Cap. 17 - Ziua a doua
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 2
„...Astfel a fost o seară și apoi a fost o dimineață, -
aceasta a fost ziua a doua...”
În minunatele orânduiri ale lui Dumnezeu, ciclurile se repetă fericit și mântuitor, înlocuindu-se și întregindu-se, pentru a desăvârși frumosul Plan Dumnezeiesc. Munca zilei are nevoie de odihna nopții, lupta verii de repausul iernii, frumusețea luminii de umbra întunericului.
Aceste adevăruri le vede oricine - și ori de câte ori ne gândim la ele nu putem să nu strigăm: Cât de minunate sunt lucrurile Tale Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut. Tu nu ții nici libertatea prea multă ca să nu uităm de Tine, nici apăsarea prea îndelungată, ca să nu deznădăjduim.
După o vreme de largă pescuire, vine sigur vremea strâmtei alegeri, - precum spune Evanghelia (Matei 13, 47-50).
Dar după ce s-a făcut această alegere, tot așa de sigur aduce Dumnezeu iarăși vremea pescuirii largi. Altfel circuitul s-ar întrerupe și lucrul Domnului ar rămâne fără continuatori. Iar aceasta nu se va întâmpla niciodată la Dumnezeu, până când va fi intrat numărul deplin.
Atunci da, - dar atunci Planul se va fi încheiat și Ușa se va fi închis pe totdeauna. Atunci aurul va fi strâns tot, dincoace, iar gunoiul măturat tot dincolo, ca la orice încheiere. Grâul adunat tot în grânar, neghina aruncată toată în foc, ca la orice seceriș.
În sfârșit, S-a îndurat Dumnezeu și a venit și marea zi a eliberării patriei noastre.
Vântul Judecății Dumnezeiești mătură de pe ulițele noastre uniformele trufașe și chinuitoare ale asupritorului. Cornului din dreapta i se ciuntea mereu din putere și cel care străpunsese multe inimi, era acum și el străpuns, așa cum spune Cuvântul: Vai ție celui care robești pe alții, căci în curând vei fi dus în robie și tu.
Ceea ce dorisem și ne rugasem atât de mult - a sosit, fiindcă toate își au vremea lor - și fiecărui lucru îi vine odată vremea lui.
Acum vremea apăsării războiului trecea. Venea vremea unei alte perioade „de pace”, când viața zdruncinată va trebui să se liniștească iarăși.
O, cât de departe este încă omul de idealul lui de OM! De cultura adevărată care este armonie, dragoste, comuniune!...
Și ce mult omul este încă fiară.
Frumusețea de om o are omul încă numai la suprafață. Îndată ce vine peste el un vânt rău îi scoate omului deasupra adâncul său - și abia atunci se vede răutatea veche din el.
O, într-adevăr numai Hristos poate să-l transforme pe om, fiindcă El îi schimbă inima, adică îi înnoiește adâncul ființei.
Fiți binecuvântați voi unelte ale lui Dumnezeu, care sunteți folosiți pentru această transformare slăvită!
Îndată ce s-a făcut bine „ziuă”, îndată ce s-a risipit întunericul și groaza de fiare, - am început să ne vedem iarăși și să ne întâlnim unii cu alții.
Cel dintâi lucru ne-a fost atunci o puternică izbucnire de mulțumiri și slavă către Dumnezeu, care a alungat negura nopții și a adus iarăși lumina dimineții.
Ce fericiți mergem din nou unii la alții, când nu mai vedeam pe ulițele noastre semnele vrăjmașului, nici în calea noastră călăii înarmați cu ochii lor sângeroși și cruzi, nici la fiecare colț pândarii lor iscoditori și primejdioși.
O, cum îi măturase Dumnezeu de nu mai era nici unul. Dispăruseră ca niște năluci ale groazei din timpul unei nopți rele. Acum cântau iarăși rândunelele pe streșinile noastre, întocmai după cum spunea cântarea:
S-au dus cei răi de parcă nici n-ar fi fost cândva
pe ranele țărânii cresc vii și crizanteme
pe groapa morții crește viața - și cu ea
cresc munți ce nu se pleacă și duh ce nu se teme.
Întinde-ți pace sfântă, mai largul tău hotar
învăluind pământul cu-a dragostei văpaie
să piară noaptea-n soare, s-apună plânsu-n har
și om cu om să uite c-a fost cândva bătaie.
Și vino Libertate să-ncingi tot mai senin
cu flori și cu iubire umblările temute
din umbrele ce pleacă, iar razele ce vin
Amurgul și-Aurora pe veci să le sărute.
Pe văile nălțate și munții aplecați
să-ntindă Aurora și Dragostea șosele
Cuvântul și Cântarea să facă lumea frați
Lumina să-nveșmânte pământu-ntreg în ele...
Sau:
Ce vuiete-au fost Doamne, cândva pe-acest liman
pe-unde-acuma cântă senină bucuria...
- Ce mugete de valuri, ce-nspumegat dușman
cu câtă înrăire le-amenința trufia!...
...Și-acum cum totul-totul e liniștit și blând
prin apele nălțimii cum cântă rândunele,
ce ne rugam odată, cum s-a-mplinit pe rând
și rana amintirii cum raze vin s-o spele!
O, seara pe tăcere cum cad cerești cântări
mai moi ca untdelemnul alinului pe-o rană
cum tremură de dulce Lumina pe cărări,
cum picură pe inimi o tainică Osană...
- Dar numai Tu poți șterge cumplitele-amintiri
iertarea fericită, tăcută și deplină,
când răni nemaideschise zvâcnesc în izbucniri
pe care nici un zâmbet din lume nu le-alină...
Dar nici vara asta nu-i veșnică - ne-am zis noi. Poate să vină iarăși mai curând decum ne gândim, o altă iarnă. Fiindcă așa ceva se mai întâmplase.
În viața omenirii apăsate de tirani vremurile de libertate adevărată au fost scurte, au ținut puțin. Au ținut numai de la prăbușirea unui tiran până la ridicarea celuilalt.
Când tiranul dinainte a strâns prea tare șaua, chinga i s-a rupt și el s-a prăbușit. Dar calul scăpat n-a păscut prea multă iarbă liniștit, până când din nou un alt tiran i-a pus altă șa.
- Să ne grăbim! - ne-am zis deci noi. Acum iarăși putem lucra o vreme! Nu știm cât va ține aceasta, - dar ce facem e făcut. Să lucrăm cât mai mult acum când putem. Căci dacă va veni vremea ca iarăși să nu mai putem - să nu ne pară rău...
L-am căutat pe fratele Titus. Am strâns tot ce-am avut, ne-am împrumutat pe unde am putut, - și în starea de lucruri de atunci, am îndrăznit, peste capul tuturor mai marilor care abia bâjbâiau către putere.
Astfel la 1 mai 1945 (de la primul 1 Mai liber), la bucuria întregii țări eliberate - am apărut și noi cu Isus Biruitorul iarăși în Sibiu cu vrăjmașii „îngenuncheați”.
Foaia apărea în seria a III-a, nr. 1-2, ca număr special de Paști (1-6 mai 1945).
Redacția era în strada Turnului la nr. 50, unde Titus avea o mică prăvălie în care vindea cărțile părintelui Iosif, câte îi mai rămăsese - și câte mai voia să tipărească între timp. În fruntea foii se scria: Fondator Pr. Iosif Trifa. Redactor Ioan Marini.
Erau Paștile, Sărbătoarea Învierii lui Isus Mântuitorul nostru Puternic... Era Ziua unei alte Izbânzi a lui Isus Biruitorul, tocmai acolo unde urmăritorii și prigonitorii Lui crezuseră că L-au ucis pe totdeauna.
Tipografia Domnului fusese luată din mâinile fraților. Putrezea undeva închisă în pivnițele Mitropoliei, plângând și ea înăbușită ca durerea din inimile noastre. Dar glasul Domnului ne-a grăit zicând: Nu plângeți: cu voia Mea sunt toate! - Eu am toată puterea în cer și pe pământ. Nu vă temeți, ce fac Eu, voi nu înțelegeți acum!...
Veți vedea că Eu am multe căi, nu numai una care o credeți voi. Eu n-am numai o cale sau numai o unealtă!Mergeți pe ulița care este înaintea voastră - și veți găsi... Când porniți în Numele Meu și luptați pentru Cauza Mea, îndrăzniți totdeauna. Veți vedea că totdeauna veți reuși.
Și am reușit!
În locul unde fusese tipografia noastră, după furarea ei, se instalase acolo Dl. Veștemean, care își avea și el o tipografie a lui. Acest român întreprinzător era un om vrednic și avea multă admirație și respect pentru părintele Iosif încă de la începutul lucrului său din Sibiu. Cu el ne-am împrumutat adeseori în timpul vieții părintelui Iosif, cu litere și diferite unelte tipografice. El avea o tipografie mai mică, însă mai avea și alte ocupații - o turnătorie de ștampile, o compactorie... Locul unde fusese mai înainte era mai strâmt. Acum se mutase cu toate în casa unuia numit Dr. Samson pe Str. Avram Iancu nr. 16, unde timp de 15 ani lucrase atât de harnică tipografia Domnului.
Am convenit cu Dl. Veștemean și a treia oară foaia cu nume minunat apărea iarăși având pe prima pagină un răstimp de 10 ani, a treia oară același titlu și aceeași imagine triumfătoare a lui Isus Înviind:
„El e veșnic Biruitor!
...Sus pe dealul Golgotei - anunța iarăși glasul părintelui Iosif de dincolo de mormânt, dar tot ca și de celelalte dăți, - Isus Mântuitorul a câștigat o biruință definitivă asupra diavolului, asupra lumii, asupra păcatului. Crucea Golgotei dăduse lumii pe Marele Mântuitor... pe Cel mai mare Biruitor din câți a cunoscut vreodată acest pământ trecător...
Și totuși lumea a crezut că Îl poate birui pe Acest Biruitor. Lumea a crezut că Îl poate ținea închis într-un mormânt păzit de sulițe și de străji.
Dar El a biruit. A prăvălit piatra, a deschis mormântul - și Biruința Lui a strălucit în toată puterea ei.
El a biruit definitiv și a asigurat o biruință tuturor celor care pășesc pe urmele Lui, trăiesc în Numele Lui și luptă în Numele Lui...
Lumea poate câștiga multe biruințe... lumea poate răstigni Adevărul Evangheliei, îl poate îngropa, îl poate străjui, dar acest Adevăr învie cu putere și va învia pe totdeauna pentru că biruința lui i-a asigurat-o Cel care a biruit lumea, Cel care a spus: Îndrăzniți, Eu am biruit lumea! (Ioan 16, 33).
Isus Biruitorul ne asigură biruința Lui. Ne asigură o biruință pe care nimeni n-o poate lua de la noi.
Lumea poate opri vremelnic biruința pe care ne-a lăsat-o Domnul, o poate închide vremelnic... o poate străjui vremelnic - dar până la urmă ea totdeauna va birui, pentru că El veșnic e Biruitor.
Isus este Domnul Biruinței și El veșnic asigură biruință tuturor copiilor Lui.
Toți cei ce se strâng în Numele Lui - vor birui, toți cei ce trăiesc în Numele Lui, toți cei ce luptă în Numele Lui. Prin oricâte furtuni și lupte vor trece copiii Lui, ei să fie siguri că vor birui pentru că în fruntea lor stă Isus Biruitorul.
...Îndrăzniți, căci Eu am biruit lumea, - ne îndeamnă El. Căci Domnul are lipsă de luptători. Domnul are lipsă de biruitori, de oameni care să calce pe urmele Lui. El ne cheamă la luptă, El ne asigură biruința.
Cei ce luptăm în Numele Lui nu suntem singuri. În fruntea noastră stă Isus Biruitorul. Pentru noi luptă Isus Biruitorul.
Și dacă El este cu noi, de cine ne vom teme? Și dacă El luptă pentru noi - cine ne va birui?
Dacă dragostea Lui este cu noi, de cine ne vom înfricoșa?
Dacă biruința Lui este cu noi, - birui-vom și noi!
Deci, frații mei, cu ochii țintă la Isus Biruitorul. Cu El am biruit până acum, cu El vom birui și mai departe. Și cu El vom dobândi pe urmă prea dulcea Lui făgăduință: Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul Vieții care este în Raiul lui Dumnezeu (Apoc. 2,7).”
Acest gând îl continua apoi mai jos în marea bucurie a noii biruințe și poezia :
„Din mii de inimi fericite
Din mii de inimi fericite
un cântec nou a izbucnit
din nou Isus Biruitorul
ne-a înviat și-a biruit.
Slăvit să fii o Domnul nostru
din toată inima-Ți cântăm
- ce fericiți suntem că iarăși
Cuvântul Tău Îl ascultăm.
Ne-a fost împrăștiat furtuna
- atâți din noi s-au rătăcit
și și-au pierdut credincioșia
pe drumul greu și chinuit...
Ce fericiți eram odată
și câte biruințe-aveam
când Tu mergeai în fruntea noastră
iar noi, cu-un suflet, Te urmam!
Prin câte biruinți și haruri
atâta vreme ne-ai condus
când nu voiam să știm de nimeni
decât de Tine Scump Isus.
Azi iar ești Tu în fruntea noastră
Biruitor și strălucit
să chemi din nou la lupta sfântă
norodul trist și ostenit.
Un clocot izbucnește-n inimi:
- Venim Isuse, Te-ascultăm,
de Tine-am însetat, pe Tine
vrem pururea să Te urmăm.
Adună-ne pe toți în juru-Ți
ne umple iar de foc și har
s-ajungem marea biruință:
sfârșitu-ntregului Calvar.”
În acest gând continuau toate cele zece pagini ale foii, în care ne regăseam din nou frații cunoscuți cu care cutreierasem din cetate în cetate cei opt ani de când fusese oprit Isus Biruitorul...
Toate cele șapte gazete slujitoare ale lui Isus Biruitorul sub numele cărora lucrasem până atunci: Ecoul, Alarma, Ostașul Domnului, Ogorul Domnului, Viața Creștină, Misionarul Vieții Creștine și Familia Creștină - se închinau acum în fața apariției Numelui Său Iubit. Pe El Îl slujiseră și pe El Îl vestiseră. Pentru El luptaseră și pentru El căzuseră jertfă la rândul său fiecare, cu fața la vrăjmaș - și cu inima la Isus Biruitorul.
Pagina a doua întreagă purta titlul: „Cruce și Înviere” - scrisă de fr. Marini. Sub acest titlu a publicat el ceva mai târziu minunata sa carte cuprinzând aceste cutremurătoare adevăruri atât de strâns legate între ele și atât de legate de istoria noastră.
Pe o altă pagină întreagă erau înșirate acum cărțile Oastei împărțite pe biblioteci și numere.
Biblioteca „Păr. Iosif Trifa”, cuprindea cărțile mari - sub 187 de numere.
Biblioteca „Slăvit să fie Domnul”, cuprindea cărțile mici sub 30 de numere.
Biblioteca de poezii „Doina Golgotei”, cuprindea 26 de numere.
Biblioteca „Spice duhovnicești” - 17 numere.
Cărțile de la „Familia Creștină” - 15 numere.
În afară de acestea erau cărțile de teatru religios, calendarele - și alte cărți.
Toate acestea au un rod luminos al inițiativei binecuvântate începută de acel minunat om al lui Dumnezeu, a cărui jertfă continua să reverse peste tot mai multe întinderi, binefacerile lui Hristos.
Fratele Titus, reîntors și el în mijlocul nostru după o lungă perioadă de umblări printre străini și prin întuneric - își revenise mult. Abia acum își dădea el seama deplin despre urzelile viclene în care fusese prins de către uneltirile Mitropolitului și ale oamenilor lui care prin Viorel, căzut primul, îl făcuseră să se nenorocească și el.
Viorel, amestecat adânc cu totul în tărâțele politice - fugise undeva în străinătate și nepăsător de trecutul său frățesc și de legămintele lui sfinte - își vedea de cu totul alte interese.
Deși spusese plin de ambiție cândva, că vrea să se realizeze singur, fără numele părintelui Iosif - aceasta s-a dovedit doar o vorbă îngâmfată. Ajuns în străinătate a început îndată să caute pe cei care îl cunoscuseră pe părintele Iosif și fuseseră apropiați de Oastea Domnului, ca să le dobândească ajutorul lor.
Toți aceștia s-au bucurat nespus de mult îndată ce au auzit că el este nepotul părintelui Trifa și că este teolog. Cu ajutorul acestui nume a pătruns el cât mai repede și s-a bucurat de multă trecere peste tot. Foile Oastei Domnului și cărțile părintelui Trifa în cei 20 de ani câți trecuseră până când ajunsese Viorel acolo, se răspândiseră între toți românii din Statele Unite și Canada și creaseră numelui Trifa o aureolă sfântă și o mare prețuire.
Dar curând s-a dovedit că nepotul părintelui nu mai avea nimic din duhul celui care îl înfiase, îl crescuse, îl îndrumase și îi făcuse un nume între oameni.
Ajuns acolo în străinătate, în loc să se trezească din rătăcirea căii pe care apucase și în loc să se întoarcă cu pocăință adâncă și cu părere de rău la calea cea frumoasă a lui Isus pe care o părăsise demult, - el s-a dus și mai departe pe calea străină pe care apucase.
Astfel cei care îl credeau urmașul celui al cărui nume îl purta, - i-au promis tot sprijinul de care avea el nevoie. Având teologia din țară, s-a folosit de ea spre a intra în preoție, apoi pentru a sui pe scara aceasta spre locul cel mai din frunte.
Dar în slujba aceasta sfântă, în care ar fi trebuit să devină cu adevărat un născut din nou, să se pocăiască din tot sufletul său de rătăcirea și neascultarea sa din trecut și să se realizeze un om nou în Hristos, - el nu numai că n-a făcut așa, ci a continuat drumul său firesc, lumesc, căzând tot mai jos.
Ba mai târziu, când va mai ajunge pe locul cel mai din fruntea Bisericii românești de acolo, în loc să-și dea seama de marea răspundere pe care o avea, de cutremurătoarea datorie a legământului său făcut cu Hristos și Cauzei Sale, - a uitat de toate acestea și împăcându-se cu toate păcatele veacului și a societății în care trăia. Căci a iubit mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu...
Cu totul întâmplător (după 20 de ani) mi-a căzut în mână un număr din revista „Solia” pe care el ca episcop al românilor de acolo o scotea pentru comunitatea românească din America. Am rămas de-a dreptul dezgustat de tot ce scria. Viorel nu se sfia să se laude cu banchetele, petrecerile și dansurile organizate în sala catedralei Ortodoxe din orașul reședinței episcopești - cu ocazia Sărbătorilor de Crăciun, Anul Nou și Boboteaza anului aceluia.
Dar iată pe scurt cam ce scria gazeta „Solia” nr. 4 din 18 februarie 1968:
...El scrie un articol „În memoria preotului Iosif Trifa la împlinirea a 30 de ani de la moartea sa” în care arată cât se putea de pe scurt viața și activitatea unchiului său. - Din cuprinsul acestui articol se vedea bine că Viorel uitase multe din amănuntele cele mai însemnate și mai frumoase despre care a vrut să scrie. Dovadă că el sufletește se rupsese de tot de ceea ce, în prima lui tinerețe, îl înflăcărase și pe el pentru Hristos... Ce puțin ținuse la lucrurile pe care le-a putut uita așa de curând...
Dar nu aceasta ne-a fost totuși cea mai mare durere care ne-a căzut sub ochi, acel articol scris la împlinirea unui număr de ani, la o dată care doar ea mai rămăsese adevărată în amintirea nepotului...
Ci durerea cea mai cumplită ne-a lovit inima când am întors pe partea cealaltă acel articol în care se scria despre viața de luptă și jertfă a păr. Iosif în lupta contra păcatului.
Căci pe partea cealaltă se scria despre felul cum și-au petrecut credincioșii episcopului de acolo, după ani și ani de duhovnicească păstorire - sărbătorile Nașterii Domnului...
Desprindem cu strângere de inimă, câteva relatări despre felul acestor petreceri, patronate de episcop și lăudate (fără nici o rușine) în foaia scrisă de el.
„...De Crăciun, începând de la orele 8 p.m. a avut loc tradiționalul dans, organizat la AROY și Corul Catedralei... Părerea generală este că a fost unul din cele mai reușite dansuri organizate în ultimii cinci ani. Au participat un număr de peste 200 de tineri sub 30 de ani, care și-au petrecut admirabil împreună cu prietenii și părinții lor până târziu în noapte...
În ajunul Anului Nou a avut loc în Sala Catedralei, Balul de Anul Nou. Începând de la orele 8 p.m. oaspeții au început să sosească și în scurt timp sala s-a umplut... Potrivit programului, de la orele 10 s-a servit o masă foarte copioasă, compusă din diferite sortimente de mâncăruri și băuturi. După masă s-a continuat cu dansul...
...Revelionul a fost organizat de Consiliul Catedralei...
...S-a realizat un venit însemnat pe seama Catedralei...”
Și toate acestea se scriu pe aceeași hârtie care pe partea cealaltă amintea moartea și jertfa sfântului care își dase viața în lupta cu păcatul, în lupta de a scoate pe diavolul din Casa Domnului... Pe acel diavol pe care acum nepotul care văzuse cu ochii lui cândva și luase cu inima lui parte cândva la această luptă, - acum se face el însuși un slujitor și patron al păcatului.
Rușine veșnică oricui se leapădă de Hristos și se unește cu diavolul. Nici o dezvinovățire de pe lume nu-l va putea scuti pe cel care după ce cunoscuse odată harul lui Dumnezeu... disprețuiește acum atât de îndrăzneț pe Duhul acestui har.
Dar și cuvântările pe care le ține el acum cu prilejul marilor sărbători sau la ocaziile deosebite, - în loc să fie mărturisiri puternice ale Evangheliei și Jertfei Mântuitorului nostru Isus Hristos despre care el știa atât de mult și atât de bine, - sunt numai niște uscate predici formale amestecate cu greoaie lucruri lumești, sau cu ambițioase bravade politice, care nu impresionează pe nimeni, dar fac un mare rău tuturor...
În felul acesta dureros și amar s-a încheiat (se poate spune: s-a încheiat, în afară de vreo minune) - o viață în care cândva s-au pus așa mari și frumoase speranțe pentru Dumnezeu... Dar care a dezamăgit pe toți cei ce l-au iubit nespus de mult.
În inima mea, cel puțin, s-a petrecut cu fr. Viorel una din cele mai dureroase prăbușiri din viață. Fiindcă l-am iubit ca pe sufletul din mine și am ținut la el mai mult ca la oricare alt frate. În primul an noi ne numeam unul pe celălalt cu cuvântul frăchiuțu, rostit într-un fel sincer și cald.
Mai târziu însă, de către dânsul, acest cuvânt începu să fie rostit într-alt fel. Începuse să semene a zeflemea. Atunci eu nu i l-am mai spus. Mă durea.
Aceasta este tot ce am avut de spus despre Viorel în această istorisire. Și dacă nu se va mai întâmpla vreo minune, cred că nu voi mai pomeni niciodată acest nume.
O, cum aș dori de mult să se întâmple minunea asta!
Deocamdată ne bucurăm măcar de salvarea lui Titus. Am mulțumit mult lui Dumnezeu pentru salvarea lui - și îl înconjurarăm din nou cu toată dragostea noastră. Vom încerca să refacem tot cât se va mai putea, readucând între noi frumoasa colaborare de dinainte de vremea rătăcirii lui.
Dragostea și recunoștința noastră față de tatăl lui și părintele nostru, ne făcu să iertăm și să acoperim toate cele din trecut - și să nădăjduim toate cele de viitor.
Astfel fratele Titus ne deveni un colaborator necesar, fiindcă era un om foarte capabil, cu multă voință de lucru și cu un mare talent de a-și organiza munca sa.
Curând lăsarăm în grija sa toată partea materială a lucrului nostru. - Iar noi ne văzurăm aproape numai de nevoile duhovnicești ale Lucrării Domnului.
Slăvit să fie Domnul!