Cap. 18 - La 25 de ani
Traian Dorz - Hristos - Mărturia mea
„Eben-Ezer” - ajuns aici
gândesc cu sufletul durut
ce pași mărunți, ce urme mici
- ce-a trebuit - și ce-am făcut!
...Cât am vorbit din ce făceam
cât am făcut din ce-am vorbit
cât am iubit din ce aveam
cât am avut din ce-am iubit?...
Marile răscruci ale vremilor și ale vieții noastre, ne sunt date de Dumnezeu fiecăruia dintre noi, ca prilejuri de adâncă cercetare lăuntrică, de cutremurător bilanț, spre a ne da seama în ce măsură ne-am împlinit sau nu, datoria pe care o avem, legământul pe care l-am pus, munca pe care o avem de făcut...
Binecuvântat este sufletul smerit și tăcut, care la astfel de răscruci, privește cu înțelepciune înapoi spre tot drumul străbătut și își judecă fără părtinire toți pașii vieții sale, buni sau răi, drepți sau nedrepți, chibzuiți sau nebuni.
Binecuvântat va fi sufletul cinstit și drept, care la aceste necruțătoare judecăți de sine, trage cele mai folositoare învățăminte și ia cele mai sănătoase hotărâri. Apoi ținându-le își duce pe viitor viața în cel mai chibzuit fel ca unul care n-a suferit în zadar, care n-a trecut fără folos pe lângă întâmplări și care n-a trăit degeaba sub soarele acesta minunat al lui Dumnezeu.
Dar vai de acela care trece prin toate ca un orb și ca un surd, care nu judecă nimic, ca un nebun care risipește tot ce au strâns părinții lui - și ca un blestemat care face rușine familiei sale.
Să înțelegeți bine ce spun, că aici este vorba de lucruri în primul rând duhovnicești.
De moștenirea lăsată nouă de înaintașii noștri credincioși.
Și de familia noastră cea de la Dumnezeu.
De mii de ori ar fi fost mai bine pentru acești fii și urmași risipitori ai adunărilor Domnului, dacă ei nici nu L-ar fi cunoscut niciodată pe Dumnezeu și dacă nici n-ar fi avut în mână niciodată Cuvântul lui Hristos. Să nu fi ajuns niciodată în Lucrarea Oastei lui Isus și să nu se fi împărtășit niciodată din Duhul Harului, -
decât după ce le-au avut toate acestea să le batjocorească în acest fel (Matei 18, 6-7; Evrei 10, 29).
Se apropia Anul Nou 1948 când aveau să se împlinească 25 de ani de la începutul pământesc al Oastei Domnului în țara și în Biserica noastră. Și se apropia împlinirea a 10 ani de la sfârșitul pământesc al părintelui Iosif, omul trimes de Dumnezeu pentru începutul acestei sfinte Lucrări.
Lucram la redacția foii pentru întocmirea celor două numere de Crăciun și de Anul Nou, spre a le face gata pentru tipar din vreme, întrucât doream ca de toate sărbătorile care se apropiau, - să fiu acasă în familia mea și între frații mei de la Beiuș.
Obișnuiam să pregătesc astfel tot materialul foii din timp și să-l las paginat lui Titus, care urma să-l dea în lucru la tipografie în ziua hotărâtă, iar apoi să facă doar corecturile și ceea ce s-ar mai fi ivit în ultima oră, în lipsa mea.
Când rămăsesem la redacție, cele mai multe din numerele foii le pregăteam mai dinainte, din cauză că adeseori trebuia să plec în misiune prin țară. Cum mergeam și mai demult, când ne perindam la aceasta cu fr. Marini.
Ne împărțisem cu Titus munca fiecăruia. El avea administrația, iar eu redacția foii și misiunile pe la frați. De multe ori luam materialul cu mine - și lucram foaia cine știe pe unde, pe la frați. Sau călătorind, prin gări, în cine știe pe unde în ceasurile de așteptare a trenurilor. Când încheiam paginile, le puneam la poștă pentru Sibiu - și mergeam mai departe.
Redacția noastră era atunci în Strada Turnului nr. 9, jos la începutul celor două scări lungi pe sub marea catedrală evanghelică germană, cu ceas. Tipografia era în curtea redacției unde era și locuința lui Titus. Așa că lui îi era foarte ușor avându-le pe toate la îndemână.
Și după cum am mai spus și-n alte rânduri, între frații noștri, era de la început obiceiul ca de marile sărbători ale anului, să cercetăm spitalele și închisorile cu câte un program evanghelic, însoțit de daruri trupești și sufletești. Hrană, îmbrăcăminte, vorbiri și cărți, - oricând și oriunde se putea.
În timpul stăpânirilor aspre de dinaintea și din timpul războiului, nu se putuse face aceasta. - Dar acum mulțumim Domnului, lucrurile se schimbaseră în bine și cu cât erau timpuri mai cu multe lipsuri, cu atâta era mai nevoie să se facă aceasta.
Fusesem în vară într-o astfel de misiune cu Mily la închisoarea de femei Văcărești din București. Nu avusesem atunci prea multe mijloace de ajutor, dar alimentele pe care le duceam și de care era atâta nevoie, - ne-au deschis fără greutate porțile închisorii și am putut să mângâiem multe dureri sufletești ale bietelor ființe chinuite acolo. Câteva zeci dintre ele se și predaseră atunci Domnului Isus.
Acum publicam în foaie un apel și o îndrumare către toate adunările frățești din țară, ca să pregătească în chip deosebit pentru Sărbătoarea Nașterii Domnului Isus, un program evanghelic urmat de cât mai multe daruri, pentru închisorile și spitalele cele mai apropiate. Era cu atât mai mare nevoie de asta acum, cu cât lipsurile de hrană cât și starea sufletească a celor din suferință era mai grea.
Sfătuiam pe frați să ia din timp legătura cu Direcția închisorilor și a spitalelor, pentru a se face totul cu aprobarea și concursul acestora.
Noi la Beiuș luasem din timp toate aceste măsuri iar în ziua a treia de Crăciun, după cum hotărâsem cu toții, ne-am întâlnit din toate satele înconjurătoare la școala primară din Beiuș. De acolo ne-am împărțit în două grupuri. Unii cu coșurile lor pline cu hrană și cărți au luat-o spre spital, unde trebuiau să se împartă câte doi în fiecare salon, să stea de vorbă cu fiecare bolnav și să-i lase fiecăruia câte un dar de hrană trupească și alt dar de Biblii și diferite alte cărți.
Un alt grup, cel mai mare, urma să mergem la închisoare, fiindcă acolo era o și mai mare nevoie.
Directorul închisorii cu care luasem din timp legătura dase deja dispoziția ca toți deținuții să fie adunați în jumătate din marea sală de întruniri a închisorii, iar în cealaltă parte ne-am așezat noi. Între grupul nostru și între deținuți, erau așezați vreo zece gardieni, spre a se păstra ordinea.
A început programul nostru cu o rugăciune zguduitoare pe care toți au însoțit-o cu multe lacrimi - împrejurarea aceasta fiind cu totul deosebită. Bieții oameni nefericiți, se agățau de Dumnezeu cu toată disperarea sufletului lor...
O, ce mare nevoie are sufletul oamenilor de Dumnezeu totdeauna - dar în zilele necazului lor El rămâne singura lor nădejde.
Programul a continuat cu mărturisiri puternice despre Harul și Planul Dragostei lui Dumnezeu care împlinea la Nașterea Mântuitorului, profețiile făcute de veacuri pentru venirea Răscumpărătorului care va izbăvi pe om din păcat și din moarte, zdrobind puterea Satanei care ne ținea robi prin păcat.
Toate cuvântările aveau un conținut plin de chemare și de întoarcere la Dumnezeu, mai ales din această cumplită stare de robie atât sufletească cât și trupească în care erau ei...
- Dar nu numai ei...
Mai erau de față și doi preoți credincioși care veniseră și ei să ia parte la această lucrare a dragostei lui Hristos împreună cu noi.
Copiii și tineretul nostru au recitat mișcătoare poezii și cu toții am cântat multe cântări și colinzi ascultate cu bucurie și cu lacrimi.
La urmă s-a încheiat totul cu o altă rugăciune puternică de mulțumire către Tatăl Ceresc pentru ocazia aceasta și de chemare a îndurării Sale prin Domnul Isus, pentru îndreptarea și mântuirea sufletelor acestora care au auzit Cuvântul Său, mărturisit în fața lor.
Directorul închisorii, a mulțumit călduros pentru acest frumos gest al Oastei Domnului și ne-a zis hotărât:
- Ușile închisorii vă vor fi deschise oricând veți mai dori să aduceți un cuvânt bun și o rază de mângâiere acestor oameni ajunși aici.
Asta a fost ca o profeție pe care ne-a făcut-o atunci fără să știe acest director, fiindcă într-adevăr de atunci și până astăzi ușile multor închisori s-au tot deschis pentru noi...
Dar nu în felul în care zicea el atunci.
Între timp se răspândi în tot orașul vestea că Oastea Domnului este cu o serbare și cu daruri pentru cei din închisoarea orașului. Și ne-am pomenit că vin și vin tot felul de doamne și femei cu coșuri pline până nu mai încăpeau în locul din fața sălii unde eram adunați. Sufletele milostive, rupeau din hrana lor de Sărbători și veniseră să aducă o bucurie semenilor în suferință și în lipsuri.
După terminarea programului duhovnicesc, surorile și frații au adus darurile lor trupești... Se pregătiseră trei cazane mari de hrană caldă și coșuri multe pline de plăcinte, cârnați, cozonaci și altele, ca de sărbători.
Era o zi călduță și toate aceste daruri au fost făcute grămezi câte una pentru fiecare om, pe lungile mese fixe care erau întinse în curtea închisorii.
Lângă fiecare grămadă de alimente de tot felul erau și câteva cărți religioase pe care am cerut permisiunea să le împărțim. S-au ajuns din belșug toate nu numai la toți deținuții, dar și la gardieni, - mai rămânând încă și pentru magazie spre a le fi împărțite în zilele următoare.
O, cum le străluceau ochii și sufletele bieților oameni. Și ce sărbătoare neuitată a fost asta și pentru ei, dar și pentru noi toți cei ce luasem parte la ea.
Abia când am ieșit pe poartă în stradă ca să ne împrăștiem fiecare spre casă, - am văzut ce mulți eram. Cei ce plecaseră la spital, terminaseră mai devreme și veniseră și ei aici.
Cei ce se adunaseră de prin oraș erau în atât de mare număr încât strada spre centru se umplea de noi, o coloană lungă ca la o mare manifestație.
Bucuroși și fericiți de ceea ce reușisem să încheiem cu bine, nici nu ne gândisem atunci că trecând prin centru, de la geamul partidului fusesem văzuți și cineva întrebase:
- Ce manifestație este asta?
- Este Oastea Domnului, vine de la închisoare unde a făcut o serbare religioasă pentru deținuți - a răspuns cineva.
- Aha, - bine!
A treia zi, plutonierul de jandarmi de la postul comunei se oprise în fața casei noastre
și a spus lui tata:
- Spune fiului tău să iese până afară.
Am ieșit. Plutonierul era călare pe un cal uriaș și din spinarea calului mi-a zis:
- În cinci minute să fii gata să mergi cu mine la Comisariat la Beiuș.
Am îmbrăcat o haină ceva mai groasă și luând în mână o colecție a foii Isus Biruitorul din anul acesta, spre a o arăta dacă va fi nevoie undeva că eu lucrez acolo, - am ieșit spunând:
- Sunt gata!
- Vino cu mine. Vom merge pe sus prin sat să-l luăm și pe popa care a fost cu voi.
Și o luă înainte la drum, el călare, eu pe jos înapoia lui.
La preotul acasă nu era nimeni, așa că după ce am făcut acest mare ocol,
am întors pe șoseaua care ducea spre oraș.
Era joi, zi de târg la Beiuș înainte de Anul Nou și drumul era plin de oameni care veneau de la oraș. Toți se uitau după mine mirați și clătinând din cap. Mă cunoșteau din copilărie ca pe un om credincios și nu puteau înțelege de ce sunt dus acum de jandarm în acest mod rușinos.
Unii încercau să mă întrebe, să stea de vorbă cu mine, dar jandarmul furios se răstea la ei:
- Taci și-ți vezi de drum! Sau vrei să te iau și pe tine lângă el?
Am ajuns la poarta Comisariatului de poliție.
Comisarul de serviciu m-a dus înăuntru în fața unui bărbat înalt și voinic care m-a întrebat răstit:
- Cum te cheamă pe tine?
- Traian Dorz, - i-am răspuns liniștit.
- Ce-i aia în mână la tine?
- Colecția foii Isus Biruitorul la care sunt redactor!
- Bine, las-o aici! De aici înainte ne vom mai ocupa noi de asta. Tu te-ai ocupat destul.
- Ce ai prin buzunare? Scoate tot și pune pe masă! Scoate-ți și cureaua și șireturile,
tot ce ai, ceas, stilou, bani, acte... Tot ce ai asupra ta. Tot-tot...
Am scos totul și le-am depus pe masa lui. Apoi a făcut semn la unul care mai era acolo, - iar acesta m-a luat și m-a dus în fundul coridorului larg unde era o ușă cu cheia pe dinafară. A descuiat-o și împingându-mă de spate mi-a zis:
- Hai și tu la ăștialalți care te așteaptă că li-e frig singuri. Vă mai încălziți dacă sunteți mai mulți. Și râzând trânti ușa după mine, răsucind cheia.
M-am uitat la cei trei care mai erau acolo, stând pe trei scaune de trei feluri.
Erau un avocat, un notar public și unul dintre cei doi preoți cu care fusesem alaltăieri la serbarea de la închisoare.
- Dar tu ce-ai făcut? - zise avocatul, - un om mai în vârstă, pe care îl cunoșteam mai mult după nume. Nu avusesem niciodată nimic deosebit cu el! - Noi mai înțeleg să fim luați ca oameni primejdioși pentru regimul acesta, că am mai făcut politică și am mai avut și alte păcate, - zise el uitându-se mirat spre ceilalți - dar acest om pe care îl știu de când era copil, ca pe un sfânt, n-a făcut nimic. De ce-l vor fi luat și pe el? - De ce te-au luat măi frate?
- Nu știu! - am zâmbit eu liniștit. Nu mi-au spus absolut nimic. M-au adus aici, mi-au luat tot ce aveam asupra mea și m-au băgat în magazia asta lângă dumneavoastră.
Dar cu dumneavoastră ce-i?
- Nu știi nimic ce s-a întâmplat la București?
- Nu!
- Regele a fost detronat, țara s-a declarat republică, iar noi cei care eram mai nu știu cum am fost aduși aici pentru ca nu cumva să primejduim cu ceva procesul înnoitor care a început în țară. Asta e!
- Fii liniștit, - zise notarul zâmbind - peste două-trei zile au să ne dea drumul. Nu suntem noi oameni primejdioși pentru țară nici unul, - afară poate de dumneata, care ești un așa de înarmat ostaș al Domnului.
Toți râseră - apoi începură să povestească altceva din care fuseseră întrerupți prin venirea mea.
Nu mă interesau poveștile lor lumești, la care din când în când le mai răspundea cu câte o observație părintească și preotul. Era și el din oraș. Mă retrăsesem într-un colț și închizând ochii mă prefăceam că dorm, spre a nu mă atrage și pe mine în discuțiile lor.
Gândurile mele zburau departe la lucrul Domnului pe care îl lăsasem, la frații față de care aveam o mulțime de obligații... La treburile atât de multe care mă așteptau și la faptul că nimeni dintre ai mei și dintre frați nu știau unde mă aflu și nici cât voi fi ținut aici.
Spre seară a mai fost adus și băgat cu noi încă unul care era acum secretar al primăriei orașului. Pe acesta îl cunoșteam bine căci era copilul cel mai mic din cei cinci al vecinului nostru. Cel mai sărac de lângă noi. Tatăl lui fusese un bețiv și murise beat când el avea vreo cinci ani. Era mai mic ca mine cu vreo doi ani și de mână l-am dus eu prima dată la școala din sat.
De-a lungul anilor, pentru că ai lui erau săraci eu îl ajutasem cu de toate. După ce mă întorsesem eu la Domnul îl duceam cu mine și pe el pe la adunări și-i dădeam tot felul de cărți să citească.
Învățase bine la școală, iar pe urmă am vorbit cu nașul meu care era un președinte pe la o instituție din Oradea și l-a angajat acolo.
Mai târziu a trebuit să-l dea afară fiindcă se ținea și el acum aproape numai de beție și de furturi.
Apoi a ajuns salahor pe la București de unde s-a întors bolnav spunând că a avut un accident de muncă. A fost un timp slugă pe la niște unguri, iar pe urmă a intrat angajat ca om de serviciu pe la notariatul din satul nostru.
Învățând mereu a cerut să fie angajat funcționar la acest notariat într-un post care se ivise după plecarea altuia de acolo.
A trebuit o garanție materială pentru el, dar ai lui nu aveau. Atunci tatăl meu l-a luat pe garanția sa, urmând ca noi să plătim orice sumă, în cazul că el va produce vreun fel de pagubă statului.
Așa a ajuns el funcționar.
După aceea a făcut armata, unde iarăși a avut niște încurcături cu acte false, după care a intrat în închisoare. L-am căutat și acolo, până ce a scăpat. S-a amestecat apoi în politica cea mai primejdioasă, fiindcă era ambițios și dorea să facă mereu bravuri. Când politica lui a dat cel mai urât faliment a căutat îndată să intre în partidul care venise la putere.
Se căsătorise cu o tânără credincioasă. Nunta lor fusese în 1944.
Avea acum doi copii și locuia în Beiuș, el fiind secretar al primăriei orașului. Nu știu cum ajunsese și el pe la sfârșitul programului nostru de la închisoare și la ieșire fusese văzut printre noi.
Acum era aici, și protesta mereu să-i dea drumul fiindcă cheile de la casa primăriei sunt la el.
Mai târziu a fost scos la șeful - și n-a mai venit la noi. Se descurcase și aici, ca și în alte locuri, numai el știe cum.
Se înserase și vedeam că nu se gândesc să ne lase acasă. În locul acesta unde stăteam era strâmt și nu puteam să ne întindem spre a ne culca.
Celor din oraș familiile le-au adus hrană și pături pentru dormit.
M-am întins și eu pe lângă fratele preot dar nimeni dintre noi n-a putut închide ochii...
Era noaptea de Revelion și camera unde eram noi era vecină cu camera de primire în care șeful „lucra” fără întrerupere.
În oraș erau petreceri cu muzică și chiuituri. Din când în când auzeam uși trântite și izbituri, apoi țipete și înjurături... Înțelegeam că erau aduși de prin oraș diferiți cheflii, care erau apoi anchetați pentru tot felul de fapte rele cu care șeful și băieții lui îi învinuiau printre înjurături și pumni. Iar ei se dezvinovățeau printre jurăminte și vaiete.
Numai spre ziuă, s-au mai liniștit toate acestea, rămânând acolo numai cineva care scârțâia din când în când un scaun. Ceilalți obosiți probabil merseseră la culcare...
Eu adânc zbuciumat după toate cele ce auzisem, stam întins cu ochii în tavan și mă gândeam că într-o noapte ca asta acum 25 de ani și tot într-o stare cam ca asta a mea, se ajunsese la o răscruce istorică, de la care în viața poporului și a Bisericii noastre începea un drum nou prin Oastea Domnului. Începea drumul tainic al mântuirii pe care Dumnezeu chema poporul nostru răvășit de patimi politice și de păcate sociale. Și Biserica noastră amorțită de formalism și superstiții. În noaptea Anului Nou 1923, părintele Iosif prin Duhul Sfânt, înființa Oastea Domnului.
Acum eram la o altă răscruce...
Istoria țării noastre va lua alt drum iar Istoria Oastei Domnului va avea de trecut prin cerneri și împrejurări noi.
Eu însumi mă simțeam la cea mai mare răscruce poate din viața mea.
O etapă zbuciumată se încheia acum, la acest sfârșit de an vechi - și o alta va începe la acest An Nou.
Cuvintele psalmului 139 îmi veniră în minte - și lacrimi fierbinți începură să-mi scalde obrajii udând colțul de pernă străină pe care îmi sprijineam capul. - Și picurau jos pe parchetul gol pe care eram culcat.
...Doamne, Tu mă cercetezi de aproape și mă cunoști.
Știi când stau jos și când mă scol și de departe îmi pătrunzi gândul. Știi când umblu și când mă culc și cunoști toate căile mele.
Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă - și Tu Doamne mi-l și cunoști în totul.
Tu mă înconjori pe dinapoi și pe dinainte - și Îți pui Mâna peste mine. O știință atât de minunată este mai presus de puterile mele, este prea înaltă ca s-o pot ajunge.
Unde mă voi duce departe de Duhul Tău și unde voi fugi departe de Fața Ta?
Dacă mă voi sui la cer, Tu ești acolo
dacă mă voi culca în locuința morților, iată-Te și acolo,
dacă voi lua aripile zorilor și mă voi duce să locuiesc la marginea mării, - și acolo Mâna Ta mă va călăuzi - și Dreapta Ta mă va apuca.
Dacă voi zice: - cel puțin întunericul mă va acoperi, și se va face noapte lumina dimprejurul meu, - iată că nici chiar întunericul nu este întuneric pentru Tine, ci noaptea strălucește ca ziua și bezna ca lumina.
Tu mi-ai întocmit rărunchii,
Tu m-ai țesut în pântecele mamei mele.
Te laud, că sunt o făptură atât de minunată.
Minunate sunt lucrările Tale... și ce bine vede sufletul meu lucrul acesta...
Trupul meu nu era ascuns de Tine când am fost făcut într-un loc tainic țesut în chip ciudat ca în adâncimile pământului.
Când nu eram decât o ființă fără chip, Ochii Tăi mă vedeau și în Cartea Ta erau scrise toate zilele care îmi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreo una din ele.
Cât de nepătrunse mi se par gândurile Tale Dumnezeul meu - și cât de mare este numărul lor!
Dacă le număr, sunt mai multe decât boabele de nisip... Când mă trezesc sunt tot cu Tine.
...Cercetează-mă Dumnezeul meu - și cunoaște-mi inima. Încearcă-mă și cunoaște-mi gândurile. Vezi dacă sunt pe o cale rea și du-mă pe Calea Veșniciei...
Amin...
Slăvit să fie Domnul!