Cap. 18 - La 25 de ani
Traian Dorz - Hristos - Mărturia mea
„Eben-Ezer” - ajuns aici
gândesc cu sufletul durut
ce paşi mărunţi, ce urme mici
- ce-a trebuit - şi ce-am făcut!
...Cât am vorbit din ce făceam
cât am făcut din ce-am vorbit
cât am iubit din ce aveam
cât am avut din ce-am iubit?...
Marile răscruci ale vremilor şi ale vieţii noastre, ne sunt date de Dumnezeu fiecăruia dintre noi, ca prilejuri de adâncă cercetare lăuntrică, de cutremurător bilanţ, spre a ne da seama în ce măsură ne-am împlinit sau nu, datoria pe care o avem, legământul pe care l-am pus, munca pe care o avem de făcut...
Binecuvântat este sufletul smerit şi tăcut, care la astfel de răscruci, priveşte cu înţelepciune înapoi spre tot drumul străbătut şi îşi judecă fără părtinire toţi paşii vieţii sale, buni sau răi, drepţi sau nedrepţi, chibzuiţi sau nebuni.
Binecuvântat va fi sufletul cinstit şi drept, care la aceste necruţătoare judecăţi de sine, trage cele mai folositoare învăţăminte şi ia cele mai sănătoase hotărâri. Apoi ţinându-le îşi duce pe viitor viaţa în cel mai chibzuit fel ca unul care n-a suferit în zadar, care n-a trecut fără folos pe lângă întâmplări şi care n-a trăit degeaba sub soarele acesta minunat al lui Dumnezeu.
Dar vai de acela care trece prin toate ca un orb şi ca un surd, care nu judecă nimic, ca un nebun care risipeşte tot ce au strâns părinţii lui - şi ca un blestemat care face ruşine familiei sale.
Să înţelegeţi bine ce spun, că aici este vorba de lucruri în primul rând duhovniceşti.
De moştenirea lăsată nouă de înaintaşii noştri credincioşi.
Şi de familia noastră cea de la Dumnezeu.
De mii de ori ar fi fost mai bine pentru aceşti fii şi urmaşi risipitori ai adunărilor Domnului, dacă ei nici nu L-ar fi cunoscut niciodată pe Dumnezeu şi dacă nici n-ar fi avut în mână niciodată Cuvântul lui Hristos. Să nu fi ajuns niciodată în Lucrarea Oastei lui Isus şi să nu se fi împărtăşit niciodată din Duhul Harului, -
decât după ce le-au avut toate acestea să le batjocorească în acest fel (Matei 18, 6-7; Evrei 10, 29).
Se apropia Anul Nou 1948 când aveau să se împlinească 25 de ani de la începutul pământesc al Oastei Domnului în ţara şi în Biserica noastră. Şi se apropia împlinirea a 10 ani de la sfârşitul pământesc al părintelui Iosif, omul trimes de Dumnezeu pentru începutul acestei sfinte Lucrări.
Lucram la redacţia foii pentru întocmirea celor două numere de Crăciun şi de Anul Nou, spre a le face gata pentru tipar din vreme, întrucât doream ca de toate sărbătorile care se apropiau, - să fiu acasă în familia mea şi între fraţii mei de la Beiuş.
Obişnuiam să pregătesc astfel tot materialul foii din timp şi să-l las paginat lui Titus, care urma să-l dea în lucru la tipografie în ziua hotărâtă, iar apoi să facă doar corecturile şi ceea ce s-ar mai fi ivit în ultima oră, în lipsa mea.
Când rămăsesem la redacţie, cele mai multe din numerele foii le pregăteam mai dinainte, din cauză că adeseori trebuia să plec în misiune prin ţară. Cum mergeam şi mai demult, când ne perindam la aceasta cu fr. Marini.
Ne împărţisem cu Titus munca fiecăruia. El avea administraţia, iar eu redacţia foii şi misiunile pe la fraţi. De multe ori luam materialul cu mine - şi lucram foaia cine ştie pe unde, pe la fraţi. Sau călătorind, prin gări, în cine ştie pe unde în ceasurile de aşteptare a trenurilor. Când încheiam paginile, le puneam la poştă pentru Sibiu - şi mergeam mai departe.
Redacţia noastră era atunci în Strada Turnului nr. 9, jos la începutul celor două scări lungi pe sub marea catedrală evanghelică germană, cu ceas. Tipografia era în curtea redacţiei unde era şi locuinţa lui Titus. Aşa că lui îi era foarte uşor avându-le pe toate la îndemână.
Şi după cum am mai spus şi-n alte rânduri, între fraţii noştri, era de la început obiceiul ca de marile sărbători ale anului, să cercetăm spitalele şi închisorile cu câte un program evanghelic, însoţit de daruri trupeşti şi sufleteşti. Hrană, îmbrăcăminte, vorbiri şi cărţi, - oricând şi oriunde se putea.
În timpul stăpânirilor aspre de dinaintea şi din timpul războiului, nu se putuse face aceasta. - Dar acum mulţumim Domnului, lucrurile se schimbaseră în bine şi cu cât erau timpuri mai cu multe lipsuri, cu atâta era mai nevoie să se facă aceasta.
Fusesem în vară într-o astfel de misiune cu Mily la închisoarea de femei Văcăreşti din Bucureşti. Nu avusesem atunci prea multe mijloace de ajutor, dar alimentele pe care le duceam şi de care era atâta nevoie, - ne-au deschis fără greutate porţile închisorii şi am putut să mângâiem multe dureri sufleteşti ale bietelor fiinţe chinuite acolo. Câteva zeci dintre ele se şi predaseră atunci Domnului Isus.
Acum publicam în foaie un apel şi o îndrumare către toate adunările frăţeşti din ţară, ca să pregătească în chip deosebit pentru Sărbătoarea Naşterii Domnului Isus, un program evanghelic urmat de cât mai multe daruri, pentru închisorile şi spitalele cele mai apropiate. Era cu atât mai mare nevoie de asta acum, cu cât lipsurile de hrană cât şi starea sufletească a celor din suferinţă era mai grea.
Sfătuiam pe fraţi să ia din timp legătura cu Direcţia închisorilor şi a spitalelor, pentru a se face totul cu aprobarea şi concursul acestora.
Noi la Beiuş luasem din timp toate aceste măsuri iar în ziua a treia de Crăciun, după cum hotărâsem cu toţii, ne-am întâlnit din toate satele înconjurătoare la şcoala primară din Beiuş. De acolo ne-am împărţit în două grupuri. Unii cu coşurile lor pline cu hrană şi cărţi au luat-o spre spital, unde trebuiau să se împartă câte doi în fiecare salon, să stea de vorbă cu fiecare bolnav şi să-i lase fiecăruia câte un dar de hrană trupească şi alt dar de Biblii şi diferite alte cărţi.
Un alt grup, cel mai mare, urma să mergem la închisoare, fiindcă acolo era o şi mai mare nevoie.
Directorul închisorii cu care luasem din timp legătura dase deja dispoziţia ca toţi deţinuţii să fie adunaţi în jumătate din marea sală de întruniri a închisorii, iar în cealaltă parte ne-am aşezat noi. Între grupul nostru şi între deţinuţi, erau aşezaţi vreo zece gardieni, spre a se păstra ordinea.
A început programul nostru cu o rugăciune zguduitoare pe care toţi au însoţit-o cu multe lacrimi - împrejurarea aceasta fiind cu totul deosebită. Bieţii oameni nefericiţi, se agăţau de Dumnezeu cu toată disperarea sufletului lor...
O, ce mare nevoie are sufletul oamenilor de Dumnezeu totdeauna - dar în zilele necazului lor El rămâne singura lor nădejde.
Programul a continuat cu mărturisiri puternice despre Harul şi Planul Dragostei lui Dumnezeu care împlinea la Naşterea Mântuitorului, profeţiile făcute de veacuri pentru venirea Răscumpărătorului care va izbăvi pe om din păcat şi din moarte, zdrobind puterea Satanei care ne ţinea robi prin păcat.
Toate cuvântările aveau un conţinut plin de chemare şi de întoarcere la Dumnezeu, mai ales din această cumplită stare de robie atât sufletească cât şi trupească în care erau ei...
- Dar nu numai ei...
Mai erau de faţă şi doi preoţi credincioşi care veniseră şi ei să ia parte la această lucrare a dragostei lui Hristos împreună cu noi.
Copiii şi tineretul nostru au recitat mişcătoare poezii şi cu toţii am cântat multe cântări şi colinzi ascultate cu bucurie şi cu lacrimi.
La urmă s-a încheiat totul cu o altă rugăciune puternică de mulţumire către Tatăl Ceresc pentru ocazia aceasta şi de chemare a îndurării Sale prin Domnul Isus, pentru îndreptarea şi mântuirea sufletelor acestora care au auzit Cuvântul Său, mărturisit în faţa lor.
Directorul închisorii, a mulţumit călduros pentru acest frumos gest al Oastei Domnului şi ne-a zis hotărât:
- Uşile închisorii vă vor fi deschise oricând veţi mai dori să aduceţi un cuvânt bun şi o rază de mângâiere acestor oameni ajunşi aici.
Asta a fost ca o profeţie pe care ne-a făcut-o atunci fără să ştie acest director, fiindcă într-adevăr de atunci şi până astăzi uşile multor închisori s-au tot deschis pentru noi...
Dar nu în felul în care zicea el atunci.
Între timp se răspândi în tot oraşul vestea că Oastea Domnului este cu o serbare şi cu daruri pentru cei din închisoarea oraşului. Şi ne-am pomenit că vin şi vin tot felul de doamne şi femei cu coşuri pline până nu mai încăpeau în locul din faţa sălii unde eram adunaţi. Sufletele milostive, rupeau din hrana lor de Sărbători şi veniseră să aducă o bucurie semenilor în suferinţă şi în lipsuri.
După terminarea programului duhovnicesc, surorile şi fraţii au adus darurile lor trupeşti... Se pregătiseră trei cazane mari de hrană caldă şi coşuri multe pline de plăcinte, cârnaţi, cozonaci şi altele, ca de sărbători.
Era o zi călduţă şi toate aceste daruri au fost făcute grămezi câte una pentru fiecare om, pe lungile mese fixe care erau întinse în curtea închisorii.
Lângă fiecare grămadă de alimente de tot felul erau şi câteva cărţi religioase pe care am cerut permisiunea să le împărţim. S-au ajuns din belşug toate nu numai la toţi deţinuţii, dar şi la gardieni, - mai rămânând încă şi pentru magazie spre a le fi împărţite în zilele următoare.
O, cum le străluceau ochii şi sufletele bieţilor oameni. Şi ce sărbătoare neuitată a fost asta şi pentru ei, dar şi pentru noi toţi cei ce luasem parte la ea.
Abia când am ieşit pe poartă în stradă ca să ne împrăştiem fiecare spre casă, - am văzut ce mulţi eram. Cei ce plecaseră la spital, terminaseră mai devreme şi veniseră şi ei aici.
Cei ce se adunaseră de prin oraş erau în atât de mare număr încât strada spre centru se umplea de noi, o coloană lungă ca la o mare manifestaţie.
Bucuroşi şi fericiţi de ceea ce reuşisem să încheiem cu bine, nici nu ne gândisem atunci că trecând prin centru, de la geamul partidului fusesem văzuţi şi cineva întrebase:
- Ce manifestaţie este asta?
- Este Oastea Domnului, vine de la închisoare unde a făcut o serbare religioasă pentru deţinuţi - a răspuns cineva.
- Aha, - bine!
A treia zi, plutonierul de jandarmi de la postul comunei se oprise în faţa casei noastre
şi a spus lui tata:
- Spune fiului tău să iese până afară.
Am ieşit. Plutonierul era călare pe un cal uriaş şi din spinarea calului mi-a zis:
- În cinci minute să fii gata să mergi cu mine la Comisariat la Beiuş.
Am îmbrăcat o haină ceva mai groasă şi luând în mână o colecţie a foii Isus Biruitorul din anul acesta, spre a o arăta dacă va fi nevoie undeva că eu lucrez acolo, - am ieşit spunând:
- Sunt gata!
- Vino cu mine. Vom merge pe sus prin sat să-l luăm şi pe popa care a fost cu voi.
Şi o luă înainte la drum, el călare, eu pe jos înapoia lui.
La preotul acasă nu era nimeni, aşa că după ce am făcut acest mare ocol,
am întors pe şoseaua care ducea spre oraş.
Era joi, zi de târg la Beiuş înainte de Anul Nou şi drumul era plin de oameni care veneau de la oraş. Toţi se uitau după mine miraţi şi clătinând din cap. Mă cunoşteau din copilărie ca pe un om credincios şi nu puteau înţelege de ce sunt dus acum de jandarm în acest mod ruşinos.
Unii încercau să mă întrebe, să stea de vorbă cu mine, dar jandarmul furios se răstea la ei:
- Taci şi-ţi vezi de drum! Sau vrei să te iau şi pe tine lângă el?
Am ajuns la poarta Comisariatului de poliţie.
Comisarul de serviciu m-a dus înăuntru în faţa unui bărbat înalt şi voinic care m-a întrebat răstit:
- Cum te cheamă pe tine?
- Traian Dorz, - i-am răspuns liniştit.
- Ce-i aia în mână la tine?
- Colecţia foii Isus Biruitorul la care sunt redactor!
- Bine, las-o aici! De aici înainte ne vom mai ocupa noi de asta. Tu te-ai ocupat destul.
- Ce ai prin buzunare? Scoate tot şi pune pe masă! Scoate-ţi şi cureaua şi şireturile,
tot ce ai, ceas, stilou, bani, acte... Tot ce ai asupra ta. Tot-tot...
Am scos totul şi le-am depus pe masa lui. Apoi a făcut semn la unul care mai era acolo, - iar acesta m-a luat şi m-a dus în fundul coridorului larg unde era o uşă cu cheia pe dinafară. A descuiat-o şi împingându-mă de spate mi-a zis:
- Hai şi tu la ăştialalţi care te aşteaptă că li-e frig singuri. Vă mai încălziţi dacă sunteţi mai mulţi. Şi râzând trânti uşa după mine, răsucind cheia.
M-am uitat la cei trei care mai erau acolo, stând pe trei scaune de trei feluri.
Erau un avocat, un notar public şi unul dintre cei doi preoţi cu care fusesem alaltăieri la serbarea de la închisoare.
- Dar tu ce-ai făcut? - zise avocatul, - un om mai în vârstă, pe care îl cunoşteam mai mult după nume. Nu avusesem niciodată nimic deosebit cu el! - Noi mai înţeleg să fim luaţi ca oameni primejdioşi pentru regimul acesta, că am mai făcut politică şi am mai avut şi alte păcate, - zise el uitându-se mirat spre ceilalţi - dar acest om pe care îl ştiu de când era copil, ca pe un sfânt, n-a făcut nimic. De ce-l vor fi luat şi pe el? - De ce te-au luat măi frate?
- Nu ştiu! - am zâmbit eu liniştit. Nu mi-au spus absolut nimic. M-au adus aici, mi-au luat tot ce aveam asupra mea şi m-au băgat în magazia asta lângă dumneavoastră.
Dar cu dumneavoastră ce-i?
- Nu ştii nimic ce s-a întâmplat la Bucureşti?
- Nu!
- Regele a fost detronat, ţara s-a declarat republică, iar noi cei care eram mai nu ştiu cum am fost aduşi aici pentru ca nu cumva să primejduim cu ceva procesul înnoitor care a început în ţară. Asta e!
- Fii liniştit, - zise notarul zâmbind - peste două-trei zile au să ne dea drumul. Nu suntem noi oameni primejdioşi pentru ţară nici unul, - afară poate de dumneata, care eşti un aşa de înarmat ostaş al Domnului.
Toţi râseră - apoi începură să povestească altceva din care fuseseră întrerupţi prin venirea mea.
Nu mă interesau poveştile lor lumeşti, la care din când în când le mai răspundea cu câte o observaţie părintească şi preotul. Era şi el din oraş. Mă retrăsesem într-un colţ şi închizând ochii mă prefăceam că dorm, spre a nu mă atrage şi pe mine în discuţiile lor.
Gândurile mele zburau departe la lucrul Domnului pe care îl lăsasem, la fraţii faţă de care aveam o mulţime de obligaţii... La treburile atât de multe care mă aşteptau şi la faptul că nimeni dintre ai mei şi dintre fraţi nu ştiau unde mă aflu şi nici cât voi fi ţinut aici.
Spre seară a mai fost adus şi băgat cu noi încă unul care era acum secretar al primăriei oraşului. Pe acesta îl cunoşteam bine căci era copilul cel mai mic din cei cinci al vecinului nostru. Cel mai sărac de lângă noi. Tatăl lui fusese un beţiv şi murise beat când el avea vreo cinci ani. Era mai mic ca mine cu vreo doi ani şi de mână l-am dus eu prima dată la şcoala din sat.
De-a lungul anilor, pentru că ai lui erau săraci eu îl ajutasem cu de toate. După ce mă întorsesem eu la Domnul îl duceam cu mine şi pe el pe la adunări şi-i dădeam tot felul de cărţi să citească.
Învăţase bine la şcoală, iar pe urmă am vorbit cu naşul meu care era un preşedinte pe la o instituţie din Oradea şi l-a angajat acolo.
Mai târziu a trebuit să-l dea afară fiindcă se ţinea şi el acum aproape numai de beţie şi de furturi.
Apoi a ajuns salahor pe la Bucureşti de unde s-a întors bolnav spunând că a avut un accident de muncă. A fost un timp slugă pe la nişte unguri, iar pe urmă a intrat angajat ca om de serviciu pe la notariatul din satul nostru.
Învăţând mereu a cerut să fie angajat funcţionar la acest notariat într-un post care se ivise după plecarea altuia de acolo.
A trebuit o garanţie materială pentru el, dar ai lui nu aveau. Atunci tatăl meu l-a luat pe garanţia sa, urmând ca noi să plătim orice sumă, în cazul că el va produce vreun fel de pagubă statului.
Aşa a ajuns el funcţionar.
După aceea a făcut armata, unde iarăşi a avut nişte încurcături cu acte false, după care a intrat în închisoare. L-am căutat şi acolo, până ce a scăpat. S-a amestecat apoi în politica cea mai primejdioasă, fiindcă era ambiţios şi dorea să facă mereu bravuri. Când politica lui a dat cel mai urât faliment a căutat îndată să intre în partidul care venise la putere.
Se căsătorise cu o tânără credincioasă. Nunta lor fusese în 1944.
Avea acum doi copii şi locuia în Beiuş, el fiind secretar al primăriei oraşului. Nu ştiu cum ajunsese şi el pe la sfârşitul programului nostru de la închisoare şi la ieşire fusese văzut printre noi.
Acum era aici, şi protesta mereu să-i dea drumul fiindcă cheile de la casa primăriei sunt la el.
Mai târziu a fost scos la şeful - şi n-a mai venit la noi. Se descurcase şi aici, ca şi în alte locuri, numai el ştie cum.
Se înserase şi vedeam că nu se gândesc să ne lase acasă. În locul acesta unde stăteam era strâmt şi nu puteam să ne întindem spre a ne culca.
Celor din oraş familiile le-au adus hrană şi pături pentru dormit.
M-am întins şi eu pe lângă fratele preot dar nimeni dintre noi n-a putut închide ochii...
Era noaptea de Revelion şi camera unde eram noi era vecină cu camera de primire în care şeful „lucra” fără întrerupere.
În oraş erau petreceri cu muzică şi chiuituri. Din când în când auzeam uşi trântite şi izbituri, apoi ţipete şi înjurături... Înţelegeam că erau aduşi de prin oraş diferiţi cheflii, care erau apoi anchetaţi pentru tot felul de fapte rele cu care şeful şi băieţii lui îi învinuiau printre înjurături şi pumni. Iar ei se dezvinovăţeau printre jurăminte şi vaiete.
Numai spre ziuă, s-au mai liniştit toate acestea, rămânând acolo numai cineva care scârţâia din când în când un scaun. Ceilalţi obosiţi probabil merseseră la culcare...
Eu adânc zbuciumat după toate cele ce auzisem, stam întins cu ochii în tavan şi mă gândeam că într-o noapte ca asta acum 25 de ani şi tot într-o stare cam ca asta a mea, se ajunsese la o răscruce istorică, de la care în viaţa poporului şi a Bisericii noastre începea un drum nou prin Oastea Domnului. Începea drumul tainic al mântuirii pe care Dumnezeu chema poporul nostru răvăşit de patimi politice şi de păcate sociale. Şi Biserica noastră amorţită de formalism şi superstiţii. În noaptea Anului Nou 1923, părintele Iosif prin Duhul Sfânt, înfiinţa Oastea Domnului.
Acum eram la o altă răscruce...
Istoria ţării noastre va lua alt drum iar Istoria Oastei Domnului va avea de trecut prin cerneri şi împrejurări noi.
Eu însumi mă simţeam la cea mai mare răscruce poate din viaţa mea.
O etapă zbuciumată se încheia acum, la acest sfârşit de an vechi - şi o alta va începe la acest An Nou.
Cuvintele psalmului 139 îmi veniră în minte - şi lacrimi fierbinţi începură să-mi scalde obrajii udând colţul de pernă străină pe care îmi sprijineam capul. - Şi picurau jos pe parchetul gol pe care eram culcat.
...Doamne, Tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti.
Ştii când stau jos şi când mă scol şi de departe îmi pătrunzi gândul. Ştii când umblu şi când mă culc şi cunoşti toate căile mele.
Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă - şi Tu Doamne mi-l şi cunoşti în totul.
Tu mă înconjori pe dinapoi şi pe dinainte - şi Îţi pui Mâna peste mine. O ştiinţă atât de minunată este mai presus de puterile mele, este prea înaltă ca s-o pot ajunge.
Unde mă voi duce departe de Duhul Tău şi unde voi fugi departe de Faţa Ta?
Dacă mă voi sui la cer, Tu eşti acolo
dacă mă voi culca în locuinţa morţilor, iată-Te şi acolo,
dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării, - şi acolo Mâna Ta mă va călăuzi - şi Dreapta Ta mă va apuca.
Dacă voi zice: - cel puţin întunericul mă va acoperi, şi se va face noapte lumina dimprejurul meu, - iată că nici chiar întunericul nu este întuneric pentru Tine, ci noaptea străluceşte ca ziua şi bezna ca lumina.
Tu mi-ai întocmit rărunchii,
Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele.
Te laud, că sunt o făptură atât de minunată.
Minunate sunt lucrările Tale... şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta...
Trupul meu nu era ascuns de Tine când am fost făcut într-un loc tainic ţesut în chip ciudat ca în adâncimile pământului.
Când nu eram decât o fiinţă fără chip, Ochii Tăi mă vedeau şi în Cartea Ta erau scrise toate zilele care îmi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreo una din ele.
Cât de nepătrunse mi se par gândurile Tale Dumnezeul meu - şi cât de mare este numărul lor!
Dacă le număr, sunt mai multe decât boabele de nisip... Când mă trezesc sunt tot cu Tine.
...Cercetează-mă Dumnezeul meu - şi cunoaşte-mi inima. Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile. Vezi dacă sunt pe o cale rea şi du-mă pe Calea Veşniciei...
Amin...
Slăvit să fie Domnul!