Cap. 19 - Și binele trebuie plătit
Traian Dorz - Hristos - Mărturia mea
„...Să știu s-aștept și suferința
căci și ea are de-mplinit
o mare taină-n viața celui
ce cu Hristos se vrea unit
dar orișicare-ar fi cuptorul
și-n orice flăcări să mă-ncing
nimic nu-mi frângă-ncredințarea
că am să-nving
că am să-nving...”
Era atunci noaptea Anului Nou 1948... Trecuseră 25 de ani.
Poate adormisem ceva sau poate nu, pentru că și ceilalți lângă care stăteam culcat se mișcau și oftau întruna. Trecusem nu numai într-un an nou ci într-o eră nouă, într-un ev nou, într-o lume nouă... Simțeam ceva ca atunci când într-un război la care mergeam silit, am trecut hotarul apei ce despărțea de veacuri viața noastră și țara noastră de viața și de țara străină a străinului care ne-a fost dintotdeauna vrăjmaș. Am simțit atunci că pășesc pe un pământ primejdios unde stăpânește răul și unde la fiecare pas de acum și până la sfârșit mă pândește o amenințare și pe față și în ascuns. Și mă urmărește un vrăjmaș de moarte și văzut și nevăzut...
Pe geamuri se făcuse ziuă, dar în jurul sufletului meu se făcea tot mai noapte și tot mai întuneric. Intrasem într-un tunel lung, cine știe cât de lung. Trenul în care fusesem împins mergea încet, nespus de încet - și razele palide care fulgerau câte o clipă din timp în timp îmi arătau fețe tot mai speriate și locuri tot mai necunoscute. Trupește nu-i vedeam un capăt decât prin vreo minune...
Uneori mă gândeam că undeva se va prăbuși peste noi înainte de a ieși din el. Alteori știam că se va petrece minunea. Că dintr-o dată se va face o mare lumină și că totul se va transforma într-o clipeală din ochi din cea mai neagră noapte în cea mai strălucită zi.
Eram încredințat că toți aceștia care sunt acum aci cu mine - și cele trei femei care sunt închise dincolo, în camera vecină, - nu astăzi poate, căci este Anul Nou și nu se lucrează nici chiar aici, - dar mâine vor fi eliberați. Cu ei vrăjmașul cel nevăzut nu are nimic, iar cel văzut va termina repede.
Cu mine însă, războiul va dura mult... Eu sunt aici cu Isus Biruitorul care a fost luat împreună cu mine. Cu noi vrăjmașul cel nevăzut nu va termina repede, nu va termina niciodată cât vom fi pe pământ. Războiul a fost declarat în primul rând împotriva lui Isus - nu împotriva noastră, împotriva mea. Întâi a fost luat și închis El, apoi eu. Deodată am fost amândoi, dar întâi El și pe urmă eu. Tot așa gândesc că trebuie să fie și la ieșire... întâi El și pe urmă eu... Adică eu nu voi putea ieși din întunericul acestui tunel decât cândva, când iarăși Isus Biruitorul Se va elibera pe Sine, - apoi mă va elibera și pe mine. Cum va fi asta, - nu știu... Când va fi asta, iarăși nu știu... Dacă pe pământ - sau numai în cer, Singur El știe...
La ceilalți, ai lor le-au adus de mâncare de acasă. Le-au adus și pături de învelit și perne, fiindcă este frig... Afară zăpada este mare și de sus tot mai cade încă.
Cei ce stau aici povestesc între ei fără prea multe griji. Ei sunt oameni lumești care se acomodează repede la orice situație și chiar încep să facă glume și bancuri râzând uneori chiar nefiresc de tare pentru locul și starea aceasta. Ei sunt siguri că mâine vor ieși. Și eu sunt sigur de asta.
Și au ieșit...
Întâi secretarul primăriei... Apoi notarul public, apoi preotul, apoi avocatul. În fiecare zi câte unul.
În a cincea zi seara mi s-a spus să fiu gata că voi pleca și eu la Oradea.
Am fost luat împreună cu o doamnă pe care n-o văzusem decât o singură dată în viața mea, la adunarea religioasă de la închisoare din săptămâna trecută. Auzisem că e sora unui fost ministru și adusese și ea cu servitoarea ei, niște daruri pentru deținuți. Celorlalte două femei le dăduse drumul, dar ei nu. Probabil aveau altceva și cu ea.
Fără nici un fel de anchetă șeful ne-a dat în primire unui polițist care - zicea el - va trebui să ne predea la Siguranța din Oradea. Acolo vor face cu noi ce vor vrea. Va trebui să plătim trenul și pentru polițistul care ne va escorta fiindcă statul n-are bani să plătească și pentru dușmanii săi. Destul rău i-am făcut până acum, dar de acum s-a terminat cu noi...
- Frate Dorz - ce va fi cu noi? - zise plângând doamna care vorbea cu mine pentru prima dată în viața ei.
- Dacă-L avem pe Dumnezeu doamnă, va fi bine. Dacă nu-L avem va fi rău, oricine am fi și oriunde am sta, - răspunsei eu mirat, ce repede ajunsesem frați, - eu fiul de țăran din Mizieș și ea fiica unui moșier și sora unui ministru. Durerea și umilirea ne nivelează pe toți într-un ceas, ca într-o mie de ani.
Am tremurat de frig toată noaptea pe trenul hodorogit în îmbrăcămintea mea subțire și uzată.
La Oradea am fost împins de spate să urc scările unui celular construit în grabă în curtea unei clădiri cu zidurile pe 4 străzi. Celularul acesta avea parter și etaj. Câte 8 celule fiecare.
Patru de-o parte și patru de alta. Iar la mijloc coridorul.
Totul era din scândură, așa că ușor se auzea tot ce se întâmplă, deși cei doi polițiști se încruntau neîncetat pe coridor mai mult prin gesturi decât prin șoapte la toți...
Celula a doua din dreapta de la etaj, în care am fost împins fără nici un cuvânt ci numai prin smucituri - avea trei priciuri din câte o scândură goală, două pe părți și una în fund. Două erau ocupate, pe cea liberă, m-am așezat eu.
Era spre ziuă când am ajuns. Le-am spus bună dimineața. Probabil le-am spus prea tare căci amândoi au dus în același timp degetul la buze îngroziți și mi-au spus: Psst! În șoaptă!
Pe urmă mi-au explicat plini de frică, mai mult prin gesturi și ei decât prin șoapte, că n-avem voie să vorbim. Că n-avem voie să știm cine este lângă noi. Că n-avem voie să întâlnim pe nimeni de acasă. Că n-avem voie să întrebăm și să spunem nimic nimănui.
Că n-avem voie să ieșim decât până la W. C. de două ori pe zi când suntem scoși dimineața
și seara la program, de către gardianul care stă pe coridor zi și noapte să ne supravegheze pe
toți.
- Dar peste zi, dacă ai nevoie nu te scoate?
- Cu foarte mare greutate, după ce bați de nu știu câte ori în ușă. Dar mai bine să nu bați, mai bine să suferi cât poți.
- Dar de mâncare dă ceva?
- Dacă îți aduce familia îți dă. Dacă nu știe familia de tine sau ești departe, vine o dată pe zi un deținut de la penitenciar cu o găleată și îți dă. Cine are castron și lingură de acasă mănâncă. Cine nu - rabdă!
- De dv. știe familia?
- Știe! Noi suntem de aici din Oradea. Soțiile știu de noi și vin în fiecare zi să ne aducă de mâncare.
Ei erau simpli muncitori de la tramvaiele orașului. Deci, nici cu ei lucrurile nu vor fi prea complicate. Peste câteva zile o să li se dea drumul. Cei ce aveau cu ei niște mărunte socoteli o să-i învețe minte puțin și apoi o să-i lase în pace.
Nu mâncasem nimic de ieri, nu dormisem toată noaptea, iar acum așteptam fără grabă și fără curiozitate ce va veni. Nu știam nimeni cât ar putea fi ceasul și numai după foamea pe care o simțeam bănuiam că trebuie să fim pe la amiază.
Pe sală se făcu mișcare. Ușa se deschise și gardianul aduse mâncarea caldă de acasă celor doi care se și grăbiră s-o termine ca să dea înapoi cratițele goale. Nici unul nu-mi oferi nici măcar o bucățică de pâine, deși porția fiecăruia ar fi ajuns pentru doi.
Grozav, cât de lacom și mult mănâncă omul când nu are.
Constatarea aceasta voi face-o de mii de ori în mulții ani care vor mai urma astfel pentru mine de acum înainte.
Într-un târziu ușa se deschise din nou și gardianul arătând spre mine îmi zise:
- Tu ai castron și lingură mă? Vino, ia-ți mâncarea!
Pe sală era un om în haine vărgate de penitenciar, cu o găleată până cam la jumătate de fasole în mână și cu un băț în vârful căruia era prinsă cu un cui o cutie goală de conserve cam de 300 grame, - asta era polonicul.
- În ce-ți iei mâncarea? Repede că n-am timp. Ori rămâi nemâncat până mâine?
M-am uitat împrejur și neavând nimic, cum îmi era foame, mi-am împreunat mâinile ca un castron și omul mi-a pus porția mea de mâncare, o cutie de aia de conserve, în căușul palmelor și astfel, direct cu gura, cu nasul, cu ochii, - am mâncat din fasolea goală fără nici un strop de pâine.
Așa mi-am luat prima mea masă de la Stat de când venisem de pe front.
Dar niciodată n-am simțit în inima mea o bucurie mai mare după o masă, ca după asta. Simțeam că Mântuitorul meu este alături și suferă și El împreună cu mine. Scriu asta pentru ca cei ce vor mai avea vreodată să treacă prin astfel de stări, să nu se teamă.
Prezența lui Hristos lângă ei le va da atâta bucurie inimii încât vor putea suferi totul în felul cel mai demn și mai frumos.
Ușa noastră se deschidea foarte rar, dar multe uși de pe coridorul nostru se auzeau deschizându-se des, atât ziua cât și noaptea. Peste tot însă nu se auzea nici o vorbă ci numai mișcare și pași. După asta bănuiam că suntem mulți acolo.
Pe sala noastră erau de pază permanent, cu schimbul doi gardieni, amândoi maghiari care știau foarte puțin românește. Unul dintre ei era mai bun... și pe omul bun nu prea ții minte cum îl cheamă dar unul era rău. Pe acesta îl chema Zoli baci. Era totdeauna cu o coadă groasă de mătură în mână. Când ne scotea la program dimineața și seara, de multe ori o folosea lovind sau împingând pe cei ce nu se terminau atât de repede cum voia el la W.C. și la spălat.
Dacă se întâmpla în afară de seara sau dimineața să ai nevoie la W.C. - fiindcă în celulă nu era nici măcar o oală - trebuia să bați în ușă foarte încet de trei ori cu degetul. Și dacă Zoli baci voia să te lase, ieșeai. Dacă nu, sufereai acolo până ce nu mai puteai.
Când după lungi și nemaiîndurate suferințe, omul bătând tot mai des și mai disperat, ușa se auzea deschizându-se, dar și ciomagul căzând. Cred însă că pe lângă chinul de care scăpa nenorocitul, loviturile primite nu însemnau aproape nimic.
Astfel de întâmplări se petreceau zilnic cu cei cărora li se aducea mâncarea de acasă, dar mai ales duminica. Atunci familiile aduceau mâncare mai multă iar cel ce o primea la poartă era mai binevoitor. Lăcomia la mâncare au plătit-o atunci mulți cu multe chinuri îngrozitoare. Se întâmplau și lucruri pe care nici nu le poți descrie aici.
De câteva nopți, după ora 12, se auzeau mișcări neobișnuite pe sală. La răstimpuri scurte zăvoare erau trase și pași mergeau pe scări fără a mai veni înapoi. Presimțeam ceva rău.
Nu mai puteam dormi. Nu înțelegeam ce se întâmplă, dar simțeam că este ceva neobișnuit. Așteptam în orice clipă să se deschidă și zăvorul nostru. Vecinii mei șopteau: duc pe frontieră și împușcă.
Într-o noapte cam pe la ora unu, simțirăm că se trage și zăvorul nostru dintr-o dată.
Și cineva care mi se părea având în mână o armă scurtă, împinse degetul arătător înspre mine și-mi făcu semn să ies poruncindu-mi încruntat în șoaptă:
- Cu tot bagajul!
N-aveam decât traista cu câteva nimicuri.
Ușa se închise și în fața mea un gardian în uniformă cu un pistol atârnat de umăr îmi făcu semn cu țeava spre scări, apoi în șoaptă:
- Coboară!
Lângă scara cu cotituri un alt pistol întins spre mine mă împinsese:
- Hai repede!
La prima cotitură de scări un alt pistol șopti scrâșnind:
- Hai repede banditule!
La a doua cotitură - la fel.
La ieșirea în curte, întuneric și forfotă nevăzută. Cerul înnorat, nici o lumină ci numai mișcare.
Cineva din spatele meu, foarte apropiat, îmi proptise ceva tare între spete și mă împingea:
- Cu fața la zid și cu mâinile sus!
M-am întors la dreapta și m-am așezat cu fața la zidul celularului din care coborâsem. Omul care îmi poruncise se așeză înapoia mea și-mi porunci din nou:
- Mâinile la ochi. Să nu vezi nimic.
Am pus mâinile la ochi, dar cu toate acestea tot vedeam la un metru-doi câte ceva lângă mine.
Un alt om înarmat, adusese pe un alt prizonier, căruia îi poruncise la fel ca și mie...
Când a fost împinsă lângă mine, am cunoscut-o pe doamna cu care venisem. Plângea și se tânguia încet, îngrozită de moarte în timp ce omul din spatele ei o împingea, o smucea și o amenința cu înjurături.
- Ne împușcă frate Dorz!
- Fie Voia Domnului!
- Gura, bestie! strigă cel din spatele ei.
Apoi lângă ea a fost adus un altul, apoi un altul la rând în linie cu fața la zid și mâinile la ochi. Și tot așa până n-am mai știut câți eram.
Dintr-o dată s-a auzit din fundul curții un șuierat scurt, iar apoi cineva începu să bată des și puternic ca într-un covor scuturat de praf.
Nu ținu mult și din nou alt fluierat scurt. Bătăile covorului încetară și cineva spuse încet:
- La comandant! Aud că unii din spatele nostru pleacă într-acolo. Cel din urma mea șopti:
- Nu mișcă nici unul. Cine mișcă s-a ras!
- Frate Dorz, șopti iarăși plângând doamna, - ne omoară!
- Nu vă temeți doamnă! Nu ne lasă Dumnezeu. Rugați-vă!
- Cine a vorbit? - scrâșni cel din spate apropiindu-se amenințător.
Tăcurăm amândoi...
După câteva minute, cei plecați se întoarseră. Cel de lângă mine îmi comandă în șoaptă:
- La stânga și dă-i drumul înainte!
Eram primul. Mă întorsei și-o luai prin întuneric bâjbâind pe lângă zid. La colț îmi porunci din nou:
- La dreapta!
Nu vedeam nimic, dar mi se păru că intru într-un tunel sau într-un coridor foarte îngust și întunecos. Nu vedeam pe unde calc...
- Fă-ți testamentul banditule! - îmi scrâșni satisfăcut cel din urma mea împingând ceva tare, tot mai puternic sus în spatele meu, aproape de gât, de ceafă... Acum s-a sfârșit cu tine și cu Dumnezeul tău.
În clipa aceea am știut sigur că merg la moarte... Dar - ciudat! - vă mărturisesc în fața Domnului, nu numai că nu am simțit absolut nici un fel de teamă sau de cutremur, ci dintr-o dată un singur gând nespus de fericit și de curios îmi umplu toată inima și ființa mea: Iată clipa când voi întâlni pe Domnul meu Isus. Să văd cum va fi chiar clipa acestei întâlniri! Să văd, să văd pe Domnul meu Isus pe care L-am dorit atât de mult. O, ce bine, ce bine.
Nu mai simții absolut nici o părere de rău, nici după viață, nici după familie, nici după frați, după nimic, după nimic din lumea aceasta. Nu simții în tot sufletul meu decât un dor plin de nerăbdare după moarte, după trecerea cât mai grabnică la Domnul meu Isus. O singură și fericită dorință curioasă să-L văd, să-L văd pe Isus, Dragul, Dulcele, Scumpul și Doritul meu Mântuitor. Nimic altceva, nimic dar absolut nimic altceva.
Frații mei și surorile mele, vă adeveresc cu mâna pe sufletul meu că acesta este adevărul. Eu am trecut atunci prin moartea mea. Am fost cu toată ființa mea trecut dincolo de hotarul care desparte existența aceasta de cealaltă. Dumnezeu m-a trecut spre a face această ultimă experiență, cea a morții. Și să mă încredințeze atât pe mine cât și pe voi că nu trebuie să ne temem niciodată de moarte. De absolut nici un fel de moarte. Fiindcă tocmai în clipa aceea puterea lui Hristos ne va transforma totul într-o așa de strălucită bucurie, încât nu teama ci fericirea negrăită va fi simțământul care ne va umple viața. Atunci mi-a venit în gând clipa martiriului lui Isaac care stătea liniștit în fața cuțitului pe altarul său de jertfă... sau a sf. Ștefan care când curgeau asupra lui bolovanii ucigași, striga cu fața strălucind de bucuria slavei: văd cerul deschis și pe Isus Hristos stând la Dreapta Tronului Măririi. Știam că peste o clipă când se va repeta și cu mine lucrul acela, voi vedea și eu priveliștea aceasta, - și cred că fața mea strălucea atunci de această sfântă siguranță nerăbdătoare.
Mai trecusem odată cu câțiva ani în urmă pe front printr-o astfel de împrejurare. Și atunci eram exact într-o astfel de așteptare imediată și sigură a morții. Și exact astfel de simțăminte am avut.
Mai târziu peste câțiva ani voi mai avea iarăși să trec printr-o astfel de experiență... Apoi o alta, câteva deci, nu numai una. Și de fiecare dată lucrurile s-au petrecut aidoma. Așa că puteți crede ce spun: Nu mă mai tem de nici un fel de moarte. Nici voi nu trebuie să vă mai temeți de nici un fel de moarte. Știu sigur, nu numai cred sigur. Hristos a biruit moartea cu adevărul pentru noi cei ce credem și ne încredem în El. Pentru noi nici nu mai există moarte: - trecem cum a zis El din existența aceasta mizerabilă într-o clipă fericită la existența cealaltă eternă și strălucită. Și aceasta fără nici o zguduire, fără nici o teamă, fără nici un gol. O trecere scurtă atât!
Nu vă temeți de moarte! De nici un fel de moarte - voi care sunteți ai lui Isus și cu El, moartea nici nu există pentru noi. Eu știu aceasta sigur! Și aștept clipa aceea când voi vedea pe Domnul meu Drag ca pe clipa celei mai fericite cununi.
Acesta este învățământul pe care l-am tras din împrejurarea aceasta în care n-am mai văzut apoi nimic dramatic. Era numai o experiență necesară.
La capătul coridorului întunecos m-am izbit cu genunchii în ceva.
- Suie! - îmi șuieră umbra din spatele meu.
Am pipăit cu mâinile... Ochii mei orbiți câteva săptămâni de lumina puternică a becului aprins zi și noapte - cu greu se putea deprinde cu lucrurile din jur. Deslușii totuși că urcam într-o dubă trasă cu ușa chiar la ieșirea coridorului. Îmi adusei aminte că cei doi din celulă îmi șoptiseră că acei ce sunt scoși noaptea sunt încărcați în dube care îi duc apoi până la frontieră - cei câțiva km, iar acolo ca și cum ar fi vrut să fugă, sunt repede lichidați...
- Slăvit să fie Domnul, - mi-am zis. Nu mai doresc nimic altceva, decât să fie asta cât mai repede.
- Ne duc să ne împuște frate Dorz - o auzii din nou scâncind lângă mine pe doamna, care profitând de zgomotul pașilor care urcau, credea că nu o mai aude nimeni. Dar omul de lângă ea scrâșni din dinți și o trânti pe banca de lemn izbind-o de peretele dubei.
- Gura, bestie!
Ne înșiruirăm pe bănci fiecare cu însoțitorul lângă el. În urmă se sui cineva singur, probabil un șef.
Ușa se trânti dar îndată se deschise din nou. O chemare scurtă și șeful sări înapoi jos.
Câteva minute de șoapte jos, apoi șeful urcă spunând:
- Gata!
Mașina porni smucind. Era un frig de ianuarie. Afară văzusem zăpadă. Un ger tăios ne pătrundea până în inimă și un frig de ne dârdâiau dinții în gură. Totul era de gheață: banca, pereții, oamenii, totul.
Nu știu cât am mers... Simțeam cum trecem peste gropi, peste câmpuri, peste șanțuri... Urcam, coboram, stăteam, iarăși porneam... Până când odată s-a oprit. Șeful s-a dat jos și o poartă a scârțâit scurt apoi am intrat într-o curte.
- Gata, jos!
Când am coborât era dimineața și am văzut că eram la penitenciar tot în Oradea. Cum de ne-au trebuit oare atâtea ceasuri să facem cei câteva sute de pași câți aveam de acolo și până aici? Pe unde ne vor fi dus? Ce vor fi avut de gând să facă cu noi - și s-au răzgândit?
Numai Dumnezeu știe.
Am trecut pe rând prin camera de primire unde ni s-au luat bagajele, numele, actele, lucrurile, amprentele... Noi, bărbații, am fost duși sus...
Sus - am fost băgați într-o încăpere de la etajul doi al acestei clădiri construită acum vreo 300 de ani printre cele zidite de împărăteasa Ungariei, Maria Tereza. Cum vor apăsa acum de 300 de ani asupra sufletului ei, acolo în iad unde este ea acum aceste ziduri!
Gardianul ne-a numărat încă o dată la ușă, eram nouă. Apoi a trântit ușa de fier masiv după noi, izbind peste ea cele două zăvoare uriașe sus și jos.
Sus în tavanul înalt și boltit ardea un bec slăbănog la care nu vedeam pe jos decât o pardosea de cărămidă, roase din loc în loc de picioarele paturilor de fier ce fuseseră aici, iar prin aceste găuri băltoace de motorină cu care se dezinfectase cândva pentru a se stârpi ploșnițele și păduchii. Altceva nu era nimic. Nici măcar o laviță pe care să poți sta. Pereții groși de un metru străluceau de înghețați. Steluțele groase erau ca o chiciură spânzurând și pe păianjenii din colțuri, iar prin fereastra fără nici un geam, luminile orașului ne sfredeleau sufletul cu fiori de frig și ne îngroșau aburul anemic ce ne ieșea și pe gură și pe nări.
Ne-am uitat unii la alții, cercetându-ne din ochi și încercând să ne dezmorțim cumva mădularele înghețate.
Am făcut cunoștință: un preot greco-catolic, un învățător, un grefier de judecătorie rurală, doi țărani, un profesor de ucenici de la C.F.R., doi muncitori de la tramvaie - și eu. Nouă.
- Dumneavoastră părinte, pentru ce ați fost arestat? - întrebă profesorul care se dovedi cel mai comunicativ și mai curios dintre noi.
- Pentru ochii mei cei frumoși - zise nefiresc de vesel și preotul. Așa mi-a spus și jandarmul cel care m-a arestat când l-am întrebat și eu: pentru ce mă arestezi pe mine domnule șef? Exact așa mi-a spus cum vă zic eu acum: Pentru ochii dumitale cei frumoși. Și pentru asta m-a ținut zece zile acolo în arestul lui pe frigul ăsta așa cum sunt aici, fără măcar vreo pătură, fără să-mi dea nimic din ce mi-au adus de-acasă, lăsându-mă să-mi zdrobesc de dușumelele lui ilienul, ischionul și pubisul meu pe care pielea mea s-a făcut o scoarță ca pe un copac uscat. Apoi m-au adus aici la Oradea, unde la fel nimeni nu mi-a spus și nimeni nu m-a întrebat nimic. Apoi adăugă zâmbind:
- Acum uitați-vă și voi la mine fraților, dar să-mi spuneți drept - am eu niște ochi chiar așa de frumoși încât să merite trei săptămâni de astea?
Toți ne înveselirăm tropăind, zgribulind și frecându-ne mâinile în care suflam să ne încălzim cu toată căldura care o mai aveam în noi. Dar simțeam că toată puterea ni se sleiește cu aburul care ni se ridica drept spre bec, ca un fum chinuit al jertfei noastre care se topea sub el.
Prin fereastră începu să bată un vânt aspru și tăios dinspre luminile îndepărtate, care se uitau la noi fioros și reci.
- Dar d-ta pentru ce ai ajuns aici? - îl întrebă cineva pe învățătorul.
- Pentru... Țeț Vasile din Oșand - zise și acesta zâmbind trist.
- Cine-i ăla?
- Un coleg mort acum zece ani.
- Și ce-a făcut colegul dumitale cel mort?
- Nimic, a murit într-un accident, iar eu într-o seară, în glumă am făcut spiritism cu încă vreo doi colegi. Și ce îl voi fi întrebat eu, ce nu, în glumă - nu știu. Dar după câteva zile, niște vii au aflat ce întrebasem eu pe un mort - și acum iată-mă aici.
- Dar d-ta, pentru ce ești? - îl întrebară pe profesorul de ucenici.
- Eu - pentru „cele două posibilități” - zise și el tot așa hazliu ca și ceilalți. Am spus și eu ceva în glumă, iar el m-a înțeles în serios.
- Cum, cele două posibilități?
- Așa ca acum! Una bună, una rea. Dacă nimerești în cea bună e bine, dacă ajungi în cea rea e rău - dar iarăși ai două posibilități. Să scapi mai curând, ori să scapi mai târziu.
Dacă scapi mai curând - e bine. Dacă scapi mai târziu, e rău - dar iarăși ai două posibilități: să ieși sănătos ori să ieși bolnav. Dacă ieși sănătos e bine, dacă ieși bolnav e rău - dar iarăși ai două posibilități.
- Să te vindeci sau să mori - râse preotul.
Toți râseră.
- Dacă te vindeci e bine, - zisei eu, - dacă mori, ei, dacă mori nu mai ai decât ultimele două posibilități. Să mergi ori în Împărăția Cerurilor cu Dumnezeu - dacă ai crezut în El și ai trăit după voia Lui, - ori să mergi în prăpastia întunericului veșnic cu diavolul, dacă ai trăit în păcat fără Dumnezeu. Acolo nu mai există decât această una îngrozitoare posibilitate pentru vecii vecilor!
Nimeni nu mai râse. Trei voci mă întrebară deodată:
- D-ta pentru ce ai fost arestat?
- Am fost de Crăciunul trecut cu un program religios la închisoare și la spital.
Am redactat o foaie religioasă și am scris niște poezii creștine.
- D-ta ești cumva din Oastea Domnului?
- Da!
- Cunoaștem și noi ceva despre Oastea Domnului - spune-ne mai pe larg cum a fost.
- Să ne găsim cumva un loc mai întâi.
Privirăm cu toții spre fereastra fără nici un geam. Un suflu de ger aspru ne tăia ochii și răsuflarea. Ne depărtarăm repede din fața ei.
- Ce punem în fereastra asta să nu ne mai bată vântul chiar așa?
- Reverenda părintelui - glumi necuviincios profesorul căutând să facă haz de necaz, pentru a nu cădea cu toții în descurajarea situației.
- Și apoi eu în ce mai tremur? - răspunse cu glas de glumă jalnică preotul.
- Să pună badea ăsta cojocul lui cel de oaie.
- Nu-l pun că îngheț fără el.
- Atunci ce punem?
- Dau eu o cămașă, mai dă altul una. Mai un prosop...
Am acoperit astfel fereastra.
- Și acum unde să stăm, că nu vom putea mult așa? În peștera asta nu-i nimic, numai obiectul acela în colț. Era tineta, hârdăul de murdării. Ce bine că este măcar aceasta.
Ce îngrozitor suferisem dincolo fără el!
- Eu bat în ușă să ne aducă măcar niște paie sau niște priciuri - zise profesorul. Și bătu în ușă o dată, de două, de trei ori, tot mai tare.
În ușă se deschise o vizetă cât o gamelă. Văzurăm o jumătate de pușcă și două mustăți mari și încruntate:
- Ce vrei mă?
- Domnu șef - n-avem nimic aici pe ce să ne așezăm. Dați-ne măcar niște priciuri, niște scaune, niște paie, orice numai să stăm pe ceva. Murim aici de frig. Ce faceți cu noi?
- Așteptați! - și trânti vizeta.
În închisoare încă nu sunase deșteptarea.
Simțeam că înghețăm, începând de la picioare. Genunchii ne înțepeniseră. Ne mișcam tot mai greu încoace și încolo suflând în palme și frecându-ne urechile. Ieșea aburul din noi ca din niște oale golite. Părea totul mort. Părea că în curând vom muri și noi.
Dar dintr-o dată se auzi un clopoțel undeva în curte. Apoi voci și mișcare. Zgomote de uși și pași. Curând zăvoarele ușii noastre se izbiră trase, iar marea ușă se deschise scârțâind ascuțit.
- Mergeți toți în colțul cela cu fața la perete! - răsună vocea aspră a gardianului. Și doi deținuți cu haine vărgate intrară cu două brațe de paie pe care le aruncară în partea cealaltă. Apoi ieșiră.
- Le împroșcați și stați pe ele!
După ce ieși gardianul se repeziră fiecare să ia cât mai multe pentru sine, din paiele fărâmițate. Dar paiele erau puține. Și după ce luară primii lacomi, pentru ceilalți nu mai rămăsese nimic.
- Nu așa, - zise unul dintre cei ce rămăsesem fără paie. Le așezăm uniform, iar apoi ne așezăm să stăm cu toții unul lângă celălalt. Bine-rău cum este, dacă e așa, e așa. Trebuie să împărțim totul egal frățește. Aici suntem frați vrând-nevrând.
Abia ne așezarăm pe paie până când se deschise vizeta de jos.
- Mâncarea! Nouă porții de turtoi. Un fel de mămăligă coaptă și rece. Nu mai văzusem de asta în viața mea. Era cam cât o bucată de săpun de rufe. Îmi luai și eu porția mea. Era rece și necoaptă, ni se lipea de degete... Am început s-o mâncăm lingându-ne degetele năclăite și înghețate.
- Stați că vine și cafeaua, nu mâncați turtoiul gol!
Pe vizeta deschisă intrară nouă gamele aburind cu ceva ca o apă neagră pe fund.
Nu ne-am mai uitat la gamelele turtite, ruginite, cu smalțul sărit. A mea curgea pe la un colț...
E caldă, ce bine - zise cel ce luă prima gamelă.
Am pus un deget în gaura prin care picura gamela mea și retrăgându-mă într-un colț mulțumeam Domnului încălzindu-mi mâinile pe gamela caldă cu cafeaua aburind. Niște lacrimi de recunoștință mi se prelinseseră pe obraji căzând în gamela ruginită pe care o țineam între palme, ca pe o ofrandă înaintea lui Dumnezeu. Acesta era darul Lui pentru mine și jertfa mea pentru El.
...O Dumnezeul meu, primește și Tu ceea ce-Ți dau eu cum primesc și eu ceea ce-mi dai Tu!
Din ochii mei picurau lacrimi liniștite în castronul aburind. Căldura lor era la fel.
Niciodată nu mi-aș fi putut închipui că cineva poate simți atâta mângâiere și bucurie într-o astfel de stare. De fapt nici nu bănuisem niciodată că pot fi astfel de condiții undeva pentru om.
Dar acum cred și caut să mă obișnuiesc cu toate fără să mă mai mir de nimic. Doresc un singur lucru: să pot suporta totul mulțumind lui Dumnezeu, cu bucurie, sau măcar cu răbdare.
Încă o dată: - nu spun asta decât pentru a trage niște învățăminte, fiindcă viața poate fi uneori mai grea decât moartea de o mie de ori. Și pentru că frica morții fiind mai mare decât frica veșniciei, omul adeseori își vinde veșnicia sa, pentru a-și amâna cu câteva clipe moartea aceasta.
Niciodată să nu faceți așa ceva!
Viața de fiecare zi aici este o foamete continuă. Afară de bucățica de turtoi și cafeaua de dimineață se primea la amiază cam tot atâta turtoi și tinicheaua aia de conservă din vârful bățului cu ciorbă, dar care fiind legată cu sârmă se clătina vărsând jumătate înapoi ori pe jos. Seara tot atâta ciorbă goală, mai mult fiind numai zeamă în care fusese niște arpacaș.
Număram firele de arpacaș rămase pe fundul castronului ruginit. Fiecare aveam între șapte și cincisprezece boabe. Când primeam cartofi, era norocos acela la care se afla prin zeama neagră de cartofi necurățați și nespălați, adeseori aduși înghețați și putrezi, câte un sfert sau jumătate de cartof, printre pământul și nisipul rămas gros pe fundul castronului.
Slăbisem în câteva săptămâni încât mi se clătinau dinții în gură și abia vedeam cu ochii la câțiva pași...
Într-o dimineață gardianul ne-aduse în loc de turtoi și cafea nouă porții de hrană rece.
Un sfert de pâine și o bucată de slănină.
- Ce-i cu asta, dom’șef?
- Hrană rece. Veți pleca de aici!
- Unde? - întrebară vreo trei deodată.
Dar ușa se trânti furioasă. Ce îndrăzneală și ce prostie să întrebi aici așa ceva.
Cine știe, nu-ți spune niciodată, - cine spune, nu știe.
După câteva ceasuri am fost scoși afară cu tot bagajul și doi temniceri ne-au înșirat doi câte doi, împingându-ne și îngrămădindu-ne să ținem aproape și să nu ne uităm decât în jos. Repede, repede...
Jos la poartă ni se dau lucrurile fiecăruia - aici eram mulți și un ofițer așteaptă lângă masă privindu-ne pe fiecare dintre noi încruntat și sever. Un temnicer vine cu o grămadă de lanțuri pregătindu-se să ni le pună la mâini sau la picioare.
- Le punem la fiecare, sau la câte doi?
Ofițerul ne măsură încă o dată pe toți cu ochii cunoscători și văzând probabil că nici unul nu arătăm a fi primejdioși mai ales în halul în care eram, zise:
- Nu le punem deocamdată. Le luăm cu noi și... vom vedea.
Nu-i putem duce cu lanțuri prin oraș. Dar întorcându-se spre noi ne spuse amenințător:
- Fii atent aici! Mergem prin oraș. Să nu care cumva să te muște șarpele de inimă și să faci vreo unul vreo mișcare că uite: - și scoase de sub manta țeava amenințătoare a unui mare pistol și continuă: - asta te așteaptă. Ai înțeles? Nu-ți pun lanțurile deocamdată. Dar îndată ce văd că-i nevoie, uite-le aici!
- N-aveți nici o frică domnule locotenent - îl asigurarăm noi toți. De ce să fugim, ce rău am făcut?
- Acum doi cu doi vă luați de mâini și-i dați drumul după tovarășul gardian.
Am ajuns la gară înghețați de tot lipăind prin gropi și gunoaie pe străzile pline de apă și noroaie. Apoi înghesuiți cu mai mulți aduși de alții, într-o dubă-vagon am călătorit numai, Domnul știe cum, până când am auzit pe cineva spunând afară: Urmează Gherla. Atunci paznicii noștri, acum mai mulți, au intrat iarăși în alarmă:
- Fii atent aici! Coborâm! Nu care cumva să te muște șarpele de inimă pe vreo unul că uite: - și iarăși văzurăm țeava pistolului uriaș scos de sub manta! ‘nțeles?
- Nu vă temeți domnilor, - îi asigurarăm noi iarăși liniștiți.
Dar acum am fost încolonați pe patru și între câte trei pistoale scoase pe dreapta, alte trei în stânga și câte unul înainte altul înapoi, am luat-o iarăși prin mijlocul noroaielor și ulițelor de la gară până la fiorosul penitenciar cu renume istoric și universal Gherla, despre care auzisem și citisem atât de mult. Știam că împreună cu Aiud și Seghedin, acesta era cel mai temut penitenciar încă de pe vremea cumplitei stăpâniri austro-ungare. Că pe aici au trecut sau au rămas pe veci mulți dintre cei mai buni sau cei mai răi oameni despre care auzisem. Pe aici au trecut marii patrioți români de pe vremile monarhiei asupritoare. Aici suferiseră sute de ani, marii luptători pentru mântuirea popoarelor subjugate. Aici pieriseră unii dintre cei mai renumiți haiduci și răsculați, împinși la aceste acte disperate de către vitregiile vremurilor și ale stăpânirilor nedrepte.
Acum iată-mă și pe mine aici pentru Numele Cel Scump al Domnului și Mântuitorului meu Isus Hristos. Cine știe mai câți dintre cei ce trecuseră sau rămaseră aici vor mai fi suferit necunoscuți și ei pentru Numele Domnului Isus? Aici au venit cei mai mulți aduși de ură, de lăcomie, de răzbunare, de cruzimi... Dar câți oare vor mai fi fost aduși de dragoste, de dragostea pentru Hristos?
Slavă ție dragoste a lui Isus Hristos. De acum ai și tu pe cineva adus numai pentru tine aici. Ajută-mă să mă arăt vrednic de misiunea pentru care m-ai adus în locul acesta.
Serviciul de la poartă ne ia în primire după felul cunoscut: percheziție, reținerea actelor, luarea amprentelor, apoi luați în primire de paznici noi, trecuți prin două curți și două porți până în fața marii clădiri cu trei rânduri de ferestre la intrarea căreia ne oprim. Cineva se uită sus și șopti grav:
„Pe vastul frontispiciu ctitorit
inert în vânt și ruginind cu ploaia
un ceas enorm arată-ncremenit
că timpul nostru și-a oprit bătaia...”
- Dați-i drumul sus, la camera 43!
La numărul 43 era atunci o cameră mare cu fereastră înaltă prevăzută cu niște gratii groase ca mâna, fără obloane și prin care se vedea până departe peste case, prin grădini, peste Someș, până spre dealurile îndepărtate spre miazăzi.
Și ușa se închise cu zgomot din nou în urma noastră.
Am stat și aici trei luni, până în aprilie, la Paști.
În toate privințele atunci aici era mai ușor. Era un regim de lagăr. În cele două colțuri de jos ale clădirii în formă de U întors, erau amenajate atunci la începutul anului 1948 două lăcașuri de rugăciune, unul pentru ortodocși celălalt pentru greco-catolici. Preoți din oraș și din lagăr oficiau în fiecare duminică slujbe religioase și deținuții din lagăr puteau participa în voie la aceste rugăciuni. De dimineața de la deschidere până seara la închidere puteai veni să stai uneori să citești și să te rogi aici. Aceasta a fost un mare bine pentru mulți, dar mai ales pentru mine. În timpul unei rugăciuni mi-a venit aici îndemnul să încep versificarea psalmilor și a altor părți din Sfânta Scriptură.
Am și început lucrul acesta și multe zile și ceasuri fericite am avut cu Domnul lucrând la aceste versificări în singurătatea evlavioasă a acestor lăcașuri lăsate acolo de Dumnezeu ca niște oaze binecuvântate în acel pustiu sufletesc. Cu mulți am putut vorbi atunci despre mântuirea sufletului lor. Și unii au aflat-o.
Dar curând pârjolul pustiitor a trecut și peste aceste oaze, aducând pentru cine știe câtă vreme și acolo înstăpânirea vaietelor înăbușite în lacrimi.
În Săptămâna Patimilor, ca un dar ceresc al Suferințelor lui Hristos pentru oameni sosiră listele de eliberare. La fiecare două zile sosea o listă de câte 50 de nume. Se formau coloane și cei închiși erau eliberați...
Priveam la bucuria celor eliberați - și la durerea celor rămași și mă gândeam la marea alegere din Ziua Judecății Divine... Când se vor citi numele celor răscumpărați înscriși în Cartea Vieții, iar cei ce-și vor auzi numele cum vor ieși dintre ceilalți, strigând un fericit Prezent - și trecând de-a Dreapta Tronului Slavei în ceata nenumărată a biruitorilor încununați cu strălucirea veșnică... Vai, când se va termina de citit - ce vor face acei ce vor rămâne?
Cei al căror nume n-a fost găsit scris acolo! Ce plânsete, ce țipete, ce vaiete vor mai răsuna atunci...
Atunci nu vor fi decât aceste două tabere: a celor mântuiți și a celor pierduți.
A celor eliberați pe veci. Și a celor rămași în închisoare pe veci.
Am văzut atunci prieteni despărțindu-se foarte greu. Stătuseră timp atât de îndelungat împreună, iar acum unul este strigat iar celălalt nu. Unul trebuia să plece, iar celălalt să rămână. Se despărțeau poate pe veci. O, ce cutremurător învățământ am tras eu atunci din aceste dureroase despărțiri. Și cum aș dori să vă fac și pe voi dragii mei să vă gândiți adânc asupra adevărului mântuirii sau al pierzării cu care veți fi confruntați neapărat și fără putință de înconjur, nu se știe care și când, - dar sigur, în curând și cu toții.
Căci dacă rămânerea pentru încă un timp scurt într-o închisoare vremelnică poate îndurera atât de mult, - ce poate să însemne rămânerea definitivă într-o închisoare eternă? Atunci cum să nu ne folosim chiar acum de unicul prilej pe care îl avem de a-L primi pe Domnul Isus, spre a fi mântuiți? Spre a fi înscriși în Cartea Vieții Eterne?
În lista sosită în Vinerea Patimilor, era trecut și numele meu.
Mi-am căutat din ochi prietenii mei, care în timpul suferințelor mele veniseră la Domnul aici - și de care eram acum atât de legat sufletește. Le-am împărțit celor ce rămâneau, tot ce aveam și am ieșit despărțindu-mă de ei cu adâncă durere și multe lacrimi. Suferința îndurată împreună precum și faptul că ei veniseră la Domnul aici în acest cuptor al încercării ne lega împreună mai adânc decât orice alte legături. Pe cât de mult îi doresc pe cei de afară, pe atât îmi pare rău de cei dinăuntru. O, dacă n-ar uita ei niciodată lacrimile și legămintele pe care le-au înălțat atât de cutremurător spre Dumnezeu în clipa predării lor. Lungile seri de citire a Bibliei. Sau frumoasele ceasuri petrecute în rugăciunile din biserică.
După terminarea citirii listei, șeful de secție strigă:
- Luați pe două rânduri să facem numărul. Ne-au numărat de două ori. Eram mai mult cu unul.
- Nu se poate! Care ești ăla care nu ți-ai auzit numele strigat pe listă și ai venit aici?
- Toți ni l-am auzit!
- Nu se poate. Ia fiți atenți, mai citim o dată.
Într-adevăr era unul care intrase printre noi, fără să fi fost înscris în listă. Și tocmai el se înghesuise în fruntea tuturor.
A fost înhățat și îmbrâncit înapoi cu ocări și lovituri. Mi-am adus aminte atunci de pilda Mântuitorului cu cel intrat în Odaia de Nuntă, fără haina de nuntaș. Și m-am gândit la mulți dintre cei ce intră prin adunările credincioșilor Domnului, fără nașterea din nou, fără o adevărată întoarcere la Dumnezeu și transformare a vieții... Sunt unii dintre aceștia care fac ca omul ce nu fusese scris în lista conducerii, dar care se înghesuia în fruntea celor eliberați... Ce mulți mai sunt de aceștia și astăzi prin fruntea adunărilor creștine și a Bisericilor Domnului Isus, dându-se drept conducători și lăudându-se cu siguranța mântuirii lor! Dar va veni în curând marea verificare și atenta numărare. Și toți acești intruși și uzurpatori vor fi dați afară pe față înaintea tuturor, apoi aruncați așa cum se cuvine, acolo unde merită.
Oare tu, unde vei fi atunci?
În Sâmbăta Mare eram acasă. În Duminica Învierii dis-de-dimineață, cântam și eu cu cele mai fericite lacrimi, din tot străfundul recunoștinței mele împreună cu toți cei dragi ai mei în bisericuța luminată ca un cer înstelat:
„Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le...”
Într-adevăr, în ce morminte fusesem - și ce viață îmi dăruise dintr-o dată Marele meu Dumnezeu și Mântuitor Hristos Cel Înviat!
Când ieșeam din Gherla mi se dăduse o „Foaie de Liberare” cu care trebuia să mă prezint la Poliția de Siguranță, în cel mult trei zile de la sosirea mea acasă.
După ce au trecut cele trei zile de Paști - mi-am luat „Foaia” și m-am dus iarăși la șeful cel uriaș de la Beiuș.
- E, ai venit?
- Da!
- Cum a fost?
- Așa și-așa!
- Ei, acum îți pun în vedere ca pe viitor să întrerupi orice activitate cu Oastea aia a Domnului. Altfel să știi că vei ajunge din nou la noi. Și atunci nu va mai fi tot așa de ușor cum a fost acum! Ai înțeles?
- Bine!
După ce îmi scrise numele într-un registru și mai însemnă ceva în dreptul numelui meu, îmi întinse foaia și îmi zise:
- Acum pleacă! Peste două zile te prezinți din nou la noi.
Vei fi aici poimâine la ora 6 dimineața.
Peste cele două zile, la ora 6 dimineața eram la poarta lor. Poarta era închisă, iar dincolo un paznic polițist, care printr-o vizetă din ușă îmi zise:
- Vino mai târziu pe la 8 sau 10.
M-am dus în parcul orașului, m-am plimbat, am stat pe bănci - și la ora 8 am fost acolo.
Poarta din nou era închisă, iar glasul prin vizetă îmi porunci batjocoritor:
- Vino mâine la ora 6. Tovarășul șef este ocupat astăzi!
Astfel începură drumurile mele cu șicanări și amânări amenințătoare, cu zile, cu nopți, cu săptămâni pe drum, cei 8-10 km de mers pe jos încolo și înapoi de fiecare dată.
Toate acestea îmi părură mai grele decât cele din închisoare fiindcă nu mă chinuiau numai pe mine ci pe toată familia și pe toți frații. Nu știam niciodată dacă mai vin înapoi, în ceasul când plecam la ei, iar nesiguranța este mai grea decât însăși primejdia pe care o ascundea.
După două săptămâni de drumuri, într-o zi se și întâmplă ceea ce presupuneam. Când m-am prezentat în fața lui, șeful îmi spuse:
- Acum nu mai pleci! Rămâi aici la noi. Mâine vei fi dus iarăși la Oradea. Ești arestat din nou.
- Pentru ce, din nou?
- Ți se va spune acolo! Deocamdată până deseară ai de lucrat aici!
Și scoțându-mă afară îmi arătă grădina:
- Vei uda toate straturile astea. Apoi le vei săpa pe celelalte. Iar paznicului polițist:
- Ai grijă de el! Vezi să lucreze bine!
La plecarea mea de acasă nu mâncasem nimic și nu-mi luasem nici haine groase. Știam ca de obicei că mă voi reîntoarce iarăși după 2-3 ceasuri. Era luna mai, totuși noaptea era frig. Am muncit toată ziua flămând... Apoi am tremurat de frig toată noaptea închis fără nici o învelitoare într-o cameră goală.
Dimineața, însoțit de paznicul polițist, am ajuns la Oradea, la locul cunoscut unde mai fusesem și în ianuarie. Am fost dat din nou în grija lui Zoli baci, cel cu ciomag din coadă de mătură.
- Lasă-l aici la mine. Am io grije de el!
O săptămână trecu astfel, fără ca să mă întrebe iarăși nimeni nimic.
În a opta zi fusei scos și dus în camera unui ofițer anchetator:
- Spune cum a fost cu propaganda religioasă pe care ai făcut-o în spitalul de răniți sovietici din Beiuș în 1945?
- N-am făcut decât o serbare de Rusalii cu daruri pentru răniții români și ruși, cum se obișnuia pe atunci. Dar totul a fost făcut cu învoirea și concursul direcțiunii spitalului.
Ce a fost rău în asta?
- Propaganda religioasă pe care ați făcut-o printre răniții sovietici! De unde ați avut cărțile religioase pe care le-ați distribuit printre ei?
- De la librărie, le-am cumpărat!
- Ce cărți erau?
- Evanghelii, Testamente și o carte Înapoi la Dumnezeu!
- Cine le-a tipărit, tu?
- Nu eu!
- Aici așa stă scris că tu le-ai tipărit.
- Eu nici nu am avut tipografia mea. Nici condiții să tipăresc așa ceva!
- Cine le-a tipărit dacă nu le-ai tipărit tu?
- Nu știu ce tipografie de la București. Erau în toate librăriile de vânzare astfel de cărți pe atunci.
- Deci nu le-ai tipărit tu?
- Nu!
- Bine, dă ici o declarație.
Am scris declarația cerută, potrivit cu cele ce făcusem. Apoi am fost dus iarăși în grija lui Zoli baci unde am mai stat alte câteva zile așteptând în celula comună cu tot felul de infractori perindați pe aici, gândindu-mă că dacă răul trebuia greu ispășit în lumea aceasta, iată că și binele trebuie uneori ispășit și mai greu... Că există o compensație și pentru bine ca și pentru rău. Și compensația aceasta ți-o cere răul pe care l-ai păgubit când este ceasul lui și puterea întunericului. Cum fusese în Săptămâna Patimilor pentru Mântuitorul care trebuia să plătească cum plătea binele pe care îl făcuse lumii.
În a treia sâmbătă seara, Zoli baci trăgând zăvorul, deschise ușa celulei și arătând spre mine zise:
- Ieși afare, cu tot bagaj! Repede, repede!
Acest repede-repede era totdeauna spus tare și răstit pentru ca nici unul dintre cei cu care erai să nu-ți poată încredința nimic pentru ai lor de afară.
Mă luă de mână și mă conduse numai el singur, prin același coridor prin care ieșisem în convoiul cu duba atunci în noaptea cea din ianuarie, când plăteam serbarea de Crăciun de la penitenciarul din Beiuș.
Deschise poarta dosnică din zidul gros - și izbindu-mă afară îmi zise mânios:
- Liber, mergi acase. Dacă mai vii odate aici se știi che nu mai ieși așa!
Și trânti ușa de fier în urma mea, cu înjurătură în limba lui.
Slăvit să fii Tu Doamne Isuse, - am zis eu cu lacrimi privind în sus și respirând cu tot sufletul meu aerul curat și liber al lui Dumnezeu, din cea mai frumoasă lună pe care o poate avea un an. Și din cea mai frumoasă zi pe care o poate avea un mai.
Eram ca un om înviat a doua oară.
Slăvit să fie Domnul!