Cap. 24 - Înaintea mai-marilor norodului

„Eu îi datorez durerii o recunoştinţă-n veac

că m-a învăţat Cuvântul cum să-L spun şi cum să-L tac

că m-a dus să aflu taine care zac cel mai afund

şi-adevărurile care, cei mai mulţi viclean le-ascund...”

După aceşti aproape patru ani de închisoare şi surghiun, m-am întors astfel iarăşi acolo la domiciliul din Simeria, de unde fusesem luat în ziua de Crăciun a anului 1952. Când am sosit aici totul îmi era răvăşit şi gol, familia împrăştiată şi serviciul meu ocupat.

Nu aveam însă unde să merg deocamdată, aşa că va trebui să rămân cum pot aici, până mi se va deschide spre undeva un drum.

Câtă vreme fusesem departe de fraţi pus de-o parte în surghiunul meu eram oarecum în afara luptelor Lucrării Domnului. Fraţii care veneau pe la mine nu-mi spuseseră chiar totul, nevrând să mă întristeze, dar în lunga mea lipsă se întâmplaseră multe necazuri de care eu nu ştiam. Campania clerului împotriva fraţilor luase în foarte multe părţi ale ţării forme de-a dreptul inchizitoriale. Preoţii îi denunţau cu ură pe fraţi ori de câte ori aflau că se adună pe undeva mai mult de trei la un loc. Îi urmăreau fie direct, fie prin oameni puşi de ei şi personal se duceau să anunţe miliţia asupra lor ca asupra unora dintre cei mai primejdioşi răufăcători. De cele mai multe ori miliţeanul era mai de omenie decât mulţi preoţi.

- Ce rău fac oamenii aceia părinte?

- Sunt adunaţi acolo fără autorizaţie!

- Şi ce fac ei acolo?

- Cântă cântări de la Oastea Domnului şi se roagă.

- Şi altceva ce mai fac? Se bat, strigă, sparg ceva?

- Nu, asta nu fac!

- Atunci vezi-ţi de treabă părinte şi lasă-i în pace. Noi n-avem treabă cu oamenii paşnici. Avem destui răufăcători.

Au fost însă mult mai multe cazurile când preoţii fie c-au dat băutură celor ce puteau amenda şi chinui pe fraţi fie că au întrebuinţat alte metode, - astfel că în multe locuri fraţii au fost amendaţi fără milă cu amenzi grele şi repetate, iar unii au avut de suferit bătăi, anchete şi multe alte necazuri pentru credinţa lor. O lungă listă de fraţi şi de adunări din toată ţara era cunoscută, despre toţi cei ce trecuseră sau încă treceau prin aceste încercări de ani de zile. Toate aceste fapte adunate zi cu zi duseseră la o puternică răceală între preoţi şi fraţi în cele mai multe părţi din ţară. Puţinii preoţi credincioşi sufereau şi ei din cauza asta şi căutau să împace lucrurile pe cât puteau, dar chiar şi o cât de slabă apărare a ostaşilor din partea vreunui preot, îi aducea acestuia o mulţime de necazuri pe cap, toţi ceilalţi ridicându-se cu ură şi cu violenţă împotriva lui. Aşa că cei mai mulţi nici nu ridicau o vorbă de apărare pentru fraţi.

Duhul acestei dihonii făcea lucrarea cea mai primejdioasă în mijlocul nostru. Oastea Domnului trecea prin cea mai mare şi cea mai grea ispită din istoria ei. Era pe punctul să se piardă pentru totdeauna orientarea cea sănătoasă şi scopul pentru care o ridicase Dumnezeu în mijlocul acestui popor şi al acestei Biserici.

Ura şi vrăjmăşia preoţimii îi aruncase cum am spus pe mulţi fraţi în braţele credinţelor străine iar acest lucru făcuse ca în întreagă Lucrarea să se infiltreze încet-încet încredinţări potrivnice învăţăturii în care fusesem noi născuţi din nou şi îndrumaţi de la început.

Am luat îndată legătura cu fraţii cei mai apropiaţi, convocând cu toată primejdia care ne ameninţa din partea autorităţilor, sfaturi frăţeşti, pe centre. Pentru oprirea alunecării primejdioase spre nimicirea Lucrării prin fărâmiţarea în alte părţi sau prin lepădarea de Biserică spre care o împingea preoţimea.

Prima mare consfătuire a avut loc îndată la Simeria şi Cărpiniş. Apoi la Galda de Sus, la Sebeş, la Ighiel şi din ce în ce tot mai departe, trecând în Nordul Ardealului apoi în Crişana, Maramureş, Moldova, Bucovina şi în celelalte regiuni ale ţării.

În multe locuri am avut stări de vorbă zile şi nopţi la rând, cu dezbateri foarte aprinse între cele două tabere care se formaseră între fraţi. Unii voind ruptura cu orice preţ de Biserică, iar alţii păstrarea în orice condiţii a liniei de la început. De obicei cei ce voiau ruptura erau cei mai aprinşi şi mai indignaţi.

A trebuit o luptă îndelungată şi grea de peste 20 de ani până să se poată opri toată dezordinea asta - şi să se înceapă alinierea ordonată iarăşi din nou pe calea cea dreaptă, sănătoasă şi bună, indiferent de atitudinea clerului faţă de noi.

A fost un mare har din partea Domnului că stările din ţară în anul acela se îmbunătăţiseră foarte mult. Cu toate că aceste sfaturi frăţeşti pe regiuni se înmulţiseră, iar cu ocazia lor aveau loc mari adunări frăţeşti - autorităţile, contrar temerilor noastre, nu luaseră încă nici un fel de măsuri împotriva noastră. Nici chiar împotriva mea care fusesem avertizat la eliberarea din închisori şi D. O. că nu am voie să mă mai deplasez nicăieri fără permisiunea autorităţilor. Nici chiar împotriva mea deci, nu s-a luat atunci nici o măsură restrictivă, vreme de câteva luni, în 1956.

În atmosfera aceasta de relaxare generală în ţară, începeam să ne gândim la planuri din ce în ce tot mai mari. Dacă lucrurile vor merge tot aşa spre bine, vom începe să ne organizăm mai bine munca misionară în toate părţile, să facem centre de şcoală biblică, adunări cu tineretul, cu copiii, cu surorile.

Poate că ni se va permite să tipărim ceva, să organizăm conferinţe religioase în oraşe, programe artistice - şi altele. Câte planuri frumoase făceam între noi, rugându-ne Domnului pentru realizarea lor şi sperând sincer în aceasta.

Făceam noi la planuri şi ni se părea că nici nu ne supraveghează nimeni mişcările noastre - dar curând aflarăm că din umbră eram urmăriţi peste tot, cu toată grija şi atenţia.

Aceasta aveam s-o aflăm prima dată la 6 noiembrie 1956 când prin Pop (Alexandru) a fost convocat un sfat frăţesc restrâns cu cei mai cunoscuţi dintre noi pe ţară. Mult mai târziu aveam să aflu că acest sfat fusese pus la cale chiar de către autorităţi, prin Pop, acest om al lor între noi. El a fost cel care a chemat pe cine probabil i se dictase şi totul a fost aranjat în casa lui de la Feleac lângă Cluj, unde el şi soţia lui erau învăţători. Acolo viitorul nostru ofiţer anchetator era detaşat ca „şef de post”, îndrumându-l pe Alexandru Pop în tot ce avea el de făcut printre noi în vederea strângerii de date pentru viitoarele noastre procese... De aici el mergea în fiecare săptămână prin ţară organizând mari adunări la care erau adunaţi fraţii, iar după aceea el dădea note informative despre toţi şi despre toate. Astfel ni s-au strâns datele asupra cărora aveam noi mai târziu să răspundem în lungi anchete de zi şi noapte, luni de zile, la Cluj şi în multe alte centre de regiuni, zeci şi sute de fraţi.

Sfatul convocat de Pop Al. s-a ţinut pe ziua de 6 noiembrie 1956 până în dimineaţa de 7. Am fost de faţă zece fraţi dintre cei mai „aleşi” din ţară. După discuţiile aprinse în legătură cu părerile diferite, au urmat frumoasele noastre planuri de viitor. Ne-am lăsat cuprinşi de euforia acestor planuri şi n-am mai luat în seamă nici ieşirile pe afară ale lui Pop Al. care din ceas în ceas trecea pe la două maşini care erau parcate în sus şi în jos de poarta lui. Fr. Sergiu era foarte inventiv şi vorbăreţ despre viitorul frumos pe care el îl şi vedea atât de copilăros şi de apropiat.

Luaţi de vorbăria asta nici n-am observat că Pop Al. a lipsit din cameră două ore - de la miezul nopţii până la ora 2. Când a venit în casă, avea în mână ziarul local din Cluj care apărea în oraş abia dimineaţa, peste câteva ore.

În acel ziar scria despre revoluţia din Ungaria. Când l-am întrebat pe Pop de unde îl are, ne-a zis că ieşind în stradă a întâlnit la ora aceea (era ora 2 după miezul nopţii) pe poştaşul satului, care i l-a dat. Am luat drept bună explicaţia lui, fără să ne gândim cât de imposibil era acest lucru. Nu numai ca poştaşul să fie prin sat la ora aceea, dar şi ca ziarul să ajungă direct de la tipografie la Feleac, înainte de a se distribui în oraş şi la poştă. Numai mult mai târziu, când am fost puşi acolo unde aveam timp destul să ne gândim la toate - ne-am adus aminte şi de asta. Atunci am înţeles că în lipsa de două ore el fusese dus la Cluj ca să dea informaţii despre tot ce discutasem noi până atunci în casa lui. Acolo i se dase ziarul luat atunci de sub tipar, ca să ni-l aducă nouă spre a vedea cum vom comenta noi evenimentele din Ungaria şi ce planuri vom face după aceasta, iar apoi el să aibă ce să le spună despre noi.

Ni se întinsese o cursă destul de şireată, iar noi neştiutori ca nişte naivi şi creduli intram în ea cu toată uşurinţa nevinovăţiei noastre copilăreşti. Omul lor dintre noi îşi făcea foarte priceput meseria, predându-ne pe toţi fără nici o problemă de conştiinţă, deşi printre noi era şi socrul său.

Tot aici ni s-a spus că în prima duminică după 6 noiembrie va avea loc o mare adunare frăţească a Moldovei la Comăneşti în jud. Bacău - şi că suntem invitaţi cu toţii să luăm parte acolo. Iar în săptămâna de după adunarea de la Comăneşti alte adunări cu tineretul la Bucureşti, apoi duminica următoare la fel o mare adunare a Munteniei la Vulcana Pandele, lângă Târgovişte. Mai târziu ne-am convins că şi acestea erau organizate...

Ne-am despărţit hotărâţi să luăm parte cu toţii la amândouă aceste mari adunări frăţeşti, fiind vorba de o încununare mare a eforturilor noastre spre buna orientare a Frăţietăţii, care părea că reuşiseră cam peste tot, până aici.

În duminica hotărâtă pentru Moldova, adunarea s-a ţinut în cea mai mare biserică de lângă Comăneşti unde era preot un prieten al Oastei. Preotul când ne-a văzut atât de mulţi în biserica lui a început să tremure de frica autorităţilor. Mai puţini, ne-ar fi putut acoperi, dar eram câteva mii, biserica plină şi cei mai mulţi pe afară până departe...

Pe la mijlocul adunării a venit ordin ca preotul şi conducătorii adunării să se prezinte imediat la miliţie, iar adunarea să se împrăştie în întregime.

Fraţii din loc ne-au zis nouă celor mai cunoscuţi să plecăm îndată cu câte o ceată mare de fraţi, prin trei localităţi vecine, iar ei se vor duce să stea de vorbă cu autoritatea care ne-a chemat.

Am aflat că planul era să fim arestaţi de acolo chiar atunci, dar lucrurile au decurs puţin altfel - şi noi am scăpat. Au rămas în locul tuturor să sufere preotul şi fraţii din loc, care au avut de îndurat destule neajunsuri, mult timp. Nefiind însă socotiţi prea vinovaţi, au scăpat până la urmă.

Ştiindu-se însă de adunarea de duminica viitoare, ni s-a pregătit lovitura cea mare acolo la Vulcana Pandele. Am aflat mai târziu că încă de vineri seara sosiseră câteva maşini de la Bucureşti şi se postaseră în diferite părţi ale satului. Adunarea urma să se ţină în casa fratelui Ionescu Stan - şi încă de sâmbătă seara eram acolo 2-3 sute de fraţi. Cam pe la miezul nopţii când adunarea era în toi şi tocmai le vorbeam eu fraţilor - au apărut intrând pe uşă vreo 5-6 străini, însoţiţi de căpitanul miliţiei de la raionul respectiv. Unul civil înalt şi cu căciulă pe cap care părea comandantul, a ordonat cu glas tare:

- Staţi aşa! Nu mişcă nimeni. Pregătiţi fiecare legitimaţiile. Apoi adresându-mi-se mie care stăteam încă în picioare îmi zise ameninţător:

- Aşa domnule Dorz! De asta mi-am dat eu consimţământul ca dumneata să scapi din Bărăgan ca să-mi răscoleşti acum iarăşi toată ţara? Lasă că mai vedem noi!

După ce controlară pe rând buletinele de identitate la toţi, trecând numele fiecăruia şi datele din buletin în nişte liste le spuse fraţilor:

- Imediat să plecaţi în ordine cu toţii la gară şi de acolo cu primul tren acasă. Şi să opriţi întorcându-i înapoi şi pe cei care îi veţi mai întâlni venind. Să nu mai prind unul pe aici, că vă arestez pe toţi!

Iar dumneavoastră domnule Dorz, cu domnul Sergiu şi Diac, rămâneţi deocamdată aici până dimineaţă sub paza noastră. Dimineaţă vom vedea ce avem de făcut cu dumneavoastră. Cred că suntem înţeleşi.

După ce fraţii şi surorile au plecat la gară petrecuţi de doi miliţieni, noi cei trei reţinuţi pe loc am fost băgaţi într-o cameră aparte şi puşi să dăm câte o declaraţie că nu vom mai participa la nici un fel de activitate a Oastei Domnului până când aceasta va fi legalizată.

Apoi mie şi lui Sergiu ni s-a pus în vedere ca mâine luni să facem primele demersuri la Patriarhie şi la Departamentul Cultelor pentru obţinerea legalizării Oastei. În caz contrar vor începe o serie de măsuri aspre împotriva oricărei adunări, vom fi arestaţi imediat. Cei doi mai importanţi dintre ei, rămăseseră să vorbească cu noi.

- Suntem de la Ministerul de Interne - ziseră ei. Şi vă punem foarte serios şi pentru ultima dată în vedere, acest lucru.

- Există vreo posibilitate reală, ca să obţinem legalizarea activităţii Oastei Domnului?

- am întrebat eu.

- De ce n-aţi încercat niciodată aceasta? Ceilalţi cum au obţinut? (Ceilalţi, erau neoprotestanţii).

- Şi cum să începem? Unde şi ce trebuie să facem?

- Interesaţi-vă la Patriarhie.

- După ce veţi merge la Patriarhie şi vi se va spune ce trebuie să faceţi trebuie să vă întâlniţi cu noi, ca să vedem ce aţi făcut. Vă aşteptăm seara la ora 5 lângă ceasul de la Universitate... Acolo ne vom întâlni. Suntem colonelul... şi maiorul... cutare. Cu noi veţi mai vorbi.

Apoi au plecat lăsându-ne acolo.

Nu ştiam atunci cum se făcuse că deşi fusesem înţeleşi de la Feleac să vină şi Pop Al. atât la Moldova cât şi la Muntenia cu noi - totuşi el nu fusese nici acolo şi nici aici...

Am aflat că a venit la Vulcana numai după ce plecasem noi - probabil ca să spună cum a fost şi ce au vorbit fraţii după aceea...

Noi după ce ne-am luat rămas bun de la fraţi, am plecat amândoi, eu şi cu Sergiu, acasă la el într-o cămăruţă undeva pe strada Puţul cu Tei. Până seara târziu ne-am tot frământat ce este de făcut şi ce drum să luăm de la această mare răscruce la care ajunsesem.

- Dacă vom începe să umblăm după legalizare, pe la Patriarhie şi Departament, cine ştie ce grele condiţii ni se vor cere... şi până la urmă cine ştie când şi ce vom primi. Fiindcă atât autoritatea de stat cât şi cea clericală au o atât de mare ură asupra noastră - zicea Sergiu.

- Iar dacă nu vom căuta să facem nimic, autorităţile vor începe imediat să ia tot felul de măsuri aspre împotriva fraţilor din toată ţara după cum ne-au şi ameninţat. Dacă va fi aşa - cine ştie câţi se vor lepăda, câţi vor cădea, câţi vor pleca... Şi toţi ne vor face pe noi răspunzători şi vinovaţi pentru asta fiindcă se va zice că ni s-a dat posibilitatea să obţinem legalizarea, dar noi n-am vrut, - ziceam eu...

Am rămas hotărâţi să pornim în Numele Domnului încă mâine dimineaţă la Patriarhie.

Credeam că totul se va rezolva oarecum uşor, de vreme ce mergeam trimişi de securitate. Nici nu ne îndoiam deloc de buna credinţă a celor ce ne îndrumează să începem demersurile legalizării. Ziceam că şi statul şi Biserica au tot interesul să se rezolve bine problema asta care le dăduse de furcă de atâţia ani tuturor.

- Statul da, - zicea Sergiu. Fiindcă statului nu-i pasă că ne adunăm, dacă avem o formă legală. Dar Biserica va fi mai împotrivitoare. Biserica are nişte statute după care funcţionează şi ea în stat. Prin aceste statute noi am fost desfiinţaţi în 1948 - pe ce bază să cerem noi legalizarea activităţii unei asociaţii ortodoxe cum este Oastea Domnului de către o Biserică ostilă care ne-a desfiinţat şi care are împotriva noastră o ură atât de neîmpăcată cu care ne urmăreşte de douăzeci de ani?

- Dacă statul le dă ordin să ne recunoască?

- Pe ce bază să ne recunoască?

- Pe baza existenţei noastre! Oastea Domnului există. Ea este o realitate şi acum a devenit o problemă. Pe baza asta noi trebuie să cerem rezolvarea bună a problemei noastre care trebuie să intereseze în egală măsură atât statul cât şi Biserica.

- Cred că mai degrabă ar fi intervenit şi unul şi altul să ne desfiinţeze.

- Dumnezeul nostru va fi cu noi şi ne va da izbăvirea Sa. Trebuie să încercăm totul.

- Eu mă îndoiesc de la început.

- Orice ar fi şi oricât ar dura, - Domnul nostru şi fraţii noştri aşteaptă să facem totul pentru Lucrarea aceasta sfântă, - am încheiat eu.

Luni dimineaţa, înainte de a ieşi din casă, am îngenuncheat amândoi - şi cu sufletele pline de o mare apăsare ne-am rugat fierbinte, cam aşa:

„Doamne Isuse, pornim la un drum greu. Singur Tu ştii ce va mai urma pentru Lucrarea Oastei Tale şi pentru noi. Câtă vreme s-a putut merge fără această legalizare, noi am mers chiar dacă am avut unii dintre noi atât de mult de suferit. Dar acum când toată mulţimea fraţilor noştri sunt ameninţaţi - din dragoste pentru Tine şi din teama pentru Lucrarea Ta - luăm acest drum pe care numai Tu ne poţi însoţi şi îndruma ca să nu păcătuim cu nimic nici mergând, nici oprindu-ne. Te rugăm fii cu noi înaintea tuturor mai-marilor norodului acestuia la care ne trimiţi, pentru că ei nu ne iubesc, nici pe Tine şi nici pe noi. Nu ne lăsa să facem şi să vorbim nimic din ce ar fi nepotrivit cu voia Ta şi cu planul Tău pe care l-ai avut de la început cu această Lucrare a Oastei Tale în mijlocul acestei Biserici. Suntem ai Tăi şi ne predăm Ţie, sfinţeşte-ne şi ne foloseşte după cum voieşti Tu în această Lucrare a Ta...”

La Patriarhie am fost lăsaţi să aşteptăm îndelung, până când un om uriaş îmbrăcat în haine preoţeşti şi cu un lat brâu roşu, ne-a întrebat dispreţuitor şi de sus, ca pe nişte oameni care ar veni cine ştie din ce capăt al lumii şi din ce secol (poate că fusese înştiinţat despre noi).

- Dumneavoastră ce doriţi?

- Rugăm să fim primiţi în audienţă de Prea Fericitul Patriarh.

- În ce problemă?

- În problema legalizării Oastei Domnului!

- Ce Oastea Domnului mă? Păi fleacul aceasta nu mai există în ţara noastră, ăhăă, de când!... Cum vă treziţi voi tocmai acum să umblaţi după cai verzi?

- Vă rugăm stăruitor să ne înştiinţaţi pentru o audienţă la Părintele Patriarh.

- Dar ce credeţi voi că se mai ocupă acum cineva de prostia asta? Vedeţi-vă de treabă. Mergeţi acasă şi lucraţi ceva. Ori n-aveţi nimic altceva de lucru decât să umblaţi degeaba?

- Am fost trimişi aici de către securitate. Trebuie neapărat să înfăţişăm problema asta Patriarhiei.

- Dacă este aşa, faceţi un memoriu scris şi îl trimiteţi prin poştă. Apoi aşteptaţi acasă răspunsul. Acum nu puteţi primi audienţă. Astfel de probleme nu se rezolvă altfel decât aşa cum v-am spus. De altfel Patriarhul este ocupat acum cu o delegaţie din Yugoslavia. Asta-i!

Am plecat de la Patriarhie cu acest „rezultat”, cam pe la ora unsprezece ziua. Seara pe la ora cinci eram amândoi în faţa ceasului de la Universitate. Acolo am văzut aşteptându-ne şeful care ne avertizase la Vulcana. Înainte de a ajunge la el, în spatele nostru opri o maşină.

- Urcaţi-vă! - porunci el.

În câteva clipe intram în Ministerul Securităţii unde chiar de la intrare furăm despărţiţi unul de altul şi duşi fiecare în altă parte.

De la ora 5 seara şi până aproape de 2 noaptea, a trebuit să răspund la nenumărate acuze şi întrebări pe care mi le punea cel ce spusese că-şi dase avizul ca eu să vin din Bărăgan. Toate adunările la care participasem - erau cunoscute. De toate sfaturile frăţeşti - ştiau. Mai ales sfatul de la Feleac era cunoscut în cel mai mic amănunt, ca şi cum el ar fi fost chiar acolo, acum 2 săptămâni.

Atunci mi-am dat deplin şi amar seama că în mijlocul nostru este un informator din cel mai primejdios. Toate bănuielile începură să mi se îndrepte către cel ce ne găzduise în casa de la Feleac - şi a cărui purtare dovedea din ce în ce mai clar aceasta.

După ce am fost ameninţat şi avertizat în toate felurile cu privire la activitatea Oastei pe viitor, am fost îndrumat să continui demersurile în vederea legalizării, făcând cât mai repede în 3 exemplare memoriul care mi se ceruse. Un exemplar trebuia dat la Patriarhie. Al doilea la Departament. Iar al treilea trebuia să i-l predăm lui, pe care îl vom anunţa la telefon în ziua când vom depune memoriul la Patriarhie. Aceste trei memorii vor trebui înmânate personal în audienţe, atât Patriarhului cât şi Şefului Departamentului Cultelor - dar în primul rând securităţii.

- Acum, zise el uitându-se la ceas, peste un sfert de oră ai trenul la Simeria. În zece minute vei fi dus la gară, cumperi bilet şi te sui în tren. Faceţi cât mai repede memoriul şi vii cu el la Bucureşti, după cum am vorbit. Ne-am înţeles? Când vii, îmi dai telefon şi mă aştepţi să văd eu întâi memoriul.

Şi ieşind cu mine prin felurite coridoare şi scări îmi deschise o maşină care mă duse în câteva minute la Gara de Nord.

Dar cum să plec eu aşa fără a şti nimic de Sergiu?

Ştiam însă că sunt urmărit pas cu pas.

M-am îndreptat cât mai încet spre ghişeul de bilete, spre unul închis, apoi spre altul, ca să ajung cât mai târziu. Pe jos prin spaţiul dintre ghişee, erau culcaţi întinşi zeci de oameni cu şube şi bagaje, care nu mai aveau loc în sala de aşteptare. Stam în loc prefăcându-mă că n-am pe unde să trec, ocoleam şi iar veneam înapoi, ca să scap trenul. Şi într-adevăr l-am scăpat. Când am ajuns la ghişeu, casiera îmi spune:

- Trenul a plecat. Ai altul la ora 8.

Prefăcându-mă foarte supărat stam în cumpănă ca şi când n-aş mai şti ce să fac, apoi o luai încet prin sală spre ieşirea de cealaltă parte a gării, ca să scap de urmăritorul meu prin mulţimea călătorilor. Când sperai că am scăpat, am luat-o grăbit spre tramvaiul 12 care tocmai trecea într-acolo unde locuia Sergiu.

Când am ajuns la el abia stingea lumina să se culce. Până în ziuă am stat de vorbă asupra tuturor celor ce se întâmplaseră.

- Nu - zise el palid şi apăsat - eu n-am să mă mai duc nici un pas pentru treaba asta nicăieri. Între noi există vânzători primejdioşi care spun tot ce facem şi vorbim noi. Iată cât de repede au aflat tot ce am făcut şi am spus noi la Feleac. Nu mă pot dumiri deloc cine poate fi acela care ne vinde. Dacă frăţia ta mai vrei să faci memoriul - fă-l. Dacă vrei să te mai duci pe la ei - du-te. Eu însă după cele ce am păţit noaptea asta,

nu mă voi mai duce nicăieri. Şi nu voi mai face nimic, să ştii.

Până când voi vedea ce se va alege din toată treaba asta.

- Bine frate Sergiu, dar dacă noi vom lua toţi atitudinea asta, ce crezi că va urma pentru toată Lucrarea Oastei?

- Eu nu zic s-o iei şi frăţia ta. Spun numai că eu am luat-o.

- Eu nu pot frate, orice va fi. Până când pare că mai există o posibilitate de a feri pe fraţi de necazuri şi de a apăra cauza Oastei, eu voi căuta să fac tot ce pot. Cu orice risc pentru mine.

- Te voi însoţi cu tot sufletul cu rugăciunea şi cu dragostea mea, dar altfel nu pot.

Vom ţine legătura împreună şi cât pot te voi ajuta cu o părere sau cu un sfat. Altceva să nu-mi mai ceri.

- Bine frate Sergiu, fă cum ştii. Fiecare vom răspunde pentru sine, atât înaintea lui Dumnezeu cât şi a oamenilor. Numai eu va trebui să răspund şi pentru alţii. Nu pot lăsa aşa pe fraţi şi Lucrarea Domnului. Duhul Domnului mă va călăuzi ce voi avea de făcut.

Mă bizuiesc pe El. N-am ce face decât să merg înainte. Dacă vom refuza această posibilitate pe care ne-au deschis-o, se vor crede în drept să ia toate măsurile nimicitoare împotriva noastră a tuturor şi n-ar scăpa nimeni, nici frăţia ta fii sigur, iar în cazul acesta - ce dezvinovăţire vom avea noi? - Nici una! Ei ar avea dreptate iar noi ar trebui să tăcem ca unii care am refuzat o legalizare cinstită pe care ei ne-au oferit-o. Am putea fi numiţi în tot felul şi am putea fi acuzaţi de orice - fără să ne putem dezvinovăţi cu nimic.

- Faci cum te călăuzeşte Dumnezeu, sfârşi el toată discuţia noastră.

Cam după aceasta ne-am despărţit. Cu trenul de 8 am plecat la Simeria singur şi îngândurat.

A trecut o lună de zile de la despărţirea mea de Sergiu, fără să fac nici eu nimic în ce privea memoriul cerut.

Nu ştiam cum şi mai ales nu voiam să încep singur nimic. Căutam să amân cât mai mult totul. Trebuia să mă mai sfătuiesc şi cu alţi fraţi - dar cu cine? Mă frământam să găsesc cu cine altul dintre fraţi ar putea să mă ajute practic dacă singurul dintre ei pe care îl consideram mai în stare de o astfel de acţiune, s-a comportat aşa şi mi-a răspuns astfel! Toţi ceilalţi erau de alt nivel. Puteam face o lucrare duhovnicească printre suflete, dar nu puteam face faţă la o confruntare ori la o discuţie cu aceşti mai mari lumeşti care erau atât de pricepuţi şi de şireţi în a stoarce sufletul omului nevinovat şi în a întinde curse nimicitoare Lucrării nevinovate.

Am vorbit cu unul - dar el a spus:

- Lucrul acesta mă depăşeşte, eu nu ştiu cum se face aşa ceva. Fă frăţia ta cum crezi.

- Dar cu cine totuşi să mai fac? Numai singur nu vreau nici eu să umblu. Măcar unul ar trebui să mai vină cu mine.

- Nu ştiu cine ar mai putea.

Din ţară se zvonea despre tot mai multe ameninţări împotriva adunărilor. Vedeam că se strânge mereu cleştele în jurul nostru.

În seara de 15 septembrie, un miliţean veni în casă şi mă luă cu el la postul de miliţie din gara Simeria. Mă chema cineva de la Bucureşti. Am bănuit că era şeful care mă anchetase la minister. Şi într-adevăr, el era.

De la început s-a răstit la mine, ameninţând toate adunările care se vor face de sărbătorile Crăciunului, Anului Nou şi Bobotezei în toată ţara.

- Credeţi voi că ne puteţi purta de nas cum vreţi? Se dovedeşte clar acum că voi sunteţi împotriva oricărei legalităţi. Vă place anarhia şi dezordinea, fiindcă sunteţi nişte nesupuşi şi nişte duşmani ai ordinei sociale. Nu vă supuneţi nici statului, nici Bisericii. Vi se oferă posibilitatea să vă puneţi în ordine dacă sunteţi dezordonaţi.

Nu ascultaţi nici de Evanghelia voastră care vă porunceşte să vă supuneţi stăpânirii. În cazul acesta să nu vă miraţi că se vor lua contra voastră a tuturor toate măsurile pe care le meritaţi. E ultimul prilej care vi se mai oferă - să ştiţi. Dacă în săptămâna asta nu vă prezentaţi la Bucureşti cu memoriul despre care a fost vorba, să ştiţi că se va proceda fără nici o milă împotriva voastră.

- Dar cum să-l fac domnule? Eu n-am nici un fel de calitate de autoritate investită în Oaste. În numele cui să cer eu legalizarea Oastei?

- În numele dumitale personal şi al celor care mai gândesc şi cred ca dumneata. Nu trebuie să spui nici un alt nume, dacă nu vrei să mai bagi pe nimeni altcineva. Dar fă-l odată!

Când vrei să-l faci?

- Voi încerca cât mai curând.

- Când ajungi în Bucureşti îmi dai telefon. Iată numărul. În cel mult o săptămână te aştept.

În dimineaţa de 28 decembrie eram la Bucureşti cu un scurt memoriu către Patriarhul prin care îi ceream o audienţă în problema legalizării Oastei Domnului. Din gară am telefonat şefului de la Interne, după cum îmi poruncise.

M-a întâlnit la ceasul din faţa Universităţii, unde i-am predat o copie după memoriu.

Apoi mi-a zis:

- Acum te duci la Patriarhie. Vei vorbi cu Patriarhul şi vă veţi înţelege. După aceea la plecare îmi vei da telefon din nou, ca să văd ce aţi rezolvat.

La Patriarhie m-a întâlnit uriaşul îmbrăcat în haine preoţeşti. De data asta când i-am spus cine sunt, a făcut un gest de largă bunăvoinţă şi cu un zâmbet „prietenos” mi-a deschis uşa de la cabinetul Patriarhului anunţându-mă:

- Poftiţi la Prea Fericirea Sa!

Părintele Patriarh, cu o înfăţişare slăbuţă şi binevoitoare m-a primit cu braţele deschise. I-am sărutat dreapta, iar dânsul m-a îmbrăţişat sărutându-mă pe obraz şi spunându-mi:

- Fii binevenit frate Dorz.

M-a aşezat la masă alături de dânsul, a poruncit să ni se aducă două cafele, apoi după ce m-a ascultat cu răbdare şi atenţie asupra situaţiei şi necazurilor noastre, mi-a luat memoriul, l-a citit şi la urmă mi-a zis:

- Să căutăm împreună frate Dorz orice posibilitate pe care am avea-o spre a soluţiona problema dv. Dar aceasta se va putea numai în cadrul Statutelor existente pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe. Nici o altă cale de soluţionare nu există. Iată aici - continuă el, întinzându-mi o carte, - asta este cartea statutelor Bisericii noastre. Ia-o la dumneata acasă, cerceteaz-o şi studiaz-o în linişte. Iar dacă vei găsi acolo vreun paragraf în care s-ar putea încadra activitatea Oastei în Biserică consemnează aceasta într-un alt memoriu în care să propui amănunţit forma practică şi cea mai acceptabilă atât pentru dumneavoastră cât şi pentru Biserică şi stat. Mi-l aduci mie acest memoriu, iar eu voi face tot ce-mi va sta în putinţă pentru a rezolva cât mai bine problema dv...

I-am mulţumit respectuos şi îndatorat pentru toată bunăvoinţa arătată. Apoi după ce mi-a scris câte un autograf pe o serie de cărţi ieşite proaspăt din tipografia Cărţilor Bisericeşti, mi-a dat binecuvântarea de plecare spunându-mi:

- Când vei mai vrea să vii la mine nu veni pe la cancelarie... ai văzut de ce. Vino pe aici pe partea astalaltă. Şi luându-mă de braţ mă scoase pe altă uşă într-un hol, mă îmbrăţişă din nou şi arătându-mă la un călugăr bătrân şi alb, care ieşise de undeva, îmi zise:

- Iată pe părintele Mitrofan care îţi va deschide totdeauna uşa asta când vei suna. El te va conduce la mine. Mergi cu Dumnezeu.

I-am sărutat dreapta mulţumindu-i din inimă ieşind pe poarta părintelui Mitrofan direct afară... apoi cheia lui se auzi răsucindu-se în uşă în urma mea.

La ora anunţată telefonic, eram din nou la ceasul Universităţii. Şeful mă aştepta.

I-am spus că trebuie să fac un alt memoriu potrivit celor spuse de Patriarhul şi că după Anul Nou voi veni cu el spre a discuta asupra lui. Dacă va fi bun, să fie propus Sfântului Sinod spre aprobare.

- Bine, când vei veni adu trei exemplare cum am convenit. La sosire îmi telefonezi să-mi dai un exemplar pentru Autoritatea de Stat.

Ajuns acasă am studiat Statutele, am alcătuit o ciornă pentru memoriu, apoi am mers pe la mai mulţi fraţi cărora le-am adus la cunoştinţă totul, apoi le-am citit ciorna memoriului întocmit. Cu toţii au fost de acord asupra conţinutului şi asupra continuării acestei acţiuni.

Nu mai am acum nici un exemplar din acest memoriu, toate mi s-au luat la următoarea mare percheziţie nimicitoare care mi-a fost făcută. Dar acolo găsisem un paragraf care prevedea că în cadrul fiecărui Comitet Parohial poate funcţiona o secţie misionară care să se ocupe de problemele duhovniceşti ale parohiei, de cercetarea bolnavilor, de acţiunile misionare şi morale necesare parohenilor, - şi în acest paragraf am găsit că se putea încadra activitatea Oastei.

Apoi mai multe secţii misionare puteau face schimb de experienţă şi consfătuiri între ele, astfel că se puteau justifica şi adunările noastre mai mari, ca fiind astfel de întruniri.

Prin felul cum puneam problema organizării practice, găsisem cumva o portiţă de semi independenţă, pentru a nu supune întru totul activitatea fraţilor preotului paroh, pentru că ştiam că în cea mai mare parte a lor preoţii erau vrăjmaşi de moarte ai acestui misionarism laic şi voluntariat duhovnicesc de la Oastea Domnului. Şi odată ce le va cădea în mână şi în stăpânire - vor face totul spre a nimici Lucrarea Domnului.

Cu acest memoriu am făcut câteva drumuri la Bucureşti. Odată nu găseam pe Patriarh. Odată nu era acolo Şeful Departamentului Cultelor. Apoi a trebuit făcută o modificare.

Pe urmă alta.

De fiecare dată eram obligat să anunţ la sosire pe şeful de la Interne, ca să fie totdeauna pus el întâi la curent cu tot mersul lucrurilor.

Într-un rând mi s-a cerut să prevăd în memoriu fraţi de legătură între Oaste şi Episcopie, cu numele unora nefiind de acord.

În alt rând mi s-a cerut părerea dacă misionarii vor admite să-i numească preoţi,

ca să fie nişte salariaţi ai Bisericii, pentru mai multă încredere şi siguranţă în ei.

În alt rând mi s-a cerut un fel de program scris pentru şedinţele săptămânale ale tuturor secţiilor misionare - la care am muncit, m-am rugat, m-am chinuit şi m-am luptat zile şi nopţi spre a-l alcătui în aşa fel încât să treacă şi prin verificările lor necruţătoare - şi să fie şi în lumina Voii şi Cuvântului Sfânt.

O, Dumnezeul meu, în ce tunel lung, întunecos şi întortocheat fusesem împins. Ai milă de mine şi mă scapă cu bine, ca să nu se prăbuşească totul peste mine aici, ori să nu cad în vreo cursă nimicitoare, mai trăgând după mine şi Lucrarea Ta...

De multe ori mă gândeam la timpul acesta şi la înştiinţarea Domnului din noaptea de dinaintea plecării din Bărăgan prin care mă văzusem umblând printr-un întunecat tunel plin de muşte, cu greu ajungând la o fereastră acoperită cu cinci obloane, după care apoi s-a făcut lumină...

Trecuse astfel aproape tot anul 1957. Făcusem la Bucureşti peste zece drumuri... Fusesem de două ori la Patriarhul. De două ori la Directorul Departamentului Cultelor. Susţinusem problema noastră verbal în faţa lor. Făcusem vreo trei variante ale memoriului nostru de organizare. Ascultasem de zeci de ori sugestiile şi dispoziţiile şefului care mă cerceta... Fusesem dus de repetate ori cu ochii acoperiţi, pe la diferite personalităţi de pe coridoarele şi etajele Ministerului de Interne. Stătusem nopţi întregi uneori pe la camerele ofiţerilor de serviciu suportând bancurile lor răsuflate despre credinţă sau ascultând cu răbdare propaganda lor rudimentară cu motivări copilăreşti contra lui Dumnezeu, - sperând de la o lună la alta, de la o dată la alta în vreo rezolvare cumva.

Interesul care la început mi s-a părut sincer şi justificat ce îl arătau oamenii Autorităţii de Stat precum şi Patriarhul Bisericii, în o rezolvare rezonabilă a problemei Oastei, pentru refacerea unităţii Bisericii şi poporului precum şi pentru repararea marii nedreptăţi care se făcuse timp de peste 20 de ani acestei categorii de cetăţeni care făceau parte din Oastea Domnului - m-a făcut la început să cred sincer în această rezolvare.

Dar pe măsură ce timpul trecea iar condiţiile se modificau şi se îngreuiau - credinţa în dorinţa sinceră din partea lor a unei rezolvări adevărate, îmi slăbea tot mai mult.

Spre sfârşitul anului 1957, când am prezentat după părerea noastră cea mai potrivită variantă a memoriului nostru de organizare - am vrut să mai iau cu mine şi pe alţi câţiva fraţi spre a se convinge şi ei direct, de stadiul în care se găsesc demersurile noastre - şi eventual să întrebe sau să ceară şi ei ceva. Astfel au fost cu mine câţiva atât la Şeful Departamentului Cultelor, cât şi la Patriarh.

Dar nici unul n-au spus şi n-au cerut nici la Departament şi nici la Patriarhie nimic mai mult decât înfăţişasem eu în scris. În amândouă aceste locuri s-a stat de vorbă cu noi dându-ni-se binevoitoare sfaturi şi promisiuni pentru ca să se obţină o rezolvare cât mai bună a problemei Oastei Domnului. Ni se cerea multă răbdare şi supunere până ce se va ajunge la o soluţie.

În luna următoare situaţia s-a înrăutăţit din nou. Iarăşi, probabil pentru a fi şi mai bine cunoscut, - am fost dus pe scări, cu ascensorul prin camere şi coridoare, cu ochii legaţi - pe la diferite personalităţi de la Ministerul de Interne. Fiecare având câte o ameninţare şi câte o critică de făcut pentru mine şi pentru fraţi.

Ni se aduceau în esenţă aceleaşi învinuiri că activitatea Oastei în loc să scadă, creşte.

Că ostaşii, în loc să dea dovadă de supunere şi reţinere până ce li se va rezolva problema în vreun fel - nu se domolesc deloc. Mi se punea în vedere în modul cel mai aspru că rezolvarea problemei noastre este condiţionată de supunerea noastră dispoziţiilor Autorităţii de Stat... Că până ce se va rezolva aceasta la Departament şi la Patriarhie, ostaşii din ţară trebuie să înceteze imediat şi necondiţionat orice fel de activitate. Să înceteze de peste tot adunările şi deplasările cu nici un prilej şi cu nici un motiv. Nici la botezuri, nici la nunţi, - nici măcar la înmormântări nu se mai permitea ostaşilor să se adune în nici un cât de mic număr.

- Să pui în vedere imediat tuturor ostaşilor, - mi se poruncea aspru, când de către unul, când de către altul... De felul cum vă veţi conforma acestor dispoziţii va depinde graba şi felul rezolvării cererilor voastre.

- Dar cum să fac eu practic acest lucru?

- Să le scrii. Să mergi pe la ei. Să faci cum ştii. Dar dacă nu veţi dovedi o sinceră dorinţă de supunere faţă de această dispoziţie, să nu vă aşteptaţi la bine ci la rău.

- Eu voi face tot ce pot, le-am răspuns eu cu jumătate de încredere - dar eu sunt unul iar ţara este mare. Sigur că bunăvoinţă este, dar dacă lucrurile se tot amână, nu ştiu cum va fi.

- Ordinul nu se discută. Cu legea nu există tocmeală. Cred că s-a înţeles.

M-am întors cu sufletul şi mai amărât ca oricând. Văzusem că totul se schimbase în rău.

De aproape un an de când pornisem spre legalizare, adunările frăţeşti luaseră un avânt puternic. Autorităţile locale auzind despre o posibilă legalizare în aşteptarea unui rezultat bun, nu mai foloseau măsuri aspre nicăieri, iar fraţii încurajaţi, lucrau cu hărnicie.

Tot anul avuseseră mari şi multe adunări neobişnuit de frumoase în multe părţi ale ţării... Lucrul acesta îi supărase probabil pe cei ce ne ameninţau acum.

Vestea cu oprirea adunărilor căzu ca o brumă rece peste grădina plină de flori. Întristarea asta - ne ziceam - nu va ţine totuşi prea mult. Desigur ne este greu acum să renunţăm chiar şi pentru un răstimp scurt la adunările noastre. Ele sunt singurele noastre bucurii, duminica, o dată într-o săptămână, când după şase zile de muncă încordată şi cinstită, credeam că avem şi noi dreptul la o bucurie, aşa cum au şi toţi ceilalţi la bucuriile lor. Dar, dacă nu va ţine mult, hai să o facem şi pe asta, ca să vadă că avem bunăvoinţă şi încredere. Dar nouă ni se cere totul până când încă nici nu ni s-a dat nimic.

În Săptămâna Luminată după Paştile anului 1958, în una din călătoriile mele la Bucureşti, am luat parte la nunta lui Sergiu cu Coleta, una din prietenele familiei Wurmbrandt, pe care o cunoscusem cu ani în urmă în casa lor - şi care acum se împrietenise cu Sergiu.

La nunta lor am luat parte doar vreo trei fraţi. Condiţiile erau atât de grele încât n-am putut cânta decât cu glasul cel mai jos cu putinţă doar o singură cântare: Hristos a Înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând - şi celor din morminte, viaţă dăruindu-le.

Apoi ne-am rugat în şoaptă.

Aşa a fost nunta lui Sergiu.

Intrasem într-o perioadă de post negru: oprirea tuturor adunărilor din toată ţara. Toţi fraţii noştri aveau încă o sinceră încredere în cuvântul autorităţilor. Şi au dat cu toţii o sinceră dovadă de ascultare a dispoziţiei acesteia. A putut atunci autoritatea să constate unitatea şi subordonarea noastră.

Dar îndată a intrat în acţiune planul ascuns de sabotare şi provocare a noastră, în care era folosit tot Pop Al. - unealta potrivnică.

Îndată ce toţi ceilalţi fraţi lucrători înţelegând gravitatea situaţiei şi dorind să dea dovadă sinceră a supunerii noastre, au sfătuit pe toţi fraţii să asculte dispoziţia, - a sărit el spunând:

- Ce oprire? Ce supunere? Unde scrie Evanghelia că trebuie să ascultăm mai mult de oameni decât de Dumnezeu? Nu fraţilor, nu daţi ascultare la astfel de sfaturi ale celor fricoşi. Cine ne poate opri pe noi ca să nu ne adunăm şi să nu ne bucurăm? - Nu vă temeţi fraţilor - veniţi cu mine.

- Bine frate, dar uite că toţi ceilalţi fraţi ai noştri ne spun că trebuie să fim supuşi, că trebuie să arătăm un timp că avem şi noi bunăvoinţă, că între noi avem unitate şi ordine.

Nu tot Cuvântul Domnului ne îndeamnă să nu dispreţuim stăpânirile?

- Nu de astea stăpâniri este vorba acolo. Şi apoi de câtă vreme ni se tot spune mereu minciunile cu libertatea. Ne-am săturat de vorbă. Nu vă temeţi de nimic - veniţi cu mine la adunare!...

Şi aşa el singur convoca zgomotos adunări mari când la Mediaş, când la Mehadia, când la Dej... plecând singur în toate părţile ţării şi agitând la nesupunere. Pleca vinerea şi se întorcea marţea, asta în fiecare săptămână. Postul lui de învăţător şi-l ţinea. Salariul şi-l lua. Elevii lui rămâneau câte 2-3 zile în fiecare săptămână fără el... Şi asta într-o şcoală la doi paşi de Cluj. Şi nimeni „nu ştia” şi „nu vedea” nimic - într-o vreme când se urmărea peste tot cu atâta stricteţe disciplina şi doctrina în şcoală.

L-am rugat de câteva ori atunci, cât se putea mai serios şi mai stăruitor:

- Frate Pop, fr. ta vezi cu câte jertfe şi chinuri umblăm noi acum să obţinem un strop de libertate pentru adunările fraţilor - de ce nu înţelegi şi fr. ta gravitatea situaţiei şi răspunderea noastră? Crezi că noi nu iubim pe Domnul şi Lucrarea Lui? Crezi că pe noi nu ne doare lipsa adunărilor şi nu dorim şi noi după ele? Dar dacă Autoritatea ne cere ca să se convingă că noi suntem o Lucrare serioasă şi demnă în care este ordine şi ascultare, pentru a merita să o recunoască, - de ce numai fr. ta dintre toţi nu vrei să asculţi şi nu vrei să te supui?

De ce numai fr. ta nu vrei să înţelegi?

Dar el agitat şi nervos mi-a răspuns dispreţuitor:

- Faceţi voi toţi ceilalţi cum vreţi. Mie nu-mi pasă. Eu fac cum vreau. Vă rog să mă lăsaţi în pace. Să ascultaţi voi toţi dacă vă place. Mie nu-mi poate porunci nimeni să fac cum vrea el, fac ce vreau eu!

În fiecare lună când mergeam la Bucureşti, la termenul care mi se fixase, pentru continuarea discuţiilor - ni se arunca mereu învinuirea şi ameninţarea:

- Cum vreţi să fiţi luaţi voi în serios când în mijlocul vostru este dezordine şi nesupunere? Aşa respectaţi voi dispoziţiunea şi disciplina? Ce-i cu adunările alea de la Mediaş, de la Mehadia, de la Dej? De ce nu-l sfătuiţi pe Pop să se liniştească? Ori vă convine ce face,

iar pe noi căutaţi să ne faceţi să vă credem cinstiţi...

- Toţi ceilalţi din toată ţara s-au supus şi ascultă dispoziţiunea Autorităţii. El este singurul care mai merge ici-colo. Este aproape un an de când aşteptăm rezolvarea. Credem că am dovedit bună-credinţa noastră. Ar fi vremea să ni se rezolve cererea...

- Opriţi-l pe Pop. Dovediţi mai întâi că meritaţi.

Atitudinea faţă de mine devenea din ce în ce mai dură. Eram dus de fiecare dată de la ceasul din faţa Universităţii la minister, ameninţat, certat şi ţinut ceasuri întregi, zile, nopţi fără mâncare, fără somn, uneori cu ochii acoperiţi... Am îndurat toate acestea chinuindu-mă, rugându-mă, răbdând şi dorind să dovedesc până la capăt că îmi ţin cuvântul dat şi că vreau să merg până la rezolvarea cinstită şi dreaptă a cauzei noastre.

Formula cu semi-autonomia Oastei Domnului în Biserică, mi s-a spus că nu mai poate fi aprobată. Că nici Statul şi nici Biserica nu admit un astfel de paralelism. Să propunem o altă formulă.

Vedeam bine acum că la Bucureşti nu se mai doreşte câtuşi de puţin normalizarea situaţiei noastre, ci dimpotrivă. Tărăgănarea şi învinuirile repetate şi inventate ne-au convins pe toţi de scopul pe care îl aveau cu noi mai marii norodului nostru.

Atunci n-am mai găsit nici noi că eram obligaţi să respectăm cuvântul celor care nu şi-l respectau pe al lor, ei înşişi în primul rând. Astfel încet-încet s-au reluat iarăşi adunările peste tot în ţară, încredinţându-ne Domnului viitorul şi rezolvarea. Fie ce va voi Domnul. Am aşteptat destul, fără să ni se dea nimic din ce ni s-a promis. Se făceau însă numai adunări mici, nu mari.

La prima întâlnire după aceea am fost întâmpinat cu o aspră ocară şi învinuire de „joc dublu” cu Autoritatea - căci adunările au reînceput în toată ţara.

- Asta este tot ce putem face - am răspuns. E totuşi mai convenabil şi pentru dumneavoastră să fie adunări mici iar nu mari.

- V-aţi schimbat deci numai părul nu şi năravul.

- Aşa cum s-a procedat şi faţă de noi! Dv. ştiţi bine totul.

Ultima formulă care ni se cerea s-o propunem urma să fie trecută prin Sfântul Sinod în şedinţa din octombrie 1958. Trebuia deci până atunci să o consemnăm într-un alt memoriu - nu mai ştiu al câtelea - şi cu acesta să mă prezint iarăşi în cele trei locuri. Patriarhul urma să-l propună spre aprobare atunci în şedinţa Sinodului.

Am alcătuit fără nici o speranţă doar de formă, noua şi ultima variantă a acestui memoriu, doar pe o singură pagină de hârtie. Era minimum de cereri:

1. - O adunare pe săptămână în biserică, sub supravegherea oricui.

2. - În cadrul acestei adunări să se permită cuvântul liber, rugăciunea liberă şi cântarea laică religioasă a Oastei Domnului libere. Prin acestea trăieşte Oastea.

- Bine, mi s-a răspuns, dar aceste adunări nu se pot numi ale Oastei Domnului. Noi nu mai înfiinţăm din nou ceea ce am desfiinţat.

- Numiţi-le cum vreţi. Atâta mai avem de cerut. Dacă vreţi să ne daţi, bine. Dacă nu

- faceţi cum vreţi. Sunt aproape doi ani de zile de când umblăm pe la dv. Credem că am dovedit buna noastră credinţă. Acum nu mai avem să vă mai cerem nimic altceva.

- Du memoriul la Patriarhie.

La uşa părintelui Mitrofan, am sunat, am aşteptat îndelung - dar zadarnic. N-a mai răspuns nimeni.

Am mers la uşa părintelui Cazacu - uriaşul înalt îmbrăcat în haine preoţeşti. Dar nici el n-a vrut să-mi primească memoriul nici audienţa la Patriarhul.

- Mergi cu el la Cancelaria Sfântului Sinod.

La Cancelaria Sfântului Sinod din Mânăstirea Antim - mă aşteptau însă alte amărăciuni. Am fost prin vreo trei birouri până să aflu Registratura... Am dat peste nu ştiu câte dactilografe şi secretare îmbrăcate străveziu şi scurt, fumând picior peste picior. Marile icoane de pe pereţi abia se vedeau prin ceaţa fumului de ţigară. În sfârşit una dintre ele oprindu-se din povestit, auzind cu ce problemă sunt pe-acolo pufni în râs:

- Domnule, d-ta de unde vii? Lasă fantomele în pace şi ieşi la lumină.

- Lasă-l fa în pace, râse alta. Apoi răsucindu-se pe jumătate de scaun îmi făcu semn:

- Ieşi pe coridor şi mergi înainte. Uşa din stânga, la părintele Şerpe...

Părintele Şerpe, mă înfiorai eu ieşind. Dacă va fi şi la suflet ca la nume, atunci prevăd la ce mă pot aştepta.

L-am găsit foarte ocupat cu nişte hârtii. Am dat bună ziua dar mi-a răspuns nu ştiu ce fără să se uite la mine.

Am aşteptat îndelung când pe un picior când pe altul. Când am crezut că aşteptasem îndeajuns fără să se uite să vadă cine este - am îndrăznit cam nerăbdător:

- Părinte vă rog foarte mult, sunt de departe, am o problemă foarte importantă, n-am timp să mai aştept.

- Ce problemă ai?

- Un memoriu privitor la legalizarea Oastei Domnului. Trebuie să fie prezentat la prima întrunire a Sfântului Sinod. Vă rog să mi-l înregistraţi şi să mi-l înapoiaţi să-l duc personal la Prea Fericitul Patriarh.

- Ce Oastea Domnului, domnule? De ce nu-ţi vezi d-ta de treabă? N-ai şi d-ta cu ce să te ocupi, cu altceva mai serios? De ce nu înveţi domnule o meserie să nu pierzi pe aici vremea lui Dumnezeu degeaba - mai împiedicându-ne şi pe noi de la treabă?

- Părinte, îl înregistrezi sau nu? Îmi trebuie acum!

- Lasă-l aici, acum n-am timp. O să-l trimitem noi.

- Vreau să-l duc eu. Când să vin după el?

- Peste două săptămâni.

- Cu cine pot să vorbesc totuşi, pentru a-l putea primi acum? Vreau să-l iau şi să-l duc personal.

- Cu Şeful Permanenţei, Prea Sfinţitul Episcop care este în cabinetul său. Mergi acolo dacă vrei.

Am mers, am bătut la uşă. Nici un răspuns. Dinăuntru se vorbea tare la telefon cu gara Iaşi:

- Să puneţi la dispoziţie două vagoane de dormit cât mai bune. Să se pregătească mâncări şi băuturi cât mai bune pentru delegaţia Mitropoliei care va veni la Bucureşti...

Urmau întrebări despre locuri, despre cantităţi, despre nu mai ştiu câte. Vorbirea se prelungea, timpul se făcuse târziu. Stăteam ca pe spini. Am bătut din nou la uşă, apoi am intrat fără să mai aştept, salutând.

- Sunt (şi mi-am spus numele) - vin de la Patriarhie cu un memoriu pentru legalizarea Oastei Domnului şi vă rugăm...

- Ce Oastea Domnului, domnule? Ce legalizare vreţi domnule? N-am avut noi destul de lucru cu beleaua asta până am scăpat de ea? S-o mai înfiinţăm acum iarăşi? Abia ne-am scăpat de beleaua asta domnule, - să ne-o luăm acum iarăşi pe cap? Pleacă domnule acasă şi lasă-mă în pace, am eu acum altele destule pe capul meu n-am vreme să o pierd şi pentru poveşti de astea. Şi mă privi cu nişte ochi...

- Am înţeles, să trăiţi! Şi ieşii.

Peste tot pe unde umblasem astăzi pe aici fusesem privit ca un om cel puţin din altă lume... Ca o stafie, ca o sperietoare, ca un demodat demult.

Întors la Patriarhie, cu fiţuica mea de memoriu cât mai rămăsese din cele cinci foi mari câte avea prima lui variantă - am bătut iarăşi la uşa părintelui Mitrofan...

De data asta uşa s-a deschis şi am fost recunoscut. Dar Patriarhul era ocupat cu o delegaţie din Damasc. N-a putut să mă primească. I-a spus să vin peste două săptămâni, în ajunul şedinţei Sfântului Sinod pentru alegerea episcopului de Roman.

Între timp - în primăvara lui 1957 - nemaiputând locui la Simeria, am zis că mă mut oriunde numai să găsesc un serviciu şi un locuşor la o margine de apă să-mi pot face o căsuţă cât de modestă. Domnul a făcut să vină tocmai atunci la mine două surori din Sânicoară de lângă Cluj - şi m-au chemat să mă mut, căci este un astfel de loc la ei şi aş putea locui acolo.

Am mers chiar atunci cu ele. Am aflat un loc de casă lângă Someş - şi omul îl vindea. Era pe el o căsuţă dărâmată pe jumătate, de o bombă de război. Era acoperită cu coceni de porumb. Locuise acolo un ţigan - fierar care acum îşi făcuse altundeva o casă bună şi se mutase. Voi putea sta şi eu acolo până ce îmi voi putea face o căsuţă pe acest loc frumos, înconjurat de salcâmi şi apoi să-mi aflu un serviciu.

M-am mutat în coliba acoperită cu coceni. Au venit acolo şi părinţii mei alungaţi de pe acasă de măsurile insuportabile ce se luaseră în sat împotriva lor. Şi am început să strângem câte un ţăruş, câte un cui, câte o piatră, pentru noua noastră locuinţă.

Au vândut de pe acasă tot ce mai puteau şi am început construcţia, cu piatră adusă din dealul vecin, cu carele fraţilor din Sânicoară. În loc de mortar, foloseam pământ muiat cu apă. Pentru pereţi am adus zgură de locomotive, de la gara apropiată, amestecam cu ghips. Turnam două scânduri, apoi iarăşi mutam scândurile până ce înălţam un perete. După aceea altul - şi tot aşa. Eu amestecam materialul, iar tata aducea apă cu două găleţi, până ce am terminat astfel numai noi doi toţi pereţii casei cu două camere, bucătărie şi cămară. Lemnăria pentru acoperiş au pregătit-o trei fraţi, iar pentru acoperiş am cumpărat nişte tablă veche de la un om care o arunca. Când a fost acoperită, am revopsit şi am tencuit totul.

În primăvara anului 1958 ne-am mutat în casă nouă. Dar n-am putut să stăm în ea nici un an din pricina măsurilor aspre care se luaseră curând împotriva noastră şi aici, a trebuit să ne facem casa de vânzare şi să ne mutăm iarăşi undeva, oriunde...

Am găsit o casă de vânzare la Călanul Mic lângă Hunedoara. Am găsit şi un serviciu undeva la combinatul „C. S. Hunedoara” - şi ne-am mutat acolo cu copiii şi cu părinţii, fără să primim nici un ban pe casa de la Sânicoară.

Am împrumutat zece mii de lei de la nişte fraţi din Comăneşti pentru a achita prima rată din casa nouă, în speranţa că vom primi preţul celeilalte. Dar în martie 1959, aveau să înceapă iarăşi cele cinci obloane, alţi cinci ani...

Până atunci însă, să revenim unde am rămas, la şedinţa Sfântului Sinod din octombrie 1959 când urma să se pună problema legalizării Oastei.

În ajunul şedinţei acesteia eram deja la Bucureşti, bătând la uşa părintelui Mitrofan.

Mi-a deschis şi m-a dus la părintele Patriarh, care m-a primit părinteşte şi mi-a spus:

- M-am preocupat în ultimul timp cu toată grija de problema dv. Doresc şi eu din toată inima ca totul să se rezolve cu bine. Mi-am întocmit susţinerea din şedinţa Sfântului Sinod, dar prevăd, că va merge cam greu. Dacă totuşi Dumnezeu va voi vom reuşi. Mâine după masă, după terminarea şedinţei, vino din nou pe la mine ca să vedem ce s-a realizat. Vom sta atunci de vorbă mai pe larg.

I-am mulţumit, i-am sărutat dreapta şi am ieşit pe aceeaşi uşă a părintelui Mitrofan, care şi-a învârtit din nou cheia în urma mea.

Noaptea aceea am rămas la Sergiu şi Coleta, mai mult rugându-mă şi încredinţând în Mâna cea Înţeleaptă şi Puternică a Domnului rezolvarea după care alergasem aproape doi ani lună de lună pe la Bucureşti sau prin ţară, când în faţa mai marilor norodului, când în faţa fraţilor, nădăjduind sincer şi suferind nespus de mult, ca o bucată de fier lovit şi de ciocan şi de nicovală.

După amiază, părintele Mitrofan mi-a deschis din nou poarta lui şi m-a dus direct la Patriarh. Acesta m-a întâmpinat nespus de trist. M-a îmbrăţişat cu un suflet pe care l-am simţit zdrobit de tot şi mi-a spus cu cel mai amărât glas din lume:

- Frate Dorz, am fost torpilaţi! Ce amestec a avut în toată problema asta Wurmbrandt?

Eu am rămas înmărmurit:

- Nici un amestec, Părinte Patriarh!

- Nu te-ai consfătuit niciodată cu el? N-ai făcut nici un fel de înţelegere cu el?

- În privinţa asta nu!

- Dar atunci cine din Oaste a alcătuit un plan de trecere la protestantism?

- Eu nu ştiu absolut nimic de un astfel de plan - am răspuns eu şi mai înmărmurit.

Tot ce auzeam erau ca nişte lovituri de trăsnet lângă mine. Eram zăpăcit de tot.

- După ce mi-am rostit eu cuvântul în care prezentam Sinodului şi susţineam problema legalizării Oastei, căutând să influenţez favorabil aprobarea Sinodului pentru memoriul vostru, a intervenit surpriza: Cineva foarte important din Sinod s-a sculat şi a citit un contra-memoriu de vreo zece pagini făcut de Wurmbrandt la Departament. Acest memoriu viza exclusiv problema pe care o susţineam eu. Era un memoriu, sau o dare de seamă, sau o notă informativă în care se amintea printre alţi conducători ai Oastei şi numele dumitale, al lui Moldoveanu şi al altora. Reieşea din el că Wurmbrandt s-a consfătuit cu dumneavoastră, punând împreună la cale un plan ca după obţinerea legalizării, dumneavoastră cu Oastea să vă rupeți de Biserica Ortodoxă spre a alcătui „Biserica Protestantă Română”...

Fireşte că îndată s-a înrăutăţit situaţia, atmosfera devenind imposibilă a mai discuta această problemă. În acel document Wurmbrandt mai adăuga și altele, punându-mă și pe mine într-o situație deosebit de grea și de primejdioasă. Îmi pare nespus de rău că ne-a înşelat atât de cumplit. El a venit și la mine cu o problemă în care m-a rugat să-l ajut. Am avut milă de el și l-am ajutat. Acum el m-a aruncat și pe mine pe marginea prăpastiei, chiar în problema lui. Extraordinar ce mare rău ne-a făcut omul acesta, lucrând pe la spate împotriva noastră...

- Acum ce este de făcut părinte Patriarh?

- Eu nu mă îndoiesc deloc despre sinceritatea d-tale. Dar sunt în anturajul d-tale mulţi oameni nesinceri. Asta este situaţia. Apoi adăugă: Deocamdată eu nu mai pot face nimic. Doar dv. să căutaţi a vă apropia în toate părţile de episcopii pe care îi aveţi, ca ei să vă cunoască şi să se convingă că nu sunteţi ostili Bisericii şi că nu este adevărat nimic din ce s-a spus azi despre dv. aici în Sinod. Atunci, dacă vreodată se va mai pune problema Oastei în Sinod, eu nu mă voi pomeni singur ca acum. Altceva nu mai ştiu ce să-ţi spun. Şi cu un oftat greu încheie:

- Acum du-te şi Dumnezeu să aibă milă de noi. Apoi văzându-mă zdrobit de tot mă îmbrăţişă cu milă şi cu durere, binecuvântându-mă.

- Vă mulţumim din toată inima şi Vă cerem cu lacrimi iertare pentru toată durerea pe care fără voia noastră V-am produs-o. Am luptat atât de mult pentru realizarea unui gând frumos care ar fi fost un bine pentru toţi. Iertaţi-ne pentru înfrângerea dureroasă şi pentru necazul pe care l-aţi avut. Dumnezeul nostru care cunoaşte toate lucrurile ascunse, va răsplăti fiecăruia după cum a lucrat.

I-am sărutat dreapta slăbuţă, cu lacrimi - şi am ieşit spre uşa părintelui Mitrofan.

De atunci nu l-am mai văzut. Dar am plecat de la el rugându-mă lui Dumnezeu să-l răsplătească pentru tot sufletul lui sincer şi binevoitor, cu care am văzut că a dorit să ne ajute.

Dintre toţi cei pe la care am umblat aceşti doi ani de zile pentru cauza lui Dumnezeu, singur el a fost sincer şi curat cu inima, în această cauză.

Dar şi el, nu numai eu, avea în anturajul său prea mulţi oameni nesinceri.

La câţiva ani după aceea, Dumnezeu i-a luat sufletul bunului Patriarh la răsplătirile Lui. Pe celălalt prin care am fost torpilaţi în Sinod el şi noi, - lumea l-a răsplătit după fapta lui. Rămâne să-l mai răsplătească şi Dumnezeu după cum se cuvine, atât pe el cât şi pe cei care au lucrat cu diversiune. Cu fals şi cu împotrivire contra acestui gând bun.

Am mers atunci într-un suflet direct acasă la Wurmbrandt, îndurerat de moarte și hotărât să am cea mai necruțătoare explicație cu el. Era acasă, împreună cu Bințea, nevastă-sa, și cu Alice. Le-am rugat să ne lase singuri. Eram palid și tremuram de amărăciune.

- Cum ai îndrăznit să lucrezi pe la spate împotriva noastră? - i-am zis indignat și îndurerat. Știai bine că de doi ani am alergat să ne obținem și noi o fărâmă de legalizare, după zeci de ani de jertfe și necazuri - și tocmai acum când părea că am ajuns la mal ne-ai dat o lovitură atât de mișelească și criminală. Ce memoriu ai făcut? Cu cine te-ai sfătuit? Cui l-ai dat? Te rog să-mi dai imediat copia după el!...

Nu mă mai puteam stăpâni atât de indignat eram. Wurmbrandt se schimbă imediat la față, devenind roșu-palid și încruntat.

- Ce s-a întâmplat? - bâlbâi el.

- Vin de la Patriarhul. Azi a fost ședința Sinodului privind problema Oastei. Cineva a citit acolo un memoriu sau altceva al d-tale, care a răsturnat totul. Ce memoriu ai făcut? Cui l-ai dat? Cu cine te-ai înțeles dintre noi asupra lui? Să-mi dai imediat copia lui s-o văd!

A ieșit afară fără să spună un cuvânt spre a se duce într-o cămăruță de sus unde-și avea biroul și hârtiile.

Abia am ajuns acasă la Cluj când nişte tineri fraţi vin la mine şi mă întreabă când se ţine sigur Congresul Tineretului Oastei la Feleac.

- Ce congres? - întreb eu izbit de altă lovitură.

- Păi fratele Pop ne-a convocat la un Congres al Tineretului Oastei pe ţară, care se ţine la Feleac la el. Ne-a chemat să venim cât de mulţi. Se ştie în toată ţara, a vestit el peste tot. Cum, numai fr. voastră nu ştiaţi nimic?

- Nu! Eu acum aud pentru prima dată. Abia am venit de la Bucureşti unde numai Dumnezeu ştie ce am păţit cu toate autorităţile pentru adunările Oastei şi pentru neascultătorii dintre noi, şi acum iată ce aud iarăşi. În atmosfera aceasta atât de încărcată şi ostilă de acum - asta mai trebuia. Un congres pe ţară. Şi mai ales al tineretului! Dumnezeul nostru, ai milă de noi şi ne izbăveşte de tot răul care ni se face prin acest om nesupus şi nechibzuit.

- Nu veniţi nici unii frate Vasilică - i-am zis unuia dintre ei, Vasilică Iftimoaie din Comăneşti. Unul dintre cei mai buni fraţi tineri din ţară. Şi spuneţi la toţi să nu vină nimeni. Nu va fi nici un congres. Securitatea nu va permite nimic, dar a lăsat să se pregătească pentru a vă înşela ca apoi să vă înfrice, iar pe urmă să facă şi din asta o altă faptă învinuitoare pentru noi, ca să ne tot îngreuieze starea şi să se complice situaţia. Numai Dumnezeu ştie ce rău ni se mai pregăteşte din partea lor, folosindu-se de nechibzuinţa acestui om ambiţios şi plin de porniri fireşti nelegiuite.

Am plecat imediat la Cluj să-l caut pe Pop Alexandru la casa lui Chişu, unde ştiam că trage şi care îl sprijinea în toate nesăbuinţele lui.

- Nu-i aici - mi s-a răspuns.

- Vă rog să-i spuneţi să vină neapărat până la mine la Sânicoară. Am ceva foarte urgent cu el. Dv. ştiţi ceva despre un congres la Feleac?

- Da ştim! Şi dorim ca acest congres să se ţină, indiferent că cineva ar fi împotriva lui... (Acel cineva, îmi dădea să înţeleg că eram eu).

- Bine, - faceţi ce vreţi dacă nu voiţi să ascultaţi nici unul. Doresc totuşi să vorbesc cu fratele Pop. Dacă trece pe la dv., vă rog să-i spuneţi.

Abia ajunsesem înapoi acasă şi căzusem pe genunchi rugându-mă Domnului cu inima zdrobită să Se îndure şi să zădărnicească acest rău şi potrivnic gând salvând Lucrarea Lui din mâinile acestor oameni nechibzuiţi şi fără minte, - că uşa se şi deschise violent şi intră Pop.

- De ce ai spus tinerilor să nu vină la Feleac? - îmi zise grosolan şi agresiv, fără să dea nici măcar bună ziua.

- Frate - i-am zis îndurerat - dar acum vrei d-ta să faci acolo un Congres al Tineretului pe ţară? Ce fel de congres este acesta? Cu ce scop, cu ce rost, cu cine şi pentru ce? Dar nu-ţi dai d-ta seama nici acum ce greutăţi ne faceţi tuturor fraţilor din ţară? Nu ţi-am spus şi nu te-am rugat de atâtea ori să înţelegi aceste lucruri şi să nu ne mai faci atâta rău?

- Nu-mi pasă de nimic din toate cele ce mi le spui - eu fac ce vreau!

- Bine frate, dar toţi fraţii din ţară sunt împotriva celor ce faci. Ai întrebat pe cineva când ai hotărât ce vrei să faci la Feleac?

- Dar cine-s aceştia? Cine-i cutare, cine-i cutare strigă el sărind în sus furios? Şi bătându-se cu pumnul pe piept ţipă:

- Toţi ăştia nu sunt nimic. Eu sunt ţara! Eu fac ce vreau şi nu-mi pasă de nimeni.

M-am îngrozit ce stare avea. Ţipa ca un nebun şi cu ochiul lui întunecat privea nicăieri ameninţător.

- Eu te rog frate să nu faci aşa ceva. Ne vei înrăutăţi tuturor şi mai mult starea. Şi până la urmă vei vedea că chiar acei ce te îndeamnă la acestea - te vor împiedica. Te vor opri şi nu se va alege din tot ce vrei decât rău. Eu am spus la câţiva să nu vină şi voi mai spune la câţi vor vrea să mă asculte. Ştiu că nu se va alege nimic bun de aici ci numai rău.

- Să nu mai spui la nimeni să nu vină. Eu voi ţine acest congres, oricine-ar fi împotrivă. Dacă nu-ţi place du-te şi mă spune la ministru...

Şi ieşi trântind uşa cu atâta putere încât se cutremură fereastra.

Am rămas înmărmurit. Niciodată nu făcuse chiar aşa. O, Dumnezeule Bun şi Puternic, unde am ajuns! Prin ce oameni sfinţi ai început Tu şi ai adus Lucrarea Ta până astăzi - şi acum iată ce fel de oameni s-au strecurat în Lucrarea Ta până în primele rânduri, pentru a o lua din Mâinile Tale şi a o duce la prăpastie. Ce duhuri potrivnice s-au năpustit asupra îngerului Oastei Tale, ca să-l sugrume şi să-l nimicească. Iată cum aceste duhuri viclene şi violente îl împing pe acesta împotriva noastră. Pe acesta să tulbure, iar pe ceilalţi să dezbine pe ascuns şi cu şiretenie satanică, făcând rău Lucrării Oastei Tale pentru care ai avut atâtea planuri frumoase şi pentru care atâtea suflete curate au adus lângă Jertfa Ta, jertfele lor atât de sfinte şi frumoase. Şi lacrimi atât de sfinte. Şi sudori sfinte şi sânge sfânt... O, Dumnezeule Bun, nu-i lăsa şi nu le îngădui să izbutească în planurile lor rele la care îi împinge şi îi sprijineşte Satana. Ai milă de noi şi de Lucrarea Ta, în aceste momente atât de grele prin care trecem.

Fireşte că la Feleac s-a întâmplat întocmai aşa cum prevăzusem. Nici nu erau adunaţi decât o parte când au fost înconjuraţi de miliţie, legitimaţi iar apoi împrăştiaţi. Totul fusese numai un circ aranjat de cei care acum îl împrăştiau. Fusese o cursă în care urma să ne prindem noi, iar dacă nu ne-am prins fusese stricată, pentru a nu se vedea cine o pregătise. Lui Pop fireşte că nu i s-a întâmplat nici de data asta nimic, dar îndată după asta - eu n-am mai putut supravieţui acolo, trebuind să mă mut, după cum am mai spus.

În 4 noiembrie - deci îndată după asta - m-am pomenit cu o telegramă: Vino imediat la Bucureşti... Nu era semnată de nimeni. Am înţeles că era de la Interne.

La coborârea din tren eram aşteptat de şeful de la Minister. M-a luat într-o maşină şi m-a dus direct la Ministerul de Interne. Iar pe coridoare, iar pe scări, pe ascensoare, cu ochii acoperiţi, până ce am ajuns în faţa unei uşi.

Când mi s-au luat ochelarii negri eram într-un birou cum nu mai văzusem niciodată de când umblam prin labirintul acesta. Nici la Patriarhul, nici la Preşedintele Departamentului. Era totul îmbrăcat numai în covoare stacojii. Pe jos, pe pereţi, pe mobilier, peste tot. La masă un bărbat voinic şi puternic într-o cămaşă gri strălucitoare. Mi s-a părut cunoscut de undeva.

- Dezbracă-ţi paltonul şi stai, - mi-a poruncit aspru.

M-am supus. Aici trebuie să execuţi totul fără nici un cuvânt. Am pus paltonul însă nu în cuier ci lângă mine pe spatele unui divan, pe care nu m-am aşezat. Am rămas în picioare ca-n faţa unei personalităţi cu totul deosebite într-un moment cu totul deosebit.

- Te-am chemat - zise el privindu-mă încruntat - ca să-ţi pun în vedere pentru ultima dată şi în modul cel mai clar, să nu mai cereţi, să nu mai speraţi şi să nu mai umblaţi după nici o legalizare. Sunteţi nişte reacţionari, nişte elemente recalcitrante şi toţi aveţi numai o atitudine duşmănoasă faţă de ordinea socială existentă în ţara noastră. Vi s-a pus în vedere să nu vă mai adunaţi, - dar aţi continuat. Vi s-a pus în vedere să nu mai faceţi nici o propagandă în rândurile tineretului, - dar voi faceţi Congrese ale Tineretului pe ţară. Vi s-a pus în vedere să nu vă mai deplasaţi dintr-o parte a ţării în alta - dar voi puneţi toată ţara pe drumuri. Nu lăsaţi tineretul la şcoală, nu lăsaţi oamenii să-şi vadă de serviciu, umblaţi numai să tulburaţi şi să agitaţi lumea. Asta faceţi!

- Vă rog - am încercat eu cu un ton cât se poate de respectuos şi supus - eu nu ştiu cu cine vorbesc de aceea nu ştiu nici cum să mă adresez, dar cred că Domnia Voastră ştiţi bine că noi nu suntem aşa cum ne învinuiţi.

- Cum nu sunteţi aşa? - se răsti el furios la mine. Dar ce înseamnă toată larma asta pe care o faceţi pe acolo pe la Cluj? Congresul Tineretului, ha? Ce înseamnă asta, spune, nu atitudine duşmănoasă?

- Nu noi am făcut asta!

- Am terminat! Să ştiţi că oriunde veţi mai fi găsiţi adunaţi, fie doi-trei, fie două-trei mii, veţi fi imediat arestaţi şi bucuria voastră se va preface în jale. Ai înţeles?

Eu voi nimici Oastea Domnului, vei vedea. Poţi să pleci.

- Domnia Voastră puteţi face orice vreţi - îndrăznii eu luându-mi paltonul de pe spatele divanului - dar când veţi lua aceste măsuri împotriva noastră să ştiţi că veţi lovi pe cei mai nevinovaţi, mai supuşi şi mai conştiincioşi dintre toţi cetăţenii acestei ţări. Noi am căutat sincer o legalizare.

- Am terminat, zise el apăsând pe un buton din cele de pe birou.

- Să trăiţi! - terminai şi eu, îndreptându-mă spre cel care îmi făcea semn din uşă cu ochelarii, - să ies.

Ajuns afară, tot timpul îmi frământam mintea cu întrebarea: unde l-am mai văzut eu pe omul acesta? Îmi părea aşa de cunoscut, dar nu ştiam de unde. Abia ieşit în stradă şi văzând pe frontispiciul clădirii tablourile conducătorilor Statului mi se făcu lumină recunoscându-l.

Fusese Alexandru Drăghici, Ministrul de Interne...

Niciodată nu mi-a părut bine de răul nimănui, dar când peste câţiva ani i-a venit şi lui rândul să cadă - precum îi vine odată fiecăruia - mi-am adus aminte de ameninţarea lui plină de trufie şi de ură din 4 noiembrie 1958 când a zis:

- Eu voi nimici Oastea Domnului, vei vedea! - Şi iată acum cum Domnul l-a nimicit pe el! Ce frumos scrie în psalmul 2: „Cel ce şade în ceruri râde de ameninţarea lor. Domnul Îşi bate joc de ei...”

Ce frumos ar fi dacă cineva s-ar gândi să strângă din toată Biblia şi din toată istoria, dovezile şi exemplele câte se mai pot şti, despre felul cum a ştiut Dumnezeu să râdă şi să-Şi bată joc de cei care s-au ridicat direct împotriva Lui. Dacă vreodată s-ar găsi cineva să facă aceasta, tare mult aş dori eu ca el să nu-l uite atunci nici pe acest Alexandru Drăghici!

Să-l treacă şi pe el între ei.

Iată unul dintre cele mai însemnate învăţăminte cu care voi încheia acest capitol: când pleci pentru Numele şi Cauza lui Hristos, atunci trebuie să rişti totul în lumea asta.

Dacă nu eşti în stare mai întâi să-ţi dai libertatea ta, averea ta şi chiar viaţa ta în orice clipă pentru Hristos şi pentru fraţi, mai bine să nici nu porneşti. Fiindcă te vei prăbuşi la primul atac, la prima confruntare.

Să nu preţuieşti mai mult decât pe Hristos nimic pe lume, nici să nu te temi mai mult decât de El de nimeni, pe pământ.

Prezenţa lui Hristos te va însoţi atunci cu atât mai puternic cu cât primejdia va fi mai mare şi vrăjmaşul mai înfricoşător. Duhul Sfânt îţi va da chiar în clipa aceea ce să răspunzi şi ce să taci, potrivit cu planul pe care îl are mai înainte Dumnezeu cu tine şi cu fiecare dintre acei înaintea cărora vei fi dus, pentru a se arăta tot ce este ascuns în inimile lor.

Timpul pe care îl avem este atât de scurt. Libertatea pe care o avem este atât de provizorie. Ocaziile pe care le avem sunt atât de unice. De aceea fiecare dintre noi trebuie să ne repetăm de fiecare dată: Nu am decât azi! Trebuie să fac deci acum totul, fiindcă niciodată nu voi mai avea înaintea mea nici clipa asta, nici libertatea asta, nici ocazia asta, nici omul acesta.

Acum, când toate cele ce le-am povestit sunt în urma mea şi când Dumnezeul meu care m-a trimis şi m-a ţinut prin toate şi care mă va judeca în curând pentru tot ce am făcut şi am spus, - ştie şi cunoaşte că după puterile slabe pe care le-am avut şi cu talentul puţin pe care mi l-a încredinţat, - conştiinţa mea liniştită mă încredinţează că m-am străduit sincer să fac tot ce putea face un om ca mine, într-o stare ca aceea. Am lucrat uneori prea pripit ori prea mâhnit, dar am lucrat totdeauna cu un cuget curat atât faţă de Stăpânire şi de Biserică cât şi faţă de Dumnezeul meu şi de fraţii mei.

Apărând Lucrarea Oastei Domnului şi luptând cu toată puterea fiinţei mele pentru ea - am arătat nedreptatea ce ni se făcea şi am luptat pentru îndreptarea ei. Am arătat fiecăruia primejdia în care se află - şi am luptat pentru înlăturarea ei. Am dorit o fericită rezolvare - şi am luptat pentru realizarea ei.

M-am ferit să nu păcătuiesc cu nimic nici împotriva Templului, nici împotriva Cezarului, nici împotriva fraţilor - şi nici chiar împotriva vrăjmaşilor şi răufăcătorilor mei. Am vrut numai împlinirea datoriei mele cinstite pe care o aveam faţă de toate aceste valori

- şi Dumnezeul meu ştie cât am făcut pentru aceasta.

Dacă lucrurile au luat o altă întorsătură decât cea dorită de mine şi de către cei care au avut un cuget sincer şi o dorinţă curată - aceasta n-a mai stat nici în voia mea şi nici în puterile mele. De la început am avut o puternică încredinţare că liberalizarea unei lucrări vii şi duhovniceşti ca Oastea Domnului în Biserica şi în poporul nostru ar fi fost o binefacere cum nu se putea mai mare pentru acestea amândouă. Ea ar fi făcut ca întreg poporul nostru să facă înainte un uriaş salt calitativ în toate privinţele. Iar Biserica noastră să devină o Biserică vie şi evanghelică, născută din nou şi în stare de frumuseţile trăirii divine din vremile creştinismului primar.

Cei care ar fi trebuit să ajute şi n-au ajutat la înfăptuirea acestui lucru bun, vor avea să răspundă fiecare înaintea Scaunului de Judecată a lui Hristos. Iar cei care au făcut totul să zădărnicească aceasta, pe faţă sau în ascuns, cu viclenie sau cu violenţă, - vor da seama şi ei în curând fiecare la fel.

Acestea le-am avut de spus despre aceşti ani şi despre aceşti oameni până aici.

Şi Dumnezeul meu va arăta odată că n-am minţit.

Dar Duhul mă înştiinţează că încă necazurile mele nu s-au sfârşit. Voi mai avea de întâmpinat încă şi alte multe lanţuri şi necazuri şi-n viitor (Fap. Ap. 20, 23).

Dumnezeul meu, în Mâna Ta îmi încredinţez şi pe mai departe viaţa mea. Ea a Ta şi fă Tu ce vrei cu mine până la capăt.

Slăvit să fie Domnul!