Cap. 21 - Și mărturia trebuie plătită

„Descoperind Lumina de Dincolo de Fire

în tainele din duhuri și oameni am pătruns

și-atunci cărări și fapte mi-au prins să se deșire

sub înțelesul tainic ce-n toate zace-ascuns...”

Cuvântul Cel Sfânt și-adevărat al lui Dumnezeu este ca sămânța aruncată de Dumnezeiescul Semănător: - doar a patra parte dacă ajunge să aducă rod. De aceea trebuie răspândită cu atâta putere și hărnicie această sfântă Sămânță încât și după ce fură răpitoarele partea lor, și după ce uscă pietrele și dogoarea ispitelor partea lor, și după ce îneacă spinii partea lor - tot să mai rămână și acea parte bună care să aducă rod, pentru ca lumea să nu rămână fără grâu, fără pâine - și pământul, viitorul să nu rămână fără sămânță.

Dumnezeu, Stăpânitorul Holdelor desigur are grijă de asta, - dar și noi avem un mare rost și o mare răspundere dacă aceasta se face la timp sau nu. Dacă se face bine sau nu. Dacă se face îndeajuns sau nu.

Condițiile nu depind de noi, dar munca de noi depinde. Răpitoarele nu le putem împiedica să nu pândească sămânța noastră, dar le putem împiedica să n-o fure. Dogoarea nu o putem opri să nu vină, dar sămânța o putem uda ca să nu se usuce. Nici spinii nu-i putem opri să nu crească, dar munca și lupta pentru smulgerea lor este datoria noastră să o ducem cât mai cu hărnicie și stăruință.

Ajuns din nou acasă, dragostea fraților m-a înconjurat repede, caldă și încrezătoare.

Am luat legătură cu cei mai apropiați - și ușor mi-am putut face o idee despre tot ce s-a petrecut în lipsa mea în țară. Și despre starea din prezent a Frățietății noastre.

Cei doi care fuseseră pricina ispășirii mele - erau liberi și nepăsători. Alergau prin țară și lucrau pentru Domnul cum se lăudau ei.

Cel pentru care căzusem în Mâinile lui Dumnezeu, departe de a-și ține legământul luat în fața mea atât el cât și ea, trăiau mai departe în aceeași nelegiuire, bucuroși că scăpaseră de necaz, fără nici un gând de pocăință sau de îndreptare, cum promiseseră. Și-și pregăteau astfel marea prăbușire care a urmat curând. Au fugit amândoi departe de acolo, ea părăsindu-și soțul și copilul de doi ani - el nemaipăsându-i nici de logodnica lui nici de Lucrarea lui Dumnezeu. În curând pe ea a ajuns-o moartea cea mai rușinoasă și mai grea. Pe el încă nu l-a ajuns.

De aceea continuă să facă mai departe tot felul de nelegiuiri. Poate Dreptatea lui Dumnezeu îl va ajunge numai Dincolo...

Cel pentru care am căzut în mâinile oamenilor - și care ca să scape el mă băgase pe mine - tot fără nici un fel de îndreptare și pocăință, continua încă mai înverșunat teatrul lui religios și lucrarea lui tulburătoare și prefăcută printre frați...

Luptele împotriva Lucrării Domnului se întețiră din toate părțile. Vrăjmașul căuta cu toată puterea nimicirea ei și într-un fel și în altul. Pe de-o parte preoțimea în urma instrucțiunilor primite, ne ura de moarte și peste tot colabora cu miliția spre a împiedica și nimici orice adunare frățească.

Prin Bucovina de exemplu unde erau foarte mulți frați în jurul Paștilor toți frații lucrători au fost chemați pe la autorități și le-a pus aspru în vedere că toate adunările Oastei sunt oprite și dacă vor mai fi găsiți că fac adunări, vor fi imediat și drastic pedepsiți. Primele măsuri au fost luate chiar la Paști. Miliția a mers chiar în biserici împrăștiind pe frații adunați amenințându-i că vor fi duși cu mașina la securitate. La Volovăț, la Straja, la Sfântu-Ilie s-a întâmplat la fel. Unii preoți pârau pe frați că vorbesc împotriva statului, alții că sunt împotriva Bisericii - iar până se dovedea că nu-i adevărat, frații aveau de suferit.

În multe părți miliția mergea în mijlocul adunării, ridicând buletinele, punând amenzi, luând și cercetând pe frații lucrători. Lucrurile mergeau până acolo cum s-a întâmplat la mânăstirea Sf. Ioan din Suceava unde un preot a arătat mulțimii de frați din biserică, le-a arătat ușa strigându-le:

- Afară cu voi din biserică! Noi nu avem nevoie în biserică de astfel de elemente!

Și aceasta din pricină că frații și surorile cântaseră la slujbă Tatăl nostru îngenuncheați.

Frații au ieșit, dar afară o mare mulțime de popor s-a adunat împrejurul lor și i-a rugat să cânte și să vorbească acolo în curtea mânăstirii.

În acest timp curentele hrăpărețe începură să dea năvală pe de altă parte și, profitând de prigoana cruntă care venise peste Frățietatea noastră, căutau să răpească adunări întregi, bătându-se pe pradă ca niște fiare rele.

Era un spectacol atât de rușinos și de vinovat în fața lui Dumnezeu și în fața oricărei legi ceea ce se făcea împotriva noastră, atât de preoții Bisericii, cât și de către cei ce erau împotriva lor.

Multe suflete și multe adunări au căzut atunci și mulți frați lucrători au fost influențați negativ. Se părăsea Duhul Cel Sfânt al lui Dumnezeu și se urmărea litera falsificată și răstălmăcită. Cuvântul Cel Sfânt al lui Dumnezeu ajunsese un mijloc de amăgire sau de luptă pentru foloasele de partidă sau de scopuri personale. Viața duhovnicească decăzuse într-un formalism sec ori clerical ori anticlerical.

Dumnezeule, la ce jalnic nivel pot să coboare bieții oameni. Cum de repede se pot fura din ei cele mai frumoase încredințări îndată ce se năpustesc primele răpitoare. Și cât de ușor se pot usca ei în cele mai frumoase speranțe îndată ce se ivește prima dogoare de prigoană.

De fapt nestatornicia este starea nefericită a oricărui popor care a fost lipsit prea mult de libertate și de cultură. Care a fost stăpânit prea multe secole de tot felul de popoare păgâne, inculte și sălbatice, - cum au fost cele care au stăpânit peste neamul nostru. Vor trebui poate alte secole de acum înainte, de libertate, de cultură sănătoasă și de o evanghelizare adevărată până când conștiința creștină va forma caracterul poporului nostru, statornicindu-l la un nivel vrednic, de la care să nu-l mai poată clătina atât de ușor orice vânt - de oriunde ar bate el! Așa cum este caracterul colectiv al marilor popoare, culte și credincioase, peste care chiar cele mai puternice furtuni trec ca peste niște munți fără să-i clatine. Nu ca peste niște ape pe care le tulbură până în străfundul lor, de nu se mai pot limpezi deplin niciodată.

Alții sunt munți, noi suntem ape. Tocmai pentru asta noi trebuie să ne ridicăm nivelul nostru și să ne iubim poporul nostru. Să luptăm în mijlocul lui pentru el, până când Dumnezeu ne va ajuta să ajungem și noi, nu numai ca indivizi credincioși, dar și ca popor credincios în așa fel încât să putem sta tari și cu vrednicie în fața oricărei ideologii ieftine și în fața oricăror păreri sau încredințări venetice, cu o neclintită demnitate duhovnicească și cu o superioară siguranță a credinței noastre. Fără să ne degradăm ființa până la anularea oricărei valori a tot ce avem sfânt și scump atât înăuntru cât și în afara noastră...

Atunci da - dar numai atunci - am putea simți că suntem în rândul oamenilor vrednici și al popoarelor vrednice. Dar până suntem atât de ușuratici încât orice guraliv ne poate dărâma legămintele și orice venetic ne poate răsuci sufletul ca să ne părăsim credința noastră și să ne lepădăm înaintașii noștri - vai de noi. Și pe pământul acesta și sub el.

Chiar în privința felului cum umblăm noi cei ce ne numim credincioși, cu Sfântul și cu adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu - chiar și asta ne arată ce slab nivel duhovnicesc avem. În loc să fim pătrunși cu toții de o înaltă evlavie și respect față de poruncile și de temerea Domnului - între grupările creștine de la noi este atâta amestec de fire pământească, atâta josnică luptă de partide, atâta degradantă mâncătorie confesionalistă - încât nici cele mai primitive popoare nu ne întrec.

Noi, Oastea Domnului, ca grupare duhovnicească mai nouă, inițiată și crescută într-o înțelegere superioară a Evangheliei și îndrumată cu un scop precis: renașterea evanghelică a Bisericii noastre și saltul calitativ moral, cultural și social în Hristos al poporului nostru, - noi, zic - așa ne-am înțeles misiunea noastră. Și așa ne-am străduit să ne-o îndeplinim.

Numai că iată, cât de neînțeles este scopul nostru. Și cât de nedrept se luptă împotriva noastră tocmai de către cei care ar trebui să ne sprijinească. Unii pentru că zic că sunt ai neamului. Alții pentru că zic că sunt ai lui Hristos.

Măsurile împotriva mea deveniseră iarăși de nesuportat. Chemările pentru prezentarea zilnică la autorități. Mizeriile împotriva familiei mele pe orice pricini inventate. Amenințările cu orice represalii și chiar a siguranței personale - toate se îngrămădiră, silindu-mă să plec de acasă. În felul acesta poate voi mai scuti familia de presiunile acestea care îi țineau zi și noapte sub o spaimă continuă. Copiii îi împrăștiasem pe la niște familii frățești pentru a-i feri de tensiunea aceasta care le amenința continuu sănătatea.

Voi pleca să-mi găsesc undeva orice fel de muncă. Orice fel, chiar și cea mai grea și mai primejdioasă în vreo mină de cărbuni sau la o topitorie de fier. De fapt nici nu credeam că voi găsi o altă muncă mai ușoară. Oriunde mergeai să te angajezi, ți se cerea autobiografia.

Acolo trebuia să răspunzi la un chestionar și printre primele întrebări la care trebuia răspuns era dacă ai fost deținut și pentru ce... Îndată ce vedeau că ai fost arestat - nu mai avea nimeni nici un loc să te angajeze.

Astfel m-am hotărât să plec imediat după eliberarea mea... Era toamna târziu, dar era un timp frumos. Am mai luat pe un frate vecin care și el dorea să se angajeze undeva și am plecat spre Hunedoara, ca să ne angajăm oțelari, la cuptoarele de topit care erau acolo.

Dar nu s-a găsit nici un loc pentru noi.

Am plecat spre Codlea lângă Brașov să ne angajăm la mina de cărbuni de acolo.

Aveam acolo pe un frate funcționar la mină și speram să obținem prin protecția lui un angajament de miner. Dar nici acolo nu s-a găsit nici un loc pentru mine.

Constatam mereu peste tot amarul adevăr că viața de după închisoare este pentru unii nespus mai grea decât viața cea dinăuntrul ei.

Am luat-o spre Comănești, cu speranța la minele de acolo. Dar n-am găsit decât pe niște frați spărgători de piatră la cariera Caralița, care au fost dispuși să-mi facă loc ca să muncesc în echipa lor, ca spărgător de piatră. Atunci meseria asta se făcea manual. Cu ciocanul de 1 kg., de 2 kg. sau chiar și de 5 kg.

Eu am rămas acolo să lucrez orice voi putea și oricât mă vor ajuta puterile, dar fratele care venise cu mine îngrozit de munca grea, a plecat înapoi spre Gherla să mai încerce.

Eu am lucrat o săptămână împreună cu frații care lucrau aici de mulți ani. Piatra desfăcută bolovani mari de sus din munte trebuia sfărâmată aici jos în aria carierei cu ciocanele mai mari, apoi cu cele mai mici, până ce era bună pentru terasamentul Căii Ferate. Norma era de câțiva metri cubi pe zi, iar plata era după părerea tuturor celor ce munceau aici mult prea mică în raport cu munca cea grea care se cerea. Dar asta era, și n-aveam altceva nimic de făcut decât să-mi plec capul și să primesc.

Încă din prima zi, seara nu-mi mai simțeam mâinile, într-atât mă dureau. În palme,

de coada ciocanelor grele mi se făcuseră nu bătături, ci niște bășici mari pline cu apă și cu sânge. A doua zi, bășicile începuseră să mi se spargă și izbiturile pe care trebuia să le dau cu ciocanul cel greu în piatra cea tare mă făceau de fiecare dată să simt o usturime ascuțită și arzătoare până în ochi și până în creier. Mi se părea că mâinile îmi sunt îngropate în jăratic aprins. Fusesem prea neobișnuit cu munca și o luasem prea forțat de la început.

Am mai fost doctorit în familia fratelui la care locuiam, cu niște alifii care să-mi aline și să-mi vindece ranele și durerile. Mi-au legat mâinile cu niște fășii de pânză moale și am lucrat și așa câteva zile, până am împlinit o săptămână. Atunci am pierdut speranța că va mai putea fi vreodată din mine un bun spărgător de piatră de asta.

Mi-am luat rămas bun de la frații de acolo și am plecat înapoi spre Hunedoara, cu o ultimă nădejde să găsesc acolo totuși o altă muncă.

Am și găsit într-adevăr prin niște frați un loc modest la un sector de clădiri C.F.R.

în Simeria. În felul acesta m-am stabilit pentru o vreme cu chirie aici și mi s-a deschis în acest fel o ușă spre frați. Au și început în curând să mă cerceteze frații și să mă cheme prin toate părțile.

Știam că nu peste multă vreme se va prinde de veste că sunt aici și mă așteptam la alte necazuri din pricina aceasta. Dar pentru mine nu mai era acum altă cale de ales decât lupta Domnului, oricât aș fi avut de suferit pentru ea.

Într-adevăr, nu după multă vreme au început din nou chemările și vizitele mele pe la securitate, cu toate șicanele și amenințările lor. De fapt în toată țara măsurile de constrângere împotriva Oastei Domnului se înăspriseră tot mai mult. Orice mărturisire a Evangheliei era împreunată cu foarte multe necazuri și primejdii. Frații erau pedepsiți în număr tot mai mare cu amenzi tot mai grele și în unele cazuri cu bătaia și cu închisoarea.

Astfel anul 1951 se prefăcu în 1952, fără ca necazurile să scadă. Deși măsurile de prigoană și nimicire pentru Oastea Domnului veneau din aceleași locuri pentru toată țara și pentru toată Biserica, totuși aceste măsuri nu se aplicau peste tot cu aceeași necruțare.

Dar în cele mai multe părți răutatea unor preoți care îi dădeau pe frați pe mâna autorităților - și apoi ura acestor autorități împotriva fraților - au întrecut orice măsură...

Din mijlocul adunărilor, frații lucrători erau luați și bătuți la miliție, apoi trimiși în judecată și condamnați. Măsurile nimicitoare mergeau până la acte de răzbunare fără pereche. Iată ca un exemplu cazul fr. Ioan Moroz din Volovăț, Bucovina:

În 6 decembrie, de sf. Nicolae, a fost găsit la adunarea din Românești, unde fusese chemat de către niște frați care își serbau aniversarea. Aproape de miezul nopții a fost luat de către un ofițer de securitate și un civil. În drum era o sanie cu un cal, iar în sanie două femei.

L-au dus pe fratele până afară din sat, iar acolo cei doi s-au năpustit asupra lui bătându-l. După aceea l-au legat alături de cal, iar ei s-au suit în sanie și au dat bice la cal, lovind când în animal când în om. În fuga mare au ajuns la șoseaua care vine de la Suceava spre Rădăuți. Acolo s-au oprit și din nou l-au luat la bătaie. L-au lovit cu pumnii, cu picioarele, l-au trântit jos și l-au călcat cu cizmele, până l-au umplut de sânge și au obosit. Apoi din nou l-au legat alături de cal și așa lovind când în cal când în om, au venit în fugă până aproape de podul de la Milișăuți care trece peste râul Suceava. Acolo s-au oprit, l-au dezlegat de cal și i-au spus să plece. Dar fratele Moroz de abia a mai putut trece podul târându-se sângerând zăpada

și zdrobit, până la casa fratelui Gheorghe care era aproape. Acesta l-a dus de-abia viu până acasă, cu sania...

De pe urma acestei bătăi fratele Ioan nu s-a mai refăcut până la moartea care i s-a petrecut curând. S-a aflat în urmă cum îl chema pe ofițerul care l-a bătut. Tatăl său îl îndemnase să facă acest lucru. Nu mult după aceea, chinuitorul fratelui a fost găsit mort. Se împușcase singur pentru niște alte păcate. Sau chiar pentru acesta - Dumnezeu știe.

A fost minunată și moartea fratelui acestuia. Vom spune câteva cuvinte și despre asta.

În timpul bolii sale s-a aflat și despre fapta urâtă a chinuitorilor săi. Și când a fost întrebat ce despăgubire cere, el a răspuns că nici una, ci dorește numai ca acei care i-au făcut răul,

să se întoarcă la Dumnezeu, ca să scape de osânda veșnică a faptei lor.

Se apropia Săptămâna Patimilor când lui i s-a făcut și mai rău. În una din zile fiind în casă numai cu soția - și cu fata lui al cărei soț era închis și el pentru Domnul, a venit o porumbiță albă și a bătut de trei ori cu ciocul în geam. Femeile ce stăteau lângă patul lui s-au mirat și l-au întrebat:

- Ce-i asta?

- Un înger al Domnului a venit și mi-a spus că peste trei zile mă va lua Domnul la El - a răspuns liniștit fratele bolnav.

- Roagă-L pe Domnul să te mai lase - i-a zis plângând fata lui. Soțul meu este

în închisoare, copiii sunt mititei - mai avem nevoie să fii lângă noi.

- Mă mai lasă Domnul până în Vinerea Patimilor - le-a zis fratele.

Și într-adevăr în Vinerea Patimilor pe la ora când și Domnul Isus Își da Duhul pe Cruce în Mâna Tatălui - fratele Ioan își încredința și el duhul său în Mâna Domnului Isus, pentru care suferise.

Cazuri asemănătoare s-au mai petrecut și prin alte părți ale țării. Propovăduirea mântuirii și mărturisirea Evangheliei în țara și în Biserica noastră cerea jertfe tot mai grele și suferințe tot mai mari de la tot mai mulți frați.

Ne prigoneau și cei din credința noastră, ne prigoneau și cei din alte credințe. Vrăjmașul îi ridicase pe toți împotriva Oastei, deși la nici unii nu le făcusem nici un rău. Atât preoții cultului nostru cât și mulți din ai celorlalte culte - ne pârau la autorități cu tot felul de învinuiri nedrepte, pentru a fi nimiciți. Ni se răspundea astfel din partea tuturor în chipul cel mai neomenos, dragostei pe care Lucrarea Oastei Domnului o arătase atât de frumos și față de Biserica noastră. Dar și la respectul arătat față de convingerile religioase ale celorlalți „frați” acum când Lucrarea Oastei, ca unealtă a Domnului trecea prin unele dintre cele mai grele împrejurări din viața și lupta ei duhovnicească pentru împlinirea scopului ei! Ce mari nelegiuiri s-au făcut atunci împotriva Oastei Domnului și a Lucrării Lui!

Să fie de veșnică învățătură tuturor celor care vor fi martori vreodată la suferințele vreunei Lucrări a lui Dumnezeu, sau a unei familii duhovnicești: să nu facă nici un rău aceluia pe care l-a ajuns un necaz din partea lui Dumnezeu ori a oamenilor. Să nu se bucure cineva să ia pradă ieftină de la acela pe care l-a ajuns o nenorocire. Și aceasta cu cât mai mult atunci când cel lovit este un nevinovat care n-a făcut nici un rău nici prigonitorilor săi și n-a luat pe nedrept nimic de la cei ce-i fură ceea ce îi mai rămâne acum de la foc!

Gândind la cazul acesta al fratelui Ioan și al altor frați și martiri am scris mai târziu cu toată durerea mea una dintre poeziile de care mi-e teamă și-acum:

Toți eroii noștri

Toți eroii noștri și martirii sfinți

i-au vândut vreun Iuda pe murdari arginți

pe-orice suflet mare care l-am avut

s-a aflat vreun Iuda care l-a vândut.

Pe Mihai la Turda, Tudor ca și el

Horia și Iancu, au pierit la fel

căci a fost un Iuda, șarpe odios

ce s-a dus să-i vândă ca și pe Hristos.

Blestemat să fie cine vinde-un sfânt

spânzurat să moară fără de mormânt

fugă ca de-un monstru cine-l va vedea

focul veșnic ardă-i toată vița rea...

Căci pe acela care se duce să-l vândă pe un sfânt și mai pedepsește și el pe cel pedepsit de Domnul, - îl așteaptă o nenorocire mult mai mare (Isaia 53, 4-6).

Prin felul cum vedea interesele Domnului în lumina Evangheliei, Oastea Domnului a dovedit că era înaintea tuturor celorlalți, cu un avans de gândire de o sută de ani. Sau mai degrabă invers - ceilalți, atât cultul nostru cât și celelalte culte, erau în urma vremilor pe care le trăiam cu o întârziere de o sută de ani. Așa am constatat noi cu amărăciune nu numai că superiorii cultului nostru nu înțeleg în perspectivă marele bine care era pentru popor înnoirea și saltul uriaș calitativ adus de Oastea Domnului, - dar nici superiorii celorlalți mulți n-au înțeles ce mare șansă pentru Evanghelie se zădărnicise refuzând colaborarea în Hristos - și acceptând continuarea luptelor confesionaliste.

Să fie și această amară constatare un mare învățământ pentru oricine va mai avea o astfel de șansă.

Astfel am ajuns în seara Ajunului de Crăciun 1952. La privegherea din noaptea asta de Crăciun am vorbit cu toți cei ce ne strânseserăm în casa din Simeria, - despre acea Noapte a păstorilor cu îngerii din câmpia Betleemului. Cuvântul versetului în noaptea aceea...” ne-a oprit cel mai puternic... Ziceam: ce noapte este și acum prin închisori, prin lagăre, prin coloniile de muncă... Și câtă nevoie este de îngeri ai lui Dumnezeu care să ducă acolo la cei care stau de strajă și nu pot dormi, să le ducă Vestea Cea Bună că și pentru ei este un Mântuitor, care Se naște în Noaptea asta Sfântă.

...Ce noapte este acum în atâtea părți din lume unde sunt războaie, foamete, cutremure, boli, tulburări și tot felul de nenorociri!... Și câtă nevoie este ca în noaptea asta să meargă cineva cu vestea cerească a îngerilor de la Betleem, ca toți cei ce sufăr și așteaptă acolo să afle că și pentru ei S-a născut un Mântuitor care este Hristos Domnul...

Am petrecut aproape toată noaptea aceea de Crăciun în lacrimi și rugăciune ca Domnul Dumnezeu să trimită tuturor acelor care așteaptă acolo niște soli ai Săi care să le vestească pe Domnul Isus și mântuirea Lui.

Dimineața următoare era dimineața de Crăciun... 25 decembrie 1952. Fratele cu care locuiam acolo, tocmai sosise de la munca lui din Hunedoara și ne pregăteam cu toții să sărbătorim evenimentul. Pe masă era Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia - și un semn al dragostei lor față de mine. În dimineața aceea împlineam 38 de ani. Tocmai ne pregăteam să cântăm

O ce Veste Minunată... când vedem intrând în casă patru oameni voinici și străini.

Am bănuit îndată cine pot să fie. Nici n-au dat bună dimineața până când unul dintre ei uitându-se crunt zise:

- Suntem de la securitate. Trebuie să vă facem o percheziție.

- Poftiți!

- Cine își sărbătorește astăzi aici ziua de naștere? - zise apoi zâmbind batjocoritor spre mine.

- Eu, - am răspuns liniștit.

- Bine, să începem.

Luară la rând dulapul, masa, patul, tot ce era prin casă. Dar îndată am băgat de seamă că totul era doar de formă... Atunci am înțeles că n-au venit după lucrurile noastre ci după noi.

După vreo zece minute ne zise:

- Sunteți arestați amândoi. Iată mandatul de arestare aici. Vă îmbrăcați imediat și veniți cu noi.

Nici nu ne-am uitat la mandatele lor, noi nu puteam face nimic altceva mai potrivit decât să ne încredințăm viața în Mâinile Lui și să ne plecăm capul să se facă Voia Domnului cu noi...

În câteva minute au fost cu noi la Deva. Am fost băgați fiecare în câte o celulă dintr-un beci adânc de beton și fier sub casa din centru unde era atunci securitatea.

Când ușa de fier se trânti în urma mea și mă uitai în jur văzui două rânduri de paturi suprapuse și înghesuite între acești pereți strâmți, întunecați și reci. Eram foarte jos sub pământ. Sus de tot printr-un gemuleț mic cât palma în care ardea un bec obosit, galben și murdar - se vedea - ireal de departe și de sus - printr-un colț spart, o părticică albastră de cer. La nivelul acela se vedeau din când în când încălțămintele trecătorilor pe trotuarul care era acolo la părticica ireală de cer care mai rămăsese.

Pe trei din cele patru paturi, era cât o umbră de om uitându-se la mine.

Ajuns aici așteptam acum urmarea. Nu înțelegeam încă ce plan are Domnul cu mine. Rândul trecut știam și nu mă miram. Știam că trebuie să ispășesc un păcat pe care l-am luat asupra mea - și nu mă mai întrebam de ce și până când dar acum nu știam încă nimic. De aceea mă frământam mereu cercetându-mi inima și gândurile ca să descopăr cauza pentru care Domnul m-a adus aici. Și pentru ce nu m-a adus ca de celelalte dăți singur ci împreună și cu un alt frate - poate chiar și cu mai mulți.

În această stare de frământare am petrecut un timp de oarecare întuneric și singurătate.

Mi se părea că iarăși sunt părăsit de Domnul, când mă rugam și tot nu vedeam semnul că mă aude și că El este cu mine. La rugăciunile ascultate aveam totdeauna un semn. Acum semnul nu se arăta.

Așteptam să fiu luat și dus la anchetă - și inima mea era strânsă de întristare pentru că semnul meu nu venea.

Astfel a trecut toată ziua mea de Crăciun - și toată noaptea de după ea, frământându-mi sufletul într-o luptă de rugăciune la care nu mai venea semnul că îmi este auzită și că voi primi răspuns.

Sosi și clipa din dimineața zilei a doua de Crăciun când zăvorul greu al ușii de fier fu tras cu zgomot și cineva îmi făcu semn să ies. Pe coridor îmi fură puși ochelarii negri apoi luat de mână fusei condus sus, la etaj pentru anchetă.

- Isuse Domnul meu, nu mă lăsa singur - mă rugai eu în timpul urcușului cumplit pe calvarul scărilor ca înspre Golgota mea.

Am ajuns sus, s-a deschis o ușă și fusei împins înăuntru. Când mi se smulseră ochelarii negri - deasupra ofițerului crunt care stătea la masa din fața mea, iată fericit și luminos:

- Semnul Lui!

O Dumnezeule Bun, am suspinat eu! Și dintr-o dată ochii mi s-au umplut de lacrimi și sufletul de putere... Nu-mi mai păsa acum de nimic. Am primit semnul că Dumnezeul meu este aici încă mai dinainte de mine. Tot ce se va întâmpla va fi numai după Voia Lui. Nu mă vor întreba decât ceea ce voi putea spune liniștit. Nu mă vor ținea decât atâta cât este rânduit de El. Și nu mă vor duce decât unde a hotărât înțelepciunea și planul Său.

Ancheta n-a fost nici prea lungă și nici prea grea. Toată învinuirea care mi se aducea era că organizez adunările Oastei, că ținusem consfătuiri cu conducătorii Oastei pe țară,

că scrisesem și răspândisem cărți religioase, că primisem vizite frățești și că vizitasem pe frați. Că dusesem o intensă activitate religioasă în mijlocul maselor, în scopul propagării Oastei Domnului, care este o asociație ilegală și interzisă.

Învinuirile mele de totdeauna și pentru totdeauna.

La toate acestea nu mi-a fost greu să răspund. Făcusem! Nu-mi era nici rușine și nici frică de asta!

Mi-a fost mai greu să răspund când eram întrebat de nume și de locuri. Și pentru că nu-mi puteam aduce aminte de date, de nume, de locuri, ancheta căpăta forme grave cu înjurături, cu amenințări și cu duceri și aduceri de sus și jos.

Șase săptămâni au durat astfel. Mâncarea era foarte puțină și slabă. Numai celelalte erau tot așa de multe și de grele ca în vremea lui Zoli baci la Oradea sau la Beiuș în iarna lui 1950. S-au petrecut și aici întâmplări aproape ca și cele de acolo, cu aceleași zvârcoliri și chinuri de zi și noapte, cu pântecele gata să plesnească. Mulți n-au mai putut aștepta până când chinuitorul voia să le asculte chemările disperate cu bătăile în ușă ca să-i lase afară... Uneori acela aștepta anume până ce chinuitul nu mai putea - și se scăpa singur de chinuri. Ca apoi să râdă și să bată...

De fapt, Cântarea Nemuritoare, în forma ei ultimă - aici a început. Cu stropul de cer, cu Semnul Lui, cu o frunză căzută lângă mine, cu solia vieții mele apuse sau cu îngerii preaiubiți ai Serii, ai Visului și-ai Amintirii cu toate celelalte care au urmat apoi în Cântările Surghiunului și de aici și-au conturat forma lor definitivă.

Fiecare dintre cele scrise ulterior, începând de aici le-am trăit și le-am scris pas cu pas și ceas cu ceas.

În cuprinsul volumului al treilea din Istoria unei Jertfe, - am povestit mai pe larg despre multe din momentele care mi-au inspirat toate aceste scrieri, ca niște lumini de sus asupra evenimentelor pe care le trăiam.

Starea sănătății mi se înrăutățea grăbit. Inima bolnavă mi se lupta...

cu zbateri tot mai ostenite, ca fâlfâirile din urmă a-unei aripe rănite...

În liniștea nopților de afară și a singurătății din celulă îmi urmăream adeseori aceste zgomote ca niște duioase luări de rămas bun de la tot ce lăsasem frumos în urma mea pe pământul acesta. Îmi retrăiam în alt fel ca în celelalte rânduri moartea mea frumoasă pe care o așteptam din clipă în clipă. Și mulțumeam lui Dumnezeu că în sfârșit se apropie grabnic și fericit capătul vieții acesteia, care socoteam că fusese de-ajuns. Îmi era un dor adânc după Domnul meu, după părintele Iosif, fratele Marini și ceilalți frați ai mei cu care luptasem alături și care acum erau demult plecați la odihna de Sus...

În dimineața zilei de 2 martie avui două visuri neobișnuite.

În primul se făcea că eram noaptea undeva într-o clădire întunecată și cineva mă chemase la telefon și când am ascultat la receptor, am auzit doar atât:

- Doi, patru, doi, pe ziua de doi, până pe doi. Apoi tăcu. Lângă mine păru că era cineva foarte scump. Apoi m-am trezit...

Cred că era cam pe la ora două noaptea. Nu mai putui să dorm. Știam că sunt trei feluri de visuri. Unele vin de la Dumnezeu ca să ne înștiințeze sau să ne mângâie. Altele vin de la diavolul ca să ne ispitească ori să ne înspăimânte. Iar altele vin din mulțimea gândurilor zilei și n-au nici un rost deosebit.

Frământându-mi mintea cu înțelesul posibil al celor trei cifre care mi s-au spus: doi, patru, doi - am adormit din nou. Cred că era în zorii zilei: 2-4-2... 2-4-2... 2-4-2...

Se făcea că eram din nou în camera dinainte întunecoasă și goală. Și dintr-o dată în camera unde eram eu, un ofițer care ținea în mână patru suluri de hârtie. Se așeză la masa din fața mea și alegând un sul din cele patru, mi-l întinse. Mă uitai la el și îmi păru că era un decret de premiere pentru lucrările mele literare. Era cu patru pagini, ca un dosar. Pe prima pagină scria cifra doi, apoi numele meu scris mare. Pe a doua pagină era fotografia mea între mai multe fotografii. Pe a treia pagină un înscris lung iar dedesubt un loc pentru semnătură.

- Semnează aici, zise cel ce-mi arăta dosarul - și pune data de astăzi.

Am semnat punând mai întâi litera C... apoi am scris iarăși 2-4-2 apoi II... Și m-am trezit.

Acum într-adevăr nu mai înțelegeam nimic. Reținusem de două ori aceleași cifre care puteau fi zile, puteau fi săptămâni, puteau fi luni, - sau puteau fi chiar ani de ședere a mea aici.

Dimineața într-adevăr intră în celula mea ofițerul anchetator și-mi zise:

- Vino la cancelarie!

M-am dus. Avea pe masă un sul de patru dosare dintre care alese pe unul și-mi zise:

- O să plecați la muncă în colonii. Fă-ți bagajul și stai gata, veți pleca chiar azi toți patru. Semnează aici.

Era ziua de 2 martie 1953.

Am rămas uimit auzind... patru. Eu nu știam decât de Cornel, fratele cu care venisem

- și despre care credeam că i s-a și dat drumul demult. Deci el era aici și încă mai erau doi.

Aveam să aflu curând cine erau și aceștia, căci după masă ne-au legat cu cătușe pe toți patru împreună și ne-au urcat așa legați în trenul de București.

Îmbrăcasem paltonul cel gros iar aici în tren se făcuse nespus de cald.

Râuri de sudoare îmi curgeau pe frunte, în ochi, pe față și nu mă puteam șterge deoarece eram legat de amândouă mâinile, cu una de un frate, cu cealaltă de altul. Amândoi frații de care eram legat aveau mâinile mai subțiri ca ale mele. Cătușele fuseseră alese după mâinile lor nu după ale mele. Și mă strângeau din ce în ce tot mai tare. Răsuceam mâinile pentru a mi le dezmorți, dar nu știam că astfel de cătușe sunt făcute în așa fel încât cu cât răsucești mai mult mâna, cu atâta se strâng mai tare. Îmi intraseră în carne. Mâinile mi se umflau și se învinețeau. Începusem să nu le mai simt. Le-am arătat celor doi ofițeri care ne păzeau, rugându-i să mi le lărgească puțin că nu mai pot. Dar ei râzând îmi ziseră:

- Până la destinație așa mergi! Dacă trăiești - trăiești, dacă mori - mori. Ai înțeles?

- Am înțeles - am șoptit, împăcat cu toate.

Într-un târziu, am avut nevoie să ieșim afară și i-am rugat să ne lase.

Și tot așa i-am rugat să ne lase să ne scoatem paltoanele, ori să luăm puțină apă ori ceva mâncare. Dar la toate ne-au dat același răspuns:

- Până la destinație așa mergeți! Dacă trăiți - trăiți, dacă muriți - muriți, nu-i nici o pagubă. Și să nu mai cereți nimic, ați înțeles?

- Am înțeles - am gândit. Și n-am mai cerut nimic, nici nu i-am mai fi rugat pentru ceva, chiar dacă muream...

Toată seara asta, toată noaptea și toată ziua următoare până după amiază - așa am mers.

La coborârea din tren în Gara de Nord la București, am coborât așa legați lanț unii de alții, cu bagajele atârnând în mâinile cu cătușe, printre călători și bagaje până dincolo de gară unde ne aștepta duba lagărului Ghencea. Am rămas surprinși văzând peste tot arborate steaguri negre, în gară, la clădiri, la tramvaie...

- Oare cine dintre mai marii lumii acesteia va fi murit? - ne întrebam noi.

Abia ajunși în lagăr aveam să aflăm că în noaptea aceea în care călătorisem legați și chinuiți, murise Stalin. Și în timp ce noi stăm acum în fața acestui comandant al lagărului care ne judecă și se răstește la noi, poate stă și sufletul lui Stalin în fața Judecătorului Veșnic să răspundă de tot ce a făcut el și de tot ce fac cei pe care i-a făcut el să facă cu semenii lor ceea ce fac și aceștia acum cu noi. Să răspundă și pentru mâinile acestea din umflăturile cărora abia mi-au putut scoate cătușele...

Lagărul Ghencea era format din aproape treizeci de barăci, din lemn acoperit cu carton, așezate în rânduri. Erau despărțite egal prin mijloc de un gard înalt de scânduri și sârmă ghimpată. Într-o jumătate erau bărbați, în cealaltă erau femei. Jur împrejurul tuturor erau garduri înalte și sârmă ghimpată. Toate acestea fuseseră construite de către nemți și ocupate de armata germană.

După ce am fost predați și preluați, am fost duși într-una din barăcile astea, care era plină - ticsită de oameni. Cu bagajele pe care le aveam ne-am înfățișat șefului de baracă spre a ne lua în numărul barăcii pentru masă și corvoadă. Eram în baraca nr. 7.

La intrarea în baracă era spălătoria. Apoi dormitorul în care erau aliniate pe patru rânduri câte 25 de paturi de fier cu un alt rând de paturi suprapuse. Pe paturi erau câteva saltele, câteva rogojini și cele mai multe doar cu grătarul de fier gol.

Pe paturile de jos stăteau cei paralizați sau cei grav bolnavi. Pe cele de sus sau pe jos fără paturi - stăteau ceilalți.

Pentru noi cei nou veniți, nu erau paturi. Dar peste câteva zile, plecând un lot la muncă, ni s-au dat și nouă la câte doi un pat fără rogojină, din cele suprapuse.

Pe jos fusese cândva pardoseală de cărămizi, ca la Oradea, dar picioarele paturilor de fier roseseră cărămida iar în gropile acestea era numai noroi și apă din ploile trecute prin tavanul spart și după zăpada trecută prin ferestrele goale.

La cele două capete ale dormitorului - ca și la mijloc erau trei hârdaie mari pentru murdărie în care sutele de oameni din dormitor, în cea mai mare parte bolnavi de diaree își făceau la rând nevoile. Unii stând la rând ținându-se de pântece și cerând voie să ajungă cât mai repede.

Toate aceste trei hârdaie erau ocupate zi și noapte. Nu încetau adesea nici când se împărțea mâncarea la un capăt al coridorului. Se obișnuiseră bieții oameni cu toate. Aci unii mâncau, iar în fața lor, alții gemeau suiți pe hârdău, n-aveau ce face.

Imediat ce ajungeai în baracă primeai un număr și nu mai aveai nume ci numărul acela. După el erai strigat la masă, după el la muncă, după el la pat, la planton, la corvezi, la toate. Disciplina era de fier și nimeni nu era iertat dacă o încălca.

Hârdaiele pline erau cărate afară și se vărsau în haznaua din mijlocul curții barăcilor. Pentru căratul lor se acorda un supliment de ciorbă la masă. Ar fi trebuit să facă treaba asta la rând fiecare om-număr, doi câte doi. Dar erau unii care se înghesuiau permanent, pentru a căpăta ei mereu suplimentul de ciorbă. Cei mai mulți dintre aceștia erau foști ofițeri superiori în armată... Acesta era de fapt un fel de favor aici unde se suferea cumplit de foame, întocmai ca și în celelalte părți pe unde fusesem. Cum numărul oamenilor era mare și hârdaiele se cărau continuu, haznaua se umplea de da uneori pe afară. Atunci toată curtea era o mizerie și un miros de nedescris. Nu puteai circula decât pășind de pe o cărămidă sau piatră pe alta. Când călcai cumva greșit, te afundai cu toată încălțămintea. Cei ce cărau hârdaiele, erau stropiți pe toate hainele de jos și până sus, de murdăria care se usca ca o scoarță pe hainele lor.

Începură niște ploi și lapoviță. Vântul băga ploaia prin ferestrele sparte și prin tavanul crăpat. Cei ce veneau de afară de pe la corvezi, cu încălțămintea plină de noroi sau de apă, umpleau totul cu o mocirlă curgătoare prin care oamenii umblau stropindu-se pe ochi.

Mizeria asta, foametea și frigul agravară bolile. Începură să zacă tot mai mulți, nemișcați pe paturile lor, cu temperatură mare și cu gemete neîntrerupte. Când încetau toate celelalte zgomote, te îngrozeai cât de mulți gem și tușesc.

Tencuiala tavanului, veche și umezită de ploi, cădea uneori grămadă mai ales noaptea, peste nenorociții care dormeau cum puteau pe jos întinși sau răsuciți. Ce amară se întipărise suferința pe toate fețele acestor ființe care parcă nu mai aveau nimic omenesc în ei. Ți se sfâșia sufletul văzându-i cum se urau, cum se certau, cum se înjurau și cum se zvârcoleau în acest noroi întunecat și murdar. Mai murdar parcă cel sufletesc - decât celălalt.

Ce noapte îngrozitoare și ce întuneric grozav este într-adevăr aici. Iată realitatea din Cuvântul cel din Noaptea Sfântă de Crăciun... Iată noaptea aceea despre care vorbeam atunci și în care rugasem pe Dumnezeu să trimită vestitorii mântuirii, cu bucuria Nașterii Mântuitorului Hristos.

Noi rugasem ca Dumnezeu să trimită acolo îngerii Săi - iar El iată, ne-a trimis pe noi.

Parcă auzeam pe Domnul spunându-ne: Bine, voi vă rugați - Eu iată vă ascult. Dar în loc să trimit pe alții, vă trimit pe voi cei care vă gândiți cu durere la ei. Duceți-vă voi și le vestiți că li S-a Născut și lor Mântuitorul. Veți sta acolo până le veți mărturisi, la toți cei de lângă voi...

Pentru mine gândul acesta a fost ca o revelație divină și îndată am și spus celorlalți frați care erau cu mine că nu oamenii ne-au adus pe noi acolo, ci Domnul ne-a trimis pentru ca să mărturisim Evanghelia mântuirii Sale, celor ce sunt atât de departe de ea. Cu cât vom fi mai harnici aici în lucrul Domnului, cu atâta vom pleca mai repede.

Atunci am și început la lucru. Fiecare în altă parte, fiecare cu altcineva. Și când era liberă ieșirea din baracă, mergeam și pe la celelalte barăci. Astfel am aflat că mai erau mulți frați de ai noștri de prin țară aduși și internați acolo.

Toată ziua fiecare dintre noi eram înconjurați de grupuri de tot felul de ascultători, după cum feluriți erau toți cei de acolo. De la oameni simpli până la profesori universitari.

De la oameni tineri până la bătrâni. Foști militari, preoți, avocați, muncitori, țărani...

Toți considerați neprieteni ai regimului. Printre ei eram băgați și noi cei cu activitatea religioasă...

Am întâlnit printre frații internați aici în lagăr și pe unii dintre cei cunoscuți, foști lucrători în ogorul Domnului înainte. Acum unii ajunseseră să se lepede de Domnul, iar purtarea lor acolo printre ceilalți nu era cu nimic mai bună decât a unora care n-ar fi cunoscut niciodată pe Dumnezeu.

Când am văzut și eu pe unul l-am întrebat asupra comportării sale. Mi-a răspuns supărat și fricos:

- Eu am terminat-o cu Oastea Domnului pe totdeauna. Când s-a putut s-a putut. Acum dacă nu se mai poate, eu nu vreau să sufăr pentru asta. Nu vreau să mai am nimic nici cu voi și nici cu nimeni pentru treaba asta. Vreau să scap de aici cât mai repede și să nu mai am nici o neplăcere. Voi faceți cum vreți dar pe mine să mă lăsați în pace atât aici cât și acasă.

Am terminat. Și ne întoarse și nouă spatele.

Ciudat om și ciudat fel de a gândi. Mai târziu s-a comportat tot așa și acasă. Stătea cu poarta încuiată tot timpul spre a nu-i călca în curte nici un frate. Când unul dintre frații cu care altădată avusese multe amintiri fericite împreună din adunările Domnului, - a trecut peste poarta lui și i-a intrat în curte rugându-l cu lacrimi să-l primească spre a sta de vorbă cu el doar câteva minute - el l-a ocărât ca pe un răufăcător că i-a trecut peste poartă, și l-a dat afară în stradă, încuind poarta.

Ce grozav lucru este ca după ce te-ai predat Domnului și ai propovăduit despre El ani de zile altora - la vremea celei mai ușoare încercări, să te lepezi în acest hal rușinos nu numai de Dumnezeul tău dar și de tine însuți, de convingerile tale și de tot ce ai lucrat frumos în fața poate a unei țări și a unei lumi întregi.

Ce folos de scrisul nostru frumos și de toată propovăduirea noastră, dacă la cea mai mică încercare căreia ne supune Domnul pentru dovedirea credinței noastre - noi suntem gata să ne lepădăm de Dumnezeul nostru, de Lucrarea Lui, de legământul nostru și de frații noștri! Vai de cei ce au ajuns în halul acesta! Ce preț să mai aibă ei în fața lui Dumnezeu, când și în fața oamenilor și-au pierdut orice fel de valoare (Matei 13, 21; Marcu 4, 17).

Alții ajunseseră din cauza foamei să facă tot felul de negustorii vinovate lucrând pentru țigări - apoi cumpărând cu aceste țigări pâinea și ciorba celor pătimași, care pentru o țigară își dau pâinea pe o zi... Sau pentru cinci țigări își dau cămașa din spate, rămânând apoi și goi și flămânzi. După câteva astfel de târguieli din cauza foametei și a frigului, nenorocitul pătimaș cădea la pat. Și mulți și-au dat viața acolo murind de distrofie sau de alte boli contractate din cauza foamei...

A-i lua acolo și puțina hrană care i se dă omului ca să nu chiar moară de foame - era ca și cum i-ai lua viața acestui om. Și au fost unii dintre preoții și „credincioșii” închiși acolo, care au făcut această crimă împotriva semenilor lor închiși împreună cu ei, care neputând îndura lipsa țigărilor, își dădeau mâncarea pe o țigară, la acei care în vreun fel sau altul, reușeau să aibă acolo țigări. Ba erau chiar unii „frați” care când au avut ocazie, au cerut acasă la familiile lor credincioase, la soțiile lor credincioase, să le trimită acolo țigări în pachet. Nu le-a fost nici rușine și nici frică de Dumnezeu să facă așa ceva. Nici lor care cereau - și nici celor de acasă care le trimiteau țigări, pentru a cumpăra pe ele mâncarea nefericiților acelora.

O Dumnezeule, cât de puțini sunt gata să-și dea viața lor. Și ce mulți sunt gata să o ia pe a altora! Îngrozitor fel de credință pot avea acest fel de credincioși. Și dureroasă trebuie să fie lepădarea Domnului de ei în Ziua Judecății Lui.

La unul dintre acei frați fricoși - am găsit un Noul Testament cu psalmii, care îi rămăsese ca prin minune la toate perchezițiile care i se făcuse până în lagăr. Acum era plin de frică și voia să îngroape Cartea Sfântă în pământ, spre a nu fi aflată la el, la desele percheziții care ni se făceau.

- Dă-mi-o mie, l-am rugat eu - și lasă-l în grija mea.

El mi l-a dat bucuros ca să scape de el.

La o întâlnire cu frații apropiați le-am zis:

- Domnul Singur știe pe unde vom mai ajunge și cât vom sta prin aceste locuri pustii. Domnul ne-a dat aici un Noul Testament. Eu zic să-l împărțim între noi, fiecare să-și ia o parte care și-o alege, apoi îl ascundem în căptușeala hainei. Și când vom ajunge la un răgaz, îl scoatem și ne întipărim din Cuvântul Domnului pe care ni-l păstrăm.

E bine să-l împărțim între noi căci dacă s-ar întâmpla să-l afle la vreunul - scapă la ceilalți. Dar dacă e la un loc - se pierde tot.

Așa am și făcut. Unii care l-au iubit mai mult, au învățat pe de rost din el capitole întregi. Și ce bine ne-a prins în anii pe care îi mai aveam de tras pe acolo.

De aici am tras învățământul că în astfel de vremuri când ori tu poți fi luat de la Biblie, ori Biblia de la tine, să te îngrijești din vreme și să-ți ascunzi bine o parte din ea pentru a avea-o cu tine. Vei avea astfel nu numai cu tine Cuvântul lui Dumnezeu ca o pază și ca o pavăză, - dar și ca o merinde binecuvântată din care la orice popas potrivit poți ospăta și te poți întări cu pâinea și cu apa cea vie.

Încă de la începutul muncii noastre de propovăduire în baracă, am observat că printre unii care ascultau - venea obișnuit și un tânăr slăbuț și palid, dar foarte nervos și împotrivitor.

În timpul stărilor noastre de vorbă cu ceilalți despre mântuire, despre Judecată, despre moarte, despre Venirea Domnului Isus, despre viața și pierzarea veșnică - el ne întrerupea adeseori cu nervozitate și chiar cu ură zicând:

- De ce prostiți lumea cu fleacurile astea? Nu există Dumnezeu, nu există nici o Judecată, nici rai, nici iad... Nu există nimic din toate astea. Vedeți-vă de treabă oameni, nu-i credeți pe aceștia.

Iar nouă:

- Nu-i mai zăpăciți pe nenorociții ăștia! Nu vă mai legați de prostii de astea... Dacă ar fi Dumnezeu, cum ziceți voi, cum ar îngădui El toate acestea? Dacă ar exista Dumnezeu cu adevărat atunci uite, ar trebui să-i trăsnească imediat pe acești ticăloși chiar aci pe loc, căci uite-i ce fac. Cutare (arătând pe unul) zice că are milă de paraliticul acela de colo care zace nemișcat pe patul lui - și când se dă mâncarea se oferă să i-o ducă, iar pe drumul de la ciubărul cu ciorbă și până la patul lui, se dă pe după paturi și-i mănâncă aproape toată porția nefericitului care în curând va crăpa de foame. O bucățică de pâine sau o lingură de mâncare este cel puțin o zi din viața lui iar ăsta i-o mănâncă...

Sau celălalt de colo, - îl vezi ce gras este aici printre scheletele noastre. Are legături cu cei de la poartă, primește pachete cu țigări luând mâncarea nenorociților acestora pentru otrava câte unei țigări ce le-o dă pentru porția lor de mâncare. Iar acești nebuni și înnebuniți i-o dă.

Nu-i vezi cât sunt de pătimași că atunci când vreun milițean le aruncă în batjocură câte un capăt de țigară sar șapte pe burtă în praf sau în noroi, ca să-l ia. Spre hazul și disprețul celui ce le aruncă prada pe care se bat. Iată-l pe nenorocitul cel de colo care nu se mai poate mișca de pe pat. De șase săptămâni nu mai mănâncă nici o felioară de pâine... Și-a vândut-o mai dinainte pe țigări. Și trăiește numai cu lingura de ciorbă care i se mai dă. Acum au ajuns la pat toți cei ce făceau așa. Sunt nu știu câți aici. Iar ticăloșii aceștia după ce le-au luat cămășile, încălțămintea, acum le iau mâncarea. O cămașă bună a ajuns cinci sau chiar trei țigări.

O pereche de bocanci noi, opt sau zece țigări. Apoi le dă la alții pe pâine.

Uite-i ce geamantane pline au. Uite-i cât sunt de grași și cum de bine le merge chiar și aici. Ei împart totul cu cei ce îi protejează... Și voi ziceți că mai este Dumnezeu. Dumnezeu este aici gardianul sau ofițerul anchetator. Dacă te închini lui și faci ce-ți spune el, ai tot ce vrei și o duci chiar și aici ca într-un fel de rai. Dacă nu, ăsta-i iadul - uite ăsta-i! Alt iad nu mai există. Și cum ar putea exista oare un altul mai cumplit ca ăsta! Iar afară sunt alți dumnezei cu alte raiuri și alți diavoli cu alte iaduri. Dar tot cam așa...

Odată m-am uitat țintă în ochii lui. Fața slăbită era albă ca varul și buzele vinete îi tremurau. Atunci mi-a fost o milă dureroasă de el și i-am zis:

- Dumneata ești un om sincer și ai un suflet cinstit. Vino te rog la patul meu, să stăm mai de aproape și mai pe îndelete de vorbă.

Și ne-am suit pe patul fără rogojină pe care dormeam eu împreună cu fratele Cornel cu care plecasem de acasă din ziua noastră de Crăciun. Și am început starea noastră de vorbă amândoi.

Îl chema Cristian... Ce nume frumos și creștinesc - dar în ce stare sufletească nenorocită ajunsese. Nu era căsătorit, fusese abia logodit când fusese arestat. Avea numai pe mama lui bătrână de care era despărțit de al șaselea an acum. Avea o pregătire superioară și ocupase un post important în Ministerul Comerțului. Arestarea lui venise pe neașteptate tocmai când își făcea cele mai frumoase planuri de viață...

Am pornit de la exemplul soarelui care există și care deși este undeva la o depărtare de milioane de km de pământul nostru totuși controlează și determină în totul nu numai viața întregului nostru Sistem Solar ci și viața fiecărei planete dintre sateliții săi în parte. Iar pe această planetă viața fiecărei ființe oricât de mare sau de mică ar fi ea.

Iată o câmpie întinsă, cu mii de lanuri de grâu, de porumb, de fire de iarbă sau cu păduri cu miliarde de frunze. Aceste miliarde de fire de iarbă ori frunze de arbori, toate cresc în lumina binefăcătoare a soarelui. Privește-le dimineața când primele lui raze se ivesc, cum se uită toate înspre el, care vine să-i aducă fiecăruia și fiecăreia în parte bucuria luminii și a căldurii lui... cum ar veni mama de undeva și fiecare copilaș al ei îi iese în cale întinzându-i obrăjorul pentru un sărut și mânuța pentru un dar. Iar mama le dă fiecăruia. În inima mamei și în coșul ei fiecare copilaș în parte știe că el însuși are un loc iubitor și un dar fericit. Între fiecare copilaș și mama tuturor, există o relație deosebită și personală.

Tot așa între fiecare frunză, între fiecare iarbă - și soare, există o relație deosebită și, cum s-ar zice, personală. Pentru că fiecare îi primește pe stropul său de rouă, firicelul lui de rază, de acolo din Centrul Acela de Foc care este la o distanță de milioane de km dar care este totuși lângă el, ocupându-se chiar de el de fiecare firicel de iarbă sau firicel de ființă.

Nu ziceam și noi oare când eram copii și ieșeam zgribuliți la soare și somnoroși, pe prispa casei ori pe pragul porții: soarele meu - dă-te la o parte din soarele meu.

Soarele meu - zicem și acum când ieșim puțintel colea lângă peretele barăcii și când ne lasă gardianul să ne încălzim la puțin soare ceva mai călduț afară! Zicem soarele meu căci știm că de acolo o rază de lumină și o undă de căldură îmi vine din acel soare numai mine. Acel imens focar de lumină și căldură, are această grijă personală de mine și are această legătură cu mine. Și așa cu fiecare...

- Acum înțelegi cum poate fi Dumnezeu undeva în Spațiul Imens și Infinit - și totuși ne poate cunoaște, ne poate iubi și ne poate controla îndeaproape și personal pe fiecare dintre noi? Și precum soarele care este izvorul vieții pentru toate cele sănătoase, tot așa el este și izvorul morții pentru cele bolnave.

Noi zicem că soarele este izvorul luminii și vieții, dar adevărul mai adânc este că el este numai mijlocul văzut, oglinda văzută, prin care Dumnezeu, Adevăratul Izvor de Lumină și Căldură ni le reflectă acestea nouă tuturor. Soarele acesta văzut este și el numai materie, deci nu poate avea din sine însuși aceste daruri vii și nesfârșite pe care le are numai Dumnezeu. În Sfânta Scriptură scrie că Lumina a fost creată în Ziua Întâi, dar soarele, luna și stelele au fost create în Ziua a Patra. Au fost deci seri și dimineți cu flux și reflux de lumină care nu venea de la soarele acesta care nici nu era atunci - ci direct de la Dumnezeu, de la Fața Lui, de la Inima Lui...

Dumnezeul Veșnic ne dă nouă această lumină și căldură materială, prin acest soare material. Dar noi nu suntem numai materie ci suntem în primul rând spirit. Ei bine, tot așa există lumina și căldura spirituală care ne vin și ele tot de la aceeași sursă care este Dumnezeu. Și Soarele Spiritual prin care ne vin aceste daruri spirituale este Hristos. Prin El ne primim viața, apoi tot prin El lumina și căldura prin care ni se întreține această viață în ambele sensuri atât material cât și spiritual. Viața aceasta a noastră care este numai aparent despărțită în cele două existențe ale noastre, cea temporară și cea eternă, când în realitate ele se continuă cu pragul scurt și neimportant dintre ele care este moartea. De felul cum ne-o petrecem existența asta depinde continuarea celeilalte: în întuneric sau în lumină, adică în păcat sau în curăție, în fericire sau în nefericire.

Soarele strălucește consumându-se pentru toți dar dacă cineva se ascunde de fața lui, pentru acela el strălucește în zadar. Hristos Mântuitorul lumii Și-a dat viața și Își împarte darurile Sale mântuitoare pentru toți. Dar dacă cineva voit se îndepărtează de El, trăind în păcat - pentru acela toată Jertfa Lui s-a consumat în zadar. Și aici este toată lupta și toată osteneala noastră a acelor care am venit la Soare și ne bucurăm de binefacerile luminii și căldurii Lui, spre a-i chema pe semenii noștri care zac în întunericul și în gheața necunoașterii lui Hristos - să vină și ei la Hristos, spre a avea viața...

Pentru un orb care zace într-un întuneric veșnic soarele este ca inexistent. Tot așa pentru un suflet necredincios care zace în păcat, Hristos este ca și inexistent. Iar dacă starea primului orb este nefericită, cât de nefericită trebuie să fie starea celui de al doilea.

- Spune-mi tu Cristian, în starea ta de necredință față de Dumnezeu, - ai fost tu vreodată fericit? - l-am întrebat eu, după una dintre acele lungi stări de vorbă ale noastre, când ne apropiasem nespus de mult sufletește unul de celălalt.

- Nu dragul meu! - îmi răspunse el trist și cu ochii plini de lacrimi - niciodată eu n-am fost fericit. Mi s-a părut numai că aș putea fi, dar n-am fost. În primii ani ai copilăriei, deși părinții mei erau săraci, mi s-a părut că sunt și eu fericit. Dar curând tatăl meu a murit, iar eu am rămas numai cu mama mea care trebuia să muncească din greu pe la alții ca noi să avem cu ce trăi și eu cu ce să învăț. Atunci când mama mă lua duminicile cu ea la biserică și ne rugam alături eram foarte fericit, dar eu nu-mi dădeam seama de asta. Curând însă școala și strada m-au despărțit de sufletul și credința mamei mele. Apoi curând lumea a scos-o și pe mama din sufletul meu, fiindcă în inima și în viața mea făceam loc tot mai mult unei alte ființe, care era o tânără colegă de facultate cu care m-am logodit. Atunci mi s-a părut din nou că sunt fericit... Dar ce curând mi s-a spulberat și acest vis.

Acum sunt aici prin aceste pustiuri murdare, cu aceste existențe la fel de murdare și în această lume care este o junglă îngrozitoare și murdară, cu ființe respingătoare și mai primejdioase decât fiarele. Și nu-mi văd alt rost al vieții mele decât încetarea cât mai grabnică a acestei existențe mizerabile și fără nici un sens. Nu-mi pot explica nici ce rost am și am avut să vin pe lume...

Și din ochii lui se vărsau două șiroaie neîntrerupte de lacrimi.

L-am cuprins cu amândouă mâinile de după gât. I-am culcat ușor capul pe umărul meu

și l-am sărutat duios pe lacrimile care îi scăldau obrajii chinuiți.

- Dragul meu copil - dragul meu Cristian... Plângeam și eu cu el, legănându-i capul

pe umărul și pe inima mea îndurerată de mila lui.

- Ce nume frumos ai tu Cristian, numele de urmaș al lui Hristos, de copil al Lui. Mama ta când ți-a pus acest nume a presimțit ea ceva tainic, ceva ceresc. Ce mult te-a iubit mama ta și ce mult te iubește pe tine Dumnezeu. Și eu te iubesc din toată inima mea Cristian...

Și tare mult aș dori ca tu să fii salvat din această nenorocită stare în care te zbați. Să vii la Domnul Isus. Să ieși la Soare din acest pustiu mizerabil. Să scapi din această junglă îngrozitoare și primejdioasă, la Dumnezeu și Tatăl tău, la Hristos Mântuitorul, Prietenul și Binefăcătorul tău...

- Cum, zise el mirat - tu mă iubești într-adevăr? În felul acesta numai mama îmi făcea când eram bolnav. Și logodnica mea când eram descurajat. Acum sunt și mai bolnav și mai descurajat ca oricând. Și nu mai am nici mamă. Și nu mai am nici logodnică. Sunt aproape șase ani de când am fost rupt de amândouă aceste ființe care singurele m-au iubit cu adevărat pe lumea asta. De aproape șase ani mă întreb zi și noapte dacă mă mai așteaptă amândouă - sau nu mă mai așteaptă nici una dintre ele. Căci una era prea bătrână... Cealaltă era prea tânără... Și ochii care nu se văd... Acum regăsesc aici pe umărul acesta ceva din dragostea amândurora. Oare este adevărat că mai există pe lumea aceasta printre oameni o dragoste adevărată? Eu n-am cunoscut până acum decât silnicie, înșelăciune, ură și egoism.

Atunci, - și așa - s-a închegat între noi legătura prin care Hristos Și-a făcut un tot mai frumos drum spre înțelegerea și spre simțirea vieții lui Cristian.

Îmbrăcămintea lui se rupsese de tot în cei câțiva ani cât umblase terfelit prin toate peșterile astea. Hrana îi era atât de puțină pentru trupul lui tânăr și slăbit. Am rupt din puținul nostru de hrană și îmbrăcăminte și i-am dat și lui. Asta ne-a înfrățit și mai mult.

Seara și dimineața ieșeam pentru număr în fața barăcilor. Trebuia să stăm aliniați în rânduri de câte cinci, până ce se făcea numărul pe toate barăcile întregului lagăr. Ne era foarte frig. Stam aproape tot timpul spate la spate ca să ne încălzim unii de alții. Pe Cristian îl luam mereu ori eu ori fratele cu care eram alături între aripile hainelor noastre, ca să-l ocrotim de vântul rece și tăios. Tremuram, dar tremuram împreună. Și până la urmă ne încălzeam.

În lungul timp de așteptare la număr, adesea cântam... La Oradea acum trei ani aveam cântarea „Vreau lângă Dumnezeu...” - aici cântarea noastră deveni psalmul 125, „Cei ce se-ncred în Domnul...”

De cuvintele puternice și de melodia plăcută a acestui psalm, curând fură cuceriți cu toții din dormitorul nostru. Și adeseori cântarea psalmului îi antrena pe mulți, până când cineva observând că vine gardianul furios, ne făcea atenți spunând dintr-o dată:

- Psst!...

În zilele de sărbătoare când era ceva mai călduț și puteam ieși mai liberi din baracă, mergeam și pe la alți frați din celelalte barăci și chiar puteam să ne rugăm mai pe ascuns printre paturi împreună. Am regăsit cu aceste ocazii și pe mulți alți frați necunoscuți - și chiar vechi prieteni sau cunoscuți din afara Lucrării Domnului - care acolo au început să se apropie de Dumnezeu și să caute Cuvântul Lui.

Noaptea în baracă trebuia să facem de planton câte trei pe noapte. Am făcut în aceste schimburi de multe ori. Când vedeam aceste sute de oameni zăcând întinși pe aceste paturi de fier sau pe jos înghesuiți unii în alții, mi se părea că sunt într-un uriaș sicriu, într-o fioroasă groapă comună, în care zăceam ca niște cadavre, aceste rămășițe omenești. Îmi vedeam umbra proiectată printre paturi pe pereți, mare și neagră, ca o moarte... Atunci mi-a venit în gând și am compus și poezia: Noapte în Gheenă, - cu strofa:

...Plantonul doar mai mișcă târându-și prin unghere

o umbră uriașă de schelet străveziu

- cum trece parcă-i moartea ce numără-n tăcere

cinci sute de cadavre închise-ntr-un sicriu...

O dată pe săptămână eram duși la o baie-duș. Abia acolo puteai să-i vezi în ce stare jalnică erau acești bieți oameni. Schelete peste care era întinsă sau lăbărțată o piele aproape vânătă - erau galbeni-palizi. Celor care la venirea lor fuseseră grași, pielea le atârna acum nefolositoare ca niște falduri pe trupul rămas fără carne. Coastele și spinarea le ieșeau împungând în afară, iar în locul burții era o groapă adâncă. Pe trupuri bube, rane, cicatrice, vânătăi - și la șolduri scoarță ca pe copaci, de zăcerea pe scânduri, pe fier, ori pe jos.

Lagărul era un centru din care se triau pentru munci toți cei ce erau în stare să muncească. Aici eram trei categorii: apți, semiapți și inapți. Săptămânal ieșea în curtea lagărului o comisie în jurul unei mese pe care erau duse dosarele noastre. Fiecare din cei strigați treceau prin fața comisiei unde medicul și mai marii, decideau dacă este în una sau în alta din cele trei categorii. Odată ce se împlinea numărul complet pentru un detașament, cei rămași treceau înapoi în dormitoare, iar cei aleși erau scoși și duși spre Canal, spre șantiere, spre colonii de muncă...

Cu venirea primăverii detașamentele celor plecați spre munci împuținaseră efectivul lagărului, iar mâncarea slăbi și mai mult. Acum crescuse iarba pe lângă garduri și foarte mulți dintre noi culegeau și își umpleau castronul cu iarbă ca atunci când le va pune polonicul de ciorbă caldă, să se moaie puțin și să-și poată umplea stomacul cu ceva. Slăbisem, încât când era soare și stăteam proptiți pe pereții barăcilor, părea că suntem niște moaște scoase din sicrie la lumina soarelui.

Perchezițiile se făceau de câte două-trei ori pe săptămână. Atunci trebuia să te dezbraci când pe jumătate, când de tot. Și cu toate boarfele pe care le mai aveai, așezate și desfăcute pe jos, prin praf ori prin noroi - să aștepți pe cei ce veneau să ți le scormonească, zdreanță cu zdreanță și petic cu petic. Apoi după ce ți le răvășeau cu bățul ori cu cizma, trebuia să ți le aduni iarăși în traista peticită.

Unele percheziții erau mai blânde fie pentru că cei ce le făceau erau mai plictisiți, fie că nu erau prea supravegheați, ori pentru a nu deveni o obișnuință toată treaba percheziției, atunci totul se făcea cu o deosebită severitate.

Se apropiau Paștile 1953. Pentru Noaptea de Înviere trebuia să ni se pregătească ceva cu totul deosebit... ca la Paști.

Era imediat după miezul nopții, clipa când în toată lumea creștină răsunau primele clopote de Paști. În baracă năvăliră o echipă de zece gardieni strigând deodată cu toții din toate puterile:

- Dreeepți! Percheziție! Dreeepți! Dreeeeepți!

Buimăciți toți sărirăm în picioare.

- Dezbrăcați la pielea goală! Desfaceți tot bagajul, apoi cu fața la perete! Repede, repede!...

În scurtele pauze dintre strigăte și înjurături, de afară răzbăteau până la noi prin ferestrele sparte zvonul clopotelor de Înviere de la toate bisericile Bucureștilor.

Și până la revărsatul zorilor, am trăit noi, am petrecut noi Noaptea Învierii din 1953 între cele mai jalnice sunete ale clopotelor din vreo zi de Paști... și între cele mai cumplite înjurături și maltratări din vreo zi de iad.

Îndată după Paști începură plecările detașamentelor și mai dese iar în atmosfera asta de despărțiri și de necazuri, mulți dintre cei ce se apropiaseră de Dumnezeu, trăiau clipe de grele ispitiri sufletești. Am văzut atunci încă un adevăr trist, anume acela că în astfel de vremuri foarte puțini vin cu sinceritate la Domnul doar pentru iertarea păcatelor și mântuirea sufletului lor. Cei mai mulți vin dintr-un fel de speculație, un fel de târg cu Dumnezeu. Omul speră într-un câștig imediat care trebuie să fie o minune. Ori căpătarea imediată a eliberării din închisoare, ori cel puțin mai multă mâncare și o fericită schimbare a condițiilor grele. Dacă nu se întâmplă nici una nici alta, credința lui slăbește, nădejdea lui piere, dragostea lui interesată față de Dumnezeu se spulberă - și omul recade în aceeași apatie și deznădejde în care era înainte de aceasta. Dar mult mai nefericită.

Mulți ne și spuneau:

- Și ce-mi face Dumnezeu acum imediat, dacă eu cred în El?

- Îți dă iertarea păcatelor și înfierea cerească!

- Bine - dar altceva și mai necesar și mai concret - acum?

- Nimic nu-i mai necesar ca asta!

- Eliberarea de aici. Iar până atunci mâncare. Să mă satur odată! Altfel, ce folos am că voi crede în Dumnezeu?

- Dacă veți crede, va veni și asta.

- Când? N-am vreme să mai aștept. Iar dacă nu-mi dă acum - să mă lăsați în pace.

Sunt sătul de povești. Drumul la inimă trece prin stomac... Așa a trecut totdeauna.

Inima acestora era stomacul. Nimic n-a putut-o urca mai sus. Așa era și pe vremea Mântuitorului. Și atunci oamenii Îi cereau întâi mâncare și apoi Cuvânt și Credință. Câtă luptă s-a cerut pentru ca omul să se ridice - și ce puțin îi trebuie până cade iarăși!

Și astfel puțini se mai interesau de Dumnezeu după ce nu se petrecu nici o minune cu ei.

Mai rămăseseră totuși două suflete puternic atașate de Hristos, dar încă nehotărâte cu legământ. Unul era Ionuț iar celălalt Cristian. Era minunat să vezi transformarea divină care se petrecuse în ei văzând cu ochii. Ajunseseră la o înaltă înțelegere a tainelor mântuirii și slujirii lui Dumnezeu. Dragostea inimii lor mergea crescând împreună cu înțelegerea minții lor pentru Hristos. Și lumina le acoperea tot mai fericită fața și ființa lor.

Legământul cu Domnul a venit în viața lui Cristian în ziua de 22 aprilie al acelui an neuitat (1953).

Presimțeam despărțirea noastră apropiată și doream ca aceasta să nu vină înainte de predarea lui în întregime și cu legământ lui Hristos Domnul, pentru a fi sigur de mântuirea sufletului său.

În ziua aceea stam amândoi unul lângă altul proptiți cu spatele la peretele călduț al barăcii, cu ochii închiși și cu fața spre soarele care ne mângâia toată ființa. Îl întreb:

- Cristian, spune-mi tu, - care a fost cea mai fericită zi din viața ta?

- Până astăzi - îmi zise el oftând cu întristare - eu nu-mi aduc aminte să fi avut nici o zi despre care să pot spune că a fost fericită.

- Dar tu ai avut o astfel de zi? Și dacă da, spune-mi care și cum a fost.

- O, eu am avut nenumărate astfel de zile Cristian. Dar cea mai fericită dintâi zi din viața mea a fost ziua legământului meu cu Dumnezeu. N-am să uit niciodată ziua aceea.

- Povestește-mi-o cum a fost.

Și i-am povestit-o atunci și lui, cum v-am povestit-o vouă, acea zi de 8 iunie 1930.

Ziua Rusaliilor neuitate, ziua rugăciunii și lacrimilor mele de atunci, a întâlnirii mele cu Hristos, a transformării cerești care s-a petrecut cu mine și în mine în ceasul acela.

A cerului deschis și strălucit în care am fost atunci și în care mă străduiesc să rămân sufletește până când voi ajunge cu adevărat și pe totdeauna în el.

- Dar tu Cristian, nu dorești să ai o astfel de zi în viața ta? - am încheiat eu.

- Ba da! - îmi răspunse el luându-mi amândouă mâinile mele în mâinile lui și lipindu-le pe inimă. Apoi își plecă duios capul pe umărul meu și în lumina fericită a acelui soare strălucit din vârful unei întunecate primăveri, s-a făcut în viața lui Cristian una din cele mai minunate învieri din moartea unuia dintre cele mai pierdute suflete... În noaptea aceea strălucise pentru Cristian o lumină atât de minunată, ca pe câmpiile Betleemului său.

N-am să uit niciodată mărturisirea lui de credință în Dumnezeu, de recunoștință față de Hristos, Dulcele lui Mântuitor și de mulțumire față de dragostea Duhului Sfânt, care lucraseră în viața lui în așa fel întocmind toate lucrurile - ca el să ajungă acum aici la această transformare cerească.

Ce adânc și ce limpede vedea el acum tot ce făcuse bunătatea Domnului, pentru a-l aduce până aici. Ce salvatoare fusese pentru el școala suferinței prin care trecuse - și fără de care el n-ar fi putut ajunge niciodată ziua acestei fericite împreunări cu Dumnezeu...

Plângeam amândoi ca în cea mai mare durere, atât eram de fericiți. Lacrimile noastre prelinse pe obraji curgeau căzând împreună ca niște picuri de soare topit mistuindu-se în pământ și în cer. Cred că toți îngerii Betleemului cântau sau plângeau și ei cu noi...

- Ești fericit acum Cristian? - l-am întrebat privindu-i printre lacrimi fața lui care parcă strălucea.

- Da - șopti el îmbrățișându-mă tremurând de bucurie. Acuma da, sunt fericit. Slavă veșnică Marelui meu Mântuitor și Dumnezeu Isus Hristos. Ah, în ce iad îngrozitor am fost și în ce rai strălucit am ajuns - și ce fericit am ajuns. Ce orb eram - și ce luminos văd acum! Ce nefericit am fost - și ce fericit am ajuns. Dumnezeu să te binecuvânteze Traian. Dacă numai pentru mine ar fi trebuit să fii adus aici, să nu-ți pară rău, cum cred în clipa asta că nici lui Hristos nu-I pare rău de suferințele Lui pentru mine. Căci ceea ce a rodit astăzi din aceste suferințe în viața mea este atât de minunat... o, atât de minunat!

Și mă săruta plângând - și plângea sărutându-mă...

Acum nu-mi pare rău dacă trăiesc sau mor. Dacă mor, știu că voi vedea pe Răscumpărătorul meu și El mă va despăgubi Acolo pe totdeauna de tot ce am îndurat pe pământ. Dacă trăiesc, aș dori să mai ajung odată afară și să-mi aflu în viață pe măicuța mea scumpă, s-o iau de mână cum mă lua ea de mână pe mine cândva - și acolo în bisericuța unde n-am mai intrat de când aveam șapte anișori, să mergem amândoi să îngenunchem împreună, să-I mulțumesc și să-L laud pe Dumnezeul meu și al ei, care a avut o atât de mare milă de noi...

La două zile după asta - a plecat și Cristian într-un detașament spre Canal. Ziua despărțirii de el a fost ziua uneia dintre cele mai grele despărțiri din viața mea. El era unul dintre cei mai minunați copii ai Domnului pe care îl născusem în lanțurile mele. Înțelesese atât de limpede Adevărul și se unise atât de total și de frumos cu Dragostea lui Dumnezeu, încât îl simțeam suflet din sufletul meu.

Ne-am promis că oricând vom ieși din acest întuneric să ne căutăm și să ne găsim unul pe celălalt. Dar amândoi presimțeam că nu ne vom mai vedea niciodată pe pământ. El era atât de slăbit, iar eu atât de bolnav cu inima.

Acum știu bine că trupul lui a rămas undeva în pământ la Canal, căci nu am mai aflat nici o urmă de viață despre el. Dar sufletul lui mă așteaptă în ceruri, unde prin Harul Dulcelui nostru Isus, știu că ne vom revedea în curând.

Dintre câte suflete am mai văzut venind la Domnul după aceea și dintre câte legăminte am auzit - nici unul nu mi-a părut că a fost așa de frumos ca al lui.

Toți cei trei cu care venisem aici în martie, plecaseră care încotro. Plecaseră și cei cu care stabilisem o oarecare legătură sufletească prin ceea ce arătaseră și ei că se apropiau de Dumnezeu.

Între timp îmi creasem alte prietenii, dar cei mai mulți ajunseră într-o așa stare de descurajare încât nu mai puteau suferi nici măcar să audă vorbindu-se de Dumnezeu. Foamea și mizeria îi îndobitocise atât de mult încât nu mai căutau nimic altceva decât mâncare și țigări. Erau atât de nervoși și înrăiți încât stăteau gata totdeauna de ceartă, de insulte, de ocări și de bătaie pentru orice nimic. Nimeni nu mai era prieten cu nimeni și fiecare îl ura pe fiecare.

Și toți doreau să moară toți.

Nu mai veneau noi, iar din cei vechi mai rămăseseră doar cei bătrâni, bolnavi și paralizați. Se vedea că sosise desființarea lagărului. Cei care totuși mai erau buni să lucreze câte ceva începură să fie triați și duși spre munci ușoare la grădinării. Așteptându-mi plecarea, mai căutam pe ici pe colo câte un suflet care să mai dorească după Dumnezeu și să-l intereseze mântuirea. Dar în condițiile acestea de spargere și foamete - nimeni nu mai avea nici răbdarea nici interesul să asculte Cuvântul lui Dumnezeu. Se săturaseră toți. Simțeam că tot ce puteam face aici am făcut. Cuvântul S-a mărturisit - și fiecare L-a auzit. Și fiecare au ales. Misiunea mea aici se sfârșise.

În ziua când am simțit limpede acest lucru, - a apărut din nou masa cu dosarele și cu comisia de triere, între barăcile lagărului.

Printre cei strigați am auzit și numele meu.

- Prezent! - am răspuns eu - și am pășit în fața doctoriței cu halat alb, - eram dezbrăcat până la brâu.

Doctorița mi-a luat tensiunea:

- Unsprezece cu nouă, - a dictat ea celui ce scria în dosarul meu. Apoi ascultându-mi inima, dicta mai departe: Stenoză mitrală, deocamdată compensată. Munci ușoare, jumătate normă!

- Altul!

Era începutul lunii iulie 1953.

S-a format din nou încă un detașament de vreo cincizeci de oameni între care și eu.

Au venit niște camioane, ne-au încărcat și spre seară eram la Colonia Popești-Leordeni de lângă București. Colonia era așezată pe un deal de la marginea Dâmboviței, în mijlocul unui câmp larg de grădini și sere. Într-un fost conac al familiei domnitorului Brâncoveanu,

se improvizaseră niște dormitoare, o bucătărie, magazii și birouri, pentru cele două-trei sute de deținuți politici din Ghencea cu pedepse administrative între 12 și 60 de luni, care eram trimiși aici.

Când am ajuns noi în curtea coloniei înconjurată cu sârmă ghimpată aici era gol fiindcă cele vreo șase-șapte brigăzi nu veniseră încă de la muncă. Dar curând apărură la capătul aleii cu arbori care ducea în colonie, încolonați pe câte cinci, viitorii noștri frați de soartă pentru cine știe câtă vreme.

În fața coloniei brigăzile fură oprite la câțiva pași distanță una de alta. Cineva strigă:

- Percheziție!

Tresării. Ce cuvânt groaznic!

De la rândul întâi începând din dreapta fiecare deținut ținând mâinile sus, trebuia să treacă prin fața gardianului înarmat care îl controla în traistă, în sân, prin buzunare, pe mâneci,

prin pantaloni, de sus și până jos, pentru a nu aduce ascuns nimic de pe câmp.

- Ce pot aduce de pe câmp? - întreb pe unul.

- Legume, zarzavaturi, de pe unde lucrează. N-au voie nici să mănânce și nici să ia cu ei nimic. Dar de mâncat mai mănâncă aplecați acolo în lanul de roșii, de ardei, de varză, de castraveți, de ceapă, de praz. Cine îi poate opri de tot când ei lucrează între ele? Și aici se dă de mâncare foarte puțină, iar oamenii înfometați și slăbiți ar mai mânca. Acolo în câmp mănâncă gol tot ce apucă. Cartofi cruzi, praz gol, chiar și ardei iuți. E grozav cum le pot mânca goale, căci pâine nu au. Când ajung la roșii sau varză - este altceva. Dar praz gol, usturoi gol, ardeiul gol!

- Dar la Ghencea cum mâncam iarbă goală? Și încă ce iarbă, de pe marginea gardurilor! Foametea cea mai cumplită nu-i atunci când n-ai ce să mănânci deloc. Atunci, după câtva timp, nu mai simți foamea și mori. Foametea adevărată este atunci când nu ai ce să mănânci cât să te saturi niciodată. Când ți se dă să mănânci nu ca să trăiești ci ca să nu mori...

Ne uitam printre sârme la cei ce veneau de pe câmp. Pe vechile lor haine cu care veniseră de câțiva ani de acasă, erau zeci de petice de felurite mărimi și culori, încât nu puteai ști care fusese culoarea hainei la început. Până și șepcile ori căciulile cu care umblau și acum în iulie erau pline de petice, ca și traistele legate cu ață pe după gât. Și în lagăr erau îmbrăcați la fel. Dar aici duși pe la munci erau și mai rupți și mai peticiți. Unii chiar și pe îmbrăcămintea încă neruptă, puneau petice pentru protecție și prevedere. Nimeni nu știa cât timp are să stea aici. După ce expira termenul primei condamnări, putea ușor urma prelungirea lui automat, oricât. Ți se comunica numai că pedeapsa ți s-a prelungit încă cu câteva luni sau zeci de luni...

Deci petice, cât mai multe petice fiindcă dacă ți se rupe haina - gol rămâi. Alta nu mai ai. Peticul devenise astfel nu numai o înțelepciune ci și o manie. Ba chiar o podoabă. Mizeria își are și ea o fală a ei.

Mâine ne vor scoate și pe noi la muncă, fac din noi două brigăzi. Și uite așa ca ăștia vom veni mâine seară! Între timp de la cei percheziționați se confiscară o grămadă de legume de toate: varză, ardei, cartofi, praz, ceapă, roșii.

- La bucătărie cu ele - porunci unul din gardieni. Iar voi - zise el la vrei trei amărâți la care aflaseră mai multe, - la carceră! Să vă învățați minte să mai prăpădiți avutul poporului, bandiților.

În dimineața următoare eram așezați în două brigăzi. Ne numiră cardiaci și ne fixară un regim de muncă de 4 ore pe zi. Două ore de dimineața de la ora 8 la 10. Iar două după masă de la 4 la 6 - când nu era soare puternic. N-am fi putut rezista și la muncă și la soare.

Când lucram mai aproape, veneam la amiază în colonie. Când lucram mai departe - rămâneam în câmp undeva la umbră. Mâncarea era ceva mai multă ca în lagăr, dar mult mai puțină decât aveam nevoie.

Duminica nu lucram... Cu cei câțiva frați mai vechi și mai noi ne puteam întâlni atunci ascunși pe după dormitoare ca să ne rugăm și să citim din partea mea luată din Noul Testament desfăcut în lagăr, pe care o păstram ascunsă în căptușeala hainei mele...

Mișcarea și aerul ne făceau bine. Munca nu era nici prea lungă și nici prea grea, - dar noi eram slăbiți peste măsură de mult. Peste două săptămâni primeam cărți poștale să scriem acasă. Aveam drept la un pachet de 5 kg. alimente și la un vorbitor pe lună. Familiile trebuiau să vină la noi doar în zilele de duminici, când nu se lucra.

Am scris și eu la Simeria unde știam că îmi este fiica cea mai mică la școală. Au venit de acolo cu ea cei doi, sora Fica și fratele Valer - care m-au ajutat mult în anii aceia de mari necazuri, nu numai pe mine ci și pe mulți.

Așa au trecut cele patru luni de muncă din iulie până în octombrie, în răstimpul cărora mi s-au întâmplat multe, dar pe care nu am aici răgazul să le înșir. Una însă am s-o spun fiindcă era să mă coste viața. Iat-o:

Într-o zi eram brigadă de serviciu pe colonie. În astfel de zile brigada de serviciu trebuia să asigure bunul mers al bucătăriei cu lemne, apă, curățenie și tot ce era necesar pregătirii hranei pentru toată colonia. Când lemnele se terminau, trebuia coborât în pădurea de sub colonie și doborât un alt lemn, apoi curățat de crengi și adus pe brațe în colonie spre a fi despicat în bucăți bune de pus pe foc. În acest scop colonia nu avea decât un topor cu gura știrbă cum loviseră cu el prin pietre și cuie, câți tăiaseră înainte - și un târnăcop. Cu aceste două scule te chinuiai să dobori lemnul, să-l cureți și să-l despici bucăți.

Am coborât în pădure opt inși cu un gardian de pază. Au ales un fag gros care au crezut că va fi mai ușor. Fagul avea o burtă la mijloc și după vreo două ore de opinteli cu toporul și cu târnăcopul, am reușit să-l doborâm și să-l curățim de crengi.

Mai grea era problema căratului întreg până sus în colonie, fiindcă dealul era foarte abrupt iar distanța de urcuș până în colonie era de vreo 200-300 de metri în pantă de aproape 45 de grade. Gardianul ne-a așezat câte doi și cu o prăjină trebuia să-l ridicăm și să-l ducem astfel pe sus, pe mâini, toți opt până la bucătăria coloniei.

Eu și cu încă unul am fost puși la capătul cel mai gros, iar ceilalți câte doi împărțiți egal până la vârf. Lemnul era foarte greu fiindcă era verde și gros. Am mers așa cu el, făcând fiecare pas cu icneli, cu gemete și cu primejdia să-l scăpăm în fiecare clipă pe picioare. Gardianul înjura și amenința, fiindcă totul era grăbit și nu avea alt mijloc de cărat decât acesta. Din loc în loc mai puneam jos, dar era și mai greu după aceea să-l ridicăm.

Cam pe la jumătatea drumului m-am împiedicat de o piatră și căzând tot lemnul a alunecat pe partea mea. Atunci am simțit ca o fulgerătură usturătoare sub stomac și n-am mai putut face nimic. Foarte cu greu m-am ridicat de jos și gardianul ne-a dus în colonie ca să vină cu alții pentru a duce lemnul mai departe.

Hernia asta dublă primită atunci, am purtat-o încă zece ani, muncind așa, până în 1964 după eliberarea definitivă, când m-am internat pentru operație la Cluj.

Sosise octombrie când muncile la câmp se terminaseră și când începuseră lungile ploi reci de toamnă. Noi în colonie se vedea că nu mai avem nici un rost. Aprovizionarea noastră se făcea foarte greu, trebuind adus totul de departe, iar lemnele pentru încălzit și pentru bucătărie, am văzut cum se puteau procura. Se vedea bine că trebuia să fim duși de aici, fiindcă și gardienilor de pază și personalului administrației le venea foarte greu să vină mereu și să facă naveta până în oraș unde își aveau familia și locuința.

Noi eram ținuți toată ziua în colonie cu program de cameră, adică nu făceam nimic decât să consumăm atâta cât ni se dădea, adus aici cu multă greutate, pe deal și prin noroaie.

Atunci mi-a venit în minte visul din 2 martie cu 2-4-2. Am socotit zilele de la acea dată. Pe ziua de 2 noiembrie aveau să se împlinească 242 de zile. Sau în luni 2 și cu 4 și cu 2, erau exact 8. Am început să cred că vom sta aici neapărat până pe ziua de 2 noiembrie.

Mai era aproape o lună de zile până atunci. În condițiile astea cu toții se așteptau să nu mai stăm aici nici trei zile. Dar lucrurile se amânau - și nimeni nu-și putea explica de ce.

Astfel au trecut toate zilele ploioase și reci ale lui octombrie. A venit 1 noiembrie și nu se vedea nici o mișcare din care să se pregătească plecarea.

La cei câțiva apropiați le spusesem visul meu din trei părți, a cărui primă parte cu 2-4-2 se împlinea pe 2 noiembrie. Și de asemenea le spusesem și încredințarea mea că noi vom sta aici până se va împlini atunci numărul celor 242 de zile.

Și într-adevăr așa a fost.

În 2 noiembrie ne-am trezit pe la ora 5 în zgomot de motoare. Ne-am uitat pe ferestre. Afară ninsese un strat subțire de zăpadă iar pe aleea care ducea în colonie, câteva mașini dube așteptau.

Îndată începu alarma pregătirilor de plecare. Forfotă, strigăte, înjurături și ordinele gardienilor:

- Echiparea cu tot bagajul. Dă-i drumu’ afară repede, repede... Încolonarea, alinierea, numărul, repede, repede...

În mai puțin de un ceas eram îmbarcați în dube și gata să fim transportați la gară.

Încă din duba-mașină, între cei doi frați apropiați, cărora le spusesem de multă vreme taina înștiințării privitoare la timpul rânduit să-l petrecem aici - lăudam pe Domnul Dumnezeul nostru pentru minunatele Sale orânduiri cu care prevăzusem totul. Îi mulțumeam Domnului pentru că ne înștiințase mai dinainte despre numărul zilelor rânduite să le suferim, iar acum ne arătase limpede că nimeni nu putuse nici să scurteze și nici să lungească acest timp, peste cât hotărâse El. Ce liniștitoare și fericită era încredințarea aceasta pentru inimile noastre. Ce Puternic și ce Înțelept este Dumnezeul nostru. Și ce mare este dragostea și grija Lui pentru noi când trebuie să trecem prin încercările deosebite pe care El în planul Său mântuitor le-a pregătit pentru noi. Iată, cum ne-a înștiințat încă de la începutul zilelor de necaz, cât va trebui să dureze necazul acesta. Întocmai cum spune în Apocalipsa cap. 2, vers. 10: Nu te teme niciodată de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniță pe unii dintre voi, ca să vă încerce. Și veți avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte - și îți voi da cununa vieții...

Da, un necaz al cărei zile sunt numărate. Și nimeni nu le va putea nici scădea nici adăuga, fiindcă El Domnul le-a hotărât. Tu care le suferi întărește-te și crede. Vei vedea că întocmai așa va și fi.

Oamenii cred că ei fac ce vor. Sau că întâmplarea face ce vrea cu noi. Dar adevărul este că Mâna Domnului este cea care face ce vrea. Și Voia Lui este cea care hotărăște totul cu privire la noi.

Uneori din cauza marilor încercări sau a puținei noastre credințe, dragostea Domnului ne înștiințează mai dinainte prin mijlocul tainic al viselor, în timpul somnului când ființa noastră se desparte cel mai ușor în cele două mari părți ale ei - trupul și sufletul. Duhul Domnului înștiințează duhul nostru cu privire la câte ceva ce ne așteaptă în viitor. Dar înștiințarea aceasta se face atât de tainic și de frumos încât înțelegerea noastră dezleagă această taină numai de la jumătatea ei spre sfârșit. Totdeauna însă în timp destul de potrivit pentru ca bucuria noastră să meargă mereu crescând pe măsura limpezirii pe care ne-o dăruiește vremea și Dumnezeu.

În felul acesta noi căpătăm dulcea încredințare de nezdruncinat că suntem în iubitoarea grijă a Tatălui și Mântuitorului nostru, care veghează ca nimic să nu depășească nici puterile noastre, nici timpul Său. Pentru ca inimile noastre puse în foc să se călească și să nu se ardă. Să ne facă binele iar nu răul. Să ne fie spre câștig total - iar nu spre pierdere...

Învățământul acesta să-l tragem din toate. Noi nu suntem nici în mâinile oamenilor, nici în ale sorții, nici în alte întâmplări. Ci suntem în Mâinile Puternice, Sigure, Milostive, Bune, Înțelepte și Iubitoare ale Domnului și Dumnezeului nostru. Chiar și mâinile celor în care pare că suntem noi, - chiar și aceste mâini ale lor sunt tot în Mâinile Lui. Și El nu va îngădui niciodată ca mâinile oamenilor să ne facă nici mai mult, nici mai greu decât atâta cât este neapărat necesar spre binele nostru.

Dar lucrul acesta nu-l vede decât acela care crede. În umblarea cu Dumnezeu nimic nu se poate nici vedea și nici explica fără credință. Numai în măsura în care crezi - vei și vedea. Crezi puțin - vezi puțin. Crezi mult - vezi mult. Crezi totul - vezi totul. Nu crezi nimic - nu vezi nimic.

În lucrurile omenești, lumești, trupești se cere vedere. Dar în lucrurile Dumnezeiești se cere credință. Fără ea nu poți nici vedea și nici explica nimic din lucrurile duhului și veșniciei. Și acestea sunt cele adevărate. Celelalte sunt numai părere și deșertăciune.

Deci iată-ne conștienți și siguri în Mâinile lui Dumnezeu, care lucrează cu noi în chip atât de tainic, dar atât de minunat.

S-a încheiat prima dintre cele trei etape despre care am fost înștiințat. Urmează a doua. Știm că vom merge acum într-o localitate al cărei nume va începe cu litera C. Și că acolo va trebui să stăm alt 2-4-2. Că din nou va veni o zi de 2 din care va începe etapa a treia cu II.

O Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor, ce tainice dar și ce iubitoare sunt pentru noi căile Tale pe care ne porți. Ce mare este grija Ta și dragostea Ta cu care ne porți pe aceste căi.

Ce siguranță și ce bucurie avem noi în Mâinile Tale. Ce plan minunat și strălucit ai alcătuit Tu pentru noi și ce fericite sunt sufletele noastre când vedem și înțelegem acest Dumnezeiesc adevăr.

Te rugăm ajută-ne ca în orice vreme și în orice condiții, fiecare dintre noi să ne bizuim cu toată puterea și încrederea inimilor noastre - pe dragostea și înțelepciunea Ta. Să nu ne îndoim nici o clipă de puterea și ocrotirea cu care veghezi asupra noastră. Pentru ca nu numai noi să fim plini de bucurie cu Tine - ci și Tu cu noi.

Slăvit să fie Domnul!