Cap. 2 - Grâul cel care moare

Domnul nostru Isus Hristos a spus: Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur. Dar dacă moare, aduce multă roadă... (Ioan 12, 24).

Astfel moartea grăuntelui de grâu începe chiar din clipa când primeşte să fie aruncat în brazdă. El nu moare dintr-odată dar moare în fiecare zi câte puţin, prin munca şi lupta pe care o duce spre rodul pe care îl pregăteşte. Rodul va apare numai când jertfa grăuntelui semănat va fi dăruită în întregime...

În vremea când la mitropolia Sibiului se făceau astfel de planuri şi se întocmeau astfel de hotărâri, - în comuna Vidra de Sus din Munţii Apuseni, satul lui Avram Iancu, trăia grăuntele de grâu şi vieţuia jertfa.

Grăuntele şi jertfa se numea atunci tânărul preot Iosif Trifa.

Se născuse în 3 martie, anul 1888 în satul Certege de lângă Câmpeni, judeţul Turda, ca al patrulea fiu din cei şase ai familiei de ţărani Dumitru şi Ana Trifa.

Primul lor fiu era Ioan, al doilea Nicolae. Aceştia amândoi au trăit, au murit şi au fost îngropaţi acolo în satul natal, Certege. Al treilea fiu a fost Constantin, ajuns învăţător până la urmă în Sibiu, unde a trăit şi a murit. Al patrulea a fost el, Iosif. A cincea a fost o fată, Sofia, care a trăit şi a murit la Cluj. Al şaselea Dionisie, născut în anul 1894. La vremea când scriem aceste gânduri, el încă trăieşte. Şi unele din cele privitoare la trecutul familiei lor, înainte de a le scrie aici, de la el le-am cules, şi cu gura lui mi le-a spus.

Dumitru, tatăl copiilor, avea o fire obişnuită. Dar soţia lui Ana, era o femeie adânc evlavioasă şi plină de credinţă. Era singura din sat care pe vremea aceea avea în casa ei Cuvântul lui Dumnezeu, Psaltirea, din care citea şi se ruga mereu cu putere şi cu lacrimi.

Dintre toţi copiii ei, Iosif era singurul care semăna cel mai mult cu mama atât la înfăţişarea dinafară cât şi la suflet. Din pricina asta mama ţinea la el mai mult ca la oricare dintre ceilalţi copii ai ei, arătând asta nu numai prin cuvinte ci şi prin toate purtările ei faţă de el. Toţi ceilalţi fraţi vedeau bine că Iosif era cel mai iubit de mama.

Dar la un an după naşterea lui Dionisie, buna şi evlavioasa mamă a lui Iosif a trebuit să moară. Cauza văzută a morţii ei a fost o întâmplare nefericită. Iat-o:

La casa lor de ţărani munteni creşterea vitelor era unul din mijloacele de existenţă ca şi a celorlalţi săteni. Vacile cu lapte erau mulse dimineaţa şi seara când mergeau şi veneau de la păşune. Mulsul vacilor îl făceau de obicei femeile.

Într-una din zilele acelui an, Ana, mama lui Iosif tocmai mulgea vaca. Copilul Iosif care avea atunci şapte ani şedea pe treptele casei şi se uita la mama lui şi la vacă. Dintr-odată văzu cum dintre celelalte vaci din curte se repede spre ea un tăuraş tânăr pe care nimeni nu-l ştia că împunge.

Mama, aplecată la muls, a fost izbită pe neaşteptate da taurul înfuriat. Apoi luată în coarne şi trântită la pământ, zdrobită cu capul şi călcată în picioarele taurului.

Copilul înspăimântat începu să strige şi să plângă. Dar până să vină tata şi alţi oameni spre a-l alunga pe taurul înnebunit şi furios, mama era aproape moartă.

Au luat-o pe braţe şi au dus-o în casă. Au făcut pentru ea tot ce se pricepeau pe atunci, - dar după câteva zile Iosif şi fraţii lui nu mai aveau mamă.

În zilele zăcerii mamei, toţi copilaşii stăteau nemângâiaţi şi plângând în jurul patului ei, fiecare întrebând-o cu ochii în lacrimi de zeci de ori:

- Mamă, te mai doare?

Iar mama, adunându-şi ultimele puteri le spunea cu glasul tot mai stins ca dintre nişte săgeţi de foc:

- Nu, dragii mamei, nu mă mai doare. Şi îi privea pe rând în ochi pe toţi.

Ochii cei mai trişti şi inima cea mai zdrobită erau a lui Iosif. Mama vedea şi simţea bine aceasta. Tot timpul zăcerii ei, el a stat aproape neclintit în picioare lângă patul ei, privind-o cu presimţirea celei mai mari dureri şi aplecându-şi capul pe aşternut lângă sânul ei.

Sub perna ei, Iosif vedea şi acum psaltirea sfântă de care mama lui nu se despărţise niciodată şi din care el o văzuse de atâtea ori citind şi rugându-se cu multe lacrimi.

Într-o clipă, mama simţind bine că ea va muri curând, pe când Iosif stătea iarăşi lângă ea, întinse cu greu mâna ei slăbită şi luând psaltirea de sub pernă o sărută cu lacrimi. Apoi punând-o în braţele lui Iosif îi zise cu glasul încet şi întretăiat de suspine:

- Tu dragul mamei, vei fi un copil al lui Dumnezeu şi un slujitor al Lui! Văd pe faţa ta semnul că El te-a ales să fii al Său. Ţine psaltirea mamei. Din ea să înveţi să-L iubeşti pe Domnul şi să te rogi Lui. Eu mă duc la El şi nu mai am nevoie de ea. Dar tu s-o iubeşti mai mult ca pe orice avuţie din lume, că în ea va fi mântuirea ta şi a multora prin tine...

Şi mama, cu ultima ei putere, cuprinse capul lui Iosif. Cu ochii scăldaţi în lacrimi îl sărută pentru ultima dată şi cu ultimul ei sărut. Apoi îşi lăsă sfârşită, capul pe pernă şi închise ochii, abia mai putând răsufla dintre dureri.

Iosif cu psaltirea mamei în braţe, simţi ca şi cum i s-ar rupe adânc şi puternic inima dintr-odată. Un plâns sfâşietor şi neoprit i se slobozi dintr-odată. Din ochii lui îndureraţi porniră şiroaie de lacrimi udând cămaşa mamei, deasupra inimii care abia mai pâlpâia. Deasupra inimii care singură l-a iubit pe el atât de mult şi l-a putut înţelege cu adevărat. Ce cutremurător moment a fost acesta şi cât de neuitat i-a rămas copilului pe toată viaţa lui. Mai târziu el va scrie atât de mişcător despre psaltirea mamei, şi despre cuvintele ei din urmă.

În ziua următoare, mama era în sicriu.

Durerea aceasta a fost cea dintâi care s-a aşezat pe inima lui Iosif pentru toată viaţa ca o lespede grea. O, câte de acestea vor mai fi, până la cea din urmă!

După moartea mamei, copiii au rămas în grija tatălui care acum trebuia să le fie şi mamă. Acest om cinstit şi harnic în afară, s-a arătat nespus de bun şi de iubitor înăuntrul casei lui, crescându-şi copiii orfani de mamă cât se pricepea el de bine.

Dar treburile dinăuntru ale casei erau cât se poate de grele şi el încă destul de tânăr, n-a putut rămâne multă vreme singur.

Pe Dionisie, copilul cel mai mic rămas abia de un an de mama lui, l-a dat de suflet unui frate al său din Câmpeni, care n-avea copii şi care dorea să-l înfieze. Iar ca să-i poată creşte pe ceilalţi şi-a căutat şi găsit o femeie bună anume Ruxanda, din Vidra, satul lui Avram Iancu - şi s-a recăsătorit.

Aceasta a doua mamă a copiilor, Dumnezeu a vrut să fie la fel, un suflet credincios şi bun. Ea nemaiavând copii şi fiind o femeie cu frica lui Dumnezeu i-a iubit din toată inima pe copiii soţului ei ca şi cum ar fi fost şi ai ei.

Ce duios îşi aminteşte părintele Iosif până la sfârşitul vieţii lui, de dragostea acestei a doua mame, care l-a iubit pe el aproape tot atât de mult ca mama lui cea adevărată. Dragostea ei a mai îndulcit amărăciunea zilelor lui - şi i-a uşurat mult povara anilor de mai târziu.

Chiar şi Dionisie, singurul dintre fraţii lui Iosif care mai este încă în viaţă - şi care acum are peste 78 de ani, îşi aminteşte totuşi despre această mamă bună cu toată dragostea şi recunoştinţa. Dionisie nu stătea atunci la casa părintească din Certege decât uneori, vara, prin vacanţele şcolare, fiindcă el era înfiat de unchiul din Câmpeni. Dar chiar şi din aceste răstimpuri mai scurte petrecute acasă, are numai amintiri frumoase despre această mamă care la fel ca prima, îl avea cel mai drag tot pe Iosif, copilul blând care avea asupra lui atât de vădit semnul ceresc. De la Dionisie cum am spus, am aflat multe din cele scrise aici, care fie că nu mi le spusese părintele Iosif, fie că de atunci le uitasem.

Purtarea lui Iosif, inima lui, toată înfăţişarea sa îi cucerise inima acestei a doua mame şi ea îi spuse într-o zi soţului ei:

- Dumitre, Iosif este fiul meu. Pentru el eu vreau să fac totul. Vreau ca el să meargă la şcoală, să se facă preot şi să vină să slujească în satul părinţilor mei.

Aşa a şi făcut.

Primele patru clase primare Iosif le-a făcut la şcoala din satul lui natal, Certege.

După aceea părinţii voiau să-l dea mai departe la o şcoală mai înaltă. Această şcoală le părea a fi cea mai potrivită gimnaziul de la Beiuş. Acolo tânărul Iosif a mai învăţat alţi patru ani, fiind mereu unul din elevii cei mai silitori şi preţuiţi.

Ca să vină de la Certege până la Beiuş - sau ca să meargă de aici până acolo, trebuia să se treacă pe jos peste munţii care despart aceste două depărtări. Tânărul Iosif făcea şi el aceste drumuri împreună cu convoaiele de consăteni ai săi moţii, care veneau la ţară cu cercuri şi cu ciubere. Sau se întorceau înapoi, cu desagii plini de grâu şi porumb încărcaţi pe caii lor de munte.

Multe amintiri rămăseseră neşterse în sufletul lui din aceste călătorii care durau zile şi nopţi peste munţi acasă şi înapoi la şcoală, în cei patru ani trăiţi aici.

Așa a făcut el și cei patru ani de la Beiuș, cu hrană de acasă sau de la gazde sărace, în multe lipsuri și greutăți. Însă multe amintiri rămaseră neșterse în sufletul lui Iosif din acești ani cu călătorii care durau zile și nopți peste munți, acasă și înapoi la școală, în cei patru ani trăiți aici.

La vechiul gimnaziu românesc din Beiuș, care era unul dintre cele mai însemnate din Ardeal, pe vremea aceea, tânărul Iosif era printre cei mai buni la învățătură. La inspecții sau întreceri, el era adesea cel care salva situația clasei sale și, uneori, chiar a școlii.

Sentimentele lui patriotice, căldura inimii și ascuțimea minții sale l-au făcut curând iubit și prețuit tuturor, ajungând a fi considerat ca un fel de purtător de steag între colegii săi.

Din vremea de atunci, se păstrează un document care este de o mare însemnătate în a întări ceea ce am spus și vom mai spune aici cu privire la acest mare suflet al neamului nostru și al credinței noastre. E vorba despre un document publicat în revista «Spre Lumină», din Iași, în anul 1906, și care era o scrisoare adresată de; „studentul” Iosif Trifa, din clasa a VII-a a gimnaziului din Beiuș (Belenyes), la I martie 1906, ca din partea ultimei clase a școlii românești din această parte a Ardealului subjugat de stăpânirea maghiară - către un alt student din ultima clasă a unei astfel de școli din Moldova, elevul Leon George (fost mai târziu ministru la București), dar atunci elev, în clasa a VII-a, al Liceului Național din Iași.

Cineva, scriind mult mai târziu despre aceasta, spunea următoarele:

„...E o scrisoare istorică. Ea se produce în anul și în luna în care la Teatrul Național din București se dădea (lupta pentru limba românească), de către tineretul naționalist, sub flacăra entuziasmului creator al D-lui Iorga. Scrisoarea aceasta poartă o pecete de mare valoare documentară pentru acela care era să fie «chemat» de la Vidra pentru marile rosturi ale unei mișcări unice în istoria Bisericii românești. Cititorii vor aprecia, după acest document al unui școlar, dacă el a fost, cum s-a spus în «Lumina satelor», «creația» cuiva de acolo, sau a fost cu mult înainte «creat» pentru rosturile naționale și duhovnicești ale frumoasei mișcări, «Oastea Domnului».

Toate «judecățile» ce caută să-l doboare din inima noastră se vor izbi, ca de o stâncă, de cultul «moșilor și strămoșilor» acestui vas ales din Munții Apuseni, de «conștiința iubirii de neam deplin dezvoltată» într-o vreme de robie, de vibrația acestui «fiu de țăran român din țara și satul lui Iancu și Horia» peste care, cum spune Neemia, «s-a văzut de toți mâna cea bună a lui Dumnezeu». Și acum iată scrisoarea mult-grăitoare:

«...Gimnaziul nostru, care a devenit și devine tot mai străin, a intrat anul acesta în corespondență cu două licee din România (T. Severin și Bârlad). Și azi, noi, care luptăm între viață și moarte, intrăm în corespondență și intimă legătură cu frații noștri de la marele liceu din Iași. Da, numai cuvinte de laudă putem să vă aducem pentru interesul ce-l arătați față de noi, cei despărțiți în decursul vremurilor, prin vitrege hotare politice, nu însă „în cuget și simțiri”. Bună, foarte bună idee a avut acela care a propus corespondența cu noi, ca și când ar fi știut că aici dulcea limbă românească și tot ce e român ocupă locul din urmă.

O faptă potrivită ați făcut deci adresându-vă aici, unde mulți mai tare iubesc o limbă și o literatură străină. Străinii până acolo au mers, încât și din acest sărac Institut au scos limba românească. Numai două ore la săptămână sunt consacrate studiului limbii noastre. Deși suntem câțiva tineri în care e pe deplin dezvoltată conștiința iubirii de neam, limbă și literatură, totuși trebuie cu durere să spun că mulți, având cultură străină și cei mai mulți nici una, stau înapoi, ba tare înapoi...

Cât despre mine, află că sunt fiu de țăran român, din țara și satul lui Iancu și Horia. Ținutul în care m-am născut e curat românesc. Deși în școală m-am întâlnit cu o limbă și cultură străine, eu am rămas pe lângă dulcea limbă vorbită de moșii și strămoșii mei și, pe cale privată, am studiat și studiez cu multă plăcere literatura noastră.

Cu acestea - mângâiat în sufletul meu că totuși este cineva care își aduce aminte de noi, cei străini în Institutele noastre, mulțumindu-vă și rugându-vă să vă aduceți aminte și mai departe de noi, pe care soarta vitregă ne-a adus în trista pozițiune de azi - rămân, salutându-vă cu iubire frățească.

Iosif Trifa - student în clasa a VII-a

Gimnaziul din Beiuș - Belenyes (Biharmegye)»”

Apoi adăuga:

„Tânărul I. Trifa, de la gimnaziul din Beiuș, din 1906 a crescut în înțelegerea iubirii de neam și în iubirea lui Hristos. Pentru că a fost «grâu deplin în spic», pentru aceea a și fost chemat la o «lucrare mare»,

Cu 17 ani mai târziu, ca oarecând prin Neemia, Dumnezeu a dat prin «gornistul» nostru, Părintele I. Trifa, Țării și Bisericii noastre o mișcare de trezire cu ecouri atât de largi în inimile tuturor.

Prin mâna lui binecuvântată s-a petrecut, mai mult ca totdeauna, în straturile poporului, partea cea de consolidare sufletească, de care se simțea atâta nevoie. E un fapt cultural de mâna întâi.

Prin foile redactate de el, s-a făcut auzită strigarea lui deslușită contra ticăloșiei neamului. Lupta contra alcoolismului, bunăoară, este o pagină de biruință națională, datorită acestui om.

Așijderea, noi am auzit de la dânsul, mai răspicat decât de la oricare altul, «pentru ce este părăsită Casa lui Dumnezeu» (Neemia 13, 11). Și cum că așa este o mărturisesc bisericile umplute de «ostași» după auzirea «trâmbiței».

Ba, încă (după cunoștința ce avem), în luptele «sângeroase» dintre cele două Biserici din Ardeal, Sf. Sa a fost singura punte de întoarcere spre matcă prin această binecuvântată mișcare.

Cei care vor îndrăzni - acum și totdeauna - să tăgăduiască aceste realități naționale vor fi «înfruntați și rușinați, că fără cuvânt au pregătit lațul pentru mine, fără cuvânt au săpat o groapă sufletului meu» (Psalm 35).

«Trudește, făcătorule de bine, Veni-vor, roiuri, alții după tine

Și vor culege rodul, bogăția,

Tu fii ostașul jertfei mari, depline,

Ca dintr-un bob să odrăslească mia,

Cu sângele tău cald stropește glia.»

Sămănătorul - de Al. Vlahuță

Strigă, trâmbițașule, în ziua Pogorârii Duhului Sfânt, strigă înaintea Domnului, ca Neemia: «Adu-Ți aminte de mine, Dumnezeul meu, pentru acestea și nu șterge faptele mele evlavioase pe care le-am făcut pentru Casa Dumnezeului meu și pentru cele de păzit ale ei» (Neemia 13, 14).”

Acel ce scria atunci așa, în «Isus Biruitorul» nr. 25, din 16 iunie 1935, era I. Gr. Oprișan.

De la gimnaziul din Beiuş se obişnuia atunci să se treacă la „Teologie” ori la Arad ori la Sibiu, unde tinerii erau pregătiţi atât ca preoţi cât şi ca învăţători pentru satele şi oraşele ardelene.

Dar înainte de plecarea la „Teologie” au mai avut loc discuţii în casa părinţilor de la Certege.

Tata ţinea să-l facă pe Iosif nu preot ci avocat. Mama cea nouă a copilului însă, îndemnată de acelaşi tainic gând ceresc ca şi mama lui cea bună, nu lăsa după tatăl ci ţinea sus şi tare cum zisese de la început:

- Iosif să se facă preot! - zicea ea hotărâtă. Eu voi cheltui cu el din averea de la părinţii mei... Şi până la urmă, aşa a şi rămas cum a zis ea.

Preotul din satul Certege, acum bătrân, anume Cotişel, sprijinea şi el gândul mamei, mai ales că el având o nepoată cam tot de aceeaşi vârstă, se gândea s-o facă până la urmă preoteasa lui Iosif - şi să-l aşeze în locul şi în averea sa.

Dar în timpul acesta, planul Domnului era altul.

Iosif s-a îmbolnăvit de o boală destul de gravă care se localizase la gât. A urmat un timp îndelungat de zăcere la pat, cu alergări pe la medici şi cu tratamente care nu păreau a uşura cu nimic starea bolnavului.

În vara celui de al doilea an de boală, buna mamă, fiind cu Iosif la Băile Vaţa, plângându-se şi întrebând în toate părţile, a găsit acolo la băi un medic francez. Mama îndurerată i s-a plâns arătându-i copilul suferind şi cerându-i un sfat.

- Te rog domnule doctor dacă ştii să-i faci ceva, ca să se vindece, eu plătesc oricât! - se ruga mama. Doresc ca el să fie preot. Şi tocmai gâtul lui este bolnav.

Bunul medic a făcut ce a ştiut el, dar mai mult a făcut puterea lui Dumnezeu. Iosif s-a vindecat şi astfel toamna următoare el putu să plece la „Teologie”.

Dar în timpul bolii tânărul slăbise mult. Nepoata preotului Cotişel văzându-l slab şi bolnăvicios, s-a răzgândit, iar după ce s-a răzgândit nepoata s-a răzgândit şi unchiul ei. Până şi tatăl, aproape îşi pierduse orice nădejde şi era gata să se răzgândească şi el. Numai mama nu. Ea era plină de credinţa că asta este voia lui Dumnezeu şi stăruia ca neapărat, el să nu se lase de teologie.

Şi stăruinţele credinţei ei, au învins din nou.

Dar suferinţa se încuibase în trupul plăpând a lui Iosif - şi nu-l va mai părăsi până la sfârşit. Sub o formă sau alta, suferinţa l-a ţinut în şcoala ei mereu, pregătindu-l deplin pentru misiunea pe care i-o rânduise Dumnezeu, în tainicul şi minunatul Său plan mântuitor.

Ce minunat va scrie el mai târziu despre marele rost al suferinţei în viaţa lui. Căci fără de ea, va spune el, eu n-aş fi putut niciodată înţelege şi cunoaşte taina Crucii şi Jertfei Scumpului meu Mântuitor. Fără şcoala suferinţei nimeni n-a putut pătrunde nici în Inima lui Dumnezeu nici în inimile oamenilor.

Până acum suferinţa îl chinuise numai pe dinafară, - acuma îi intrase şi înăuntru.

„Teologia” îi putea scoate pe absolvenţii de la sate cu două diplome, fie de preot, fie de învăţător, - fie amândouă. Unii erau slujitori şi ai bisericii şi ai şcolii. Şcolile fiind atunci confesionale, ţineau tot de biserică. Trebuinţele fiind mari iar învăţători puţini, multe şcoli aveau drept învăţător pe preotul satului. Sau pe soţia acestuia.

Dar anii au trecut. Tânărul Iosif terminase teologia la Sibiu, se întoarce acasă la Certege unde aştepta desfăşurarea viitoare a lucrurilor privitoare la el.

Împins de un puternic îndemn lăuntric el foloseşte acum din plin orice clipă pentru citit, pentru rugăciune, pentru meditaţie, pentru scris. Deşi slăbit şi suferind încă, luând cartea sub braţ, ieşea spre deal, spre munţi, iar acolo printre brazi şi păsări cântătoare, slăvea pe Dumnezeu şi se adâncea în cunoaşterea Sfântului Său Cuvânt.

Psaltirea mamei lui, îi era mereu nedespărţită. O săruta strângând-o la inima lui şi aducându-şi cu lacrimi aminte, o citea şi o iubea pătrunzând-o din ce în ce tot mai mult. Nu numai pentru preţul ei cel scump căpătat prin dragostea şi credinţa mamei lui - ci mai ales pentru nebănuitul preţ pe care îl avea ea ca semn şi Cuvânt al dragostei Dulcelui său Mântuitor Isus Hristos.

Acolo printre munţi, singur, numai cu Domnul, între brazii şi florile munţilor cunoscuţi, tânărul Iosif şi-a petrecut în vara aceea, cele mai liniştite ceasuri de rugăciune şi meditaţie, în genunchi pe iarba aspră, cu psaltirea mamei strânsă lângă inima lui, cu ochii îndreptaţi spre cerul unde era mama lui şi cu lacrimile fierbinţi care i se prelingeau pe obraji, picurând pe scumpa carte sărutată cândva de buzele sfinte ale mamei neuitate.

Cuvintele din urmă ale mamei sale bune îl urmăreau mereu. I se întipăriseră în minte ca nişte litere de foc şi îi răsunau tot mai puternic în inimă ca o poruncă, venită şi din cerul şi din mormântul unde o ştia:

Ţine psaltirea mea... Învaţă din ea să-L iubeşti şi să te rogi lui Dumnezeu... În ea va fi mântuirea ta şi a multora...

- Dumnezeu să te binecuvânteze scumpă şi dulce mamă, acolo unde eşti tu acum împreună cu scumpul tău fiu Iosif, peste care tu cea dintâi ai văzut semnul ceresc şi pe care tu ai ştiut să-l pregăteşti în aşa fel încât Dumnezeu să-l poată alege pe el slujitorul şi sufletul cel mai potrivit spre a-l folosi pentru slava Numelui Său şi pentru mântuirea unor atât de mari mulţimi de suflete!

Ca unul dintre acei mulţi-mulţi care am aflat calea mântuirii prin chemarea fiului tău Iosif, bună şi iubitoare mamă, mă rog şi eu cu lacrimi Domnului nostru Isus Hristos să-ţi facă parte la Dreapta Lui slăvită, de toate fericirile făgăduite Acolo, acelora care au ajutat pe mulţi să se mântuiască. Căci în jertfa unui fiu sfânt, este o atât de mare parte din jertfa unei mame sfinte. Dar la partea tăcută şi ascunsă a mamei, - gândesc prea puţini.

- „Mântuirea ta, şi a altora” - îi zisese mama.

Tânărului Iosif i se limpezea acum tot mai limpede adevărul acesta: că propria sa mântuire este legată de munca şi lupta lui spre a-i putea mântui pe alţii.

El se pregătea pentru slujba preoţiei. Şi ce altceva oare este slujba aceasta decât o totală dăruire în munca şi în lupta de a-i putea mântui pe aceia la care va fi trimis?...

Un puternic cutremur sufletesc se făcu în fiinţa sa - şi conştiinţa răspunderii pentru mântuirea tuturor celor din jurul său începu să i se trezească neliniştitoare şi puternică. Frământările sufleteşti îl duceau la rugăciune iar rugăciunea la meditaţie. Din aceste meditaţii începură să se închege în inima lui gândurile şi planurile viitorului său.

Slăvit să fie Domnul.