Cap. 2 - Grâul cel care moare

Domnul nostru Isus Hristos a spus: Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur. Dar dacă moare, aduce multă roadă... (Ioan 12, 24).

Astfel moartea grăuntelui de grâu începe chiar din clipa când primește să fie aruncat în brazdă. El nu moare dintr-odată dar moare în fiecare zi câte puțin, prin munca și lupta pe care o duce spre rodul pe care îl pregătește. Rodul va apare numai când jertfa grăuntelui semănat va fi dăruită în întregime...

În vremea când la mitropolia Sibiului se făceau astfel de planuri și se întocmeau astfel de hotărâri, - în comuna Vidra de Sus din Munții Apuseni, satul lui Avram Iancu, trăia grăuntele de grâu și viețuia jertfa.

Grăuntele și jertfa se numea atunci tânărul preot Iosif Trifa.

Se născuse în 3 martie, anul 1888 în satul Certege de lângă Câmpeni, județul Turda, ca al patrulea fiu din cei șase ai familiei de țărani Dumitru și Ana Trifa.

Primul lor fiu era Ioan, al doilea Nicolae. Aceștia amândoi au trăit, au murit și au fost îngropați acolo în satul natal, Certege. Al treilea fiu a fost Constantin, ajuns învățător până la urmă în Sibiu, unde a trăit și a murit. Al patrulea a fost el, Iosif. A cincea a fost o fată, Sofia, care a trăit și a murit la Cluj. Al șaselea Dionisie, născut în anul 1894. La vremea când scriem aceste gânduri, el încă trăiește. Și unele din cele privitoare la trecutul familiei lor, înainte de a le scrie aici, de la el le-am cules, și cu gura lui mi le-a spus.

Dumitru, tatăl copiilor, avea o fire obișnuită. Dar soția lui Ana, era o femeie adânc evlavioasă și plină de credință. Era singura din sat care pe vremea aceea avea în casa ei Cuvântul lui Dumnezeu, Psaltirea, din care citea și se ruga mereu cu putere și cu lacrimi.

Dintre toți copiii ei, Iosif era singurul care semăna cel mai mult cu mama atât la înfățișarea dinafară cât și la suflet. Din pricina asta mama ținea la el mai mult ca la oricare dintre ceilalți copii ai ei, arătând asta nu numai prin cuvinte ci și prin toate purtările ei față de el. Toți ceilalți frați vedeau bine că Iosif era cel mai iubit de mama.

Dar la un an după nașterea lui Dionisie, buna și evlavioasa mamă a lui Iosif a trebuit să moară. Cauza văzută a morții ei a fost o întâmplare nefericită. Iat-o:

La casa lor de țărani munteni creșterea vitelor era unul din mijloacele de existență ca și a celorlalți săteni. Vacile cu lapte erau mulse dimineața și seara când mergeau și veneau de la pășune. Mulsul vacilor îl făceau de obicei femeile.

Într-una din zilele acelui an, Ana, mama lui Iosif tocmai mulgea vaca. Copilul Iosif care avea atunci șapte ani ședea pe treptele casei și se uita la mama lui și la vacă. Dintr-odată văzu cum dintre celelalte vaci din curte se repede spre ea un tăuraș tânăr pe care nimeni nu-l știa că împunge.

Mama, aplecată la muls, a fost izbită pe neașteptate da taurul înfuriat. Apoi luată în coarne și trântită la pământ, zdrobită cu capul și călcată în picioarele taurului.

Copilul înspăimântat începu să strige și să plângă. Dar până să vină tata și alți oameni spre a-l alunga pe taurul înnebunit și furios, mama era aproape moartă.

Au luat-o pe brațe și au dus-o în casă. Au făcut pentru ea tot ce se pricepeau pe atunci, - dar după câteva zile Iosif și frații lui nu mai aveau mamă.

În zilele zăcerii mamei, toți copilașii stăteau nemângâiați și plângând în jurul patului ei, fiecare întrebând-o cu ochii în lacrimi de zeci de ori:

- Mamă, te mai doare?

Iar mama, adunându-și ultimele puteri le spunea cu glasul tot mai stins ca dintre niște săgeți de foc:

- Nu, dragii mamei, nu mă mai doare. Și îi privea pe rând în ochi pe toți.

Ochii cei mai triști și inima cea mai zdrobită erau a lui Iosif. Mama vedea și simțea bine aceasta. Tot timpul zăcerii ei, el a stat aproape neclintit în picioare lângă patul ei, privind-o cu presimțirea celei mai mari dureri și aplecându-și capul pe așternut lângă sânul ei.

Sub perna ei, Iosif vedea și acum psaltirea sfântă de care mama lui nu se despărțise niciodată și din care el o văzuse de atâtea ori citind și rugându-se cu multe lacrimi.

Într-o clipă, mama simțind bine că ea va muri curând, pe când Iosif stătea iarăși lângă ea, întinse cu greu mâna ei slăbită și luând psaltirea de sub pernă o sărută cu lacrimi. Apoi punând-o în brațele lui Iosif îi zise cu glasul încet și întretăiat de suspine:

- Tu dragul mamei, vei fi un copil al lui Dumnezeu și un slujitor al Lui! Văd pe fața ta semnul că El te-a ales să fii al Său. Ține psaltirea mamei. Din ea să înveți să-L iubești pe Domnul și să te rogi Lui. Eu mă duc la El și nu mai am nevoie de ea. Dar tu s-o iubești mai mult ca pe orice avuție din lume, că în ea va fi mântuirea ta și a multora prin tine...

Și mama, cu ultima ei putere, cuprinse capul lui Iosif. Cu ochii scăldați în lacrimi îl sărută pentru ultima dată și cu ultimul ei sărut. Apoi își lăsă sfârșită, capul pe pernă și închise ochii, abia mai putând răsufla dintre dureri.

Iosif cu psaltirea mamei în brațe, simți ca și cum i s-ar rupe adânc și puternic inima dintr-odată. Un plâns sfâșietor și neoprit i se slobozi dintr-odată. Din ochii lui îndurerați porniră șiroaie de lacrimi udând cămașa mamei, deasupra inimii care abia mai pâlpâia. Deasupra inimii care singură l-a iubit pe el atât de mult și l-a putut înțelege cu adevărat. Ce cutremurător moment a fost acesta și cât de neuitat i-a rămas copilului pe toată viața lui. Mai târziu el va scrie atât de mișcător despre psaltirea mamei, și despre cuvintele ei din urmă.

În ziua următoare, mama era în sicriu.

Durerea aceasta a fost cea dintâi care s-a așezat pe inima lui Iosif pentru toată viața ca o lespede grea. O, câte de acestea vor mai fi, până la cea din urmă!

După moartea mamei, copiii au rămas în grija tatălui care acum trebuia să le fie și mamă. Acest om cinstit și harnic în afară, s-a arătat nespus de bun și de iubitor înăuntrul casei lui, crescându-și copiii orfani de mamă cât se pricepea el de bine.

Dar treburile dinăuntru ale casei erau cât se poate de grele și el încă destul de tânăr, n-a putut rămâne multă vreme singur.

Pe Dionisie, copilul cel mai mic rămas abia de un an de mama lui, l-a dat de suflet unui frate al său din Câmpeni, care n-avea copii și care dorea să-l înfieze. Iar ca să-i poată crește pe ceilalți și-a căutat și găsit o femeie bună anume Ruxanda, din Vidra, satul lui Avram Iancu - și s-a recăsătorit.

Aceasta a doua mamă a copiilor, Dumnezeu a vrut să fie la fel, un suflet credincios și bun. Ea nemaiavând copii și fiind o femeie cu frica lui Dumnezeu i-a iubit din toată inima pe copiii soțului ei ca și cum ar fi fost și ai ei.

Ce duios își amintește părintele Iosif până la sfârșitul vieții lui, de dragostea acestei a doua mame, care l-a iubit pe el aproape tot atât de mult ca mama lui cea adevărată. Dragostea ei a mai îndulcit amărăciunea zilelor lui - și i-a ușurat mult povara anilor de mai târziu.

Chiar și Dionisie, singurul dintre frații lui Iosif care mai este încă în viață - și care acum are peste 78 de ani, își amintește totuși despre această mamă bună cu toată dragostea și recunoștința. Dionisie nu stătea atunci la casa părintească din Certege decât uneori, vara, prin vacanțele școlare, fiindcă el era înfiat de unchiul din Câmpeni. Dar chiar și din aceste răstimpuri mai scurte petrecute acasă, are numai amintiri frumoase despre această mamă care la fel ca prima, îl avea cel mai drag tot pe Iosif, copilul blând care avea asupra lui atât de vădit semnul ceresc. De la Dionisie cum am spus, am aflat multe din cele scrise aici, care fie că nu mi le spusese părintele Iosif, fie că de atunci le uitasem.

Purtarea lui Iosif, inima lui, toată înfățișarea sa îi cucerise inima acestei a doua mame și ea îi spuse într-o zi soțului ei:

- Dumitre, Iosif este fiul meu. Pentru el eu vreau să fac totul. Vreau ca el să meargă la școală, să se facă preot și să vină să slujească în satul părinților mei.

Așa a și făcut.

Primele patru clase primare Iosif le-a făcut la școala din satul lui natal, Certege.

După aceea părinții voiau să-l dea mai departe la o școală mai înaltă. Această școală le părea a fi cea mai potrivită gimnaziul de la Beiuș. Acolo tânărul Iosif a mai învățat alți patru ani, fiind mereu unul din elevii cei mai silitori și prețuiți.

Ca să vină de la Certege până la Beiuș - sau ca să meargă de aici până acolo, trebuia să se treacă pe jos peste munții care despart aceste două depărtări. Tânărul Iosif făcea și el aceste drumuri împreună cu convoaiele de consăteni ai săi moții, care veneau la țară cu cercuri și cu ciubere. Sau se întorceau înapoi, cu desagii plini de grâu și porumb încărcați pe caii lor de munte.

Multe amintiri rămăseseră neșterse în sufletul lui din aceste călătorii care durau zile și nopți peste munți acasă și înapoi la școală, în cei patru ani trăiți aici.

Așa a făcut el și cei patru ani de la Beiuș, cu hrană de acasă sau de la gazde sărace, în multe lipsuri și greutăți. Însă multe amintiri rămaseră neșterse în sufletul lui Iosif din acești ani cu călătorii care durau zile și nopți peste munți, acasă și înapoi la școală, în cei patru ani trăiți aici.

La vechiul gimnaziu românesc din Beiuș, care era unul dintre cele mai însemnate din Ardeal, pe vremea aceea, tânărul Iosif era printre cei mai buni la învățătură. La inspecții sau întreceri, el era adesea cel care salva situația clasei sale și, uneori, chiar a școlii.

Sentimentele lui patriotice, căldura inimii și ascuțimea minții sale l-au făcut curând iubit și prețuit tuturor, ajungând a fi considerat ca un fel de purtător de steag între colegii săi.

Din vremea de atunci, se păstrează un document care este de o mare însemnătate în a întări ceea ce am spus și vom mai spune aici cu privire la acest mare suflet al neamului nostru și al credinței noastre. E vorba despre un document publicat în revista «Spre Lumină», din Iași, în anul 1906, și care era o scrisoare adresată de; „studentul” Iosif Trifa, din clasa a VII-a a gimnaziului din Beiuș (Belenyes), la 1 martie 1906, ca din partea ultimei clase a școlii românești din această parte a Ardealului subjugat de stăpânirea maghiară - către un alt student din ultima clasă a unei astfel de școli din Moldova, elevul Leon George (fost mai târziu ministru la București), dar atunci elev, în clasa a VII-a, al Liceului Național din Iași.

Cineva, scriind mult mai târziu despre aceasta, spunea următoarele:

„...E o scrisoare istorică. Ea se produce în anul și în luna în care la Teatrul Național din București se dădea (lupta pentru limba românească), de către tineretul naționalist, sub flacăra entuziasmului creator al D-lui Iorga. Scrisoarea aceasta poartă o pecete de mare valoare documentară pentru acela care era să fie «chemat» de la Vidra pentru marile rosturi ale unei mișcări unice în istoria Bisericii românești. Cititorii vor aprecia, după acest document al unui școlar, dacă el a fost, cum s-a spus în «Lumina satelor», «creația» cuiva de acolo, sau a fost cu mult înainte «creat» pentru rosturile naționale și duhovnicești ale frumoasei mișcări, «Oastea Domnului».

Toate «judecățile» ce caută să-l doboare din inima noastră se vor izbi, ca de o stâncă, de cultul «moșilor și strămoșilor» acestui vas ales din Munții Apuseni, de «conștiința iubirii de neam deplin dezvoltată» într-o vreme de robie, de vibrația acestui «fiu de țăran român din țara și satul lui Iancu și Horia» peste care, cum spune Neemia, «s-a văzut de toți mâna cea bună a lui Dumnezeu». Și acum iată scrisoarea mult-grăitoare:

«...Gimnaziul nostru, care a devenit și devine tot mai străin, a intrat anul acesta în corespondență cu două licee din România (T. Severin și Bârlad). Și azi, noi, care luptăm între viață și moarte, intrăm în corespondență și intimă legătură cu frații noștri de la marele liceu din Iași. Da, numai cuvinte de laudă putem să vă aducem pentru interesul ce-l arătați față de noi, cei despărțiți în decursul vremurilor, prin vitrege hotare politice, nu însă „în cuget și simțiri”. Bună, foarte bună idee a avut acela care a propus corespondența cu noi, ca și când ar fi știut că aici dulcea limbă românească și tot ce e român ocupă locul din urmă.

O faptă potrivită ați făcut deci adresându-vă aici, unde mulți mai tare iubesc o limbă și o literatură străină. Străinii până acolo au mers, încât și din acest sărac Institut au scos limba românească. Numai două ore la săptămână sunt consacrate studiului limbii noastre. Deși suntem câțiva tineri în care e pe deplin dezvoltată conștiința iubirii de neam, limbă și literatură, totuși trebuie cu durere să spun că mulți, având cultură străină și cei mai mulți nici una, stau înapoi, ba tare înapoi...

Cât despre mine, află că sunt fiu de țăran român, din țara și satul lui Iancu și Horia. Ținutul în care m-am născut e curat românesc. Deși în școală m-am întâlnit cu o limbă și cultură străine, eu am rămas pe lângă dulcea limbă vorbită de moșii și strămoșii mei și, pe cale privată, am studiat și studiez cu multă plăcere literatura noastră.

Cu acestea - mângâiat în sufletul meu că totuși este cineva care își aduce aminte de noi, cei străini în Institutele noastre, mulțumindu-vă și rugându-vă să vă aduceți aminte și mai departe de noi, pe care soarta vitregă ne-a adus în trista pozițiune de azi - rămân, salutându-vă cu iubire frățească.

Iosif Trifa - student în clasa a VII-a

Gimnaziul din Beiuș - Belenyes (Biharmegye)»”

Apoi adăuga:

„Tânărul I. Trifa, de la gimnaziul din Beiuș, din 1906 a crescut în înțelegerea iubirii de neam și în iubirea lui Hristos. Pentru că a fost «grâu deplin în spic», pentru aceea a și fost chemat la o «lucrare mare»,

Cu 17 ani mai târziu, ca oarecând prin Neemia, Dumnezeu a dat prin «gornistul» nostru, Părintele I. Trifa, Țării și Bisericii noastre o mișcare de trezire cu ecouri atât de largi în inimile tuturor.

Prin mâna lui binecuvântată s-a petrecut, mai mult ca totdeauna, în straturile poporului, partea cea de consolidare sufletească, de care se simțea atâta nevoie. E un fapt cultural de mâna întâi.

Prin foile redactate de el, s-a făcut auzită strigarea lui deslușită contra ticăloșiei neamului. Lupta contra alcoolismului, bunăoară, este o pagină de biruință națională, datorită acestui om.

Așijderea, noi am auzit de la dânsul, mai răspicat decât de la oricare altul, «pentru ce este părăsită Casa lui Dumnezeu» (Neemia 13, 11). Și cum că așa este o mărturisesc bisericile umplute de «ostași» după auzirea «trâmbiței».

Ba, încă (după cunoștința ce avem), în luptele «sângeroase» dintre cele două Biserici din Ardeal, Sf. Sa a fost singura punte de întoarcere spre matcă prin această binecuvântată mișcare.

Cei care vor îndrăzni - acum și totdeauna - să tăgăduiască aceste realități naționale vor fi «înfruntați și rușinați, că fără cuvânt au pregătit lațul pentru mine, fără cuvânt au săpat o groapă sufletului meu» (Psalm 35).

«Trudește, făcătorule de bine, Veni-vor, roiuri, alții după tine

Și vor culege rodul, bogăția,

Tu fii ostașul jertfei mari, depline,

Ca dintr-un bob să odrăslească mia,

Cu sângele tău cald stropește glia.»

Sămănătorul - de Al. Vlahuță

Strigă, trâmbițașule, în ziua Pogorârii Duhului Sfânt, strigă înaintea Domnului, ca Neemia: «Adu-Ți aminte de mine, Dumnezeul meu, pentru acestea și nu șterge faptele mele evlavioase pe care le-am făcut pentru Casa Dumnezeului meu și pentru cele de păzit ale ei» (Neemia 13, 14).”

Acel ce scria atunci așa, în «Isus Biruitorul» nr. 25, din 16 iunie 1935, era I. Gr. Oprișan.

De la gimnaziul din Beiuș se obișnuia atunci să se treacă la „Teologie” ori la Arad ori la Sibiu, unde tinerii erau pregătiți atât ca preoți cât și ca învățători pentru satele și orașele ardelene.

Dar înainte de plecarea la „Teologie” au mai avut loc discuții în casa părinților de la Certege.

Tata ținea să-l facă pe Iosif nu preot ci avocat. Mama cea nouă a copilului însă, îndemnată de același tainic gând ceresc ca și mama lui cea bună, nu lăsa după tatăl ci ținea sus și tare cum zisese de la început:

- Iosif să se facă preot! - zicea ea hotărâtă. Eu voi cheltui cu el din averea de la părinții mei... Și până la urmă, așa a și rămas cum a zis ea.

Preotul din satul Certege, acum bătrân, anume Cotișel, sprijinea și el gândul mamei, mai ales că el având o nepoată cam tot de aceeași vârstă, se gândea s-o facă până la urmă preoteasa lui Iosif - și să-l așeze în locul și în averea sa.

Dar în timpul acesta, planul Domnului era altul.

Iosif s-a îmbolnăvit de o boală destul de gravă care se localizase la gât. A urmat un timp îndelungat de zăcere la pat, cu alergări pe la medici și cu tratamente care nu păreau a ușura cu nimic starea bolnavului.

În vara celui de al doilea an de boală, buna mamă, fiind cu Iosif la Băile Vața, plângându-se și întrebând în toate părțile, a găsit acolo la băi un medic francez. Mama îndurerată i s-a plâns arătându-i copilul suferind și cerându-i un sfat.

- Te rog domnule doctor dacă știi să-i faci ceva, ca să se vindece, eu plătesc oricât! - se ruga mama. Doresc ca el să fie preot. Și tocmai gâtul lui este bolnav.

Bunul medic a făcut ce a știut el, dar mai mult a făcut puterea lui Dumnezeu. Iosif s-a vindecat și astfel toamna următoare el putu să plece la „Teologie”.

Dar în timpul bolii tânărul slăbise mult. Nepoata preotului Cotișel văzându-l slab și bolnăvicios, s-a răzgândit, iar după ce s-a răzgândit nepoata s-a răzgândit și unchiul ei. Până și tatăl, aproape își pierduse orice nădejde și era gata să se răzgândească și el. Numai mama nu. Ea era plină de credința că asta este voia lui Dumnezeu și stăruia ca neapărat, el să nu se lase de teologie.

Și stăruințele credinței ei, au învins din nou.

Dar suferința se încuibase în trupul plăpând a lui Iosif - și nu-l va mai părăsi până la sfârșit. Sub o formă sau alta, suferința l-a ținut în școala ei mereu, pregătindu-l deplin pentru misiunea pe care i-o rânduise Dumnezeu, în tainicul și minunatul Său plan mântuitor.

Ce minunat va scrie el mai târziu despre marele rost al suferinței în viața lui. Căci fără de ea, va spune el, eu n-aș fi putut niciodată înțelege și cunoaște taina Crucii și Jertfei Scumpului meu Mântuitor. Fără școala suferinței nimeni n-a putut pătrunde nici în Inima lui Dumnezeu nici în inimile oamenilor.

Până acum suferința îl chinuise numai pe dinafară, - acuma îi intrase și înăuntru.

„Teologia” îi putea scoate pe absolvenții de la sate cu două diplome, fie de preot, fie de învățător, - fie amândouă. Unii erau slujitori și ai bisericii și ai școlii. Școlile fiind atunci confesionale, țineau tot de biserică. Trebuințele fiind mari iar învățători puțini, multe școli aveau drept învățător pe preotul satului. Sau pe soția acestuia.

Dar anii au trecut. Tânărul Iosif terminase teologia la Sibiu, se întoarce acasă la Certege unde aștepta desfășurarea viitoare a lucrurilor privitoare la el.

Împins de un puternic îndemn lăuntric el folosește acum din plin orice clipă pentru citit, pentru rugăciune, pentru meditație, pentru scris. Deși slăbit și suferind încă, luând cartea sub braț, ieșea spre deal, spre munți, iar acolo printre brazi și păsări cântătoare, slăvea pe Dumnezeu și se adâncea în cunoașterea Sfântului Său Cuvânt.

Psaltirea mamei lui, îi era mereu nedespărțită. O săruta strângând-o la inima lui și aducându-și cu lacrimi aminte, o citea și o iubea pătrunzând-o din ce în ce tot mai mult. Nu numai pentru prețul ei cel scump căpătat prin dragostea și credința mamei lui - ci mai ales pentru nebănuitul preț pe care îl avea ea ca semn și Cuvânt al dragostei Dulcelui său Mântuitor Isus Hristos.

Acolo printre munți, singur, numai cu Domnul, între brazii și florile munților cunoscuți, tânărul Iosif și-a petrecut în vara aceea, cele mai liniștite ceasuri de rugăciune și meditație, în genunchi pe iarba aspră, cu psaltirea mamei strânsă lângă inima lui, cu ochii îndreptați spre cerul unde era mama lui și cu lacrimile fierbinți care i se prelingeau pe obraji, picurând pe scumpa carte sărutată cândva de buzele sfinte ale mamei neuitate.

Cuvintele din urmă ale mamei sale bune îl urmăreau mereu. I se întipăriseră în minte ca niște litere de foc și îi răsunau tot mai puternic în inimă ca o poruncă, venită și din cerul și din mormântul unde o știa:

Ține psaltirea mea... Învață din ea să-L iubești și să te rogi lui Dumnezeu... În ea va fi mântuirea ta și a multora...

- Dumnezeu să te binecuvânteze scumpă și dulce mamă, acolo unde ești tu acum împreună cu scumpul tău fiu Iosif, peste care tu cea dintâi ai văzut semnul ceresc și pe care tu ai știut să-l pregătești în așa fel încât Dumnezeu să-l poată alege pe el slujitorul și sufletul cel mai potrivit spre a-l folosi pentru slava Numelui Său și pentru mântuirea unor atât de mari mulțimi de suflete!

Ca unul dintre acei mulți-mulți care am aflat calea mântuirii prin chemarea fiului tău Iosif, bună și iubitoare mamă, mă rog și eu cu lacrimi Domnului nostru Isus Hristos să-ți facă parte la Dreapta Lui slăvită, de toate fericirile făgăduite Acolo, acelora care au ajutat pe mulți să se mântuiască. Căci în jertfa unui fiu sfânt, este o atât de mare parte din jertfa unei mame sfinte. Dar la partea tăcută și ascunsă a mamei, - gândesc prea puțini.

- „Mântuirea ta, și a altora” - îi zisese mama.

Tânărului Iosif i se limpezea acum tot mai limpede adevărul acesta: că propria sa mântuire este legată de munca și lupta lui spre a-i putea mântui pe alții.

El se pregătea pentru slujba preoției. Și ce altceva oare este slujba aceasta decât o totală dăruire în munca și în lupta de a-i putea mântui pe aceia la care va fi trimis?...

Un puternic cutremur sufletesc se făcu în ființa sa - și conștiința răspunderii pentru mântuirea tuturor celor din jurul său începu să i se trezească neliniștitoare și puternică. Frământările sufletești îl duceau la rugăciune iar rugăciunea la meditație. Din aceste meditații începură să se închege în inima lui gândurile și planurile viitorului său.

Slăvit să fie Domnul.