Cap. 20 - Și iertarea trebuie plătită!

„Urcușul greu și crâncen prin anii duri de după,

- mi-au dăltuit un suflet mai matur și mai clar

căci bând singurătatea cu-o prea amară cupă

i-am fost deschis iubirii prea slobod stăvilar...”

Nu există iertare la Dumnezeu pentru nici un păcat: - există numai pedeapsă! Dumnezeu nu iartă păcatul ci-l pedepsește. La Golgota în Crucea și Jertfa Fiului Său, Mântuitorul nostru Isus Hristos - se vede cel mai limpede și cutremurător, acest mare și veșnic adevăr: Hristos plătea iertarea păcatelor noastre. El era pedepsit și lovit de Dumnezeu pentru ca noi să fim iertați. Toate Sfintele Scripturi adeveresc asta. Păcatul este o vătămare atât de mare adusă direct lui Dumnezeu și Dreptății Sale încât pentru el nu există iertare. Există numai acoperirea lui în suferință, în jertfă. Numai după ce Hristos Mântuitorul nostru a plătit prețul păcatelor noastre cu Sângele Său, noi am fost iertați. Altfel n-am fi fost salvați niciodată și nici unii. Căci păcatul nu se iartă, ci se plătește mai întâi - și după aceea se iartă. Nu există păcat iertat fără plată, fără ispășire. Ce nu ispășește Dumnezeu, trebuie să ispășească păcătosul. Ce ispășește Hristos, nu trebuie să mai ispășim noi.

Dar ca să ispășească Hristos, trebuie neapărat să vii la El. Să-ți plângi păcatul și să-l osândești, să-l lepezi și să-l părăsești pentru totdeauna.

Numai astfel de păcate sunt cuprinse în răscumpărarea lui Hristos și iertate de Tatăl.

Celelalte păcate neaduse la Hristos și nepărăsite la Crucea Lui, nu au iertare. Dumnezeu nu iartă păcatul. Dumnezeu pedepsește păcatul, ori în Hristos, ori în sufletul care a păcătuit.

Cine vrea să ierte și să acopere un păcat al altuia, acela trebuie să plătească el însuși în locul aceluia. Nu se poate altfel!

După a doua mea eliberare, a trebuit mai întâi să mă prezint tot la 3 zile la șeful uriaș, care trebuia să mă vadă, să mă ancheteze și să mă amenințe de fiecare dată, spre a fi sigur că nu mai merg nicăieri și că nu mai fac nimic. Fără să-mi fi spus, aveam astfel domiciliu obligatoriu și eram ca un deținut în propria mea situație.

Uneori, noaptea auzeam mașina cunoscută venind, apoi oprindu-se dinsus sau dinjos de poarta casei unde eram. Aceasta îi făcea mereu pe toți ai familiei să tresară, să se scoale pe întuneric, să tremure pe după ferestre sau pe la garduri, ascultând - nu cumva...

Niciodată când plecam de acasă nu puteam fi sigur că am să mă și întorc. Mi se puteau găsi oricând orice motive spre a fi luat și dus. De aceea toți ai mei trăiau plini de nerăbdare și tremurând de teamă tot timpul așteptării mele. Uneori trebuia să stau acolo un ceas, alteori cinci, alteori 10.

Tot timpul anilor 1948 și 1949 l-am petrecut astfel.

În acest timp, măsurile apăsătoare s-au înăsprit asupra întregii Lucrări a Oastei Domnului. Frații lucrători erau tot mai des luați la anchete și tot mai amenințați cu pierderea libertății. Mulți jandarmi sunt puși pe urmele fraților de către preoții care ne erau aproape în totalitatea lor mai vrăjmași decât jandarmii. Foarte mulți jandarmi și polițiști se dezvinovățeau jenați în fața fraților prigoniți pe nedrept - spunându-le:

- Noi n-avem nimic cu voi! Popii voștri ne obligă. Ce are popa cu voi?

Din cauza îndelungatei atitudini ostile a preoțimii Bisericii noastre s-a creat între mulți frați o atmosferă rece față de preoți și chiar față de Biserică. În acest fel s-a dat ocazie altor culte creștine să se apropie prea mult, cei mai mulți cu gând de acaparare și de prozelitism. Unde lucrurile au fost împinse prea departe, rezultatul a fost adânc negativ.

Adunări întregi sunt amenințate să piară. Mii de suflete pentru care s-a plâns, s-a luptat și s-a jertfit atât de mult până când au fost aduse la Hristos, - acum sunt ademenite atât de ușor cu promisiuni sau amenințări spre a-și călca legământul și a-și părăsi credința.

Ce îngrozitoare situație! Atât prietenii cât și dușmanii lucrau numai cu gând nimicitor din toate părțile împotriva noastră.

Din cauza domiciliului meu obligatoriu, nu puteam să mă deplasez nicăieri, deși din toate părțile frații îmi scriau alarmați și îndurerați.

În această situație confuză și grea erau mulți care, ca și sibienii, umblau ca să lărgească ruptura dinlăuntru, spre a duce toată Oastea în apele străine, numai ca să-i zădărnicească chemarea ei rânduită de Dumnezeu. Acești lucrători răi, depășiți de importanța care li se dădea și și-o dădeau, nu treceau, formal, la cultele străine pe care le simpatizau, ci activau în mijlocul fraților, ținând să ducă nu numai adunări întregi, ci întreagă Lucrarea, după ei. Ce păcat mare se făcea împotriva voii lui Dumnezeu și a planului Său, avut de la început cu Oastea Sa.

Printre lucrătorii tineri activa atunci unul cu foarte multă vâlvă, anume Costică, despre care în treacăt am mai amintit. Voi fi silit acum să mă ocup în mod deosebit de el, pentru că acesta a fost și a rămas unul dintre cei mai dăunători Lucrării lui Dumnezeu.

L-am cunoscut, pe cât îmi amintesc, prin anul 1945 venind de la o misiune prin Moldova - într-o seară în gara Adjud. În așteptarea unui tren, fiind mai mulți frați aici, - am auzit dintr-o dată pe cineva suit pe un scaun, predicând cu glas tare, iar în jurul său o seamă de frați și mai mulți călători.

Am mers să-l ascult, dar felul lui de a vorbi, gesturile lui și toată comportarea sa, m-a șocat puțin ca un avertisment. A fost o primă impresie trecătoare pentru că îndată au venit frații și au început să-l laude și să-l plângă. Era un tinerel refugiat din Bucovina de Nord, familia lui rămăsese dincolo, iar acum trăia mai mult din mila familiei fratelui Leon Andronic și din a fraților din Bucovina. Nu muncea nicăieri, umbla de colo-colo în misiune peste tot. Era un foarte bun vorbitor și el își considera asta ca singura lui ocupație, dar foarte importantă.

În situația de atunci, îndată după război când lucrurile erau atât de răscolite de furtuna ce abia trecuse peste noi toți, am început să-l încurajăm și pe acesta cum făcusem în urmă și cu alții, - împotriva avertismentului primei impresii. Iar acesta fiind exact de același caracter, a știut să se infiltreze tot așa reușind să fie popularizat apoi prin gazetele noastre și recomandat peste tot printre frați ca un misionar pe țară...

Faptul că din unele părți am început să primim unele vești neplăcute despre purtarea lui printre frați, - n-a avut prea importante schimbări în atitudinea noastră față de el, din pricina altor probleme mai presante în momentul acela și din pricină că el știa cum să înlăture bănuielile afirmându-și importanța și necesitatea misiunii sale.

Ajuns în anturajul celor din Sibiu, îmbolnăvindu-se și el de aroganță, făcând apoi legătura și cu Solheim și cu Wurmbrandt, e ușor de știut cât a lucrat și el pentru răspândirea molimei stricătoare printre frați și prin adunări.

Tot cam prin acel timp, în Nordul Ardealului își desfășura o activitate misionară, cam la fel cu cea a lui Costică, dar cu o arie ceva mai restrânsă, un altul. Acesta era un tânăr originar dintr-un sat de munte, dintre Alba Iulia și Zlatna, cam de acolo de unde se trăgea și fratele Eftimiu Florea de la Oradea. Fratelui Florea, plăcându-i de el, l-a luat în familia sa, cum luase mai târziu și fratele Leon pe Magdici.

Din familia fratelui Florea, acest tânăr a făcut în particular liceul la Oradea, apoi, susținut mereu de frați, s-a înscris la Facultatea de Filologie din Cluj. În tot timpul școlarizării sale el a fost hrănit și ajutat numai de frații și surorile din Oastea Domnului. Devenise, în felul acesta, și el, un misionar foarte harnic, atâta vreme cât a avut nevoie de ajutor, ca să-și termine școala. și a terminat-o, ajungând profesor. După aceea s-a făcut preot. Iar apoi, plin de aroganță, a spus și el:

- Părintele Trifa a fost un semidoct, fratele Marini, la fel... Oastea Domnului mai bine n-ar fi fost, fiindcă a creat numai necazuri Bisericii...

Astfel s-a încheiat în Oastea Domnului și misiunea lui. Mai trăiește, fizic, încă pe undeva prin părțile Năsăudului.

Dar nu despre el am vrut să vorbim, ci despre faptul că prin 1946, pe când era încă student la Cluj și făcea misiune prin acele părți, la una din adunările Oastei din Sărata, spunea el că la chemarea lui s-a hotărât să intre în Oaste un tânăr, anume Șandor. Mai târziu se plângea împotriva lui că acest fiu al său îi face pe acolo mari necazuri, provocând mereu tulburări și partide printre frați.

La una dintre adunările mari din Simeria, în vara anului 1947, l-am cunoscut și eu pe acest Șandor, cu ocazia primului scandal întâmplat vreodată într-o adunare a Oastei. Și scandalul acesta îl provocase tocmai el. Iată cum a fost atunci:

Se terminase adunarea frățească de la Sâncrai, lângă Simeria, iar frații lucrători abia se adunaseră pentru o scurtă stare de vorbă, de-o parte, când auzim afară vociferări și strigăte neobișnuite niciodată printre frați.

Niște surori au venit înăuntru unde erau frații adunați și, cu niște fețe și voci speriate, ne-au zis:

Sunt aici doi care zic că sunt frați, veniți de la Cluj, și sunt furioși că ei n-au fost chemați la sfatul frățesc.

- Cine sunt aceștia?

- Nu-i știm, nu-i cunoaștem! Unul este mai tânăr și este orb de un ochi. Acela face scandal. Celălalt e mai în vârstă. Am ieșit afară și i-am văzut. Nu-i cunoșteam pe nici unul. I-am întrebat:

- Ce-i, fraților? Cine sunteți și ce s-a întâmplat?

- Noi venim din Nordul Ardealului - începu să strige, tot pe tonul dinainte, tânărul chior. Am cheltuit atâția bani cu drumul, iar acum să nu fim băgați în seamă și să nu fim chemați și noi la sfatul acesta? Cine sunteți frăția-voastră de nu țineți seama și de noi, care venim din partea tuturor fraților din Nordul Ardealului?

Atitudinea acestui tânăr m-a izbit adânc. Mi s-a părut, dintr-o dată, de-a dreptul obraznică și total necredincioasă. De când făceam parte din Oastea Domnului și de când umblasem printre frați, niciodată nu mai văzusem așa ceva. Era prima dată când întâlneam un astfel de caz.

- Liniștiți-vă, fraților, - le-am spus eu îndurerat. Cum vă permiteți să vorbiți în felul acesta despre acești frați, dumneavoastră care ne vedeți și veniți între noi pentru prima dată? Ce fel de credincioși sunteți d-voastră de faceți așa ceva? Veniți înlăuntru să vă cunoaștem!

Am mai continuat în felul acesta discuția cu ei, dar sfatul frățesc n-a mai putut continua. Toată atmosfera de bucurie, de pace, de rugăciune a fost spulberată de duhul rău cu care veniseră cei doi...

Am spus asta pentru a arăta felul în care și-a făcut intrare printre frați acest Șandor, de care apoi Lucrarea Domnului n-a mai putut scăpa până astăzi. Din scandal în scandal, din lupte în lupte, acest om s-a ținut scai, de atunci, de Lucrarea Domnului, făcând numai rău și tulburare pe oriunde a ajuns.

Istoria lui e plină de învățăminte grozave.

Îngăduința frățească, cu care i-au fost acoperite și suportate toate relele făcute printre frați, a fost slăbiciunea noastră prin care a izbutit el să se introducă tot mai sus.

Compensarea naturală de la Dumnezeu a făcut ca, în locul ochiului pe care îl pierduse în copilărie, să aibă o memorie bună (lucru care se petrece obișnuit la cei lipsiți de vedere). Cu această memorie și-a însușit câteva versete, câteva istorioare și, având un dar înnăscut de artist de teatru, s-a obișnuit repede să alcătuiască niște predicuțe lacrimogene, care să impresioneze sufletele simple și credincioase. Cu aceste predicuțe și cu talentul lui de jucător de teatru începu să cutreiere țara, venind totdeauna acasă încărcat de cadourile după care umbla printre frați. Surorile, îndeosebi, îl ajutau, zicându-și:

- Sărmanul, nici nu vede cu un ochi! Îți faci și pomană cu el că îi dai!

Așa a ajuns, el de la pomana frățească, să fie salariatul unora: care-l trimiteau prin țară; pentru a culege și a da informații despre frați, ca apoi să li se întocmească dosarele pentru viitoarele procese.

Între acești doi îmi sfârșeam anul 1949, între Pop și între Costică. Amândoi aveau să fie folosiți în viața mea pentru limpezirea celui mai cutremurător adevăr pe care aveam să-l aflu plătindu-l în felul cel mai greu, nu peste mult timp. Și iată cum.

Costică făcea „misiune” prin Bucovina lui. Pop făcea misiune și el prin Nordul Ardealului său. Amândoi îmi cereau cărți și Biblii. Mai aveam încă multe din cărțile de la Sibiu, din cele tipărite la Beiuș și din cele aduse și strânse sau comandate de pe la București.

În vremea arestărilor mele nu-mi fuseseră făcute percheziții și nici după eliberarea mea. Aveam multe din cărțile mele, din cărțile părintelui Iosif, din cele tipărite la Beiuș și multe Biblii rămase din cele comandate înainte. Aveam toată corespondența primită de la părintele Iosif, de la frați și multe cărți și colecții alese în biblioteca personală. Pe unele le ascunsesem, dar multe erau la îndemână pentru a le trimite fraților care mi le cereau...

Prin luna noiembrie a anului 1949 mă pomenesc acasă cu Costică, bine îmbrăcat, venind din Bucovina și rugându-mă:

- Am ajuns și eu la o răscruce a vieții mele. Aș dori să-mi fac și eu un rost în viață.

Am găsit un suflet credincios și o familie de frați credincioși în care aș dori să mă așez.

Cum n-am pe nimeni în țară, te rog în Numele Domnului să vii să mă ajuți. Am nevoie de cineva de încredere care să vorbească pentru mine ca să fiu primit în familia sorei tinere cu care vreau să mă căsătoresc. Te rog să faci acum și pentru mine ceea ce ai făcut și pentru Moldoveanu când te-a rugat și el la căsătoria lui. Sunt exact în aceeași situație și eu cum era el atunci.

- Unde este familia asta?

- În comuna cea mai de nord a țării, chiar la granița cu rușii.

- Și când să mă duc?

- Cât mai curând, chiar acum dacă se poate.

- Dar știi starea mea. Eu nu pot să mă deplasez de acasă decât cu foarte mare risc.

Știi că sunt urmărit îndeaproape...

- Te rog în Numele Domnului, fă aceasta pentru mine. Eu nu mai am pe nimeni,

iar părinții fetei mi-au zis că numai dacă mergi fr. ta vor sta de vorbă cu mine...

Și lacrimi mari îi umplură ochii...

- Fie ce va fi, - mă pregătesc și plecăm!

Am mers, numai Domnul știe cum trecând printre razii și controale de frontieră. Am ajuns acolo în casa unui foarte cunoscut frate, iar de la el am mers singur cu Costică la familia fetei dorite. Fratele n-a vrut să meargă cu noi. Și nici el nu mi-a spus atunci de ce nu vrea să meargă. Știa el ce eu nu știam încă.

Cu părinții fetei și cu ea ne-am înțeles până la urmă bine. A rămas vorba că se vor face pregătirile începătoare a nunții care va urma să se facă îndată ce totul va fi gata. Am plecat fericit acasă, că am putut face ceva și pentru așezarea acestui suflet singuratic față de care simțeam o milă și o dragoste înțelegătoare și caldă, din cauza stării lui.

Dar n-a trecut decât vreo două săptămâni și m-am pomenit din nou acasă cu Costică, dar nu singur. Venea cu tânăra soție a fratelui din comuna cea mai de nord a țării, unde fusesem pețitor pentru el.

- Suntem zdrobiți de tot - îmi ziseră amândoi îndată ce rămăsei numai singur cu ei.

- Ce s-a întâmplat? - întrebai eu grăbit. Mă așteptam la o veste bună și când colo cine știe ce rău mai trebuie să aflu. Îmi povestiră printre suspine și printre lacrimi despre o veche legătură a lor vinovată pentru care aruncau acum toată vina și răspunderea numai asupra diavolului. Din legătura asta urma să iese acum la lumină dovada care nu mai putea fi tăinuită. Aici era toată marea nenorocire - zicea el. Dacă aceasta se întâmplă, atunci el care este un lucrător atât de cunoscut în țară, va fi dovedit un nelegiuit iar aceasta va fi o lovitură atât de mare pentru Lucrarea Domnului încât o mare mulțime de suflete se vor dărâma din cauza asta.

Ori dacă nu, lor amândurora nu le rămâne decât să se sinucidă - lucru care ar aduce iarăși o tot așa de mare nenorocire.

A treia cale ar fi să facă să dispară dovada vinovăției lor, înainte de a veni la lumină, să-și omoare copilul.

Aceasta era marea nenorocire pentru care veneau ei la mine și marea încurcătură pe care trebuia s-o dezleg eu.

Viața lor, ori viitorul Lucrării Domnului în părțile acelea, ori viața copilului ce venea, - depindeau acum în totul doar de răspunsul pe care îl voi da eu... La ce strâmtoare grea ajunsesem!

Am ascultat totul cu spaimă și cutremur.

Într-adevăr părea că așa și era.

Dar cuvântul ce mi se cerea mie atunci însemna un atât de grav angajament al meu în fața lui Dumnezeu. O luare asupra mea a întregii lor răspunderi. O acceptare să plătesc eu însumi în fața Judecății lui Dumnezeu și a conștiinței mele prețul oricărui păcat din acestea trei pe care l-aș fi dezlegat.

Ei n-ar fi vrut nici rușinea Lucrării nici sinuciderea lor, ar fi vrut uciderea dovezii, dar ei care acceptaseră cu plăcere prima parte a păcatului, nu mai voiau acum să accepte răspunderea pentru a doua parte a lui. Răspunderea voiau s-o poarte altul. Și de aceea veneau la mine, s-o port eu.

Am simțit atunci ca niciodată cumpăna cea grea la care mă aflam. Duhul mă înștiința limpede: ia seama ce faci, gândește-te bine ce alegi!

Eram între două grozăvii. Nu voi uita niciodată acele cumplite frământări între care îmi era măcinat și răvășit tot sufletul. Vedeam bine că de o parte era prăpastia morții pe marginea căreia stăteau sufletele acestea și încă atâtea altele. Iar de partea cealaltă cuptorul ispășirii aprins.

La mijloc stătea Judecătorul într-o mână cu Cumpăna și-n cealaltă cu Sabia înfocată. Cumpăna atârna greu, împreună cu ei cu tot înspre prăpastia morții. Cuvântul care trebuia să-l rostesc eu, urma să mă arunce pe mine pe partea cealaltă a cumpenei dinspre cuptor, dinspre sabie.

Momentele erau cumplite. Primejdia pierzării lor, gemetele, lacrimile, fețele lor nenorocite mă cutremurau, pierderile altora și mai mult...

Atunci nu m-am mai putut gândi la mine. Cu inima strânsă și cu sufletul înfricoșat am ales ispășirea. M-am învoit la nelegiuirea cea mai comodă și mi-am dat consimțământul la ea.

Am spus cuvântul care îi dezlega pe ei, dar mă lega pe mine. Am pășit eu în fața Judecății și Sabiei în locul lor. Le-am spus cu lacrimi și cu groază doar câteva cuvinte:

- Știu că va trebui să ispășesc. Vă rog însă să nu mai păcătuiți! Rupeți-o cu păcatul chiar acum și pe totdeauna. Și pocăiți-vă adânc înaintea lui Dumnezeu toată viața voastră, ca El să vă ierte.

Nu era în aceste cuvinte ale mele numai o condiție pe care le-o pusesem pentru dezlegarea mea ci era mai mult. Era o implorare spre a nu mai păcătui. Simțeam că încă un preț pentru un singur păcat al lor, nimeni pe lumea aceasta n-ar mai fi primit sau n-ar mai fi putut să-l plătească. Măsura păcatelor lor era atât de plină încât nici o picătură n-ar mai fi putut încăpea în ea.

Au promis bucuroși cu legământ și lacrimi că așa vor face.

Au promis cu legământ, - dar nu l-au ținut. Poate chiar în clipa când au pus legământul erau hotărâți să nu și-l țină. Sunt încredințat că dacă l-ar fi ținut Domnul i-ar fi iertat, iar după ispășirea mea m-ar fi iertat și pe mine. În felul acesta nici eu n-aș mai fi spus asta niciodată și nimănui. Dar ei au mărit răul până la toate marginile țării.

Iar Dumnezeu i-a pedepsit în fața lumii întregi.

Eliberați de mine atunci de sub orice povară, ei răsuflară ușurați și plecară bucuroși,

- lăsându-mă acum pe mine cu simțământul că ceva ca un munte uriaș s-a prăbușit peste sufletul meu îngropându-mă sub el. Am simțit dintr-o dată că între mine și Dumnezeul meu s-a înălțat un zid rece și gros de la pământ până la cer. Că prin nici o parte rugăciunile mele nu se mai puteau înălța și trece spre El din cauza zidului acestuia. Și nici razele Lui nu mai puteau străbate până la mine. Muntele era mânios, zidul era vrăjmaș iar eu singur. Nici o stare din câte am trăit pe lumea asta, n-a mai fost pentru mine la fel cu cea pe care o trăiam acum. Din clipa legământului meu din Ziua Rusaliilor neuitate, nimica nu mă mai rupsese pe mine de Dumnezeul meu. Dar acum El era dincolo de munte și dincolo de zid, - eu singur fără El dincoace...

Niciodată nu mi-aș fi putut închipui că vreun păcat poate într-adevăr să pună așa un zid de despărțire între noi și Dumnezeu, după cum fără să gândesc citisem de atâtea ori acel loc din Scriptură: Nu Mâna Domnului este prea scurtă ca să vă mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să vă audă - ci păcatul vostru pune un zid de despărțire între voi și Dumnezeul vostru, păcatul vostru vă ascunde Fața Lui și-L împiedică să vă asculte... (Isaia 59,1-2).

Gemea zi și noapte tot sufletul din mine și mi se topea toată ființa în flăcările conștiinței care mi se zbuciuma necurmat. Mi se părea că sunt aruncat undeva într-un gol sau într-o mlaștină în care mă afund fără salvare... Că umblu printr-un pustiu primejdios... Că mor într-o peșteră închisă în care nimeni nu mă știe și nu mă aude și nu se mai interesează de mine. Rugăciunile îmi păreau fără rost. Strigătele fără ecou. Lacrimile fără ușurare. Cerul închis și Dumnezeu nicăieri...

Atunci dorii fierbinte numai să mor. Să nu mai trăiesc nici o clipă în felul acesta pe pământ. Dar când mă gândii mai adânc la moarte în felul acesta îmi fu și mai groază. Cum să mor așa? Cum să merg eu în felul acesta, în starea aceasta înaintea lui Dumnezeu? Pentru prima dată de când aflasem pe Domnul Isus îmi dam seama ce cumplită poate fi întâlnirea cu moartea când ești fără Hristos și fără lumină cu un cuget apăsat de un păcat care te-a învinovățit față de Dumnezeu.

- Doamne, am strigat atunci deznădăjduit, trimite-mi orice, dar nu mă mai lăsa în starea aceasta. Aruncă-mă oriunde, dar numai să ajung să Te întâlnesc din nou pe Tine. Cere-mi orice și pedepsește-mă oricum, dar numai ia dintre Tine și mine acest zid monstruos și îngrozitor, după care nu mai pot trăi despărțit de Tine. Pedepsește-mă oricum, dar numai ia de peste mine acest munte vrăjmaș și greu. Spune-mi orice mustrare, dar nu mai tăcea față de mine...

A durat asta aproape trei luni de zile. În timpul acesta „misionarul” Pop era pe undeva prin Maramureș, îmi tot scria și îmi tot cerea cărți și Biblii. Avea și unele probleme asupra cărora îmi cerea stăruitor răspuns. I-am trimis și i-am scris. Despre Costică nu mai știam nimic.

Înțelepciunea și Bunătatea Domnului față de mine a folosit prilejul acesta pentru a pune capăt frământărilor mele și a aduce vremea ispășirii pe care o acceptasem. Dumnezeu avea milă de mine și îmi pregătea izbăvirea prin foc.

Era ziua de 12 februarie 1950, când tocmai se împlineau 12 ani de la izbăvirea din suferință a părintelui Iosif. Fusesem chemat de dimineață să dau un ajutor la niște lucrări la primăria comunei unde locuiam.

Cam pe la ora 9 am fost ridicat de acolo de șeful Securității de la Beiuș, care arătându-mi pistolul în semn de amenințare dacă nu m-aș supune, mă împinse un pas înainte și-mi arătă direcția pe jos spre Beiuș.

Mă uitai la el atât de liniștit și de nepăsător de tot pistolul lui încât nici el nu mai găsi nici un cuvânt să continue. Și o luai înaintea lui fără să ne mai vorbim nimic unul altuia.

- Stai - îmi zise el, când ajunserăm pe podul pe unde o lua drumul spre noi. Așteptăm aici să vină căruța cu materialele tale. Cum ai putut tu să lucrezi atât de mult aici lângă noi banditule? Și noi să nu știm nimic. Noi credeam că tu te-ai liniștit de când ai fost pe la noi, - dar tu lucrai! Lasă că n-ai să mai lucrezi tu până va fi lumea. Ți-arăt eu ție tâlharule!

Era palid de furie și se uita la mine ca o fiară.

Dar părea că vorbește altcuiva, așa de puțin mă-ngrijora acum tot ce spunea el.

Mă gândeam cu îngrijorare doar la altceva: - se vede că fusese pe la mine pe acasă în lipsa mea, că-mi făcuseră percheziție, sau chiar mai făceau încă, dacă așteptam căruța de care spusese și care nu mai venea... Ce vor fi aflat oare din câte aveam? Ce vor fi luat?...

Aveam acasă tot ce strânsesem de când mă hotărâsem pentru Domnul. Tot ce tipărisem și mai erau din cele vreo zece cărți personale. Colecții, manuscrise, albume de fotografii, corespondența. Tot ce strânsesem cu o dragoste evlavioasă față de cărți, față de artă, față de adevăr, față de frumos.

O mare parte din ele le ascunsesem îndemnat de o tainică înștiințare lăuntrică, prin diferite locuri de acasă. O mare parte le îngropasem în lăzi, în vatra șoprului și în alte locuri, ca pe o comoară scumpă pe care ți-o simți amenințată. Țineam la aceste lucruri ca la cea mai scumpă avuție pe care o mai aveam pe lumea asta lângă sufletul meu. Erau lucrurile Domnului și munca mea cea mai din greu câștigată cu sudoarea, cu lacrimile, cu tot ce aveam mai de preț în cei mai frumoși ani din viața mea.

Acum nu știam cât de nimicitor s-au purtat la percheziție. Cât au luat din cele din casă. Cât au mai aflat din celelalte. Știam că voi fi întrebat despre tot ce au aflat și despre ceea ce încă nu aflaseră. Ce să spun dacă au aflat? Ce să spun dacă n-au aflat?

Astea erau adevăratele mele îngrijorări.

Stam pe podul de lemn de peste valea care curgea liniștită pe sub pod, rezemat cu spatele de bârna podului. Deodată îmi adusei aminte că în buzunar aveam mai multe însemnări

și scrisori de la frați. Cum el privea pe drum, eu am scos ușor tot ce aveam, le-am rupt

și mototolite în palmă, le-am dat drumul pe la spate jos, în apa care curgea. Să nu mai ajungă în mâinile lor.

Stătusem destul de mult. Nu mai avea răbdare - și căruța nu mai venea. Furios se întoarse spre mine înjurându-mă:

- Plecăm! Dă-i drumul! Vor veni ei.

Am luat-o iarăși înaintea lui. La intrarea în oraș doi copii se jucau pe marginea trotuarului. Unul era băiatul meu de 11 ani, care învăța la Beiuș și locuia la cineva aici. Copilul sări să vină la mine zicându-mi: Slăvit să fie Domnul, tăticule. Unde mergi?

Vin și eu cu tine!

- Nu Viorel - i-am zis eu. Unde merg eu acum tu nu poți veni cu mine. Rămâi aci și vă jucați mai departe.

Atunci îl văzu pe cel ce mă ducea și înspăimântat începu să plângă.

- Fii liniștit Viorel, - l-am încurajat eu, - iarăși voi veni. Și lăsai copilul plângând, ca să nu-i dau ocazia șefului să izbucnească chiar acolo.

- Ai otrăvit și sufletul copilului, banditule - zise el pornind, cu ochii încruntați întorși spre copil.

Nu intrasem mult în oraș când văd venind spre noi pe fr. Gavriș, având pe el o șubă groasă. Văzându-mă cu șeful și bănuind unde mergeam - se dezbrăcă de șuba lui și vru să mi-o dea, fiindcă eu nu aveam decât o haină subțire. Era încă iarnă, dar fusese o zi călduță iar eu plecând doar pentru câteva ceasuri de acasă - nu-mi luasem decât haina asta.

Șeful se făcu dintr-o dată roșu, sări la el și scrâșni:

- Stai! Ce vrei să faci? Vrei să-i dai haina? Bine, vino și tu cu el. Ești de-al lui, ha? Las’ că te vedem noi și pe tine. Dă-i drumul lângă el!

Fratele se uită liniștit la mine, apoi mi se alătură, pășind lângă mine, amândoi înaintea lui.

Mă întristai văzând că așa se întâmplă lucrurile. Fratele era încă tinerel în credință, doar de vreo doi ani - și mă temeam ca nu cumva încercarea aceasta să-l dărâme. Dar încredințai totul în Mâna Domnului, gândindu-mă că totuși împotriva lui nu aveau nimic și o să-i dea îndată drumul, doar o să-l înfrice puțin.

Toată lumea se uita după el și după noi - asta desigur că îl deranja. Își ștergea mereu fruntea de sudoare.

Când văzu în piață pe primul milițean i se ușură sufletul. Îi făcu semn să vină la el

și arătând spre noi îi porunci:

- Du-i imediat la securitate pe amândoi. Dar fii atent, îi predai ofițerului de serviciu.

Și arătând spre mine îi șopti ceva încet.

- Am înțeles, să trăiți!

Străbăturăm orașul până la marginea cealaltă. Securitatea se mutase aproape afară din oraș.

Pe fratele l-au oprit în curte, iar pe mine m-au băgat înăuntru. Când am intrat, de la masă s-a ridicat un ofițer gras și îndesat care privindu-mă cu niște ochi roșii și fioroși mă întrebă printre dinți:

- Cine ești tu mă, cum te cheamă?

I-am spus numele meu.

- A, tu ești pocăitul ăla? No, bine că ești aci - și înjurându-mi Hristosul și Dumnezeul meu și mama mea, începu să-mi dea cu palmele peste față, cu pumnii peste cap, cu genunchii în stomac... După ce obosi, îmi strigă:

- Scoate tot ce ai prin buzunare, banditule! Pune pe masă tot! Scoate șireturile, actele, cureaua - tot. Să n-ai cu ce să te spânzuri... Și alte înjurături urmară. Gâfâia și transpirase.

Când terminai de scos tot, mă smuci de braț și cu un pumn și un picior în spate, mă izbi spre o ușă în partea cealaltă poruncindu-mi:

- Ieși pe-aici!

Am ieșit într-un coridor care cobora pe niște scări în curtea dinăuntru, tot timpul lovit când cu pumnul când cu cizma.

În curte un mare câine lup, care se ridică de undeva venind spre noi.

- Prinde-l lup! Banditul! - strigă el spre câine.

Dar câinele veni liniștit spre mine. Mă mirosi - apoi se întoarse spre el dând din coadă.

- Prinde-l lup! - strigă el din nou mai supărat bătând cu cizma în pământ.

Dar câinele nici nu se mai uită la mine.

La marginea curții, spre fund era o clădire joasă, ca un șopru. Avea o singură intrare. Fusei împins într-acolo.

Deschise ușa de scândură groasă cu crăpături, apoi mă izbi înăuntru. Văzui un coridor îngust pe care erau înșirate la rând 4 uși. Fiecare ușă avea în mijloc o gaură rotundă, cât putea să intre prin ea o mână. La prima ușă, trase zăvorul, mă izbi cu un pumn înăuntru.

Apoi trântind ușa după mine și împingând izbit zăvorul îmi zise înjurându-mă:

- Aici să îngheți și să putrezești, pocăitul dracului!

Și plecă trântind ușa coridorului, îndepărtându-se.

Celula îngustă de 2 pe 3 metri, era goală. Nu mai era în ea nimic decât un prici de 2 scânduri gol. Pe jos ciment. Ușa care da în coridor era de scânduri de fag groase, cu crăpături la încheietură și cu gaură la mijloc, fără nici o acoperitoare. Prin gaura asta se vedea o parte din curtea inferioară căci ușa la intrare rămase deschisă.

La coridor în stânga era o fereastră. Din celula mea, printr-o crăpătură a ușii și prin fereastra care era în dreptul ei, se vedea curtea tocmai în partea unde era poarta mare prin care fiind la fel deschisă, se vedea poarta principală cu tot ce intra și ieșea pe acolo.

După ce rămăsei singur îngenuncheai pe ciment și cu ochii prin vizeta rotundă înspre stropul de cer care se vedea prin ea, încercai să-mi încredințez viața de acum în Mâna Domnului și Dumnezeului meu, rugându-L cu lacrimi amare, să vină la mine și să mă întărească.

Dar nici un semn din cer nu-mi răspunse inimii mele chinuite. Toate ușile înspre cer erau mai închise decât cea de-aici. În asta mai era o gaură măcar prin care mai puteam vedea ceva... Spre cer nimic.

Mă ridicai și încercai să aflu pe unde se putea vedea și auzi ceva, când va veni căruța.

O, de-aș putea vedea cât de puțin ca să știu ce au aflat... Sau dacă aș vedea ce se întâmplă cu fratele rămas în urma mea. Poate îl vor aduce și pe al aici...

Nu l-au adus. După ce i-au dat și lui câteva lovituri și amenințări, l-au scos afară și l-au lăsat să plece.

După o vreme lungă de așteptare cu ochii ațintiți mereu spre poartă, am văzut-o deschizându-se și căruța intrând, încărcată cu vârf de lăzi și pachete cu toate cărțile mele. Am cunoscut dintr-o privire tot ce aveam în casă, în șopru, în pod. Saci, lăzi, pachete. Cărți, Biblii, colecții, albume - totul! Sus, mânând caii era Gheorghe, omul de serviciu al primăriei. Apoi căruța întoarse pe după colț și nu mai văzui nimic. Înțelesei într-o clipă că aflaseră și că luaseră totul. Ce pustiire trebuie să fi făcut acasă - și cum îi vor fi chinuit pe ai mei!

Căzui zdrobit pe priciul rece cu fața în palme.

Pierdusem toată avuția mea de cărți pe care le strânsesem bucată cu bucată, ca unul care își face o casă începând de la un cui, de la un țăruș, de la o scândură, undeva într-un colț de lume gol-goluț și singur-singurel...

Când mă trezisem eu pe lume, în casa părintească era o singură carte de citit, pe jumătate ungurească, rămasă de la școala tatălui meu care făcuse școala lui primară printre unguri.

Pe primii mei bani, eu cărți mi-am cumpărat. Și de atunci pas cu pas pe unde am fost cărți am strâns pentru că am iubit cartea și le-am îngrijit ca pe ochii mei. Am avut ocazie să cumpăr ori să primesc cărți unice. Cu autografe de la scriitori aleși, piese care nu se mai găsesc... Și iată acum totul a intrat aici în acest cuptor aprins cu mine cu tot. Știe numai Singur Bunul Dumnezeu cum voi mai ieși de-aici și ele și eu.

Am început să plâng amar. Simțeam că mă scufund cu totul într-o prăpastie fără fund și într-o noapte fără nici o rază.

Încercai din nou să mă rog, să capăt un semn, o mângâiere, o rază, o cât de mică întărire pentru ceea ce mă așteaptă. Stam proșternut pe ciment cu toată fața la pământ spre ușa îndurării lui Dumnezeu. Căzuse trăsnetul asupra mea, se năpustise furtuna, năvăliseră caldeenii - și în mai puțin de o jumătate de zi rămăsesem mai gol decât Iov când a zis: Gol am ieșit din pântecele mamei mele, gol mă voi întoarce în sânul pământului...

Dar eu eram și mai gol ca el, fiindcă sufletul meu era ca un pustiu în care nimic din afară nu mai avea nici un răsunet.

Am gemut ca un disperat: Dumnezeul meu, dacă m-ai adus aici, nu mă lăsa singur. De ce nu-mi răspunzi Tu? De ce taci Tu Mântuitorul meu Scump? Tu ai fost totdeauna cu mine pe oriunde am fost, de ce acum îmi stai atât de departe în pustiirea care a dat peste mine? De 20 de ani de când Te cunosc, la orice rugăciune mi-ai răspuns. La orice greu ai fost gata să vii lângă mine. La orice strigăt ai fost gata să-mi ajuți. Și acum iată-mă în cea mai grea zi din viața mea, - mă lași singur Doamne. Și strig și nu-mi răspunzi. Și Te chem și nu vii. Și sunt despoiat de tot și în cea mai grea stare - și nu-Ți pasă! Ape reci și negre năvălesc spre mine și mă înconjoară din toate părțile - și Tu nu-mi dai nici un semn de ajutor. Și bat la poarta Ta închisă - și nu-mi răspunzi. Stau prăbușit în cea mai îndurerată nenorocire, în cea mai cumplită primejdie, în cea mai înfricoșată așteptare - și Tu nu mă vezi.

Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce Te-ai dus atât de departe, pentru ce m-ai părăsit atât de total, pentru ce m-ai lăsat atât de singur?...

În zadar însă. Ușa Lui rămânea închisă. De după zidul rece și gros nu venea nici un răspuns.

Numai din pustiul întunecat al inimii mele un gând mi se ridică până la lumina minții răvășite și acest gând îmi spuse:

- Ai luat păcatul acelora asupra ta. Iată a sosit acum vremea să-l ispășești. În zadar strigi, în zadar aștepți, în zadar cauți izbăvire. Nu mai este nici un drum altul decât acesta singur. Rabdă! Rabdă până la sfârșit. Rabdă până când va fi plătit tot-tot...

Mi-am aplecat sufletul până în străfundul celor mai aprinse remușcări și n-am mai putut spune decât:

- Da Doamne, așa este! Fie Voia Ta.

Și m-am ridicat cu aceeași povară și temere și apăsare cu care mă prăbușisem.

Dar acum înțelesesem.

Se înserase... De azi dimineață nu mâncasem nimic, nici apă nu băusem. În celulă parcă era mai frig decât afară, iar eu nu aveam pe mine decât haina asta subțire și ușoară.

Tremuram din tot trupul, fiori de frig se înălțau din ciment și îmi înlemneau toată ființa. Mă așezam obosit pe priciul gol, dar mă ridicam îndată să nu îngheț. Făceam 3 pași de la ușă și până la perete, apoi iar ceilalți 3 înapoi, dar oboseam atât de repede și mă dureau toate încheieturile trupului.

De frig mă chinuia trebuința ieșirii afară care devenise atât de dureroasă încât mă strângeam cu mâinile de pe sub stomac. În celulă însă nu era nici cel mai mic vas pentru nici un fel de liniștire trupească a acestor nevoi omenești. Pe afară nu se mai auzea nimeni chiar dacă aș fi bătut în ușă să mă sloboadă cineva. În această a doua curte nu se auzea nici o mișcare. Numai câinele lup negru și mare îl vedeam plimbându-se și-l auzeam lătrând.

Se înnoptase... și nimeni.

Dar deodată tresar. În sfârșit se aud pași de cizme grele apropiindu-se. Se trage zăvorul și se deschide ușa. Și la câtă lumină era afară spre curte, văd o statură puternică și aud un glas fioros:

- Ieși!

Când am trecut pe lângă el, un pumn greu ca un mai de fier simții că mă izbește după cap. Am fost aruncat departe și gata să cad.

Mă ajunse din urmă și cu o înjurătură îngrozitoare simții în spatele meu cizma lui grea. Câinele se repezi spre mine.

- Prinde-l lup! Ia banditul!

Dar câinele nu-mi făcu nici un rău.

Nu știui încotro vrea el ca să merg... Pășeam înainte spre gard. Mă simții smucit de mâna stângă și un alt pumn în cap mă izbi spre niște scări.

Înțelesei că trebuie să urc pe acolo. Pășii pe prima scară - dar altă cizmă și alt pumn mă izbi peste două scări în sus.

Am pătruns într-un coridor pe care erau mai multe uși. Mă oprii la prima, dar pumnul și cizma mă izbiră spre cealaltă. Mă oprii la a doua, - dar fui izbit la fel și de la asta. Așa am ajuns până la ultima ușă prin care fusei împins înăuntru.

Acolo mă mai aștepta unul cu un ciomag negru în mână. Cu niște înjurături scrâșnite printre dinți se năpustiră amândoi asupra mea lovindu-mă pe unde apucau, peste mâini, peste cap, peste spate, peste picioare... După ce obosea unul, începea celălalt:

- De unde ai avut atâtea materiale, banditule?

- Le-am cumpărat, le-am scris eu, le-am împrumutat.

- Unde ai ascuns mașina cu care le-ai tipărit?

- Dar mașina asta nu se poate ascunde... Este mare cât o batoză domnule! Cum s-o ascund?

- Nu vrei să spui? Unde ai ascuns mașina? Tu ai o mașină de asta acasă. Cât am căutat - n-am aflat-o. Spune unde-i?

- Domnule, o tipografie nu se poate duce la țară... Este cât o locomotivă domnule. Tipografiile sunt numai la oraș. Acolo am tipărit cărțile. Scrie pe fiecare carte unde este tipărită și când...

- Adică nu vrei să spui! Și se năpustiră asupra mea și mai furioși, lovind fără alegere și oprire.

- Spui sau nu spui?

N-am mai răspuns nimic.

Nu-mi mai simțeam nici capul, nici mâinile, nici nimic. Urechile îmi țiuiau ca niște sirene, toată pielea îmi ardea, din nas mi se prelingeau două șiroaie de sânge pe mâini, pe piept, pe podea... Parcă nu mă durea nimic, ci numai îmi ardea toată pielea de pe trup.

Obosiți se opriră - și se uitau la mine cu niște ochi încruntați și neputincioși.

- Du-l înapoi, zise unul ștergându-și fruntea udă de sudoare. Las’ că mai are el când să vorbească. Mâine, poimâine, săptămâna asta, cealaltă... Anul acesta, anul viitor, - lasă...

- Nu mai ieși tu de aici banditule!

Cel ce mă adusese deschise ușa scrâșnind și izbindu-mă în ea gemu:

- Dă-i drumul înapoi!

Și mă împinse tot acolo de unde mă scoase. Până la miezul nopții nu mi-a fost frig. Toată carnea de pe mine ardea ca în flăcări.

Deci acesta era focul ispășirii mele. Acesta era cuptorul în care trebuia să ard. Așa va trebui să plătesc. Până la câte ori trebuie să fie aprins și încălzit oare? Până la 7?...

O Dumnezeul meu, în mânia Ta, adu-Ți aminte de îndurare. Ajută-mă să pot răbda totul, fără să cad și fără să cârtesc.

După ce au început a mi se liniști arsurile am început să simt durerile adânci și ascuțite în cap, în rinichi, în ficat, în stomac, în oase...

Apoi frigul cumplit... apoi trebuințele firești de descărcare a greutăților din stomac, din bășică... Părea că îmi plesnește tot lăuntrul. Mă zvârcoleam în toate felurile. Mă strâng ghem cu genunchii la gură. Îmi strângeam fălcile ca să nu strig, să nu gem, să nu urlu de dureri. Mă tăvăleam pe prici, apoi pe jos. Și nu se mai făcea ziuă să vină cineva. Auzeam cocoșii departe cântând. Auzeam ceasul din turnul bisericii din centrul orașului, auzeam cucuvăile țipând în toate părțile... Dar nu auzeam nici o mișcare de om. Crezui că voi muri și îmi fu teamă de moarte. Nu mă simțeam în stare să mor așa.

Mă zvârcoleam și gemeam cu lacrimi în durerile pe care le credeam cele mai mari din lume: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu ai milă de mine, dacă-mi iei viața iartă-mă mai întâi. Nu-Ți mai cer nimic dacă îmi iei viața decât să mă ierți mai întâi. Și-apoi ia-mi viața în clipa asta aici!...

Apoi mă îngrozii eu însumi de ceea ce spuneam. Glasul cel din adâncuri spunea: ispășește. Păcatul nu se iartă ci se ispășește. Nici un păcat nu s-a iertat niciodată, toate au trebuit ispășite. Nici un păcat nu se va ierta niciodată - toate vor trebui ispășite. Tu nu-L cunoști nici pe Dumnezeu, nici grozăvia păcatului. Rabdă - până ce vei plăti totul totului tot!

Încă mai poți! Plătește. Încă mai ai, rabdă și plătește!

Trecea o crampă puternică - și parcă iarăși mi se ușura câteva clipe. Pe urmă alta - și iarăși un strop de liniște. Tremuram, dar mă treceau sudori pe care mi le ștergeam împreună cu urmele de sânge rămase pe față. Niște cuțite de foc îmi străpungeau toate măruntaiele - și iarăși se linișteau... dar tot mai puțin ținea liniștea dintre zvârcoliri.

Se luminase de ziuă - și tot nu venea nimeni.

Să bat în ușă? - Nu bat, rabd până mor, fără să cer nimănui nimic, dacă nu-mi dă Dumnezeu. Și nu-i nimeni nicăieri, parcă e înainte de începutul lumii. Parcă este după Sfârșitul lumii, când nu era nimic, când nu va mai fi nimic...

În sfârșit după ce auzii bătând de 9 ori clopotul bisericii auzii pași apăsați de cizmă grea. Prin gaura rotundă a ușii văzui pe majorul gras și greu de aseară, deschizându-mi ușa și răstindu-se:

- Ieși la W.C. și la apă. Ai voie la asta de două ori pe zi, dimineața și seara. Și o dată pe zi mâncare, dacă îți aduce de acasă. Dacă nu rabdă. Noi n-avem aici pension sau restaurant. Hai, gata? N-am vreme să stau aici cu tine.

Mi-am ușurat trupul după 24 de ore de chinuri. Nu știu cum am putut rezista atâta.

Dar cuțitele din pântec tot nu mi se liniștiră.

La Zoli baci fusese de o sută de ori mai ușor.

După vreun ceas îl văd iarăși prin gaura vizetei pe celălalt bătăuș de aseară venind cu o tavă de lemn, o scândurică, pe care era o mică bucată de pâine și o feliuță de slănină. Se opri în dreptul vizetei și prinzând cu două degete de bucățica de pâine ca de o zdreanță pe care o ridici ca s-o arunci, mi-o întinse s-o iau. Apoi la fel cu bucățica de slănină. Apoi ștergându-și degetele de marginea tăvii, zise disprețuitor și silit:

- Ia și mănâncă! Asta ți-e porția pe astăzi, nu meriți nici atâta. Dacă ar fi după mine.

Și trântind ușa la coridor, ieși depărtându-se.

Mă uitai la feliuța subțire de pâine. Era de acasă, coaptă de mama în cuptorul nostru.

Și slănina la fel. Deci ai mei aflaseră unde sunt - și-mi aduseseră de mâncare. Dar cum oare, numai așa de puțin îmi aduc ai mei de mâncare? Și un copilaș ar mânca de 5 ori pe zi câte o porție de asta.

- Taci și rabdă! - îmi strigă judecătorul meu lăuntric.

Nu mai știam cum să mă rog, deși simțeam cea mai arzătoare nevoie de rugăciune.

O lespede grea și rece parcă se lăsase peste cuvintele mele și un vânt vrăjmaș bătea dinspre cer, alungându-mi înapoi în jos toate gândurile mele care îndrăzneau să se apropie într-acolo. Sus în cer nu se mai găsea nici un prieten care să aibă milă de mine. Începea să-mi fie și frică să mă mai apropii de Locuința lui Dumnezeu.

Simțeam în toată ființa trupului meu o foame atât de dureroasă... Stomacul amăgit cu bucățica de pâine pornise și neavând ce măcina, se rodea singur provocându-mi niște usturimi și dureri arzătoare. Parcă aveam jăratic aprins acolo.

Îmi ridicai ochii prin gaura goală a vizetei, spre stropul de cer din colțul ferestrei de sus - și doar câteva cuvinte putui să trimit într-acolo, din gândurile care mă frământau.

- Totuși, deși nu merit nimic Doamne Isuse, - adu-Ți aminte de mine - și ai milă de starea mea.

Și lacrimi calde, îmi șiroiau liniștit pe obrajii reci și umflați de vânătăi...

Astfel am început ziua a doua.

În curte nu era nimeni afară de câinele lup. În celular nu era nimeni, afară de mine.

Din când în când ceasul din turnul bisericii din centru măsura grozav de încet chinurile mele, întâi cu bătăi subțiri sferturile, apoi mai groase ora.

Auzii 4 subțiri, apoi 11 groase. Dinspre clădirea cu birourile lor auzii deschizându-se o ușă, - apoi o voce strigând câinele:

- Lup!

Și prin vizeta rotundă și prin ușa coridorului rămasă deschisă văzui câinele întorcându-se ținând în gură o plăcintă mare, cu care se dusese lângă gardul din fața mea. Acolo o lăsă și se duse din nou, venind în gură cu o altă plăcintă. Apoi încă una. Pe urmă se așeză să mănânce în silă. Îl vedeam bine și mă gândeam cum le va fi pregătit mama și le va fi adus tata pentru mine. Și acum le mănâncă în silă acest câine străin, gras și sătul. Mă uitai la el cum mușca în silă când dintr-o plăcintă, când din alta. Apoi se sculă încet și cu o plăcintă întreagă în gură se duse lângă gard, râcâi cu unghiile acolo făcând o groapă, aruncă plăcinta și apoi cu botul împinse nisipul peste ea. După care se duse se așeză pe labe și puse capul jos să doarmă.

Atunci mă văzui mai rău decât fiul cel pierdut care văzând porcii se uita cu jind cum aceștia mănâncă roșcovele din care ar fi dorit și el să se sature, dar nu i le da nici lui nimeni.

În curând văzui vărsându-se în cratița câinelui și oala cu lapte care desigur venise odată cu plăcintele aduse de acasă.

Ai mei se vor bucura acasă că cel puțin nu voi răbda aici de foame.

A venit iarăși seara. Solidul care mă luase aseară, apăru din nou la ușă, trase zăvorul - și îmi zise la fel ca ieri:

- Ieși!

Și urmară aceeași pumni, aceleași cizme și înjurături pe tot drumul de aseară, pe care acum îl cunoșteam.

Înăuntru, același bătăuș mă aștepta să fiu adus. A urmat tot ce se întâmplase cu o seară mai înainte, dar acum trebuia să răspund în loc de tipografie pentru niște arme pe care le-aș fi ascuns.

Firește că n-am răspuns nimic la nici una din întrebările acestea. Am răbdat tăcând toate loviturile de dinainte și de după astfel de întrebări, puse numai spre a avea motiv să bată.

În sfârșit, după ce s-au obosit, unul din cei doi aruncând ciomagul și punându-și mâinile în șolduri se uită la mine cum arătam - apoi îmi zise printre dinți:

- Acum să ne spui cine este... Șandor sau Alexandru din Baia Mare?

- Nu cunosc din Baia Mare pe nimeni cu numele acesta!

- Nu? Ia gândește-te mai bine. Nu cunoști banditule?

- N-am fost niciodată la Baia Mare.

- Dar pe... Gavrilă nu-l cunoști?

- Nu-mi aduc aminte de cine mă întrebați.

- Las’ că ți-aduc eu aminte, dacă nu-ți aduci tu, zise celălalt care se odihnise pe scaun, sculându-se și luându-și ciomagul lui lung de cauciuc, cu fire groase de sârmă trase prin mijlocul lui - și veni spre mine.

- Întinde mâinile și ține-le drept!

Întinsei mâna dreaptă spre bățul cu care lovea o dată, de două, de cinci, de șapte ori...

- Cealaltă!

Întinsei și cealaltă mână - și loviturile curgeau neîntrerupt. Simțeam cum mi se umflă palmele arzând. Când obosi îmi zise:

- De ce nu spui măi banditule? Acești trei frați ai tăi la care tu le-ai trimis cărți și Biblii și scrisori la Baia Mare au spus tot despre tine și tu nu vrei să spui nimic despre ei? Șandor a spus tot despre tine și tu nu vrei să spui nimic despre el? Te omorâm banditule! Și alte lovituri începură să curgă peste cap, peste mâini, peste tot pe unde apucau să cadă.

- Cui ai mai trimis cărți și Biblii afară de ăștia?

- La nimeni!

- La nimeni? - Bine! Vom mai vedea noi. Acum deocamdată am încheiat pentru astă-seară. Hai napoi acolo să te mai gândești! Dacă îți aduci aminte și spui, - poate că scapi. Dacă nu - mai vorbim noi și altfel. Mai avem și alte metode. Vei vedea. Ieși.

Am fost dus înapoi, tot așa cum fusesem dus și înainte. Mâinile îmi ardeau ca și cum le-aș ținea într-un jăratic aprins. Și urechile îmi ardeau. Și obrajii.

În celulă am căzut pe genunchi și mi-am ridicat mâinile umflate spre stropul de cer întunecat:

- Dumnezeul meu, Dumnezeul meu îndură-Te, privește mâinile acestea cum ai privit Mâinile străpunse și umflate ale Fiului Tău de pe Crucea Lui. Și ai milă de mine, iartă-mă! Iartă-mă de păcatul pentru care sufăr. Deschide zăvoarele pe care le-ai închis ca să nu mă mai vezi. Înlătură zidul după care m-ai aruncat ca să nu mă mai auzi. Fă-mă să simt măcar că mă vezi, că mă auzi și că mă știi unde sunt și cum am ajuns.

Dar zăvoarele stăteau tot închise și zidul tot rece...

Mai trecu o noapte tot ca și cealaltă - și mai trecu o zi la fel.

În seara a treia am fost luat după același program și bătut la fel. Întrebările erau puse tot așa ca să nu aibă răspuns, dar să dea motiv de bătaie. Am tăcut știind bine că tot același lucru se întâmplă ori dacă tac, ori dacă vorbesc. Mai bine am tăcut.

Când am fost adus înapoi dărâmat de tot - pe priciul meu de scânduri mai stătea cineva. Cel ce mă împinse înăuntru îmi zise batjocoritor:

- Mai căpătași un frate pocăitule! Vezi să-l ostășești și pe ăsta ca pe tine că vă omor pe amândoi. Și trânti ușa și zăvorul.

Mă uitai să-l văd prin întuneric dar nu-l putui vedea. L-am întrebat cine este și pentru ce a fost adus aici.

Era un biet om, țăran dintr-un sat vecin care nu știu ce avusese cu un vecin care îl pârâse nu știu unde - și acum era aici.

- Uf ce frig este în cotețul acesta - zise el tremurând. M-au luat numai cu haina asta de pe mine. Nu m-au lăsat să-mi iau nimic mai gros și acum tremur de-mi sparg dinții. Nu face nimeni foc aici?

- Nu, zic eu.

- De mult ești aici?

- De 3 zile!

- Și n-ai altceva nimic nici dumneata decât hăinuța asta?

- Nu!

- Îți dă ceva de mâncare? - Eu n-am mâncat nimic de azi dimineață.

- Mai dă ceva, - dar numai mâine.

- Ce facem aici, cum dormim așa noaptea asta? Pe scândura asta abia încăpem unul singur.

- Ajunge! Crezi că vei putea să dormi? Eu n-am dormit aproape nimic de 3 zile și 3 nopți.

- Dar afară cum poți ieși când ai nevoie?

- Nu poți!

- Nici vreo oală ceva, nimic nu-i aici?

- Nimic!

- Și ce faci când trebuie să ieși?

- Nu faci nimic, rabzi!

- Toată noaptea?

- Toată! Și mâine până la nu știu câte ceasuri, când își aduc aminte să vină să-ți dea drumul. Nu-i oră fixă, vin când vreau.

- Eu aici mor - începu să plângă omul îngrozit.

- Nu mori, îl încurajai eu. Să nu dea Dumnezeu omului cât poate răbda.

Mă așezai lângă el pe prici și începui să-i spun o poveste, lipindu-ne unul de celălalt.

- Se spune că atunci când a făcut Dumnezeu durerea - începui eu - a pus-o pe piatră.

Dar piatra s-a sfărâmat sub ea, - n-a putut-o purta.

Atunci Dumnezeu a luat durerea și a pus-o pe fier. Dar fierul s-a topit sub ea, n-a putut-o răbda nici el.

Atunci a luat Dumnezeu durerea și a pus-o pe inima omului. Iar inima omului nici nu s-a sfărâmat, nici nu s-a topit. Așa e inima omului. Mai tare ca piatra și ca fierul. Să nu pună Dumnezeu pe ea cât poate duce.

- Eu aici mor. Nici până mâine nu ajung. Îngheț de frig, cad de oboseală - sunt gata să mor. Ce să fac, ce să fac, că mor sau înnebunesc!

Și tremura și plângea de mă înspăimântasem de el. Atunci i-am zis cât se poate de cald și de blând:

- Culcă-te pe prici. Eu mă voi întinde peste tine și te voi încălzi cu trupul meu.

Așa vei dormi puțin și te vei liniști.

Făcu așa. Se culcă cu fața în dreapta, iar eu mă întinsei peste el cu aripile hainei mele desfăcute, ca să fiu cât mai lipit de el să-l pot încălzi. I-aș fi dat toată căldura pe care o mai aveam numai să se liniștească.

În curând adormi. Pe partea dinspre el, mă încălzi puțin și eu, dar picioarele nu mi le mai simțeam. Afară începuse să viscolească și vântul venind ca de la munte, neavând în ce să se oprească nicăieri trecea prin ușa coridorului deschisă - și băga zăpadă prin gaura și crăpăturile ușii noastre, până la noi, la jumătatea de celulă.

După ce l-am lăsat să doarmă câtva timp, când nu mai puteam sta înțepenit de frig,

i-am zis:

- Acum lasă-mă să dorm și eu puțin, că nu mai pot. Vino și mă mai încălzește dumneata pe mine.

Ne-am mai schimbat așa de vreo două ori până dimineața, când unul dedesubt, când altul.

Spre dimineață însă nu se mai putea dormi, nici sta. Soțul meu de prici se zvârcolea mai rău ca mine, văicărindu-se și plângând:

- Plesnește bășica în mine. Nu mai pot. Bate în ușă ori strigă cât poți să ne audă cineva că eu mor.

- Tot așa sunt și eu frate, dar ce să facem. Mai răbdăm puțin. Trebuie să vină cineva curând. Se face ziuă...

În sfârșit a venit. S-a tras zăvorul și s-a deschis ușa. Glasul mânios întrebă:

- N-ați crăpat nici unul? Hai afară la program.

- Domnule - zise tovarășul meu, numai o clipă dacă mai întârziați plesneam. Toată noaptea n-am putut sta o clipă locului. De ce ne chinuiți așa?

- Păi ce crezi tu măi banditule, dacă v-am ținea mai bine, nu s-ar înghesui toată lumea să vină aici la noi? Altfel n-ai ținea minte că ai fost aici. Stai că numai ieri veniși. Mai o lună, două, trei - după aia te obișnuiești... Apoi râse batjocoritor: - încă așteaptă, ăsta e numai felul întâi. Întreabă-l pe ăsta să-ți spună cum este felul doi. I-ai spus mă?

Eu nu răspunsei nimic.

- Tot nu știi să vorbești? Mai vii tu iarăși la școală deseară și înveți tu să vorbești, n-avea grijă.

Seara am fost dus din nou, tot după felul cunoscut de mai înainte. Erau mereu tot aceeași doi, care se perindau să mă bată. După primul rând de lovituri unul mă întrebă:

- Cunoști pe marele Isaia (Acesta fusese un scriitoraș popular din Bihor).

- Nu cunosc decât pe prorocul Isaia! - (Știam că lui n-au ce-i mai face!).

- Încă îți mai și bați joc de noi - mă înjură el - și luând bâta aia lungă cu sârme groase prin mijloc, strigă:

- Ține mâna!

Întinsei mâna cu palma vânătă și umflată. Cred că dacă îmi mai dă o dată plesnește pielea vânătă și împroașcă sângele peste tot. Văzând-o așa îmi zise:

- Întoarce-o!

Și începu să-mi tragă cât putu cu bățul peste dosul palmei.

Când se pregătea să-mi dea peste cap, - se auzi cineva intrând în camera vecină. Ușa se crăpă puțin iar vocea șefului porunci:

- Lăsați acum! Avem altceva de făcut!

- Dă-i drumul înapoi, zise cel ce mă lovise ultimul. De data asta ai scăpat ușor. Și mă duse iarăși lângă tovarășul meu care aștepta și mai îngrozit. Dinții îi clănțăneau de frică văzând cum sunt dus și adus eu. Se aștepta după mine să-i vină rândul lui.

Dar pe el nu l-au luat sus deloc.

A urmat o altă noapte ca și cea trecută, cu el dedesubt și eu deasupra. Se făcuse atâta de frig afară încât numai o minune ne va putea salva să nu înghețăm. Când ușa de la coridor este deschisă, viscolul bagă zăpada până în mijlocul celulei spulberând-o peste noi.

Dacă eram singur, cred că aș fi murit acolo înghețat.

În ziua a șasea au mai adus pe cineva și în cele două celule în doi și trei. În doi au adus pe un bărbat. În trei au adus pe două femei care n-au stat decât o zi. Cât am încercat să vorbim cu ele, n-au răspuns nici una nimic.

Ajunsesem la a șaptea noapte de când eram așa - dus și adus. Tot trupul îmi era plin de vânătăi. Cred că și spatele îmi era arat de brazde lungi și negre, ca pe mâini și ca pe picioare. De multe ori dimineața eram dus să-mi șterg sângele stropit pe parchet.

Simțeam că și inima mi se umflase de durere. Respirația mi se oprea în gât și pe sub coaste simțeam străpungeri de cuțite.

Foamea și frigul mă slăbiseră într-atâta că tot trupul îmi tremura că nu mai puteam sta pe picioare. Capul mă durea îngrozitor și tot pământul se învârtea cu mine. Căzui amețit pe prici simțind că nu mai am nici o putere. Crezui că voi muri. Parcă nu-mi mai păsa acum de nimic.

Dar m-am trezit cândva, cu bietul meu tovarăș peste mine, încălzindu-mă cu trupul lui și suflându-mi când la o ureche când la cealaltă. Îi era și frică și milă să pună mâna pe vânătăile mele.

- Acum vino dumneata dedesubt - i-am zis eu. M-am întors eu spre el dar nu mă mai puteam propti pe palme, puneam numai coatele pe scândură. Poziția asta este așa de chinuitoare atât pentru mine cât și pentru el, încât nu puteam sta decât câteva clipe într-un fel, trebuind să mă schimb în altul.

A trecut cumva și noaptea asta. S-a făcut în sfârșit odată și ziuă, dar eu mă simțeam foarte rău: nădăjduiam să mi se mai ușureze inima, să-mi mai revin din amețeli și din sufocări, dar starea îmi era tot mai rea.

În a opta seară se înnoptă repede. Se apropia ceasul când trebuia să fiu scos și dus iarăși ca de obicei...

Dar acum slăbisem și simțeam că nu mai sunt în stare să mai rabd nimic... Auzii pașii cunoscuți venind.

- Doamne Isuse, suspinai eu cu mii de junghiuri ascuțite - nu-i mai lăsa să mă mai bată. Tu vezi că nu mai pot!...

Dar îndată îmi fu atât de rușine de mine însumi că am gândit așa ceva încât mi se părea că sunt o zdreanță netrebnică, vrednică numai de aruncat.

Zăvorul sări de pe ușă, iar mâna cunoscută îmi făcu semnul:

- Hai!

Am ieșit, așteptându-mă ca de obicei la maiul de după ceafă.

Dar nu mai căzu.

Mă așteptam la cizma în rinichi.

Dar nu lovi.

La izbitura de la scară.

Nimic!

La cele de pe coridor.

Nici aici!

Vrui să merg la camera din fund unde era locul chinurilor mele, dar dinapoia mea auzii vocea:

- Nu acolo. Intră aici în dreapta!

Intrai. Camera era goală. O măsuță ceva mai la mijloc cu un scaun, iar în colțul din dreapta o sobă de teracotă fierbinte cu un scaun lângă ea. Ce cald și bine era aici. Mi se păru totul ca un rai.

- Stai acolo pe scaunul de lângă sobă și te încălzește, îmi spuse un glas omenesc care nu puteam crede că este al celui ce-mi vorbise tot timpul cu altfel de glasuri.

Nu-mi venea să cred ce auzeam cu urechile și ce vedeam cu ochii. Cum, fiara asta poate fi și om? Glasul lui de-acum este un glas omenesc. Și chipul parcă a devenit chip de om.

- Ți-e frig, așa-i? - mă întrebă cu milă parcă.

- Da, mi-e frig.

- Câți copii ai?

- Trei.

- N-am văzut decât două fetițe când am fost la percheziție. Unde este al treilea?

- Băiatul învață la școală aici în Beiuș.

- Da’ bine ți-ai mai ascuns cărțile. Am avut ce munci până le-am găsit.

N-am răspuns nimic.

- Vezi dacă te încrezi în orice netrebnic. Cine-i ăla Șandor?... care a fost găsit făcând propagandă prostească pe acolo pe la Baia Mare? Când a fost întrebat, a dat toată vina numai pe tine că tu l-ai trimis, că tu i-ai dat cărți și Biblii. A arătat o astfel de scrisoare prin care îi dădeai directive - de ce nu-ți vezi de treabă? De ce te încrezi în oricine?

N-am răspuns nimic. Mă gândeam că în cuvântul lui din urmă era un mare adevăr. De ce oare m-am încrezut chiar în oricine?

După un timp îmi zise:

- Acum te-ai încălzit?

- Da, vă mulțumesc.

- Atunci hai înapoi.

Știam că Dumnezeu are putere nemărginită, putea să închidă gura leilor, să liniștească vânturile și valurile, să scoată demoni și să învie morți, - dar acum când se întâmpla chiar cu mine o astfel de mare minune - parcă nu-mi venea să cred că totul este aievea. Tot nu-mi venea să cred că nu este o nouă metodă după care urmează iarăși dezlănțuirea furiei și mai sălbatice.

Dar n-a fost nici o amăgire. A fost aievea. Se petrecea într-adevăr minunea. Bunătatea Domnului meu îmi ascultase suspinul rugăciunii și-mi răspunsese chiar de atunci.

A văzut că nu mai pot.

Din seara aceea nici cu un deget nu s-au mai atins de mine nici unul.

Atunci am simțit că partea cea mai grea a ispășirii mele - bătaia mi-o plătisem.

Mai rămăseseră foamea și frigul.

Rația de hrană o primeam tot așa o dată pe zi o bucățică de pâine, uneori cu o fărâmă de slănină, alteori cu un măr sau cu o bucățică de brânză. Ai noștri continuau să ne aducă mâncare multă de acasă, dar mâncarea noastră ajungea în cratița câinelui sau îngropată în nisipul de lângă gard, sau altcumva...

După două săptămâni mai fură aduși în celulele vecine trei țărani. Aceștia aduseseră cu ei trei pâini mari, dar le fuseseră oprite sus. În seara aceea îmi era atât de foame încât mă ustura tot lăuntrul stomacului meu, dar nu îndrăznii să cer nimic Domnului, deși mă gândeam cu lacrimi la o bucată mare de pâine goală.

Era târziu noaptea și nu puteam să ne liniștim de durerile foamei. Deodată tresărirăm auzind deschizându-se ușa la coridor apoi zăvorul de la ușa noastră... Și intră în celulă tocmai chinuitorul meu. Sub mantaua lui groasă ținea ceva mult.

Scoase o pâine din cele mari tăiată în patru.

Mă uitai uimit la el când îl văzui rupând o jumătate din pâinea cea mare, apoi jumătatea în două. O parte mi-o întinse mie, cealaltă tovarășului meu.

- Mâncați repede. Să nu spuneți la nimeni.

- Mulțumim, să trăiți!

Cu cealaltă jumătate s-a dus la ceilalți, dar ieșind ne mai spuse o dată făcându-ne semn cu degetul la buze:

- Nu cumva să afle cineva că v-am dat ceva.

Am simțit o nesfârșită recunoștință față de Domnul și Dumnezeul meu care în mânia Lui Își aduce totuși aminte de îndurare... El îmi auzise și gândul pe care îmi era teamă să-l rostesc. Îi trezise acestui om în conștiința lui un gând de mustrare pentru ce făcuse... Și probabil pentru a-și liniști această conștiință, fiind singur de serviciu în noaptea aceasta, făcuse gestul acesta față de noi. Ciudat, cum chiar și la cei mai cruzi oameni apare câteodată din străfundul ființei lor și câte ceva bun.

Eu m-am rugat atunci și mai fierbinte pentru mântuirea lui. Știu sigur că în Ziua Judecății, Dumnezeu va ține seama de fapta aceasta a lui.

În noaptea aceea nu ne-a mai fost frig și foame.

La începutul lunii viitoare, prima lună de primăvară, tovarășul meu a fost scos și n-a mai venit. I se dase drumul. Mulțumeam lui Dumnezeu că se mai încălzise afară și puteam răbda și singur cât frig mai era. O, cum avusese Domnul grijă în nopțile geroase când n-aș fi rezistat singur. Cum văd acum dulcea Lui purtare de grijă față de mine. Oricât rău făcusem, oricât de tare Îl supărasem pe Domnul meu cu fapta mea, El totuși nu mă părăsise de tot.

Nu-mi îndepărtase chiar de tot bunătatea și grija lui ocrotitoare. Slavă veșnică Lui.

Într-o zi n-au avut nimic să ne dea de mâncare. Și n-au avut nici a doua zi nimic.

Era vremea muncilor de primăvară - și nu veniseră nici unii de acasă cu mâncare...

A treia zi au făcut un fel de mămăligă într-o găleată și ne-au pus câte o porție din asta, cu o lopățică de scândură în palme. Am mâncat-o direct cu gura, cum mâncasem prima porție de fasole acum doi ani de la Zoli baci la Oradea...

În ziua următoare, nu ne-au mai dat nici de asta.

Aproape de clădirea securității era Școala Normală de fete. De acolo servitorii securității aduceau rămășițe aruncate de la masa elevelor, când n-aveau altceva pentru mâncarea câinelui. În hârdaiele cu aceste rămășițe erau aruncate tot ce se lua de pe masă după plecarea elevelor - pâine, oase, marmeladă, zeamă, coji, fructe putrede, scobitori, hârtii...

Cu o găleată plină de rămășițe de astea veni servitorul pe furiș în seara aceea și intrând pe rând la noi ne făcu semn cu ochiul spre găleată șoptind grăbit:

- Luați cu pumnii! Repede să nu dea șeful peste noi că mă bagă și pe mine aici!

Slavă Ție Doamne, am șoptit lăcrimând, cât de Bun ești Tu și cum grijești ca aici unde nu pot veni frații și prietenii mei, - vin să mă hrănească tocmai vrăjmașii care sunt puși să mă chinuie. O, ce mare este puterea Ta care știe să ne facă binele, tocmai prin cei care sunt puși ca să ne facă răul.

Dumnezeule Bun răsplătește odată și omului acestuia căci găleata acestuia de lături valorează acum pentru noi mai mult decât o găleată de aur.

A fost a doua mâncare primită ca din cer.

O, ce gustoasă poate fi chiar o mâncare de lături când poți să mulțumești cu lacrimi pentru ea lui Dumnezeu.

Dar aceste minuni nu s-au mai repetat. În schimb au fost altele. În aprilie slăbisem atât de mult de foame și de frig, încât cred că ajunsesem de nerecunoscut. Toți dinții mi se clătinau iarăși în gură și ochii slăbiți cu greu mai puteau deosebi lucrurile. Toată ziua și toată noaptea durerile usturătoare ale foamei îmi chinuiau stomacul și măruntaiele... Puțina mâncare cu care îmi pornea moara stomacului, se termina în câteva secunde. După aceea moara mergea în gol măcinându-se singură în cele mai ascuțite dureri. Părea că am numai cuțite sau ace înăuntrul meu.

Am încercat o nouă metodă la mâncare, când primeam bucățica de pâine de dimineață o fărâmițam toată și băgam fărâmiturile în buzunar. De acolo luam câte o fărâmitură mică și o băgam la câte un răstimp în gură spre a-mi prelungi astfel cât mai mult senzația mâncării, astfel că din 100 de grame de pâine goală fărâmițată, aveam ce mânca un ceas înghițind mai mult salivă. În timpul acesta stomacul obosea și eu aveam senzația că am mâncat. Dar câtă putere de răbdare și înfrânare îți trebuie pentru asta când ești atât de flămând încât ai mânca dintr-o răsuflare o pâine mare întreagă...

Se apropia Săptămâna Patimilor. Rămăsesem iarăși singur în tot celularul. Tuturor celor ce veniseră în urma mea le dăduseră drumul acasă. Numai pe mine nu mă întreba nimeni nimic. Satana mă chinuia zi și noapte în suferințele mele cu tot felul de priveliști și gânduri spre a-mi slăbi credința și a-mi pierde răbdarea ca să cârtesc împotriva Domnului și Dumnezeului meu. Când eram treaz mă chinuia continuu foamea, apoi setea, apoi celelalte și mai chinuitoare trebuințe pentru care nu aveam voie să ies decât o dată seara și o dată dimineața. Îndată ce închideam ochii, fie că dormeam fie că nu, - vedeam în fața mea numai pâini mari, albe, proaspete, moi. Sau ape limpezi și adânci, izvoare curate și răcoroase...

Și când să iau să mănânc dispăreau... Și când voiam să beau, mă trezeam cu gura și mai arsă de sete...

Iarăși simțeam că am ajuns la marginea tuturor puterilor mele. Că nu mai puteam răbda foamea chinuitoare.

Mâine este Vinerea Patimilor. Nu voi mânca nimic. Nici bucățica de pâine fărâmițată.

Nici stropul de apă, nimic. Vreau să strig către Domnul cu o jertfă totală. Poate Se va îndura să privească spre mine și să-mi mai ușureze puțin starea.

Dimineața însă n-am mai apucat mâncarea - și ofițerul care mă luase în primire cu prima bătaie la venirea mea aici, deschise ușa și îmi zise:

- Ieși afară și vino după mine!

El o luă înaintea mea prin poarta întâia, apoi spre a doua care ieșea în stradă și în oraș. Își luă bicicleta și trecându-mă pe lângă santinelă mă scoase în stradă zicându-mi:

- Eu merg înainte cu bicicleta încet. Tu vii după mine până unde voi merge eu.

Pe drum nu te oprești să stai de vorbă cu nimeni. Ai înțeles? Și intri unde voi intra eu.

- Da! - am răspuns eu, neputând crede parcă minunea care se petrecea cu mine.

El o luă înainte, iar eu după el. Mergeam spre centrul orașului. Pe străzi o mare mulțime de oameni veniți de prin toate satele pentru cumpărături de Paști. Mă uit în jur să văd dacă nu cunosc pe cineva, dacă nu întâlnesc cumva pe ai mei, dar ferindu-mă să nu mă vadă cel dinaintea mea, care se tot uita înapoi.

Pe podul din centru, îmi scoase Domnul în cale un vecin care văzându-mă atât de slab și neras, abia putu să mă recunoască.

- Vino după mine, - îi zisei eu repede. Uită-te unde mă duc și dacă vezi pe cineva din ai mei, trimite-i să vină acolo!

Cel dinaintea mea a mai mers puțin înainte, a cotit la stânga apoi a intrat într-o curte.

La câteva clipe în urma lui, am ajuns și eu. Era locuința lui. Acolo în curte îmi zise:

- Te-am scos ca să te mai miști puțin în aer liber. Afară e soare și cald, te mai dezmorțești și tu. Uite aici în pivniță avem niște lemne. Mai tai și tu un lemn, mai stai la soare...

Și apoi el intră în casă la soția și la copii lui lăsându-mă singur.

O altă minune trăiam. O Dumnezeul meu, slavă veșnică Ție. Cât de aproape ești de mine Tu, care credeam eu că îmi ești atât de departe și nu mă mai știi și că nu mă mai vezi.

O, Dulce Isus, Drag Isus, Scump Isus și Bun Isus Mântuitorul meu, Prietenul meu Nedespărțit, Ocrotitorul meu... iartă-mă că am avut atât de puțină credință și încredere...

Ceea ce se petrecea cu mine cred că nu se mai petrecuse cu nimeni. Cine intră odată pe ușa securității este cu neputință să mai iese de acolo în felul acesta. Și totuși iată, eu am ieșit. Nici n-am apucat să lucrez ceva până când văd intrând pe poartă mama și cei trei copilași. Venise la oraș și luaseră mâncare să-mi aducă acolo unde mă știau... Și unde tot veniseră de 3 luni aproape în fiecare zi să-mi aducă mâncare.

- Domnule, i-am zis eu ofițerului care era încă acasă - a venit la mine mama și cu copiii mei, - vă rog să-mi dați voie să stau puțin cu ei.

- Dați-vă colo mai deoparte să nu vă vadă cineva!

Din nou am slăvit cu lacrimi pe Dumnezeu și pentru minunea asta. Nu numai pentru bucuria revederii acesteia ci mult mai mult pentru bucuria că simțeam refăcându-mi-se legătura mea dulce și dorită cu Mântuitorul și Dumnezeul meu, care mi se rupsese și pentru care suferisem atât de mult. Simțeam că ușa Lui mi se deschide încet-încet și că zidul cel greu și gros începe să se dezghețe...

Am stat cât am vrut cu ei. Apoi au mai venit și doi frați. Am stat și cu aceștia. Am plecat spre seară înapoi. Nu m-au mai băgat în vechea celulă, ci în alta, făcută în garajul de sub casa lor. Mai erau acolo 2 celule, una de-a dreapta și una de-a stânga. În cea de-a stânga nu era nimeni. În cea de-a dreapta - cineva în lanțuri.

Când a ieșit, a lăsat zăvorul pe ușa mea nepus. A lăsat deschisă și poarta de la intrarea garajului cu celulele noastre.

Încă o minune! Doamne cât de mare este puterea și dragostea cu care mă ocrotești!

Noaptea când am avut nevoie să ies afară, am ieșit singur, încetișor. Câinele era culcat în curte. I-am făcut frumos și cald:

- Lup, ce faci tu Lup?

Lup s-a uitat la mine, a dat din coadă și s-a dus de s-a așezat pe ladă ceva mai încolo căscând liniștit.

Am venit și înapoi pe lângă el. S-a uitat la mine fără să ridice capul și fără să latre sau măcar să mârâie nici o singură dată.

A doua zi după asta era Sâmbăta Mare.

M-a scos din nou alt ofițer. Acesta fără să mai vină cu mine mi-a spus adresa unde locuiește și mi-a zis:

- Du-te acolo și spune la soția mea că te-am trimis eu să-ți spună ce are să-ți dea de lucru. Și dacă are ceva, faci și tu ce poți acolo. Dacă n-are nevoie de nimic, vii înapoi.

- Am înțeles! De data asta am ieșit singur pe poartă trecând pe lângă santinela care nu mi-a zis nimic. Trecând prin parc am întâlnit-o pe soție venind cu copiii la mine. Am stat mult la soare, apoi ei au plecat iar eu m-am dus unde fusesem trimis. Soția ofițerului n-avea nevoie de nimic. Poate că și el știuse că nu are, dar spusese așa ca să-mi facă drum să ies.

Luasem cu mine toată mâncarea ce mi se adusese de acasă. Era multă... Mi se spusese că tot așa mi-au adus în fiecare zi de aproape trei luni de când eram aici!...

Acum eram încredințat că în curând - peste două-trei zile mi se va da drumul. Poate chiar azi, pentru Paști, ca acum doi ani de la Gherla. Cu nimeni nu se mai întâmplase așa ceva. Am stat la soare, m-am dus azi, după trei luni la o frizerie...

Spre seară m-am întors din nou. Santinela nu mă opri nici la intrare. Celula mea era deschisă, mâncarea o luasem cu mine. În curte ieșeam când voiam. Câinele mă cunoștea acum și se împrietenise cu mine...

Azi sunt Paștile. Nu mi-au dat drumul, dar între gardurile acestea sunt liber. Toate clopotele cântă la toate bisericile. Și e un timp așa de frumos afară și un cer așa de senin pe sus, - ca la Paști.

Azi n-am ieșit în oraș, nu-i nimeni nici în casa asta decât ofițerul de serviciu... Omul care mă chinuise cândva cel mai nemilos.

Stau la soare lângă intrarea garajului cu celule, când apare ofițerul și mă cheamă:

- Ți-au venit nevasta și copiii. Vino stai cu ei aici în curte.

Am stat cu ei de-ajuns, fără nici o reținere. Mi-au lăsat mâncare, cozonac, ouă roșii.

Apoi au plecat.

În celula vecină, cel din lanțuri era un țăran care fusese și el cândva primar și avea niște dușmani care îl pârâseră undeva. Fusese arestat câteva zile - dar fugise și stătuse ascuns. Pentru asta a fost căutat câteva luni, până ce acum fusese prins. Drept pedeapsă avea lanțuri la mâini - și mâinile la spate. Nu i se elibera decât o mână pentru clipele când își lua mâncarea și când mergea la W.C.

Era ziua de Paști - și el se chinuia acolo, flămând, iar eu aveam mâncare. Cu cea mai mare grijă l-am chemat la vizetă și prin gaura cât mâna, i-am băgat în gură de toate bunătățile Paștilor mele până ce s-a săturat. Apoi cu o tinichea de conservă l-am adăpat cu apă rece tot așa. Mai greu a fost pe urmă când trebuia să iese afară, căci avea lacăt pe zăvorul ușii și nu-i puteam deschide.

Am rezolvat-o și pe asta mai greu, tot cu o cutie de conserve. O, câte mijloace îl ajută Dumnezeu pe om să inventeze la nevoie.

În noaptea a doua de Paști, au adus pe cineva și în celula din stânga mea. Unul care stătuse și el fugar și ascuns 4 sau 5 ani. De Paști s-a dus și el până acasă la ai lui - și atunci l-au prins. Acum, după ce trecuse și el destul printre maiuri și cizme, zace aici legat cu mâinile la spate și geme cu lacăt pe zăvorul ușii...

M-am apropiat și de vizeta lui. Ar vrea să bea apă. Îl sfătuiesc să facă și el ca cel din dreapta mea - și-i dau și lui să bea apă, în gura cu lovituri lipită de gaura vizetei... Sărmanul, nu știe ce să creadă și nu mai sfârșește mulțumirile către Dumnezeu.

A treia zi de Paști m-au scos la săpatul unei grădini libere de lângă gardul securității. Era destul de mare.

- Când o termini, pleci acasă!

Am săpat de dimineața până seara, cu lopata și cu hârlețul așa cum puteam. Timpul era frumos, grădina era dincolo, iar de la ea câmp liber. Aveam de săpat o săptămână cel puțin.

Ai mei veneau zilnic la mine, iar eu ieșeam dimineața și intram seara singur, pe lângă santinele fără nici un fel de piedică și control. Noaptea dormeam cu ușa deschisă, iar din mâncarea mea îmi hrăneam pe furiș și pe cei doi vecini ai mei din dreapta și din stânga.

În timpul stărilor de vorbă la sapă cu ai mei am aflat ce sălbatic au făcut percheziție 3 inși. Cum au spart, cum au rupt, cum au izbit, cum au înjurat, cum au luat tot-tot ce aflaseră. Până și cărțile de școală ale copiilor. La plecare, după ce au băgat o groază satanică în toți ai casei le-au spus: băgați de seamă, știm că mai aveți cărți. Spuneți unde mai sunt. Dacă nu spuneți, noi vom veni iarăși din nou și vai de voi dacă le vom afla.

N-au mai mers, dar părinții și soția îngroziți au scos tot ce fusese îngropat și tot ce mai fusese dus și prin vecini - și două zile și două nopți au ars în cuptor și în sobe tot ce mai rămăsese de la pustiitorii care plecaseră. Astfel au ars acolo sute și mii de cărți de cântări, de poezii, de Biblii, de colecții, de scrisori, de albume și de manuscrise aruncate cu brațul din cele 6 lăzi mari și câțiva saci care mai rămăseseră... Până ce n-a mai rămas decât scrumul și cenușa din toată bogăția mea de șoapte și de lacrimi, strânse în cei 20 de ani, - cei mai frumoși și mai chinuiți ani ai mei.

Eu i-am înțeles pe ai mei - și nu i-am judecat în inima mea niciodată pentru asta. Odată cu căruța de pachete confiscate îl luaseră și pe tata. L-au ținut și pe el în altă parte o noapte în care l-au bătut cumplit, apoi cu amenințări și înjurături i-au dat drumul numai în ziua următoare. După ce s-a dus acasă, apoi înspăimântați cu toții, au aprins cuptorul arzând totul.

Încercam totuși omenește să-mi explic această ciudată comportare a lor față de mine.

Și numai mai târziu am aflat explicația omenească cu acestea. Iat-o!

În timpul războiului cunoscusem o familie de evrei foarte cinstiți la Beiuș. Îndată ce au început măsurile drastice ale lui Antonescu față de ei - i-am văzut în mari lipsuri și primejdii. Am început să-i ajut cu tot ce aveam, hrană, bani și alte diferite lucruri de care aveau nevoie. În timpul acesta am aflat de la ei că toată comunitatea lor din Beiuș trece prin greutăți. Am făcut atunci cu grijă o strângere de ajutoare în bani și în alimente pentru ei - și prin familia asta le-am încredințat conducerii lor să le împartă cum vor crede.

Eu nu știam atunci că mulți dintre cei pe care îi ajutasem - și chiar 3 din familia asta - erau membri de partid. Le făcusem binele acesta așa, din îndemnul Domnului Isus față de cei în nevoie.

Acum acei membri de partid erau în conducerea orașului și aflaseră că eu sunt închis. Ei luaseră această măsură spre a-mi ușura starea mea. Așa se întorcea la mine acum binefacerea pe care o făcusem atunci... Dacă problema ar fi depins numai de ei desigur că mi-ar fi dat drumul. Dar problema nu depindea nici măcar de Baia Mare care îi sesizase pe ei...

Ci depindea de Altcineva mult mai Mare, care le poruncise tuturor... Totuși chiar și în starea asta, Domnul n-a uitat să-mi întoarcă binefacerea, tocmai când aveam cea mai mare nevoie.

Vă spun toate acestea rugându-vă să nu vă uitați nici la împrejurări, nici la întâmplări, ci la învățăminte, la adevărul cuprins în ele căci acesta este totul. Cum v-aș putea eu înfățișa mai clar decât în felul acesta ceea ce am dorit și doresc să rețineți? Am fost nevoit să vă spun întâmplările și condițiile acestea fiindcă fără ele nu v-aș fi putut înfățișa aceste adevăruri de care sunt sigur că mulți veți avea nevoie prin cele ce și voi veți avea de trecut în viitorul vostru. Fiindcă împrejurările grele n-au trecut și lupta Răului cu Binele încă nu s-a încheiat.

Umblând liber prin curte și ieșind liber pe afară, am îndrăznit să intru chiar și sus în magazia lor, unde îmi erau cărțile închise. Am început să iau și să scot ce puteam la repezeală, pe furiș, ascunse sub haină, câte una, câte două și chiar mai multe dintre cele ce le puteam. Multe, foarte multe căzuseră pradă flăcărilor în cele 3 luni. Cred că mult foc făcuseră ei în sobele lor cu Bibliile, cu cărțile, cu manuscrisele și cu scrisorile mele până acum când se mai încălzise afară. Fiindcă foarte multe lipseau.

Domnul să aibă milă de ei acum când cred că și lor li se întâmplă acolo unde sunt, ceea ce li se întâmpla sfintelor scrieri atunci în sobele lor...

Nici unul dintre cei de atunci, nu mai este pe pământ. Toți au ajuns curând în el.

Într-una din aceste zile am văzut ceva care m-a înspăimântat, nu atât prin ceea ce se făcea, cât prin cine se făcea acest lucru.

În afară de cei 5 inși cu care eu avusesem de a face de când am intrat în casa aia, mai era încă unul, care nu s-a atins niciodată cu nimic de mine. Era ofițerul evreu care mă trimisese în Sâmbăta Patimilor acasă la el să-i lucrez dacă voi avea ce. Acesta era un tânăr, fost în lagărul de exterminare de la Auschwitz. Mai avea numărul de lagăr tatuat pe mâna stângă... El purta mânecă scurtă și se vedea bine asta.

Omul acesta care singurul nu s-a atins de mine cu nimic dintre cei ce băteau acolo, - era într-o zi de serviciu și scosese pe cei doi pe scara garajului unde aveau celulele. Le luase lanțul de la câte o mână și le dase ceva ciorbă adusă de acasă în castronașe. Ei stăteau pe scara de jos și își mâncau zeama lor, iar el stătea sus în picioare uitându-se la ei. În timpul acesta lua câte o mână de pietricele din grămada ce era lângă el și când în unul când în celălalt care mâncau arunca cu aceste pietricele, care îi loveau în ochi, în gură, în lingură, în castronul cu ciorbă, în mâinile tremurânde și umflate.

M-am îngrozit și m-am cutremurat.

Nu mă miram de ceilalți care nu cunoscuseră niciodată suferința că își bat joc de nefericiții ce le cădeau în mână fără nici o apărare și fără nici un drept.

Dar mă miram de omul acesta. Cum e cu putință ca el care a trecut prin acele îngrozitoare schingiuiri, care a văzut atâta suferință și atâta cruzime... Care a fost scăpat din iadul acela numai datorită unei minuni, acum să ajungă în acest hal de cruzime el însuși? Nu erau destul de chinuiți nenorociții aceștia așa cum îi osândea legea și ai căror prizonieri erau? Nu suferiseră destul până azi și nu vor mai avea de suferit și mâine? Trebuia să le mai adauge și el această suferință atât de îngrozitoare prin sfidarea și disprețul ei? Tocmai el care îndurase atât de amar sfidarea și disprețul!

La oricare altul ar fi fost de înțeles monstruozitatea asta. Atunci se putea orice.

Dar la el nu! El nu trebuia să poată niciodată face asta.

Dumnezeule, până unde se poate face vinovat un om față de Tine și față de semenul său. Și până unde poate al abuza de îndelunga Ta răbdare!

Dar câte altele de astea aveam să mai văd eu! Și ce cuvinte să mai știu folosi pentru învățămintele lor?

Două săptămâni au trecut astfel. Între timp pe cel din stânga mea îl duseseră într-o noapte cu mașina nu știu unde. Rămăsesem numai cu cel din dreapta căruia îi luaseră lanțul de la mâini, chiar și lacătul de la zăvor. Vorbeam mereu cu el și dădea multe semne de întoarcere la Dumnezeu.

Într-o noapte mă trezesc pe neașteptate că ușa celulei mele se trântește, că se trage zăvorul și că se pune lacăt iarăși pe zăvorul ei.

- Doamne, ce înseamnă asta? - îmi șoptii eu lovit dintr-o dată cu inima de o mie de presimțiri rele. Pe ușa vecinului meu noaptea era mereu lacătul pus.

Ziua am stat tot timpul așa fără să vină nimeni, fără să mi se dea mâncare nimic. Seara același program scurt, apoi iarăși lacătul pe zăvor, iar partea garajului închisă pe dinafară. Era întuneric și ziua ca și noaptea.

Celula mea era exact cât un mormânt. Când stam în picioare ajungeam cu capul în tavan. Când stam întins pe priciul meu de scândură, capul îmi ajungea în perete, picioarele în ușă. Când intram și ieșeam, abia aveam loc să mă strecor pe lângă prici. Când totul era închis aveam exact senzația că stau închis în sicriu și în mormânt.

În a treia zi intră cineva deschizând poarta garajului, apoi fără să spună nimic auzii pompând și simții un puternic miros de praf dezinfectant. Câteva clipe și pe gaura vizetei văzui intrând un furtun lung apoi o pompare nervoasă și toată celula mea închisă se întunecă de praf. Nu mai putui respira. Mă sufocam, ochii începură să mă usture...

Îmi pusei toate hainele în cap și încercai să respir dar simțeam că nu mai am nici un strop de aer. Credeam că voi muri aici. Mormântul meu deveni atât de strâmt. Omul pompă puternic tot praful și în spațiul strâmt din fața celulelor, apoi ieși trântind poarta garajului să nu ne mai vină de nicăieri nici un fir de aer curat.

Am stat așa ceasuri întregi, nu știu cât până seara.

Peste alte trei zile, ofițerul de serviciu mă scoate afară și-mi spune:

- Astăzi veți pleca la Oradea amândoi. Voi merge și eu, dar nu odată cu voi. Eu merg înainte și vă aștept la securitate. Tu iei pe ăsta cu tine, ai grijă de el să nu mai fugă. Dacă mai fuge, tu răspunzi de el.

- Nu mai fuge el. Așa-i că nu mai fugi baci Flore?

- Unde să mai fug? N-am plătit eu fuga de-ajuns? Mai bine să mor decât să mai pățesc o dată ce-am pățit.

În sfârșit, după multe alte pățanii am ajuns și la Oradea. Am fost băgați amândoi într-o celulă întunecoasă sub niște scări. Și trântind ușa gardianul ne zise cu o înjurătură grea:

- Stați acolo, maglaviți de voi!

Celula n-avea nici măcar o vizetă, ci numai sus de tot un gemuleț mic cât palma, plin de praf și de păianjeni, prin care abia pătrundea o zare slabă și obosită de la un bec amărât de pe coridor.

Când ne-am mișcat picioarele, pe jos era apă multă, iar înăuntru un miros greu de mucegai și de murdărie stătută. Am pipăit în colț un prici de lemn și ne-am așezat bâjbâind ca să ne ridicăm picioarele din apa de pe jos. Nimic nu puteam pune jos.

- Frate - bine am ajuns - zise bietul meu tovarăș. Nădăjduiam de mai bine - și iacă peste ce dădurăm!

- Slăvit să fie Domnul și pentru asta. Nu merităm mai bine că dacă am fi meritat, mai bine era. Încă n-am isprăvit deplin tot ceea ce am păcătuit. Când vom ispăși, nimeni nu ne va mai putea ține aici nici o clipă. Noi nu suntem în mâna oamenilor ci în Mâna lui Dumnezeu. Până ce Dumnezeu nu ne izbăvește, nimeni nu ne poate. Când Dumnezeu ne va deschide, nimeni nu ne va mai putea ține nici o clipă închiși. N-avem altă cale decât să răbdăm. Deci să ne rugăm ca să putem răbda până se va sfârși.

Am stat acolo zece zile cât zece nopți lungi. Zilele mai treceau cumva, dar nopțile erau un răpăit de cizme continuu pe scările de la capul nostru în sus și în jos, încât era cu neputință să dormi ceva. Nu știu ce exerciții puteau să facă atât de multe - sau că erau atât de mulți că uneori năvăleau pe scară așa încât credeam că se vor prăbuși pe noi. Doamne, ce mulți erau. Uneori rostogoleau ceva greu ca niște lăzi de fier din scară în scară până jos, izbind ca și cu niște maiuri grele în capul nostru.

Aici se dădea acum mâncare de 3 ori pe zi. Dimineața ceai cu turtoi. La amiază puțină mâncare caldă iar seara tot așa. Dar de multe ori nu se mai ajungeau linguri și atunci mâncam cu gura direct din castron pe întuneric, fiindcă niciodată nu vedeam absolut nimic ce mâncam. Putea fi orice în blidul pe care ni-l împingea grăbit cel de pe coridor. Câteodată puteam cunoaște ce mâncam după gust. Dar de cele mai multe ori nu puteam cunoaște pentru că nu semăna a nimic ceea ce mâncam.

Apoi am fost mutați în celula comună, cu mulți alții unde am pățit altele, pe care nu le mai pot spune.

După trei săptămâni, fără să ne întrebe nimeni nimic, am fost încărcați cu alți câțiva într-o dubă și duși iarăși la penitenciar.

De data aceasta am fost băgați în celula 6 din cele 7 așezate pe coridorul etajului de la aripa stângă a marii închisori din Oradea. În celula 7, vecină cu noi erau femeile. Repede am făcut cunoștință cu toți cei de pe coridor, întrucât ușile celulelor erau de gratii, prin care după ce pleca gardianul la orele când își termina programul - noi eram liberi să ne întrebăm și să ne răspundem ca la telefon pe tot coridorul.

Îndată ce sosea un nou transport, toți săreau ca la alarmă pe la uși, întrebând și ascultând nume și noutăți.

Când noii mei tovarăși auziră numele meu, de prin celelalte celule îmi sosiră salutări de la mai mulți cunoscuți de prin celelalte rânduri, care îmi comunicau numele. Erau printre ei unii foști gazetari de la Cluj, de la Blaj - ori preoți și profesori cunoscuți de teologie greco-catolici, - închiși în urma desființării confesiunii lor. Cu ei ne-am întâlnit în zilele și lunile următoare când ieșeam la plimbare tot coridorul împreună - afară de femei. Ce bucurie am avut cunoscându-ne și personal cu unii dintre cei ce ne cunoșteau numai din activitatea literară.

M-am bucurat deosebit de cunoștința a doi, - un episcop și un bătrân ziarist care lucrase un timp împreună și cu Coșbuc și cu Goga. Cu Agârbiceanu lucrase mult împreună. La fel și cu Blaga - spunea el.

În timpul plimbărilor noastre evocam adesea numele și amintirile marilor înaintași. Iubeau foarte mult pe părintele Trifa și vorbeau cu o mare admirație și respect despre acest trimes al lui Dumnezeu și profetul neamului nostru. Bătrânul gazetar îl cunoscuse personal. Episcopul numai după nume...

Și între femeile închise aveam cunoștințe. Patru dintre ele erau călugărițe greco-catolice. Pe două le cunoscusem încă de la Cluj dinainte de război când ne vizitaseră la Viața Creștină.

Dar foametea era cumplită și aici. Mâncarea se dădea atât de puțină și de slabă încât cu toții devenisem niște schelete.

Dormeam pe niște priciuri comune, înșirați unii lângă alții zvârcolindu-ne toată noaptea în chinurile foamei. Celula era destul de încăpătoare. Eram vreo 25 de schelete, unii mai de demult alții mai de curând, cu felurile învinovățiri. Unii cu frontiera, alții cu politica, alții cu credința. Unii români, alții unguri, alții evrei, alții țigani, toți aruncați acolo de-a valma în mizerie, în foamete, în amestecătură. N-ai fi putut uita niciodată vaietele sau protestele lor de foame, mai ales noaptea printre zvârcolituri chinuitoare auzeai când românește:

Mi-e foaaame!... Când ungurește: Istenem, Istenem. ehes vagyok!

(- Dumnezeule, Dumnezeule, ce flămând sunt! -).

La plimbare în curte eram programați să ne scoată în fiecare zi câte un sfert de ceas. Atunci gardianul, șeful de coridor, ne scotea pe toți din cele 6 celule, încolonați pe doi și ne ducea în curtea mică, unde ne plimbam roată în jurul lui, care stătea în mijlocul nostru cu ochii după fiecare.

Pe atunci pe secția coridorului nostru făceau cu schimbul doi gardieni, unul azi, celălalt mâine. Amândoi erau unguri, dar unul era om rău, pe când celălalt era un om bun. Pe cel bun îl chema Csapo baci. Pe celălalt îl chema domnu’ Nehez. Csapo baci era gras și moale. Nehez era mic și ager, cu o mustață mare ungurească, cu o pipă scurtă și groasă și cu niște cizme negre și lucii cu carâmbi tari și totdeauna scârțâind, după tradiția cea mândră a națiunii lui.

Când era de serviciu Csapo baci, stătea liniștit lăsându-ne să vorbim și să ne mișcăm în voie cum ne plăcea nouă, fiecare cu cine voia. Niciodată nu ne-a făcut nici o observație.

Dacă trecea timpul regulamentar și era vremea ca el să ne zică:

- Gata, dă-i drumu’ sus! - când se potrivea să fie timp frumos sau încă nu ne terminasem discuțiile prietenești, dacă cineva dintre noi îi zicea frumos:

- Csapo baci, - fii bun mai lasă-ne puțin! - el mai totdeauna zicea:

- No binye! Da’ nu mult că am treabă!

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească pe Csapo baci că atâta cât a putut el ne-a ușurat și nu ne-a îngreuiat necazul în care eram. Este și aceasta o dovadă că nu legea este rea ci oamenii care o aplică sunt răi. Că oricât de aspră ar fi o lege, dacă acela care este pus să o aplice este om, el o aplică omenește și atunci cel ce ispășește nu este nici mai apăsat decât trebuie, nici mai chinuit decât merită.

Dar când cel care aplică legea este fiară, atunci legea devine în mâinile lui instrumentul blestemat al terorii și al nefericirii semenilor săi.

Deși pe Csapo baci l-au mai și înșelat unii, cum se povesteau multe despre el și el a suferit pentru asta, totuși el nu s-a răzbunat pe nimeni și tot bun a rămas. Dar cu Nehez am avut multe necazuri.

Desigur că și a păzi atâția oameni dintre care numai puțini știu să rabde și să tacă - nu era ușor. Din cauza foamei se întâmplau și scandaluri, mai ales între frontieriști și țigani, care erau mai tineri și mai nervoși. Nu știu însă cum reușea Csapo baci să liniștească lucrurile căci la el nu se întâmpla nimic. Cele mai multe se întâmplau la Nehez, care totdeauna umbla cu un ciomag. Când ne supraveghea din mijlocul cercului nostru care se învârtea în jurul lui, el stătea ca un cioban proptit în ciomag și se încrunta la noi cu niște mustăți sub care strângea pipa lui scurtă și groasă, părând totdeauna gata de luptă cu cineva.

Odată am avut mare necaz cu el.

Era precum am spus, o foamete cumplită. Urlau oamenii bieții ca niște vite flămânde închise în grajd. Când eram la plimbare și dacă zăreau printre pietrele curții vreun bob de porumb căzut sau un bob de fasole - săreau câte doi-trei să-l apuce și să-l ronțăie. Se uitau în toate părțile dacă ar fi putut găsi ceva de apucat să mănânce.

În coborârea sau în urcarea noastră în curte, treceam pe lângă ușa bucătăriei. Acolo de obicei pe coridor erau două lăzi în care se aruncau coji sau oase rămase de la bucătărie. Bucătarii aveau ordin ca atunci când trecem noi, deținuții politici, să ia lăzile și să le bage înăuntru ca nu cumva să afle în ele ceva de mâncare și să ia cu ei.

În ziua despre care spun, când ne-am întors sus, cei din primele rânduri văzând lăzile de gunoi uitate la ușa bucătăriei, se năpustiră golindu-le dintr-o dată.

Nehez - din urmă a observat înghesuiala și fugind în față striga și da cu ciomagul ca în șerpi:

- Ce-ai luat? Ce-ați luat moi bandiților! Dați acolo napoi!

- N-am luat nimic dom’ șef!

- Ce-i sub haina ta?

- Nimic dom’ șef!

- Ce fost aici moi buchetar?

- Numai niște copite și oase de bou nefierte dom’ șef. Da’ nu era nimic pe ele căci noi am jumulit toată carnea. Nu era decât pielea și părul de pe copite. Astea le-am aruncat.

- Lontru imediat! Facem percheziție!

A bătut, a căutat, a întors totul până le-a găsit. Patru copite de bou, cu părul viu pe ele - le-a smuls de sub hainele celor ce le apucaseră sperând că ajunși sus vor putea să le roadă pielea și zgârciturile vii care mai rămăseseră neciugulite de bucătar.

Cei ce le apucaseră plângeau după ele când Nehez le aruncă cu cizma afară pe coridor scuipând cu scârbă și înjurând:

- Scroafe murdar!

Femeile de la celula 7 mâncau puțin. Câteva dintre ele erau bolnave, două călugărițe erau bătrâne. Mai totdeauna le rămânea ceva mâncare și din puțina porție pe care o primeau. Unele posteau mult. Mâncarea rămasă ne-o trimiteau pe rând celor 6 celule de bărbați. Inventasem pentru asta un mijloc ciudat. Strânsesem câteva curele și ațe de lungimea distanței dintre ușile celulelor noastre. Ele legau gamela lor plină, o scoteau prin gratiile ușii pe coridor legate de toartă cu ațele noastre, apoi scoțând mâna cu ața făcută ghem o aruncau spre ușa noastră. Noi cu coada măturii trăgeam vârful aței la noi, apoi cu ața trăgeam gamela cu mâncarea până în dreptul ușii noastre. Dacă era rândul nostru o luam la noi și o împărțeam la rând. Câte trei sau cinci linguri la unul. Dacă era rândul altora, aruncam numai sfoara s-o tragă ei. Așa mergea gamela lor cu mâncarea pe coridor, la rând chiar și până la cei de la nr. 1.

În timpul lung pe acolo, purtând numai hainele și încălțămintea noastră, unii ani de zile numai cu aceleași haine și ghete, nu aveau pe ei decât niște zdrențe. În aceleași haine trăind zi și noapte, e ușor de închipuit cum arătam după luni și ani de zile.

Aveam nevoie de ac și de ață să ne cârpim aceste zdrențe de pe trupuri și din picioare. Aveam nevoie de petice să ni le cârpim. Nu ni se da nici ac, nici ață, nici petice.

Am găsit odată la plimbarea în curte un capăt de sârmă subțire de aramă. Apoi un alt capăt mai gros de fier. Cu un ciob de sticlă am tot ros de la un capăt sârma subțire de aramă, până ce i-am făcut o gaură. Apoi frecând celălalt capăt de cimentul pragului, am reușit să fac un ac de cusut. Am tras fire de ață din prosop și mi-am făcut mijloace de cârpit. Pentru ață mai tare și mai groasă, trăgeam fire din perna de cânepă umplută cu praf de paie...

Astfel am început să cos hainele rupte ale celor ce erau cu mine. Din sârma cea groasă mi-am făcut o sulă pentru încălțăminte.

Ce fericite erau surorile și stareța din camera vecină care după aproape trei ani de când fuseseră închise, le-am reparat încălțămintea ruptă care de-abia li se mai ținea în picioare.

Odată ce-mi procurasem ac și ață, am avut apoi mereu de lucru printre cei cu care zăceam pe un așternut. Meseria asta mi-a folosit apoi mulți ani, pe tot locul pe unde am umblat căci zdrențele abia se mai țineau pe bieții oameni, închiși atâția ani cu aceleași haine și încălțăminte.

Cinci luni am trăit acolo în aceste condiții din iunie până în noiembrie. La șoldurile uscate de-ndelungata zăcere pe scândurile goale sau acoperite numai cu rogojini rupte, mi se făcuseră două bătături mari și negre. Pielea se făcuse groasă, vânătă și crăpată ca o scoarță de copac. Bătăturile de la genunchi - spre rușinea mea nu-mi erau nici pe departe atât de frumoase ca cele de la șolduri. Era o dovadă tristă că zăcusem culcat mai mult decât stătusem să mă rog în genunchi. Pe când mai frumos ar fi fost să fie dimpotrivă!

În vara aceea mi-a căzut mai mult de jumătate părul de pe cap.

Seara aveam aproape totdeauna program de cântări. Fiecare celulă trebuia să cânte, spre ascultarea celorlalte câte o cântare aleasă. Când venea rândul celulei noastre eram ales aproape totdeauna să le cânt eu una din cântările Oastei Domnului. Am cântat prima dată Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu. Le-a plăcut atât de mult încât multe zile n-a mai cântat nimeni altă cântare decât asta, până ce au învățat-o toate celulele. Atunci cânta tot coridorul în așa fel încât de multe ori santinela din curte striga:

- Hei, mai încet acolo, ce, ați înnebunit? Unde vă pomeniți?

Se statornicise între noi toți în aceste luni de zile o atmosferă atât de apropiată încât discutam frumos și cald ceasuri întregi despre Cuvântul Domnului. Un număr destul de mare de suflete se apropiaseră mult de Domnul Isus și aveam o mare bucurie de creșterea lor duhovnicească. Se închegase între noi o părtășie caldă și apropiată încât uneori n-am mai fi dorit să ne despărțim.

Era între toți mai ales un bătrân evreu Stossel, al cărui nume pot să-l spun, fiindcă am auzit apoi că după eliberare a plecat... El se apropiase foarte mult și primise credința în Domnul Isus. Mi-a spus că avea un băiat într-un rang înalt undeva... Acum suferea cumplit. I-am dat hainele mele la despărțirea de el. Dea Domnul să nu uite el acum pe unde va mai fi ceea ce a promis el atunci lui Hristos. Dar mă tem și de el, cum mă tem de mulți care au promis mult când erau la necaz, dar după ce au scăpat au uitat tot așa de mult, cele promise.

Din când în când veneau și aici pe coridor câte doi inși și începuseră să citească câte 2 sau 3 sau 4 nume. Cei ce-și auzeau numele erau scoși imediat cu tot bagajul și erau duși jos.

- Sunt duși la canal! - spuneau unii.

- Ba sunt eliberați - ziceau alții - sau poate sunt mutați în alte închisori...

Nimeni nu știa nimic. Când te lua nu știai niciodată dacă ești dus undeva unde vei mai sta din nou cine știe cât. Sau dacă ți se va drumul acasă. Oricând se putea și una și alta. Căci tot atâta puteai fi și de vinovat și de nevinovat.

Într-una din acele zile șeful de secție veni cu un bilet de pe care strigă un singur nume.

- Prezent - am răspuns eu.

- Afară imediat, cu tot bagajul!

Mi-am luat repede mai mult cu privirile și cu gestul mâinilor rămas bun de la toți cei dragi, cu care devenisem ca un frate... Mulți căzură pe grumazul meu îmbrățișându-mă.

Nu știam pe care să-l sărut și pe care să-l ascult ce îmi cerea și ce îmi încredința dacă voi ajunge afară... Totdeauna despărțirile astea vin pe neașteptate și ai atâtea păreri de rău că n-ai vorbit mai mult cu cel care pleacă, atunci când stăteai lângă el zile, nopți, luni, ani...

Am ieșit trecând prin fața ușilor de gratii, după care îmi vedeam pe soții cu care fusesem...

- Oameni închiși în cuști cu gratii ca fiarele... Mi-am zis îngrozindu-mă! Ciudat, cât timp fusesem și eu acolo cu ei nu simțeam atât de cutremurător tragedia acestei stări. Acum când priveam de afară la toți acești oameni și când știam ce inimi bune au cei mai mulți și cât de nevinovați erau cu toții - mă îngrozeam de cumplita osândă pe care o va cere această nedreaptă suferință cândva, celor care sunt vinovați de ea. Dar m-am gândit și la tragedia acelora care sunt robii păcatului, care s-au obișnuit cu starea aceasta îngrozitoare și nici nu-și mai dau seama de grozăvia ei și de osânda veșnică ce-i așteaptă.

Numai când ai scăpat din robia asta și privești spre cei care încă zac acolo, cum privesc eu acum trecând și plecând pe lângă cei ce rămân aici, - îți dai cu adevărat seama - ce fericire că ieși tu. Și ce durere că rămân ei.

O Dumnezeule al Îndurării ai milă și nu mai lăsa pe aceste creaturi ale Tale să fie chinuite și zdrobite atât de sălbatic și de trufaș. Adu vremea când să nu mai fie nicăieri pe lume gratii și zăvoare înaintea cărora să mai fie oameni, foamete, lacrimi și schingiuiri...

Am fost dus pe jos până la securitate. Acolo am fost predat iarăși lui Zoli baci, care m-a băgat singur și flămând în celula de lângă spălător, care era udă și cu toate zidurile pline de igrasie. Am tremurat toată noaptea fiindcă îmi dădusem toate hainele celor de care mă despărțisem. Rămăsesem numai în cămașă și nu primisem nimic de mâncare nici de unde plecasem, nici aici unde ajunsesem.

Tot timpul nu mă întrebase nimeni nimic de când venisem de la Beiuș, nici la securitatea din Oradea, nici la penitenciar. Așteptam acum aici crezând că mâine voi fi anchetat să aflu măcar pentru ce făcusem atâtea luni de închisoare...

A doua zi după masă a venit doar Zoli baci și mi-a zis:

- Ieși afare și hai cu mine!

După ce mi-a dat tot ce-mi rămăsese din lucrurile oprite la cancelarie, - acte, cureaua, lucrurile - m-a scos în stradă cu ele cu tot în brațe, repede-repede pe aceeași poartă din dos pe care mă mai scosese de două ori până acum, spunându-mi din nou:

- Liber! Merge acase. Da’ dache ajunge odate la noi, te scoatem pe ușe asta în pachet. Țeles moi?

Și trânti ușa de fier, înjurându-mă iarăși pe limba lui.

Am aruncat acolo jos pe marginea străzii tot ce aveam în brațe. Și îngenunchind mi-am ridicat înspre ceruri toate mâinile și tot sufletul din mine, slăvind pe Dumnezeul

și Mântuitorul meu.

Atunci am văzut Poarta Îndurării deschisă iar zidul rece și gros dintre mine și Domnul meu prăbușit. - Nu mai era nicăieri.

Altădată m-aș fi tăvălit pe jos strigând nebun de bucurie fără să-mi pese de nimeni care m-ar fi văzut. Pentru marea, fericita și negrăita bucurie a iertării păcatului meu.

Și a restabilirii fericitei părtășii cu Domnul și Dumnezeul meu, la poarta Căruia plânsesem proșternut și arzând de două sute șaptezeci dintre cele mai înspăimântătoare zile care se pot trăi de vreun om pe pământul acesta...

...Dar acum, doar stăteam acolo îngenuncheat cu fața în sus și cu lacrimile șiroindu-mi pe toți obrajii, tremurând de bucuria tainică și strălucită a îmbrățișării mele cu Hristos, murmurând ca pierdut numai Numele Cel Drag, Cel Dulce, Cel Scump regăsit...

Isuse, Isuse, Isuse, Isuuuse Preaiubitul meu Mântuitor!

Și nu mă mai puteam sătura privind cerurile mele iarăși deschise și pe Dulcele meu Mântuitor iarăși regăsit stând în picioare la Dreapta lui Dumnezeu.

Poate că fața mea strălucea.

Niște trecători se feriră trecând pe lângă mine apoi opriți mai departe cu mâinile la gură, mă priveau nedumeriți și parcă plângeau.

Slăvit să fie Domnul!