Cap. 19 - Şi binele trebuie plătit
Traian Dorz - Hristos - Mărturia mea
„...Să ştiu s-aştept şi suferinţa
căci şi ea are de-mplinit
o mare taină-n viaţa celui
ce cu Hristos se vrea unit
dar orişicare-ar fi cuptorul
şi-n orice flăcări să mă-ncing
nimic nu-mi frângă-ncredinţarea
că am să-nving
că am să-nving...”
Era atunci noaptea Anului Nou 1948... Trecuseră 25 de ani.
Poate adormisem ceva sau poate nu, pentru că şi ceilalţi lângă care stăteam culcat se mişcau şi oftau întruna. Trecusem nu numai într-un an nou ci într-o eră nouă, într-un ev nou, într-o lume nouă... Simţeam ceva ca atunci când într-un război la care mergeam silit, am trecut hotarul apei ce despărţea de veacuri viaţa noastră şi ţara noastră de viaţa şi de ţara străină a străinului care ne-a fost dintotdeauna vrăjmaş. Am simţit atunci că păşesc pe un pământ primejdios unde stăpâneşte răul şi unde la fiecare pas de acum şi până la sfârşit mă pândeşte o ameninţare şi pe faţă şi în ascuns. Şi mă urmăreşte un vrăjmaş de moarte şi văzut şi nevăzut...
Pe geamuri se făcuse ziuă, dar în jurul sufletului meu se făcea tot mai noapte şi tot mai întuneric. Intrasem într-un tunel lung, cine ştie cât de lung. Trenul în care fusesem împins mergea încet, nespus de încet - şi razele palide care fulgerau câte o clipă din timp în timp îmi arătau feţe tot mai speriate şi locuri tot mai necunoscute. Trupeşte nu-i vedeam un capăt decât prin vreo minune...
Uneori mă gândeam că undeva se va prăbuşi peste noi înainte de a ieşi din el. Alteori ştiam că se va petrece minunea. Că dintr-o dată se va face o mare lumină şi că totul se va transforma într-o clipeală din ochi din cea mai neagră noapte în cea mai strălucită zi.
Eram încredinţat că toţi aceştia care sunt acum aci cu mine - şi cele trei femei care sunt închise dincolo, în camera vecină, - nu astăzi poate, căci este Anul Nou şi nu se lucrează nici chiar aici, - dar mâine vor fi eliberaţi. Cu ei vrăjmaşul cel nevăzut nu are nimic, iar cel văzut va termina repede.
Cu mine însă, războiul va dura mult... Eu sunt aici cu Isus Biruitorul care a fost luat împreună cu mine. Cu noi vrăjmaşul cel nevăzut nu va termina repede, nu va termina niciodată cât vom fi pe pământ. Războiul a fost declarat în primul rând împotriva lui Isus - nu împotriva noastră, împotriva mea. Întâi a fost luat şi închis El, apoi eu. Deodată am fost amândoi, dar întâi El şi pe urmă eu. Tot aşa gândesc că trebuie să fie şi la ieşire... întâi El şi pe urmă eu... Adică eu nu voi putea ieşi din întunericul acestui tunel decât cândva, când iarăşi Isus Biruitorul Se va elibera pe Sine, - apoi mă va elibera şi pe mine. Cum va fi asta, - nu ştiu... Când va fi asta, iarăşi nu ştiu... Dacă pe pământ - sau numai în cer, Singur El ştie...
La ceilalţi, ai lor le-au adus de mâncare de acasă. Le-au adus şi pături de învelit şi perne, fiindcă este frig... Afară zăpada este mare şi de sus tot mai cade încă.
Cei ce stau aici povestesc între ei fără prea multe griji. Ei sunt oameni lumeşti care se acomodează repede la orice situaţie şi chiar încep să facă glume şi bancuri râzând uneori chiar nefiresc de tare pentru locul şi starea aceasta. Ei sunt siguri că mâine vor ieşi. Şi eu sunt sigur de asta.
Şi au ieşit...
Întâi secretarul primăriei... Apoi notarul public, apoi preotul, apoi avocatul. În fiecare zi câte unul.
În a cincea zi seara mi s-a spus să fiu gata că voi pleca şi eu la Oradea.
Am fost luat împreună cu o doamnă pe care n-o văzusem decât o singură dată în viaţa mea, la adunarea religioasă de la închisoare din săptămâna trecută. Auzisem că e sora unui fost ministru şi adusese şi ea cu servitoarea ei, nişte daruri pentru deţinuţi. Celorlalte două femei le dăduse drumul, dar ei nu. Probabil aveau altceva şi cu ea.
Fără nici un fel de anchetă şeful ne-a dat în primire unui poliţist care - zicea el - va trebui să ne predea la Siguranţa din Oradea. Acolo vor face cu noi ce vor vrea. Va trebui să plătim trenul şi pentru poliţistul care ne va escorta fiindcă statul n-are bani să plătească şi pentru duşmanii săi. Destul rău i-am făcut până acum, dar de acum s-a terminat cu noi...
- Frate Dorz - ce va fi cu noi? - zise plângând doamna care vorbea cu mine pentru prima dată în viaţa ei.
- Dacă-L avem pe Dumnezeu doamnă, va fi bine. Dacă nu-L avem va fi rău, oricine am fi şi oriunde am sta, - răspunsei eu mirat, ce repede ajunsesem fraţi, - eu fiul de ţăran din Mizieş şi ea fiica unui moşier şi sora unui ministru. Durerea şi umilirea ne nivelează pe toţi într-un ceas, ca într-o mie de ani.
Am tremurat de frig toată noaptea pe trenul hodorogit în îmbrăcămintea mea subţire şi uzată.
La Oradea am fost împins de spate să urc scările unui celular construit în grabă în curtea unei clădiri cu zidurile pe 4 străzi. Celularul acesta avea parter şi etaj. Câte 8 celule fiecare.
Patru de-o parte şi patru de alta. Iar la mijloc coridorul.
Totul era din scândură, aşa că uşor se auzea tot ce se întâmplă, deşi cei doi poliţişti se încruntau neîncetat pe coridor mai mult prin gesturi decât prin şoapte la toţi...
Celula a doua din dreapta de la etaj, în care am fost împins fără nici un cuvânt ci numai prin smucituri - avea trei priciuri din câte o scândură goală, două pe părţi şi una în fund. Două erau ocupate, pe cea liberă, m-am aşezat eu.
Era spre ziuă când am ajuns. Le-am spus bună dimineaţa. Probabil le-am spus prea tare căci amândoi au dus în acelaşi timp degetul la buze îngroziţi şi mi-au spus: Psst! În şoaptă!
Pe urmă mi-au explicat plini de frică, mai mult prin gesturi şi ei decât prin şoapte, că n-avem voie să vorbim. Că n-avem voie să ştim cine este lângă noi. Că n-avem voie să întâlnim pe nimeni de acasă. Că n-avem voie să întrebăm şi să spunem nimic nimănui.
Că n-avem voie să ieşim decât până la W. C. de două ori pe zi când suntem scoşi dimineaţa
şi seara la program, de către gardianul care stă pe coridor zi şi noapte să ne supravegheze pe
toţi.
- Dar peste zi, dacă ai nevoie nu te scoate?
- Cu foarte mare greutate, după ce baţi de nu ştiu câte ori în uşă. Dar mai bine să nu baţi, mai bine să suferi cât poţi.
- Dar de mâncare dă ceva?
- Dacă îţi aduce familia îţi dă. Dacă nu ştie familia de tine sau eşti departe, vine o dată pe zi un deţinut de la penitenciar cu o găleată şi îţi dă. Cine are castron şi lingură de acasă mănâncă. Cine nu - rabdă!
- De dv. ştie familia?
- Ştie! Noi suntem de aici din Oradea. Soţiile ştiu de noi şi vin în fiecare zi să ne aducă de mâncare.
Ei erau simpli muncitori de la tramvaiele oraşului. Deci, nici cu ei lucrurile nu vor fi prea complicate. Peste câteva zile o să li se dea drumul. Cei ce aveau cu ei nişte mărunte socoteli o să-i înveţe minte puţin şi apoi o să-i lase în pace.
Nu mâncasem nimic de ieri, nu dormisem toată noaptea, iar acum aşteptam fără grabă şi fără curiozitate ce va veni. Nu ştiam nimeni cât ar putea fi ceasul şi numai după foamea pe care o simţeam bănuiam că trebuie să fim pe la amiază.
Pe sală se făcu mişcare. Uşa se deschise şi gardianul aduse mâncarea caldă de acasă celor doi care se şi grăbiră s-o termine ca să dea înapoi cratiţele goale. Nici unul nu-mi oferi nici măcar o bucăţică de pâine, deşi porţia fiecăruia ar fi ajuns pentru doi.
Grozav, cât de lacom şi mult mănâncă omul când nu are.
Constatarea aceasta voi face-o de mii de ori în mulţii ani care vor mai urma astfel pentru mine de acum înainte.
Într-un târziu uşa se deschise din nou şi gardianul arătând spre mine îmi zise:
- Tu ai castron şi lingură mă? Vino, ia-ţi mâncarea!
Pe sală era un om în haine vărgate de penitenciar, cu o găleată până cam la jumătate de fasole în mână şi cu un băţ în vârful căruia era prinsă cu un cui o cutie goală de conserve cam de 300 grame, - asta era polonicul.
- În ce-ţi iei mâncarea? Repede că n-am timp. Ori rămâi nemâncat până mâine?
M-am uitat împrejur şi neavând nimic, cum îmi era foame, mi-am împreunat mâinile ca un castron şi omul mi-a pus porţia mea de mâncare, o cutie de aia de conserve, în căuşul palmelor şi astfel, direct cu gura, cu nasul, cu ochii, - am mâncat din fasolea goală fără nici un strop de pâine.
Aşa mi-am luat prima mea masă de la Stat de când venisem de pe front.
Dar niciodată n-am simţit în inima mea o bucurie mai mare după o masă, ca după asta. Simţeam că Mântuitorul meu este alături şi suferă şi El împreună cu mine. Scriu asta pentru ca cei ce vor mai avea vreodată să treacă prin astfel de stări, să nu se teamă.
Prezenţa lui Hristos lângă ei le va da atâta bucurie inimii încât vor putea suferi totul în felul cel mai demn şi mai frumos.
Uşa noastră se deschidea foarte rar, dar multe uşi de pe coridorul nostru se auzeau deschizându-se des, atât ziua cât şi noaptea. Peste tot însă nu se auzea nici o vorbă ci numai mişcare şi paşi. După asta bănuiam că suntem mulţi acolo.
Pe sala noastră erau de pază permanent, cu schimbul doi gardieni, amândoi maghiari care ştiau foarte puţin româneşte. Unul dintre ei era mai bun... şi pe omul bun nu prea ţii minte cum îl cheamă dar unul era rău. Pe acesta îl chema Zoli baci. Era totdeauna cu o coadă groasă de mătură în mână. Când ne scotea la program dimineaţa şi seara, de multe ori o folosea lovind sau împingând pe cei ce nu se terminau atât de repede cum voia el la W.C. şi la spălat.
Dacă se întâmpla în afară de seara sau dimineaţa să ai nevoie la W.C. - fiindcă în celulă nu era nici măcar o oală - trebuia să baţi în uşă foarte încet de trei ori cu degetul. Şi dacă Zoli baci voia să te lase, ieşeai. Dacă nu, sufereai acolo până ce nu mai puteai.
Când după lungi şi nemaiîndurate suferinţe, omul bătând tot mai des şi mai disperat, uşa se auzea deschizându-se, dar şi ciomagul căzând. Cred însă că pe lângă chinul de care scăpa nenorocitul, loviturile primite nu însemnau aproape nimic.
Astfel de întâmplări se petreceau zilnic cu cei cărora li se aducea mâncarea de acasă, dar mai ales duminica. Atunci familiile aduceau mâncare mai multă iar cel ce o primea la poartă era mai binevoitor. Lăcomia la mâncare au plătit-o atunci mulţi cu multe chinuri îngrozitoare. Se întâmplau şi lucruri pe care nici nu le poţi descrie aici.
De câteva nopţi, după ora 12, se auzeau mişcări neobişnuite pe sală. La răstimpuri scurte zăvoare erau trase şi paşi mergeau pe scări fără a mai veni înapoi. Presimţeam ceva rău.
Nu mai puteam dormi. Nu înţelegeam ce se întâmplă, dar simţeam că este ceva neobişnuit. Aşteptam în orice clipă să se deschidă şi zăvorul nostru. Vecinii mei şopteau: duc pe frontieră şi împuşcă.
Într-o noapte cam pe la ora unu, simţirăm că se trage şi zăvorul nostru dintr-o dată.
Şi cineva care mi se părea având în mână o armă scurtă, împinse degetul arătător înspre mine şi-mi făcu semn să ies poruncindu-mi încruntat în şoaptă:
- Cu tot bagajul!
N-aveam decât traista cu câteva nimicuri.
Uşa se închise şi în faţa mea un gardian în uniformă cu un pistol atârnat de umăr îmi făcu semn cu ţeava spre scări, apoi în şoaptă:
- Coboară!
Lângă scara cu cotituri un alt pistol întins spre mine mă împinsese:
- Hai repede!
La prima cotitură de scări un alt pistol şopti scrâşnind:
- Hai repede banditule!
La a doua cotitură - la fel.
La ieşirea în curte, întuneric şi forfotă nevăzută. Cerul înnorat, nici o lumină ci numai mişcare.
Cineva din spatele meu, foarte apropiat, îmi proptise ceva tare între spete şi mă împingea:
- Cu faţa la zid şi cu mâinile sus!
M-am întors la dreapta şi m-am aşezat cu faţa la zidul celularului din care coborâsem. Omul care îmi poruncise se aşeză înapoia mea şi-mi porunci din nou:
- Mâinile la ochi. Să nu vezi nimic.
Am pus mâinile la ochi, dar cu toate acestea tot vedeam la un metru-doi câte ceva lângă mine.
Un alt om înarmat, adusese pe un alt prizonier, căruia îi poruncise la fel ca şi mie...
Când a fost împinsă lângă mine, am cunoscut-o pe doamna cu care venisem. Plângea şi se tânguia încet, îngrozită de moarte în timp ce omul din spatele ei o împingea, o smucea şi o ameninţa cu înjurături.
- Ne împuşcă frate Dorz!
- Fie Voia Domnului!
- Gura, bestie! strigă cel din spatele ei.
Apoi lângă ea a fost adus un altul, apoi un altul la rând în linie cu faţa la zid şi mâinile la ochi. Şi tot aşa până n-am mai ştiut câţi eram.
Dintr-o dată s-a auzit din fundul curţii un şuierat scurt, iar apoi cineva începu să bată des şi puternic ca într-un covor scuturat de praf.
Nu ţinu mult şi din nou alt fluierat scurt. Bătăile covorului încetară şi cineva spuse încet:
- La comandant! Aud că unii din spatele nostru pleacă într-acolo. Cel din urma mea şopti:
- Nu mişcă nici unul. Cine mişcă s-a ras!
- Frate Dorz, şopti iarăşi plângând doamna, - ne omoară!
- Nu vă temeţi doamnă! Nu ne lasă Dumnezeu. Rugaţi-vă!
- Cine a vorbit? - scrâşni cel din spate apropiindu-se ameninţător.
Tăcurăm amândoi...
După câteva minute, cei plecaţi se întoarseră. Cel de lângă mine îmi comandă în şoaptă:
- La stânga şi dă-i drumul înainte!
Eram primul. Mă întorsei şi-o luai prin întuneric bâjbâind pe lângă zid. La colţ îmi porunci din nou:
- La dreapta!
Nu vedeam nimic, dar mi se păru că intru într-un tunel sau într-un coridor foarte îngust şi întunecos. Nu vedeam pe unde calc...
- Fă-ţi testamentul banditule! - îmi scrâşni satisfăcut cel din urma mea împingând ceva tare, tot mai puternic sus în spatele meu, aproape de gât, de ceafă... Acum s-a sfârşit cu tine şi cu Dumnezeul tău.
În clipa aceea am ştiut sigur că merg la moarte... Dar - ciudat! - vă mărturisesc în faţa Domnului, nu numai că nu am simţit absolut nici un fel de teamă sau de cutremur, ci dintr-o dată un singur gând nespus de fericit şi de curios îmi umplu toată inima şi fiinţa mea: Iată clipa când voi întâlni pe Domnul meu Isus. Să văd cum va fi chiar clipa acestei întâlniri! Să văd, să văd pe Domnul meu Isus pe care L-am dorit atât de mult. O, ce bine, ce bine.
Nu mai simţii absolut nici o părere de rău, nici după viaţă, nici după familie, nici după fraţi, după nimic, după nimic din lumea aceasta. Nu simţii în tot sufletul meu decât un dor plin de nerăbdare după moarte, după trecerea cât mai grabnică la Domnul meu Isus. O singură şi fericită dorinţă curioasă să-L văd, să-L văd pe Isus, Dragul, Dulcele, Scumpul şi Doritul meu Mântuitor. Nimic altceva, nimic dar absolut nimic altceva.
Fraţii mei şi surorile mele, vă adeveresc cu mâna pe sufletul meu că acesta este adevărul. Eu am trecut atunci prin moartea mea. Am fost cu toată fiinţa mea trecut dincolo de hotarul care desparte existenţa aceasta de cealaltă. Dumnezeu m-a trecut spre a face această ultimă experienţă, cea a morţii. Şi să mă încredinţeze atât pe mine cât şi pe voi că nu trebuie să ne temem niciodată de moarte. De absolut nici un fel de moarte. Fiindcă tocmai în clipa aceea puterea lui Hristos ne va transforma totul într-o aşa de strălucită bucurie, încât nu teama ci fericirea negrăită va fi simţământul care ne va umple viaţa. Atunci mi-a venit în gând clipa martiriului lui Isaac care stătea liniştit în faţa cuţitului pe altarul său de jertfă... sau a sf. Ştefan care când curgeau asupra lui bolovanii ucigaşi, striga cu faţa strălucind de bucuria slavei: văd cerul deschis şi pe Isus Hristos stând la Dreapta Tronului Măririi. Ştiam că peste o clipă când se va repeta şi cu mine lucrul acela, voi vedea şi eu priveliştea aceasta, - şi cred că faţa mea strălucea atunci de această sfântă siguranţă nerăbdătoare.
Mai trecusem odată cu câţiva ani în urmă pe front printr-o astfel de împrejurare. Şi atunci eram exact într-o astfel de aşteptare imediată şi sigură a morţii. Şi exact astfel de simţăminte am avut.
Mai târziu peste câţiva ani voi mai avea iarăşi să trec printr-o astfel de experienţă... Apoi o alta, câteva deci, nu numai una. Şi de fiecare dată lucrurile s-au petrecut aidoma. Aşa că puteţi crede ce spun: Nu mă mai tem de nici un fel de moarte. Nici voi nu trebuie să vă mai temeţi de nici un fel de moarte. Ştiu sigur, nu numai cred sigur. Hristos a biruit moartea cu adevărul pentru noi cei ce credem şi ne încredem în El. Pentru noi nici nu mai există moarte: - trecem cum a zis El din existenţa aceasta mizerabilă într-o clipă fericită la existenţa cealaltă eternă şi strălucită. Şi aceasta fără nici o zguduire, fără nici o teamă, fără nici un gol. O trecere scurtă atât!
Nu vă temeţi de moarte! De nici un fel de moarte - voi care sunteţi ai lui Isus şi cu El, moartea nici nu există pentru noi. Eu ştiu aceasta sigur! Şi aştept clipa aceea când voi vedea pe Domnul meu Drag ca pe clipa celei mai fericite cununi.
Acesta este învăţământul pe care l-am tras din împrejurarea aceasta în care n-am mai văzut apoi nimic dramatic. Era numai o experienţă necesară.
La capătul coridorului întunecos m-am izbit cu genunchii în ceva.
- Suie! - îmi şuieră umbra din spatele meu.
Am pipăit cu mâinile... Ochii mei orbiţi câteva săptămâni de lumina puternică a becului aprins zi şi noapte - cu greu se putea deprinde cu lucrurile din jur. Desluşii totuşi că urcam într-o dubă trasă cu uşa chiar la ieşirea coridorului. Îmi adusei aminte că cei doi din celulă îmi şoptiseră că acei ce sunt scoşi noaptea sunt încărcaţi în dube care îi duc apoi până la frontieră - cei câţiva km, iar acolo ca şi cum ar fi vrut să fugă, sunt repede lichidaţi...
- Slăvit să fie Domnul, - mi-am zis. Nu mai doresc nimic altceva, decât să fie asta cât mai repede.
- Ne duc să ne împuşte frate Dorz - o auzii din nou scâncind lângă mine pe doamna, care profitând de zgomotul paşilor care urcau, credea că nu o mai aude nimeni. Dar omul de lângă ea scrâşni din dinţi şi o trânti pe banca de lemn izbind-o de peretele dubei.
- Gura, bestie!
Ne înşiruirăm pe bănci fiecare cu însoţitorul lângă el. În urmă se sui cineva singur, probabil un şef.
Uşa se trânti dar îndată se deschise din nou. O chemare scurtă şi şeful sări înapoi jos.
Câteva minute de şoapte jos, apoi şeful urcă spunând:
- Gata!
Maşina porni smucind. Era un frig de ianuarie. Afară văzusem zăpadă. Un ger tăios ne pătrundea până în inimă şi un frig de ne dârdâiau dinţii în gură. Totul era de gheaţă: banca, pereţii, oamenii, totul.
Nu ştiu cât am mers... Simţeam cum trecem peste gropi, peste câmpuri, peste şanţuri... Urcam, coboram, stăteam, iarăşi porneam... Până când odată s-a oprit. Şeful s-a dat jos şi o poartă a scârţâit scurt apoi am intrat într-o curte.
- Gata, jos!
Când am coborât era dimineaţa şi am văzut că eram la penitenciar tot în Oradea. Cum de ne-au trebuit oare atâtea ceasuri să facem cei câteva sute de paşi câţi aveam de acolo şi până aici? Pe unde ne vor fi dus? Ce vor fi avut de gând să facă cu noi - şi s-au răzgândit?
Numai Dumnezeu ştie.
Am trecut pe rând prin camera de primire unde ni s-au luat bagajele, numele, actele, lucrurile, amprentele... Noi, bărbaţii, am fost duşi sus...
Sus - am fost băgaţi într-o încăpere de la etajul doi al acestei clădiri construită acum vreo 300 de ani printre cele zidite de împărăteasa Ungariei, Maria Tereza. Cum vor apăsa acum de 300 de ani asupra sufletului ei, acolo în iad unde este ea acum aceste ziduri!
Gardianul ne-a numărat încă o dată la uşă, eram nouă. Apoi a trântit uşa de fier masiv după noi, izbind peste ea cele două zăvoare uriaşe sus şi jos.
Sus în tavanul înalt şi boltit ardea un bec slăbănog la care nu vedeam pe jos decât o pardosea de cărămidă, roase din loc în loc de picioarele paturilor de fier ce fuseseră aici, iar prin aceste găuri băltoace de motorină cu care se dezinfectase cândva pentru a se stârpi ploşniţele şi păduchii. Altceva nu era nimic. Nici măcar o laviţă pe care să poţi sta. Pereţii groşi de un metru străluceau de îngheţaţi. Steluţele groase erau ca o chiciură spânzurând şi pe păianjenii din colţuri, iar prin fereastra fără nici un geam, luminile oraşului ne sfredeleau sufletul cu fiori de frig şi ne îngroşau aburul anemic ce ne ieşea şi pe gură şi pe nări.
Ne-am uitat unii la alţii, cercetându-ne din ochi şi încercând să ne dezmorţim cumva mădularele îngheţate.
Am făcut cunoştinţă: un preot greco-catolic, un învăţător, un grefier de judecătorie rurală, doi ţărani, un profesor de ucenici de la C.F.R., doi muncitori de la tramvaie - şi eu. Nouă.
- Dumneavoastră părinte, pentru ce aţi fost arestat? - întrebă profesorul care se dovedi cel mai comunicativ şi mai curios dintre noi.
- Pentru ochii mei cei frumoşi - zise nefiresc de vesel şi preotul. Aşa mi-a spus şi jandarmul cel care m-a arestat când l-am întrebat şi eu: pentru ce mă arestezi pe mine domnule şef? Exact aşa mi-a spus cum vă zic eu acum: Pentru ochii dumitale cei frumoşi. Şi pentru asta m-a ţinut zece zile acolo în arestul lui pe frigul ăsta aşa cum sunt aici, fără măcar vreo pătură, fără să-mi dea nimic din ce mi-au adus de-acasă, lăsându-mă să-mi zdrobesc de duşumelele lui ilienul, ischionul şi pubisul meu pe care pielea mea s-a făcut o scoarţă ca pe un copac uscat. Apoi m-au adus aici la Oradea, unde la fel nimeni nu mi-a spus şi nimeni nu m-a întrebat nimic. Apoi adăugă zâmbind:
- Acum uitaţi-vă şi voi la mine fraţilor, dar să-mi spuneţi drept - am eu nişte ochi chiar aşa de frumoşi încât să merite trei săptămâni de astea?
Toţi ne înveselirăm tropăind, zgribulind şi frecându-ne mâinile în care suflam să ne încălzim cu toată căldura care o mai aveam în noi. Dar simţeam că toată puterea ni se sleieşte cu aburul care ni se ridica drept spre bec, ca un fum chinuit al jertfei noastre care se topea sub el.
Prin fereastră începu să bată un vânt aspru şi tăios dinspre luminile îndepărtate, care se uitau la noi fioros şi reci.
- Dar d-ta pentru ce ai ajuns aici? - îl întrebă cineva pe învăţătorul.
- Pentru... Ţeţ Vasile din Oşand - zise şi acesta zâmbind trist.
- Cine-i ăla?
- Un coleg mort acum zece ani.
- Şi ce-a făcut colegul dumitale cel mort?
- Nimic, a murit într-un accident, iar eu într-o seară, în glumă am făcut spiritism cu încă vreo doi colegi. Şi ce îl voi fi întrebat eu, ce nu, în glumă - nu ştiu. Dar după câteva zile, nişte vii au aflat ce întrebasem eu pe un mort - şi acum iată-mă aici.
- Dar d-ta, pentru ce eşti? - îl întrebară pe profesorul de ucenici.
- Eu - pentru „cele două posibilităţi” - zise şi el tot aşa hazliu ca şi ceilalţi. Am spus şi eu ceva în glumă, iar el m-a înţeles în serios.
- Cum, cele două posibilităţi?
- Aşa ca acum! Una bună, una rea. Dacă nimereşti în cea bună e bine, dacă ajungi în cea rea e rău - dar iarăşi ai două posibilităţi. Să scapi mai curând, ori să scapi mai târziu.
Dacă scapi mai curând - e bine. Dacă scapi mai târziu, e rău - dar iarăşi ai două posibilităţi: să ieşi sănătos ori să ieşi bolnav. Dacă ieşi sănătos e bine, dacă ieşi bolnav e rău - dar iarăşi ai două posibilităţi.
- Să te vindeci sau să mori - râse preotul.
Toţi râseră.
- Dacă te vindeci e bine, - zisei eu, - dacă mori, ei, dacă mori nu mai ai decât ultimele două posibilităţi. Să mergi ori în Împărăţia Cerurilor cu Dumnezeu - dacă ai crezut în El şi ai trăit după voia Lui, - ori să mergi în prăpastia întunericului veşnic cu diavolul, dacă ai trăit în păcat fără Dumnezeu. Acolo nu mai există decât această una îngrozitoare posibilitate pentru vecii vecilor!
Nimeni nu mai râse. Trei voci mă întrebară deodată:
- D-ta pentru ce ai fost arestat?
- Am fost de Crăciunul trecut cu un program religios la închisoare şi la spital.
Am redactat o foaie religioasă şi am scris nişte poezii creştine.
- D-ta eşti cumva din Oastea Domnului?
- Da!
- Cunoaştem şi noi ceva despre Oastea Domnului - spune-ne mai pe larg cum a fost.
- Să ne găsim cumva un loc mai întâi.
Privirăm cu toţii spre fereastra fără nici un geam. Un suflu de ger aspru ne tăia ochii şi răsuflarea. Ne depărtarăm repede din faţa ei.
- Ce punem în fereastra asta să nu ne mai bată vântul chiar aşa?
- Reverenda părintelui - glumi necuviincios profesorul căutând să facă haz de necaz, pentru a nu cădea cu toţii în descurajarea situaţiei.
- Şi apoi eu în ce mai tremur? - răspunse cu glas de glumă jalnică preotul.
- Să pună badea ăsta cojocul lui cel de oaie.
- Nu-l pun că îngheţ fără el.
- Atunci ce punem?
- Dau eu o cămaşă, mai dă altul una. Mai un prosop...
Am acoperit astfel fereastra.
- Şi acum unde să stăm, că nu vom putea mult aşa? În peştera asta nu-i nimic, numai obiectul acela în colţ. Era tineta, hârdăul de murdării. Ce bine că este măcar aceasta.
Ce îngrozitor suferisem dincolo fără el!
- Eu bat în uşă să ne aducă măcar nişte paie sau nişte priciuri - zise profesorul. Şi bătu în uşă o dată, de două, de trei ori, tot mai tare.
În uşă se deschise o vizetă cât o gamelă. Văzurăm o jumătate de puşcă şi două mustăţi mari şi încruntate:
- Ce vrei mă?
- Domnu şef - n-avem nimic aici pe ce să ne aşezăm. Daţi-ne măcar nişte priciuri, nişte scaune, nişte paie, orice numai să stăm pe ceva. Murim aici de frig. Ce faceţi cu noi?
- Aşteptaţi! - şi trânti vizeta.
În închisoare încă nu sunase deşteptarea.
Simţeam că îngheţăm, începând de la picioare. Genunchii ne înţepeniseră. Ne mişcam tot mai greu încoace şi încolo suflând în palme şi frecându-ne urechile. Ieşea aburul din noi ca din nişte oale golite. Părea totul mort. Părea că în curând vom muri şi noi.
Dar dintr-o dată se auzi un clopoţel undeva în curte. Apoi voci şi mişcare. Zgomote de uşi şi paşi. Curând zăvoarele uşii noastre se izbiră trase, iar marea uşă se deschise scârţâind ascuţit.
- Mergeţi toţi în colţul cela cu faţa la perete! - răsună vocea aspră a gardianului. Şi doi deţinuţi cu haine vărgate intrară cu două braţe de paie pe care le aruncară în partea cealaltă. Apoi ieşiră.
- Le împroşcaţi şi staţi pe ele!
După ce ieşi gardianul se repeziră fiecare să ia cât mai multe pentru sine, din paiele fărâmiţate. Dar paiele erau puţine. Şi după ce luară primii lacomi, pentru ceilalţi nu mai rămăsese nimic.
- Nu aşa, - zise unul dintre cei ce rămăsesem fără paie. Le aşezăm uniform, iar apoi ne aşezăm să stăm cu toţii unul lângă celălalt. Bine-rău cum este, dacă e aşa, e aşa. Trebuie să împărţim totul egal frăţeşte. Aici suntem fraţi vrând-nevrând.
Abia ne aşezarăm pe paie până când se deschise vizeta de jos.
- Mâncarea! Nouă porţii de turtoi. Un fel de mămăligă coaptă şi rece. Nu mai văzusem de asta în viaţa mea. Era cam cât o bucată de săpun de rufe. Îmi luai şi eu porţia mea. Era rece şi necoaptă, ni se lipea de degete... Am început s-o mâncăm lingându-ne degetele năclăite şi îngheţate.
- Staţi că vine şi cafeaua, nu mâncaţi turtoiul gol!
Pe vizeta deschisă intrară nouă gamele aburind cu ceva ca o apă neagră pe fund.
Nu ne-am mai uitat la gamelele turtite, ruginite, cu smalţul sărit. A mea curgea pe la un colţ...
E caldă, ce bine - zise cel ce luă prima gamelă.
Am pus un deget în gaura prin care picura gamela mea şi retrăgându-mă într-un colţ mulţumeam Domnului încălzindu-mi mâinile pe gamela caldă cu cafeaua aburind. Nişte lacrimi de recunoştinţă mi se prelinseseră pe obraji căzând în gamela ruginită pe care o ţineam între palme, ca pe o ofrandă înaintea lui Dumnezeu. Acesta era darul Lui pentru mine şi jertfa mea pentru El.
...O Dumnezeul meu, primeşte şi Tu ceea ce-Ţi dau eu cum primesc şi eu ceea ce-mi dai Tu!
Din ochii mei picurau lacrimi liniştite în castronul aburind. Căldura lor era la fel.
Niciodată nu mi-aş fi putut închipui că cineva poate simţi atâta mângâiere şi bucurie într-o astfel de stare. De fapt nici nu bănuisem niciodată că pot fi astfel de condiţii undeva pentru om.
Dar acum cred şi caut să mă obişnuiesc cu toate fără să mă mai mir de nimic. Doresc un singur lucru: să pot suporta totul mulţumind lui Dumnezeu, cu bucurie, sau măcar cu răbdare.
Încă o dată: - nu spun asta decât pentru a trage nişte învăţăminte, fiindcă viaţa poate fi uneori mai grea decât moartea de o mie de ori. Şi pentru că frica morţii fiind mai mare decât frica veşniciei, omul adeseori îşi vinde veşnicia sa, pentru a-şi amâna cu câteva clipe moartea aceasta.
Niciodată să nu faceţi aşa ceva!
Viaţa de fiecare zi aici este o foamete continuă. Afară de bucăţica de turtoi şi cafeaua de dimineaţă se primea la amiază cam tot atâta turtoi şi tinicheaua aia de conservă din vârful băţului cu ciorbă, dar care fiind legată cu sârmă se clătina vărsând jumătate înapoi ori pe jos. Seara tot atâta ciorbă goală, mai mult fiind numai zeamă în care fusese nişte arpacaş.
Număram firele de arpacaş rămase pe fundul castronului ruginit. Fiecare aveam între şapte şi cincisprezece boabe. Când primeam cartofi, era norocos acela la care se afla prin zeama neagră de cartofi necurăţaţi şi nespălaţi, adeseori aduşi îngheţaţi şi putrezi, câte un sfert sau jumătate de cartof, printre pământul şi nisipul rămas gros pe fundul castronului.
Slăbisem în câteva săptămâni încât mi se clătinau dinţii în gură şi abia vedeam cu ochii la câţiva paşi...
Într-o dimineaţă gardianul ne-aduse în loc de turtoi şi cafea nouă porţii de hrană rece.
Un sfert de pâine şi o bucată de slănină.
- Ce-i cu asta, dom’şef?
- Hrană rece. Veţi pleca de aici!
- Unde? - întrebară vreo trei deodată.
Dar uşa se trânti furioasă. Ce îndrăzneală şi ce prostie să întrebi aici aşa ceva.
Cine ştie, nu-ţi spune niciodată, - cine spune, nu ştie.
După câteva ceasuri am fost scoşi afară cu tot bagajul şi doi temniceri ne-au înşirat doi câte doi, împingându-ne şi îngrămădindu-ne să ţinem aproape şi să nu ne uităm decât în jos. Repede, repede...
Jos la poartă ni se dau lucrurile fiecăruia - aici eram mulţi şi un ofiţer aşteaptă lângă masă privindu-ne pe fiecare dintre noi încruntat şi sever. Un temnicer vine cu o grămadă de lanţuri pregătindu-se să ni le pună la mâini sau la picioare.
- Le punem la fiecare, sau la câte doi?
Ofiţerul ne măsură încă o dată pe toţi cu ochii cunoscători şi văzând probabil că nici unul nu arătăm a fi primejdioşi mai ales în halul în care eram, zise:
- Nu le punem deocamdată. Le luăm cu noi şi... vom vedea.
Nu-i putem duce cu lanţuri prin oraş. Dar întorcându-se spre noi ne spuse ameninţător:
- Fii atent aici! Mergem prin oraş. Să nu care cumva să te muşte şarpele de inimă şi să faci vreo unul vreo mişcare că uite: - şi scoase de sub manta ţeava ameninţătoare a unui mare pistol şi continuă: - asta te aşteaptă. Ai înţeles? Nu-ţi pun lanţurile deocamdată. Dar îndată ce văd că-i nevoie, uite-le aici!
- N-aveţi nici o frică domnule locotenent - îl asigurarăm noi toţi. De ce să fugim, ce rău am făcut?
- Acum doi cu doi vă luaţi de mâini şi-i daţi drumul după tovarăşul gardian.
Am ajuns la gară îngheţaţi de tot lipăind prin gropi şi gunoaie pe străzile pline de apă şi noroaie. Apoi înghesuiţi cu mai mulţi aduşi de alţii, într-o dubă-vagon am călătorit numai, Domnul ştie cum, până când am auzit pe cineva spunând afară: Urmează Gherla. Atunci paznicii noştri, acum mai mulţi, au intrat iarăşi în alarmă:
- Fii atent aici! Coborâm! Nu care cumva să te muşte şarpele de inimă pe vreo unul că uite: - şi iarăşi văzurăm ţeava pistolului uriaş scos de sub manta! ‘nţeles?
- Nu vă temeţi domnilor, - îi asigurarăm noi iarăşi liniştiţi.
Dar acum am fost încolonaţi pe patru şi între câte trei pistoale scoase pe dreapta, alte trei în stânga şi câte unul înainte altul înapoi, am luat-o iarăşi prin mijlocul noroaielor şi uliţelor de la gară până la fiorosul penitenciar cu renume istoric şi universal Gherla, despre care auzisem şi citisem atât de mult. Ştiam că împreună cu Aiud şi Seghedin, acesta era cel mai temut penitenciar încă de pe vremea cumplitei stăpâniri austro-ungare. Că pe aici au trecut sau au rămas pe veci mulţi dintre cei mai buni sau cei mai răi oameni despre care auzisem. Pe aici au trecut marii patrioţi români de pe vremile monarhiei asupritoare. Aici suferiseră sute de ani, marii luptători pentru mântuirea popoarelor subjugate. Aici pieriseră unii dintre cei mai renumiţi haiduci şi răsculaţi, împinşi la aceste acte disperate de către vitregiile vremurilor şi ale stăpânirilor nedrepte.
Acum iată-mă şi pe mine aici pentru Numele Cel Scump al Domnului şi Mântuitorului meu Isus Hristos. Cine ştie mai câţi dintre cei ce trecuseră sau rămaseră aici vor mai fi suferit necunoscuţi şi ei pentru Numele Domnului Isus? Aici au venit cei mai mulţi aduşi de ură, de lăcomie, de răzbunare, de cruzimi... Dar câţi oare vor mai fi fost aduşi de dragoste, de dragostea pentru Hristos?
Slavă ţie dragoste a lui Isus Hristos. De acum ai şi tu pe cineva adus numai pentru tine aici. Ajută-mă să mă arăt vrednic de misiunea pentru care m-ai adus în locul acesta.
Serviciul de la poartă ne ia în primire după felul cunoscut: percheziţie, reţinerea actelor, luarea amprentelor, apoi luaţi în primire de paznici noi, trecuţi prin două curţi şi două porţi până în faţa marii clădiri cu trei rânduri de ferestre la intrarea căreia ne oprim. Cineva se uită sus şi şopti grav:
„Pe vastul frontispiciu ctitorit
inert în vânt şi ruginind cu ploaia
un ceas enorm arată-ncremenit
că timpul nostru şi-a oprit bătaia...”
- Daţi-i drumul sus, la camera 43!
La numărul 43 era atunci o cameră mare cu fereastră înaltă prevăzută cu nişte gratii groase ca mâna, fără obloane şi prin care se vedea până departe peste case, prin grădini, peste Someş, până spre dealurile îndepărtate spre miazăzi.
Şi uşa se închise cu zgomot din nou în urma noastră.
Am stat şi aici trei luni, până în aprilie, la Paşti.
În toate privinţele atunci aici era mai uşor. Era un regim de lagăr. În cele două colţuri de jos ale clădirii în formă de U întors, erau amenajate atunci la începutul anului 1948 două lăcaşuri de rugăciune, unul pentru ortodocşi celălalt pentru greco-catolici. Preoţi din oraş şi din lagăr oficiau în fiecare duminică slujbe religioase şi deţinuţii din lagăr puteau participa în voie la aceste rugăciuni. De dimineaţa de la deschidere până seara la închidere puteai veni să stai uneori să citeşti şi să te rogi aici. Aceasta a fost un mare bine pentru mulţi, dar mai ales pentru mine. În timpul unei rugăciuni mi-a venit aici îndemnul să încep versificarea psalmilor şi a altor părţi din Sfânta Scriptură.
Am şi început lucrul acesta şi multe zile şi ceasuri fericite am avut cu Domnul lucrând la aceste versificări în singurătatea evlavioasă a acestor lăcaşuri lăsate acolo de Dumnezeu ca nişte oaze binecuvântate în acel pustiu sufletesc. Cu mulţi am putut vorbi atunci despre mântuirea sufletului lor. Şi unii au aflat-o.
Dar curând pârjolul pustiitor a trecut şi peste aceste oaze, aducând pentru cine ştie câtă vreme şi acolo înstăpânirea vaietelor înăbuşite în lacrimi.
În Săptămâna Patimilor, ca un dar ceresc al Suferinţelor lui Hristos pentru oameni sosiră listele de eliberare. La fiecare două zile sosea o listă de câte 50 de nume. Se formau coloane şi cei închişi erau eliberaţi...
Priveam la bucuria celor eliberaţi - şi la durerea celor rămaşi şi mă gândeam la marea alegere din Ziua Judecăţii Divine... Când se vor citi numele celor răscumpăraţi înscrişi în Cartea Vieţii, iar cei ce-şi vor auzi numele cum vor ieşi dintre ceilalţi, strigând un fericit Prezent - şi trecând de-a Dreapta Tronului Slavei în ceata nenumărată a biruitorilor încununaţi cu strălucirea veşnică... Vai, când se va termina de citit - ce vor face acei ce vor rămâne?
Cei al căror nume n-a fost găsit scris acolo! Ce plânsete, ce ţipete, ce vaiete vor mai răsuna atunci...
Atunci nu vor fi decât aceste două tabere: a celor mântuiţi şi a celor pierduţi.
A celor eliberaţi pe veci. Şi a celor rămaşi în închisoare pe veci.
Am văzut atunci prieteni despărţindu-se foarte greu. Stătuseră timp atât de îndelungat împreună, iar acum unul este strigat iar celălalt nu. Unul trebuia să plece, iar celălalt să rămână. Se despărţeau poate pe veci. O, ce cutremurător învăţământ am tras eu atunci din aceste dureroase despărţiri. Şi cum aş dori să vă fac şi pe voi dragii mei să vă gândiţi adânc asupra adevărului mântuirii sau al pierzării cu care veţi fi confruntaţi neapărat şi fără putinţă de înconjur, nu se ştie care şi când, - dar sigur, în curând şi cu toţii.
Căci dacă rămânerea pentru încă un timp scurt într-o închisoare vremelnică poate îndurera atât de mult, - ce poate să însemne rămânerea definitivă într-o închisoare eternă? Atunci cum să nu ne folosim chiar acum de unicul prilej pe care îl avem de a-L primi pe Domnul Isus, spre a fi mântuiţi? Spre a fi înscrişi în Cartea Vieţii Eterne?
În lista sosită în Vinerea Patimilor, era trecut şi numele meu.
Mi-am căutat din ochi prietenii mei, care în timpul suferinţelor mele veniseră la Domnul aici - şi de care eram acum atât de legat sufleteşte. Le-am împărţit celor ce rămâneau, tot ce aveam şi am ieşit despărţindu-mă de ei cu adâncă durere şi multe lacrimi. Suferinţa îndurată împreună precum şi faptul că ei veniseră la Domnul aici în acest cuptor al încercării ne lega împreună mai adânc decât orice alte legături. Pe cât de mult îi doresc pe cei de afară, pe atât îmi pare rău de cei dinăuntru. O, dacă n-ar uita ei niciodată lacrimile şi legămintele pe care le-au înălţat atât de cutremurător spre Dumnezeu în clipa predării lor. Lungile seri de citire a Bibliei. Sau frumoasele ceasuri petrecute în rugăciunile din biserică.
După terminarea citirii listei, şeful de secţie strigă:
- Luaţi pe două rânduri să facem numărul. Ne-au numărat de două ori. Eram mai mult cu unul.
- Nu se poate! Care eşti ăla care nu ţi-ai auzit numele strigat pe listă şi ai venit aici?
- Toţi ni l-am auzit!
- Nu se poate. Ia fiţi atenţi, mai citim o dată.
Într-adevăr era unul care intrase printre noi, fără să fi fost înscris în listă. Şi tocmai el se înghesuise în fruntea tuturor.
A fost înhăţat şi îmbrâncit înapoi cu ocări şi lovituri. Mi-am adus aminte atunci de pilda Mântuitorului cu cel intrat în Odaia de Nuntă, fără haina de nuntaş. Şi m-am gândit la mulţi dintre cei ce intră prin adunările credincioşilor Domnului, fără naşterea din nou, fără o adevărată întoarcere la Dumnezeu şi transformare a vieţii... Sunt unii dintre aceştia care fac ca omul ce nu fusese scris în lista conducerii, dar care se înghesuia în fruntea celor eliberaţi... Ce mulţi mai sunt de aceştia şi astăzi prin fruntea adunărilor creştine şi a Bisericilor Domnului Isus, dându-se drept conducători şi lăudându-se cu siguranţa mântuirii lor! Dar va veni în curând marea verificare şi atenta numărare. Şi toţi aceşti intruşi şi uzurpatori vor fi daţi afară pe faţă înaintea tuturor, apoi aruncaţi aşa cum se cuvine, acolo unde merită.
Oare tu, unde vei fi atunci?
În Sâmbăta Mare eram acasă. În Duminica Învierii dis-de-dimineaţă, cântam şi eu cu cele mai fericite lacrimi, din tot străfundul recunoştinţei mele împreună cu toţi cei dragi ai mei în bisericuţa luminată ca un cer înstelat:
„Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le...”
Într-adevăr, în ce morminte fusesem - şi ce viaţă îmi dăruise dintr-o dată Marele meu Dumnezeu şi Mântuitor Hristos Cel Înviat!
Când ieşeam din Gherla mi se dăduse o „Foaie de Liberare” cu care trebuia să mă prezint la Poliţia de Siguranţă, în cel mult trei zile de la sosirea mea acasă.
După ce au trecut cele trei zile de Paşti - mi-am luat „Foaia” şi m-am dus iarăşi la şeful cel uriaş de la Beiuş.
- E, ai venit?
- Da!
- Cum a fost?
- Aşa şi-aşa!
- Ei, acum îţi pun în vedere ca pe viitor să întrerupi orice activitate cu Oastea aia a Domnului. Altfel să ştii că vei ajunge din nou la noi. Şi atunci nu va mai fi tot aşa de uşor cum a fost acum! Ai înţeles?
- Bine!
După ce îmi scrise numele într-un registru şi mai însemnă ceva în dreptul numelui meu, îmi întinse foaia şi îmi zise:
- Acum pleacă! Peste două zile te prezinţi din nou la noi.
Vei fi aici poimâine la ora 6 dimineaţa.
Peste cele două zile, la ora 6 dimineaţa eram la poarta lor. Poarta era închisă, iar dincolo un paznic poliţist, care printr-o vizetă din uşă îmi zise:
- Vino mai târziu pe la 8 sau 10.
M-am dus în parcul oraşului, m-am plimbat, am stat pe bănci - şi la ora 8 am fost acolo.
Poarta din nou era închisă, iar glasul prin vizetă îmi porunci batjocoritor:
- Vino mâine la ora 6. Tovarăşul şef este ocupat astăzi!
Astfel începură drumurile mele cu şicanări şi amânări ameninţătoare, cu zile, cu nopţi, cu săptămâni pe drum, cei 8-10 km de mers pe jos încolo şi înapoi de fiecare dată.
Toate acestea îmi părură mai grele decât cele din închisoare fiindcă nu mă chinuiau numai pe mine ci pe toată familia şi pe toţi fraţii. Nu ştiam niciodată dacă mai vin înapoi, în ceasul când plecam la ei, iar nesiguranţa este mai grea decât însăşi primejdia pe care o ascundea.
După două săptămâni de drumuri, într-o zi se şi întâmplă ceea ce presupuneam. Când m-am prezentat în faţa lui, şeful îmi spuse:
- Acum nu mai pleci! Rămâi aici la noi. Mâine vei fi dus iarăşi la Oradea. Eşti arestat din nou.
- Pentru ce, din nou?
- Ţi se va spune acolo! Deocamdată până deseară ai de lucrat aici!
Şi scoţându-mă afară îmi arătă grădina:
- Vei uda toate straturile astea. Apoi le vei săpa pe celelalte. Iar paznicului poliţist:
- Ai grijă de el! Vezi să lucreze bine!
La plecarea mea de acasă nu mâncasem nimic şi nu-mi luasem nici haine groase. Ştiam ca de obicei că mă voi reîntoarce iarăşi după 2-3 ceasuri. Era luna mai, totuşi noaptea era frig. Am muncit toată ziua flămând... Apoi am tremurat de frig toată noaptea închis fără nici o învelitoare într-o cameră goală.
Dimineaţa, însoţit de paznicul poliţist, am ajuns la Oradea, la locul cunoscut unde mai fusesem şi în ianuarie. Am fost dat din nou în grija lui Zoli baci, cel cu ciomag din coadă de mătură.
- Lasă-l aici la mine. Am io grije de el!
O săptămână trecu astfel, fără ca să mă întrebe iarăşi nimeni nimic.
În a opta zi fusei scos şi dus în camera unui ofiţer anchetator:
- Spune cum a fost cu propaganda religioasă pe care ai făcut-o în spitalul de răniţi sovietici din Beiuş în 1945?
- N-am făcut decât o serbare de Rusalii cu daruri pentru răniţii români şi ruşi, cum se obişnuia pe atunci. Dar totul a fost făcut cu învoirea şi concursul direcţiunii spitalului.
Ce a fost rău în asta?
- Propaganda religioasă pe care aţi făcut-o printre răniţii sovietici! De unde aţi avut cărţile religioase pe care le-aţi distribuit printre ei?
- De la librărie, le-am cumpărat!
- Ce cărţi erau?
- Evanghelii, Testamente şi o carte Înapoi la Dumnezeu!
- Cine le-a tipărit, tu?
- Nu eu!
- Aici aşa stă scris că tu le-ai tipărit.
- Eu nici nu am avut tipografia mea. Nici condiţii să tipăresc aşa ceva!
- Cine le-a tipărit dacă nu le-ai tipărit tu?
- Nu ştiu ce tipografie de la Bucureşti. Erau în toate librăriile de vânzare astfel de cărţi pe atunci.
- Deci nu le-ai tipărit tu?
- Nu!
- Bine, dă ici o declaraţie.
Am scris declaraţia cerută, potrivit cu cele ce făcusem. Apoi am fost dus iarăşi în grija lui Zoli baci unde am mai stat alte câteva zile aşteptând în celula comună cu tot felul de infractori perindaţi pe aici, gândindu-mă că dacă răul trebuia greu ispăşit în lumea aceasta, iată că şi binele trebuie uneori ispăşit şi mai greu... Că există o compensaţie şi pentru bine ca şi pentru rău. Şi compensaţia aceasta ţi-o cere răul pe care l-ai păgubit când este ceasul lui şi puterea întunericului. Cum fusese în Săptămâna Patimilor pentru Mântuitorul care trebuia să plătească cum plătea binele pe care îl făcuse lumii.
În a treia sâmbătă seara, Zoli baci trăgând zăvorul, deschise uşa celulei şi arătând spre mine zise:
- Ieşi afare, cu tot bagaj! Repede, repede!
Acest repede-repede era totdeauna spus tare şi răstit pentru ca nici unul dintre cei cu care erai să nu-ţi poată încredinţa nimic pentru ai lor de afară.
Mă luă de mână şi mă conduse numai el singur, prin acelaşi coridor prin care ieşisem în convoiul cu duba atunci în noaptea cea din ianuarie, când plăteam serbarea de Crăciun de la penitenciarul din Beiuş.
Deschise poarta dosnică din zidul gros - şi izbindu-mă afară îmi zise mânios:
- Liber, mergi acase. Dacă mai vii odate aici se ştii che nu mai ieşi aşa!
Şi trânti uşa de fier în urma mea, cu înjurătură în limba lui.
Slăvit să fii Tu Doamne Isuse, - am zis eu cu lacrimi privind în sus şi respirând cu tot sufletul meu aerul curat şi liber al lui Dumnezeu, din cea mai frumoasă lună pe care o poate avea un an. Şi din cea mai frumoasă zi pe care o poate avea un mai.
Eram ca un om înviat a doua oară.
Slăvit să fie Domnul!