tău hotar
învăluind pământul cu-a dragostei văpaie
să piară noaptea-n soare, s-apună plânsu-n har
şi om cu om să uite c-a fost cândva bătaie.
Şi vino Libertate să-ncingi tot mai senin
cu flori şi cu iubire umblările temute
din umbrele ce pleacă, iar razele ce vin
Amurgul şi-Aurora pe veci să le sărute.
Pe văile nălţate şi munţii aplecaţi
să-ntindă Aurora şi Dragostea şosele
Cuvântul şi Cântarea să facă lumea fraţi
Lumina să-nveşmânte pământu-ntreg în ele...
Sau:
Ce vuiete-au fost Doamne, cândva pe-acest liman
pe-unde-acuma cântă senină bucuria...
- Ce mugete de valuri, ce-nspumegat duşman
cu câtă înrăire le-ameninţa trufia!...
...Şi-acum cum totul-totul e liniştit şi blând
prin apele nălţimii cum cântă rândunele,
ce ne rugam odată, cum s-a-mplinit pe rând
şi rana amintirii cum raze vin s-o spele!
O, seara pe tăcere cum cad cereşti cântări
mai moi ca untdelemnul alinului pe-o rană
cum tremură de dulce Lumina pe cărări,
cum picură pe inimi o tainică Osană...
- Dar numai Tu poţi şterge cumplitele-amintiri
iertarea fericită, tăcută şi deplină,
când răni nemaideschise zvâcnesc în izbucniri
pe care nici un zâmbet din lume nu le-alină...
Dar nici vara asta nu-i veşnică - ne-am zis noi. Poate să vină iarăşi mai curând decum ne gândim, o altă iarnă. Fiindcă aşa ceva se mai întâmplase.
În viaţa omenirii apăsate de tirani vremurile de libertate adevărată au fost scurte, au ţinut puţin. Au ţinut numai de la prăbuşirea unui tiran până la ridicarea celuilalt.
Când tiranul dinainte a strâns prea tare şaua, chinga i s-a rupt şi el s-a prăbuşit. Dar calul scăpat n-a păscut prea multă iarbă liniştit, până când din nou un alt tiran i-a pus altă şa.
- Să ne grăbim! - ne-am zis deci noi. Acum iarăşi putem lucra o vreme! Nu ştim cât va ţine aceasta, - dar ce facem e făcut. Să lucrăm cât mai mult acum când putem. Căci dacă va veni vremea ca iarăşi să nu mai putem - să nu ne pară rău...
L-am căutat pe fratele Titus. Am strâns tot ce-am avut, ne-am împrumutat pe unde am putut, - şi în starea de lucruri de atunci, am îndrăznit, peste capul tuturor mai marilor care abia bâjbâiau către putere.
Astfel la 1 mai 1945 (de la primul 1 Mai liber), la bucuria întregii ţări eliberate - am apărut şi noi cu Isus Biruitorul iarăşi în Sibiu cu vrăjmaşii „îngenuncheaţi”.
Foaia apărea în seria a III-a, nr. 1-2, ca număr special de Paşti (1-6 mai 1945).
Redacţia era în strada Turnului la nr. 50, unde Titus avea o mică prăvălie în care vindea cărţile părintelui Iosif, câte îi mai rămăsese - şi câte mai voia să tipărească între timp. În fruntea foii se scria: Fondator Pr. Iosif Trifa. Redactor Ioan Marini.
Erau Paştile, Sărbătoarea Învierii lui Isus Mântuitorul nostru Puternic... Era Ziua unei alte Izbânzi a lui Isus Biruitorul, tocmai acolo unde urmăritorii şi prigonitorii Lui crezuseră că L-au ucis pe totdeauna.
Tipografia Domnului fusese luată din mâinile fraţilor. Putrezea undeva închisă în pivniţele Mitropoliei, plângând şi ea înăbuşită ca durerea din inimile noastre. Dar glasul Domnului ne-a grăit zicând: Nu plângeţi: cu voia Mea sunt toate! - Eu am toată puterea în cer şi pe pământ. Nu vă temeţi, ce fac Eu, voi nu înţelegeţi acum!...
Veţi vedea că Eu am multe căi, nu numai una care o credeţi voi. Eu n-am numai o cale sau numai o unealtă!Mergeţi pe uliţa care este înaintea voastră - şi veţi găsi... Când porniţi în Numele Meu şi luptaţi pentru Cauza Mea, îndrăzniţi totdeauna. Veţi vedea că totdeauna veţi reuşi.
Şi am reuşit!
În locul unde fusese tipografia noastră, după furarea ei, se instalase acolo Dl. Veştemean, care îşi avea şi el o tipografie a lui. Acest român întreprinzător era un om vrednic şi avea multă admiraţie şi respect pentru părintele Iosif încă de la începutul lucrului său din Sibiu. Cu el ne-am împrumutat adeseori în timpul vieţii părintelui Iosif, cu litere şi diferite unelte tipografice. El avea o tipografie mai mică, însă mai avea şi alte ocupaţii - o turnătorie de ştampile, o compactorie... Locul unde fusese mai înainte era mai strâmt. Acum se mutase cu toate în casa unuia numit Dr. Samson pe Str. Avram Iancu nr. 16, unde timp de 15 ani lucrase atât de harnică tipografia Domnului.
Am convenit cu Dl. Veştemean şi a treia oară foaia cu nume minunat apărea iarăşi având pe prima pagină un răstimp de 10 ani, a treia oară acelaşi titlu şi aceeaşi imagine triumfătoare a lui Isus Înviind:
„El e veşnic Biruitor!
...Sus pe dealul Golgotei - anunţa iarăşi glasul părintelui Iosif de dincolo de mormânt, dar tot ca şi de celelalte dăţi, - Isus Mântuitorul a câştigat o biruinţă definitivă asupra diavolului, asupra lumii, asupra păcatului. Crucea Golgotei dăduse lumii pe Marele Mântuitor... pe Cel mai mare Biruitor din câţi a cunoscut vreodată acest pământ trecător...
Şi totuşi lumea a crezut că Îl poate birui pe Acest Biruitor. Lumea a crezut că Îl poate ţinea închis într-un mormânt păzit de suliţe şi de străji.
Dar El a biruit. A prăvălit piatra, a deschis mormântul - şi Biruinţa Lui a strălucit în toată puterea ei.
El a biruit definitiv şi a asigurat o biruinţă tuturor celor care păşesc pe urmele Lui, trăiesc în Numele Lui şi luptă în Numele Lui...
Lumea poate câştiga multe biruinţe... lumea poate răstigni Adevărul Evangheliei, îl poate îngropa, îl poate străjui, dar acest Adevăr învie cu putere şi va învia pe totdeauna pentru că biruinţa lui i-a asigurat-o Cel care a biruit lumea, Cel care a spus: Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea! (Ioan 16, 33).
Isus Biruitorul ne asigură biruinţa Lui. Ne asigură o biruinţă pe care nimeni n-o poate lua de la noi.
Lumea poate opri vremelnic biruinţa pe care ne-a lăsat-o Domnul, o poate închide vremelnic... o poate străjui vremelnic - dar până la urmă ea totdeauna va birui, pentru că El veşnic e Biruitor.
Isus este Domnul Biruinţei şi El veşnic asigură biruinţă tuturor copiilor Lui.
Toţi cei ce se strâng în Numele Lui - vor birui, toţi cei ce trăiesc în Numele Lui, toţi cei ce luptă în Numele Lui. Prin oricâte furtuni şi lupte vor trece copiii Lui, ei să fie siguri că vor birui pentru că în fruntea lor stă Isus Biruitorul.
...Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea, - ne îndeamnă El. Căci Domnul are lipsă de luptători. Domnul are lipsă de biruitori, de oameni care să calce pe urmele Lui. El ne cheamă la luptă, El ne asigură biruinţa.
Cei ce luptăm în Numele Lui nu suntem singuri. În fruntea noastră stă Isus Biruitorul. Pentru noi luptă Isus Biruitorul.
Şi dacă El este cu noi, de cine ne vom teme? Şi dacă El luptă pentru noi - cine ne va birui?
Dacă dragostea Lui este cu noi, de cine ne vom înfricoşa?
Dacă biruinţa Lui este cu noi, - birui-vom şi noi!
Deci, fraţii mei, cu ochii ţintă la Isus Biruitorul. Cu El am biruit până acum, cu El vom birui şi mai departe. Şi cu El vom dobândi pe urmă prea dulcea Lui făgăduinţă: Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul Vieţii care este în Raiul lui Dumnezeu (Apoc. 2,7).”
Acest gând îl continua apoi mai jos în marea bucurie a noii biruinţe şi poezia :
„Din mii de inimi fericite
Din mii de inimi fericite
un cântec nou a izbucnit
din nou Isus Biruitorul
ne-a înviat şi-a biruit.
Slăvit să fii o Domnul nostru
din toată inima-Ţi cântăm
- ce fericiţi suntem că iarăşi
Cuvântul Tău Îl ascultăm.
Ne-a fost împrăştiat furtuna
- atâţi din noi s-au rătăcit
şi şi-au pierdut credincioşia
pe drumul greu şi chinuit...
Ce fericiţi eram odată
şi câte biruinţe-aveam
când Tu mergeai în fruntea noastră
iar noi, cu-un suflet, Te urmam!
Prin câte biruinţi şi haruri
atâta vreme ne-ai condus
când nu voiam să ştim de nimeni
decât de Tine Scump Isus.
Azi iar eşti Tu în fruntea noastră
Biruitor şi strălucit
să chemi din nou la lupta sfântă
norodul trist şi ostenit.
Un clocot izbucneşte-n inimi:
- Venim Isuse, Te-ascultăm,
de Tine-am însetat, pe Tine
vrem pururea să Te urmăm.
Adună-ne pe toţi în juru-Ţi
ne umple iar de foc şi har
s-ajungem marea biruinţă:
sfârşitu-ntregului Calvar.”
În acest gând continuau toate cele zece pagini ale foii, în care ne regăseam din nou fraţii cunoscuţi cu care cutreierasem din cetate în cetate cei opt ani de când fusese oprit Isus Biruitorul...
Toate cele şapte gazete slujitoare ale lui Isus Biruitorul sub numele cărora lucrasem până atunci: Ecoul, Alarma, Ostaşul Domnului, Ogorul Domnului, Viaţa Creştină, Misionarul Vieţii Creştine şi Familia Creştină - se închinau acum în faţa apariţiei Numelui Său Iubit. Pe El Îl slujiseră şi pe El Îl vestiseră. Pentru El luptaseră şi pentru El căzuseră jertfă la rândul său fiecare, cu faţa la vrăjmaş - şi cu inima la Isus Biruitorul.
Pagina a doua întreagă purta titlul: „Cruce şi Înviere” - scrisă de fr. Marini. Sub acest titlu a publicat el ceva mai târziu minunata sa carte cuprinzând aceste cutremurătoare adevăruri atât de strâns legate între ele şi atât de legate de istoria noastră.
Pe o altă pagină întreagă erau înşirate acum cărţile Oastei împărţite pe biblioteci şi numere.
Biblioteca „Păr. Iosif Trifa”, cuprindea cărţile mari - sub 187 de numere.
Biblioteca „Slăvit să fie Domnul”, cuprindea cărţile mici sub 30 de numere.
Biblioteca de poezii „Doina Golgotei”, cuprindea 26 de numere.
Biblioteca „Spice duhovniceşti” - 17 numere.
Cărţile de la „Familia Creştină” - 15 numere.
În afară de acestea erau cărţile de teatru religios, calendarele - şi alte cărţi.
Toate acestea au un rod luminos al iniţiativei binecuvântate începută de acel minunat om al lui Dumnezeu, a cărui jertfă continua să reverse peste tot mai multe întinderi, binefacerile lui Hristos.
Fratele Titus, reîntors şi el în mijlocul nostru după o lungă perioadă de umblări printre străini şi prin întuneric - îşi revenise mult. Abia acum îşi dădea el seama deplin despre urzelile viclene în care fusese prins de către uneltirile Mitropolitului şi ale oamenilor lui care prin Viorel, căzut primul, îl făcuseră să se nenorocească şi el.
Viorel, amestecat adânc cu totul în tărâţele politice - fugise undeva în străinătate şi nepăsător de trecutul său frăţesc şi de legămintele lui sfinte - îşi vedea de cu totul alte interese.
Deşi spusese plin de ambiţie cândva, că vrea să se realizeze singur, fără numele părintelui Iosif - aceasta s-a dovedit doar o vorbă îngâmfată. Ajuns în străinătate a început îndată să caute pe cei care îl cunoscuseră pe părintele Iosif şi fuseseră apropiaţi de Oastea Domnului, ca să le dobândească ajutorul lor.
Toţi aceştia s-au bucurat nespus de mult îndată ce au auzit că el este nepotul părintelui Trifa şi că este teolog. Cu ajutorul acestui nume a pătruns el cât mai repede şi s-a bucurat de multă trecere peste tot. Foile Oastei Domnului şi cărţile părintelui Trifa în cei 20 de ani câţi trecuseră până când ajunsese Viorel acolo, se răspândiseră între toţi românii din Statele Unite şi Canada şi creaseră numelui Trifa o aureolă sfântă şi o mare preţuire.
Dar curând s-a dovedit că nepotul părintelui nu mai avea nimic din duhul celui care îl înfiase, îl crescuse, îl îndrumase şi îi făcuse un nume între oameni.
Ajuns acolo în străinătate, în loc să se trezească din rătăcirea căii pe care apucase şi în loc să se întoarcă cu pocăinţă adâncă şi cu părere de rău la calea cea frumoasă a lui Isus pe care o părăsise demult, - el s-a dus şi mai departe pe calea străină pe care apucase.
Astfel cei care îl credeau urmaşul celui al cărui nume îl purta, - i-au promis tot sprijinul de care avea el nevoie. Având teologia din ţară, s-a folosit de ea spre a intra în preoţie, apoi pentru a sui pe scara aceasta spre locul cel mai din frunte.
Dar în slujba aceasta sfântă, în care ar fi trebuit să devină cu adevărat un născut din nou, să se pocăiască din tot sufletul său de rătăcirea şi neascultarea sa din trecut şi să se realizeze un om nou în Hristos, - el nu numai că n-a făcut aşa, ci a continuat drumul său firesc, lumesc, căzând tot mai jos.
Ba mai târziu, când va mai ajunge pe locul cel mai din fruntea Bisericii româneşti de acolo, în loc să-şi dea seama de marea răspundere pe care o avea, de cutremurătoarea datorie a legământului său făcut cu Hristos şi Cauzei Sale, - a uitat de toate acestea şi împăcându-se cu toate păcatele veacului şi a societăţii în care trăia. Căci a iubit mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu...
Cu totul întâmplător (după 20 de ani) mi-a căzut în mână un număr din revista „Solia” pe care el ca episcop al românilor de acolo o scotea pentru comunitatea românească din America. Am rămas de-a dreptul dezgustat de tot ce scria. Viorel nu se sfia să se laude cu banchetele, petrecerile şi dansurile organizate în sala catedralei Ortodoxe din oraşul reşedinţei episcopeşti - cu ocazia Sărbătorilor de Crăciun, Anul Nou şi Boboteaza anului aceluia.
Dar iată pe scurt cam ce scria gazeta „Solia” nr. 4 din 18 februarie 1968:
...El scrie un articol „În memoria preotului Iosif Trifa la împlinirea a 30 de ani de la moartea sa” în care arată cât se putea de pe scurt viaţa şi activitatea unchiului său. - Din cuprinsul acestui articol se vedea bine că Viorel uitase multe din amănuntele cele mai însemnate şi mai frumoase despre care a vrut să scrie. Dovadă că el sufleteşte se rupsese de tot de ceea ce, în prima lui tinereţe, îl înflăcărase şi pe el pentru Hristos... Ce puţin ţinuse la lucrurile pe care le-a putut uita aşa de curând...
Dar nu aceasta ne-a fost totuşi cea mai mare durere care ne-a căzut sub ochi, acel articol scris la împlinirea unui număr de ani, la o dată care doar ea mai rămăsese adevărată în amintirea nepotului...
Ci durerea cea mai cumplită ne-a lovit inima când am întors pe partea cealaltă acel articol în care se scria despre viaţa de luptă şi jertfă a păr. Iosif în lupta contra păcatului.
Căci pe partea cealaltă se scria despre felul cum şi-au petrecut credincioşii episcopului de acolo, după ani şi ani de duhovnicească păstorire - sărbătorile Naşterii Domnului...
Desprindem cu strângere de inimă, câteva relatări despre felul acestor petreceri, patronate de episcop şi lăudate (fără nici o ruşine) în foaia scrisă de el.
„...De Crăciun, începând de la orele 8 p.m. a avut loc tradiţionalul dans, organizat la AROY şi Corul Catedralei... Părerea generală este că a fost unul din cele mai reuşite dansuri organizate în ultimii cinci ani. Au participat un număr de peste 200 de tineri sub 30 de ani, care şi-au petrecut admirabil împreună cu prietenii şi părinţii lor până târziu în noapte...
În ajunul Anului Nou a avut loc în Sala Catedralei, Balul de Anul Nou. Începând de la orele 8 p.m. oaspeţii au început să sosească şi în scurt timp sala s-a umplut... Potrivit programului, de la orele 10 s-a servit o masă foarte copioasă, compusă din diferite sortimente de mâncăruri şi băuturi. După masă s-a continuat cu dansul...
...Revelionul a fost organizat de Consiliul Catedralei...
...S-a realizat un venit însemnat pe seama Catedralei...”
Şi toate acestea se scriu pe aceeaşi hârtie care pe partea cealaltă amintea moartea şi jertfa sfântului care îşi dase viaţa în lupta cu păcatul, în lupta de a scoate pe diavolul din Casa Domnului... Pe acel diavol pe care acum nepotul care văzuse cu ochii lui cândva şi luase cu inima lui parte cândva la această luptă, - acum se face el însuşi un slujitor şi patron al păcatului.
Ruşine veşnică oricui se leapădă de Hristos şi se uneşte cu diavolul. Nici o dezvinovăţire de pe lume nu-l va putea scuti pe cel care după ce cunoscuse odată harul lui Dumnezeu... dispreţuieşte acum atât de îndrăzneţ pe Duhul acestui har.
Dar şi cuvântările pe care le ţine el acum cu prilejul marilor sărbători sau la ocaziile deosebite, - în loc să fie mărturisiri puternice ale Evangheliei şi Jertfei Mântuitorului nostru Isus Hristos despre care el ştia atât de mult şi atât de bine, - sunt numai nişte uscate predici formale amestecate cu greoaie lucruri lumeşti, sau cu ambiţioase bravade politice, care nu impresionează pe nimeni, dar fac un mare rău tuturor...
În felul acesta dureros şi amar s-a încheiat (se poate spune: s-a încheiat, în afară de vreo minune) - o viaţă în care cândva s-au pus aşa mari şi frumoase speranţe pentru Dumnezeu... Dar care a dezamăgit pe toţi cei ce l-au iubit nespus de mult.
În inima mea, cel puţin, s-a petrecut cu fr. Viorel una din cele mai dureroase prăbuşiri din viaţă. Fiindcă l-am iubit ca pe sufletul din mine şi am ţinut la el mai mult ca la oricare alt frate. În primul an noi ne numeam unul pe celălalt cu cuvântul frăchiuţu, rostit într-un fel sincer şi cald.
Mai târziu însă, de către dânsul, acest cuvânt începu să fie rostit într-alt fel. Începuse să semene a zeflemea. Atunci eu nu i l-am mai spus. Mă durea.
Aceasta este tot ce am avut de spus despre Viorel în această istorisire. Şi dacă nu se va mai întâmpla vreo minune, cred că nu voi mai pomeni niciodată acest nume.
O, cum aş dori de mult să se întâmple minunea asta!
Deocamdată ne bucurăm măcar de salvarea lui Titus. Am mulţumit mult lui Dumnezeu pentru salvarea lui - şi îl înconjurarăm din nou cu toată dragostea noastră. Vom încerca să refacem tot cât se va mai putea, readucând între noi frumoasa colaborare de dinainte de vremea rătăcirii lui.
Dragostea şi recunoştinţa noastră faţă de tatăl lui şi părintele nostru, ne făcu să iertăm şi să acoperim toate cele din trecut - şi să nădăjduim toate cele de viitor.
Astfel fratele Titus ne deveni un colaborator necesar, fiindcă era un om foarte capabil, cu multă voinţă de lucru şi cu un mare talent de a-şi organiza munca sa.
Curând lăsarăm în grija sa toată partea materială a lucrului nostru. - Iar noi ne văzurăm aproape numai de nevoile duhovniceşti ale Lucrării Domnului.
Slăvit să fie Domnul!