Cap. 2 - Eclesiast
Traian Dorz - Poemele lui Solomon
1 - Am zis inimii mele: Haide, vreau să te veselesc nespus
dar iată că şi-aceasta este deşertăciune, cum am spus.
2 - Şi râsului i-am zis în urmă: o tristă nebunie eşti
iar veseliei: ce zadarnic te-nşeli tu azi şi te-amăgeşti!
3 - Am hotărât în mine însumi ca trupul să-mi desfăt cu vin
în timp ce inima-nţeleaptă va ţine cumpătul senin
şi-am stăruit în nebunia aceasta cercetând cu zor
să văd ce-i bine pentru oameni în scurtul timp al vieţii lor.
4 - Făcut-am lucruri mari, zidit-am
clădiri şi răsădit-am vii
5 - Mi-am pus grădini, livezi şi saduri
şi pomi, tot soiuri, mii şi mii
6 - Făcut-am iazuri ca să-mi ude
livezile de pomi de soi
7 - Avut-am robi şi roabe multe, copii de casă, vaci şi oi,
mai mult ca toţi cei dinainte de mine în Ierusalim.
8 - Mi-am strâns averi, argint şi aur, cât ţări şi împăraţi ce-i ştiu
şi cântăreţi şi cântăreţe... Şi orice desfătări mi-am vrut.
9 - Mai mare-ajuns-am ca-mpăraţii
şi înţelepţii din trecut.
10 - Mi-am dat tot ce poftiră ochii, dorinţei nici un frâu n-am pus
aceasta mi-a fost partea vieţii de toată truda câtă-am dus.
11 - Apoi când m-am uitat mai bine la toate câte le-am făcut
cu mâna mea şi truda aspră... cu-amărăciune am văzut
că toate-s doar deşertăciune şi goană după vântul dus
că-n lume nu-i nimic statornic şi nu-i nimica făr-apus...
12 - Atunci din nou spre-nţelepciune şi nebunie am privit
căci ce va face cel ce vine? - tot ce-a făcut şi cel sfârşit!
13 - Şi am văzut că-nţelepciunea decât prostia-i mai folos
cu cât e mai folos lumina ca întunericul de jos.
14-Căci înţeleptul umblă-n soare pe când nebunul umblă-n nor
dar în viaţa asta pare că este-aceeaşi soarta lor.
15 - Şi-am zis atunci în mine însumi că dacă şi eu sunt la fel
cu cel nebun, ce rost mai are că sunt mai înţelept ca el?
Şi mi-am răspuns în mine însumi că şi aceasta pe pământ
deşertăciune e şi umbră şi alergare după vânt.
16 - Chiar pomenirea celui vrednic e, pare, ca a celui prost
şi moartea parcă li-e asemeni - şi-apoi se uită tot ce-a fost.
17 - Atuncea am urât viaţa, urât-am toate câte sunt
căci totul e deşertăciune şi alergare după vânt.
18 - Urâtu-mi-am şi munca ce am făcut, şi care-o las
acelui care mă urmează, ca să se bucure-al său ceas.
19 - Cum oare îmi va fi urmaşul?
- Va fi-nţelept sau un nebun?
oricum, tot el va fi stăpânul curând pe tot ce eu adun
pe toată truda mea-nţeleaptă şi pentru care mă frământ,
şi-aceasta-i o deşertăciune şi-o alergare după vânt...
20 - Atunci ajuns-am până-acolo c-amar am deznădăjduit
de toată munca mea sub soare de tot ce-n lume m-am trudit.
21 - Căci este câte-un om pe lume, prin munca lui ajuns avut
şi-apoi îşi lasă rodul muncii unui netrebnic şi pierdut.
Şi-acesta-i o deşertăciune şi-un mare rău, cum am grăit.
22 - Căci drept vorbind, ce are omul din tot ce şi-a agonisit
din toată străduinţa vieţii, cu ce se duce la sfârşit?
23 - Ci toate zilele-i sunt pline de chinuri şi de-amărăciuni
nici zi nici noapte n-are-odihnă... - şi-acestea-s tot deşertăciuni!
24 - Nu-i parcă altă fericire în lume pentru om decât
să bea şi să mănânce-atâta cât Dumnezeu i-a hotărât
să-şi veselească bietul suflet cu ce-i mai bun la masa lui
- dar şi aceasta văd că vine, ca tot, din Mâna Domnului.
25 - Că-n adevăr nu este nimeni ca să se bucure-n vreun fel
să poată bea sau să mănânce, de nu-i îngăduieşte El.
26-Căci Dumnezeu dă-nţelepciune la toţi plăcuţii Lui copii
dar celui rău dă numai grija să tot adune avuţii,
ca să le dea curând tot celui ce e plăcut lui Dumnezeu...
... Şi-aceasta-i o deşertăciune
şi-o goană după vânt, mereu...