Cap. 24 - Înaintea mai-marilor norodului
Traian Dorz - Hristos - Mărturia mea
„Eu îi datorez durerii o recunoștință-n veac
că m-a învățat Cuvântul cum să-L spun și cum să-L tac
că m-a dus să aflu taine care zac cel mai afund
și-adevărurile care, cei mai mulți viclean le-ascund...”
După acești aproape patru ani de închisoare și surghiun, m-am întors astfel iarăși acolo la domiciliul din Simeria, de unde fusesem luat în ziua de Crăciun a anului 1952. Când am sosit aici totul îmi era răvășit și gol, familia împrăștiată și serviciul meu ocupat.
Nu aveam însă unde să merg deocamdată, așa că va trebui să rămân cum pot aici, până mi se va deschide spre undeva un drum.
Câtă vreme fusesem departe de frați pus de-o parte în surghiunul meu eram oarecum în afara luptelor Lucrării Domnului. Frații care veneau pe la mine nu-mi spuseseră chiar totul, nevrând să mă întristeze, dar în lunga mea lipsă se întâmplaseră multe necazuri de care eu nu știam. Campania clerului împotriva fraților luase în foarte multe părți ale țării forme de-a dreptul inchizitoriale. Preoții îi denunțau cu ură pe frați ori de câte ori aflau că se adună pe undeva mai mult de trei la un loc. Îi urmăreau fie direct, fie prin oameni puși de ei și personal se duceau să anunțe miliția asupra lor ca asupra unora dintre cei mai primejdioși răufăcători. De cele mai multe ori milițeanul era mai de omenie decât mulți preoți.
- Ce rău fac oamenii aceia părinte?
- Sunt adunați acolo fără autorizație!
- Și ce fac ei acolo?
- Cântă cântări de la Oastea Domnului și se roagă.
- Și altceva ce mai fac? Se bat, strigă, sparg ceva?
- Nu, asta nu fac!
- Atunci vezi-ți de treabă părinte și lasă-i în pace. Noi n-avem treabă cu oamenii pașnici. Avem destui răufăcători.
Au fost însă mult mai multe cazurile când preoții fie c-au dat băutură celor ce puteau amenda și chinui pe frați fie că au întrebuințat alte metode, - astfel că în multe locuri frații au fost amendați fără milă cu amenzi grele și repetate, iar unii au avut de suferit bătăi, anchete și multe alte necazuri pentru credința lor. O lungă listă de frați și de adunări din toată țara era cunoscută, despre toți cei ce trecuseră sau încă treceau prin aceste încercări de ani de zile. Toate aceste fapte adunate zi cu zi duseseră la o puternică răceală între preoți și frați în cele mai multe părți din țară. Puținii preoți credincioși sufereau și ei din cauza asta și căutau să împace lucrurile pe cât puteau, dar chiar și o cât de slabă apărare a ostașilor din partea vreunui preot, îi aducea acestuia o mulțime de necazuri pe cap, toți ceilalți ridicându-se cu ură și cu violență împotriva lui. Așa că cei mai mulți nici nu ridicau o vorbă de apărare pentru frați.
Duhul acestei dihonii făcea lucrarea cea mai primejdioasă în mijlocul nostru. Oastea Domnului trecea prin cea mai mare și cea mai grea ispită din istoria ei. Era pe punctul să se piardă pentru totdeauna orientarea cea sănătoasă și scopul pentru care o ridicase Dumnezeu în mijlocul acestui popor și al acestei Biserici.
Ura și vrăjmășia preoțimii îi aruncase cum am spus pe mulți frați în brațele credințelor străine iar acest lucru făcuse ca în întreagă Lucrarea să se infiltreze încet-încet încredințări potrivnice învățăturii în care fusesem noi născuți din nou și îndrumați de la început.
Am luat îndată legătura cu frații cei mai apropiați, convocând cu toată primejdia care ne amenința din partea autorităților, sfaturi frățești, pe centre. Pentru oprirea alunecării primejdioase spre nimicirea Lucrării prin fărâmițarea în alte părți sau prin lepădarea de Biserică spre care o împingea preoțimea.
Prima mare consfătuire a avut loc îndată la Simeria și Cărpiniș. Apoi la Galda de Sus, la Sebeș, la Ighiel și din ce în ce tot mai departe, trecând în Nordul Ardealului apoi în Crișana, Maramureș, Moldova, Bucovina și în celelalte regiuni ale țării.
În multe locuri am avut stări de vorbă zile și nopți la rând, cu dezbateri foarte aprinse între cele două tabere care se formaseră între frați. Unii voind ruptura cu orice preț de Biserică, iar alții păstrarea în orice condiții a liniei de la început. De obicei cei ce voiau ruptura erau cei mai aprinși și mai indignați.
A trebuit o luptă îndelungată și grea de peste 20 de ani până să se poată opri toată dezordinea asta - și să se înceapă alinierea ordonată iarăși din nou pe calea cea dreaptă, sănătoasă și bună, indiferent de atitudinea clerului față de noi.
A fost un mare har din partea Domnului că stările din țară în anul acela se îmbunătățiseră foarte mult. Cu toate că aceste sfaturi frățești pe regiuni se înmulțiseră, iar cu ocazia lor aveau loc mari adunări frățești - autoritățile, contrar temerilor noastre, nu luaseră încă nici un fel de măsuri împotriva noastră. Nici chiar împotriva mea care fusesem avertizat la eliberarea din închisori și D. O. că nu am voie să mă mai deplasez nicăieri fără permisiunea autorităților. Nici chiar împotriva mea deci, nu s-a luat atunci nici o măsură restrictivă, vreme de câteva luni, în 1956.
În atmosfera aceasta de relaxare generală în țară, începeam să ne gândim la planuri din ce în ce tot mai mari. Dacă lucrurile vor merge tot așa spre bine, vom începe să ne organizăm mai bine munca misionară în toate părțile, să facem centre de școală biblică, adunări cu tineretul, cu copiii, cu surorile.
Poate că ni se va permite să tipărim ceva, să organizăm conferințe religioase în orașe, programe artistice - și altele. Câte planuri frumoase făceam între noi, rugându-ne Domnului pentru realizarea lor și sperând sincer în aceasta.
Făceam noi la planuri și ni se părea că nici nu ne supraveghează nimeni mișcările noastre - dar curând aflarăm că din umbră eram urmăriți peste tot, cu toată grija și atenția.
Aceasta aveam s-o aflăm prima dată la 6 noiembrie 1956 când prin Pop (Alexandru) a fost convocat un sfat frățesc restrâns cu cei mai cunoscuți dintre noi pe țară. Mult mai târziu aveam să aflu că acest sfat fusese pus la cale chiar de către autorități, prin Pop, acest om al lor între noi. El a fost cel care a chemat pe cine probabil i se dictase și totul a fost aranjat în casa lui de la Feleac lângă Cluj, unde el și soția lui erau învățători. Acolo viitorul nostru ofițer anchetator era detașat ca „șef de post”, îndrumându-l pe Alexandru Pop în tot ce avea el de făcut printre noi în vederea strângerii de date pentru viitoarele noastre procese... De aici el mergea în fiecare săptămână prin țară organizând mari adunări la care erau adunați frații, iar după aceea el dădea note informative despre toți și despre toate. Astfel ni s-au strâns datele asupra cărora aveam noi mai târziu să răspundem în lungi anchete de zi și noapte, luni de zile, la Cluj și în multe alte centre de regiuni, zeci și sute de frați.
Sfatul convocat de Pop Al. s-a ținut pe ziua de 6 noiembrie 1956 până în dimineața de 7. Am fost de față zece frați dintre cei mai „aleși” din țară. După discuțiile aprinse în legătură cu părerile diferite, au urmat frumoasele noastre planuri de viitor. Ne-am lăsat cuprinși de euforia acestor planuri și n-am mai luat în seamă nici ieșirile pe afară ale lui Pop Al. care din ceas în ceas trecea pe la două mașini care erau parcate în sus și în jos de poarta lui. Fr. Sergiu era foarte inventiv și vorbăreț despre viitorul frumos pe care el îl și vedea atât de copilăros și de apropiat.
Luați de vorbăria asta nici n-am observat că Pop Al. a lipsit din cameră două ore - de la miezul nopții până la ora 2. Când a venit în casă, avea în mână ziarul local din Cluj care apărea în oraș abia dimineața, peste câteva ore.
În acel ziar scria despre revoluția din Ungaria. Când l-am întrebat pe Pop de unde îl are, ne-a zis că ieșind în stradă a întâlnit la ora aceea (era ora 2 după miezul nopții) pe poștașul satului, care i l-a dat. Am luat drept bună explicația lui, fără să ne gândim cât de imposibil era acest lucru. Nu numai ca poștașul să fie prin sat la ora aceea, dar și ca ziarul să ajungă direct de la tipografie la Feleac, înainte de a se distribui în oraș și la poștă. Numai mult mai târziu, când am fost puși acolo unde aveam timp destul să ne gândim la toate - ne-am adus aminte și de asta. Atunci am înțeles că în lipsa de două ore el fusese dus la Cluj ca să dea informații despre tot ce discutasem noi până atunci în casa lui. Acolo i se dase ziarul luat atunci de sub tipar, ca să ni-l aducă nouă spre a vedea cum vom comenta noi evenimentele din Ungaria și ce planuri vom face după aceasta, iar apoi el să aibă ce să le spună despre noi.
Ni se întinsese o cursă destul de șireată, iar noi neștiutori ca niște naivi și creduli intram în ea cu toată ușurința nevinovăției noastre copilărești. Omul lor dintre noi își făcea foarte priceput meseria, predându-ne pe toți fără nici o problemă de conștiință, deși printre noi era și socrul său.
Tot aici ni s-a spus că în prima duminică după 6 noiembrie va avea loc o mare adunare frățească a Moldovei la Comănești în jud. Bacău - și că suntem invitați cu toții să luăm parte acolo. Iar în săptămâna de după adunarea de la Comănești alte adunări cu tineretul la București, apoi duminica următoare la fel o mare adunare a Munteniei la Vulcana Pandele, lângă Târgoviște. Mai târziu ne-am convins că și acestea erau organizate...
Ne-am despărțit hotărâți să luăm parte cu toții la amândouă aceste mari adunări frățești, fiind vorba de o încununare mare a eforturilor noastre spre buna orientare a Frățietății, care părea că reușiseră cam peste tot, până aici.
În duminica hotărâtă pentru Moldova, adunarea s-a ținut în cea mai mare biserică de lângă Comănești unde era preot un prieten al Oastei. Preotul când ne-a văzut atât de mulți în biserica lui a început să tremure de frica autorităților. Mai puțini, ne-ar fi putut acoperi, dar eram câteva mii, biserica plină și cei mai mulți pe afară până departe...
Pe la mijlocul adunării a venit ordin ca preotul și conducătorii adunării să se prezinte imediat la miliție, iar adunarea să se împrăștie în întregime.
Frații din loc ne-au zis nouă celor mai cunoscuți să plecăm îndată cu câte o ceată mare de frați, prin trei localități vecine, iar ei se vor duce să stea de vorbă cu autoritatea care ne-a chemat.
Am aflat că planul era să fim arestați de acolo chiar atunci, dar lucrurile au decurs puțin altfel - și noi am scăpat. Au rămas în locul tuturor să sufere preotul și frații din loc, care au avut de îndurat destule neajunsuri, mult timp. Nefiind însă socotiți prea vinovați, au scăpat până la urmă.
Știindu-se însă de adunarea de duminica viitoare, ni s-a pregătit lovitura cea mare acolo la Vulcana Pandele. Am aflat mai târziu că încă de vineri seara sosiseră câteva mașini de la București și se postaseră în diferite părți ale satului. Adunarea urma să se țină în casa fratelui Ionescu Stan - și încă de sâmbătă seara eram acolo 2-3 sute de frați. Cam pe la miezul nopții când adunarea era în toi și tocmai le vorbeam eu fraților - au apărut intrând pe ușă vreo 5-6 străini, însoțiți de căpitanul miliției de la raionul respectiv. Unul civil înalt și cu căciulă pe cap care părea comandantul, a ordonat cu glas tare:
- Stați așa! Nu mișcă nimeni. Pregătiți fiecare legitimațiile. Apoi adresându-mi-se mie care stăteam încă în picioare îmi zise amenințător:
- Așa domnule Dorz! De asta mi-am dat eu consimțământul ca dumneata să scapi din Bărăgan ca să-mi răscolești acum iarăși toată țara? Lasă că mai vedem noi!
După ce controlară pe rând buletinele de identitate la toți, trecând numele fiecăruia și datele din buletin în niște liste le spuse fraților:
- Imediat să plecați în ordine cu toții la gară și de acolo cu primul tren acasă. Și să opriți întorcându-i înapoi și pe cei care îi veți mai întâlni venind. Să nu mai prind unul pe aici, că vă arestez pe toți!
Iar dumneavoastră domnule Dorz, cu domnul Sergiu și Diac, rămâneți deocamdată aici până dimineață sub paza noastră. Dimineață vom vedea ce avem de făcut cu dumneavoastră. Cred că suntem înțeleși.
După ce frații și surorile au plecat la gară petrecuți de doi milițieni, noi cei trei reținuți pe loc am fost băgați într-o cameră aparte și puși să dăm câte o declarație că nu vom mai participa la nici un fel de activitate a Oastei Domnului până când aceasta va fi legalizată.
Apoi mie și lui Sergiu ni s-a pus în vedere ca mâine luni să facem primele demersuri la Patriarhie și la Departamentul Cultelor pentru obținerea legalizării Oastei. În caz contrar vor începe o serie de măsuri aspre împotriva oricărei adunări, vom fi arestați imediat. Cei doi mai importanți dintre ei, rămăseseră să vorbească cu noi.
- Suntem de la Ministerul de Interne - ziseră ei. Și vă punem foarte serios și pentru ultima dată în vedere, acest lucru.
- Există vreo posibilitate reală, ca să obținem legalizarea activității Oastei Domnului?
- am întrebat eu.
- De ce n-ați încercat niciodată aceasta? Ceilalți cum au obținut? (Ceilalți, erau neoprotestanții).
- Și cum să începem? Unde și ce trebuie să facem?
- Interesați-vă la Patriarhie.
- După ce veți merge la Patriarhie și vi se va spune ce trebuie să faceți trebuie să vă întâlniți cu noi, ca să vedem ce ați făcut. Vă așteptăm seara la ora 5 lângă ceasul de la Universitate... Acolo ne vom întâlni. Suntem colonelul... și maiorul... cutare. Cu noi veți mai vorbi.
Apoi au plecat lăsându-ne acolo.
Nu știam atunci cum se făcuse că deși fusesem înțeleși de la Feleac să vină și Pop Al. atât la Moldova cât și la Muntenia cu noi - totuși el nu fusese nici acolo și nici aici...
Am aflat că a venit la Vulcana numai după ce plecasem noi - probabil ca să spună cum a fost și ce au vorbit frații după aceea...
Noi după ce ne-am luat rămas bun de la frați, am plecat amândoi, eu și cu Sergiu, acasă la el într-o cămăruță undeva pe strada Puțul cu Tei. Până seara târziu ne-am tot frământat ce este de făcut și ce drum să luăm de la această mare răscruce la care ajunsesem.
- Dacă vom începe să umblăm după legalizare, pe la Patriarhie și Departament, cine știe ce grele condiții ni se vor cere... și până la urmă cine știe când și ce vom primi. Fiindcă atât autoritatea de stat cât și cea clericală au o atât de mare ură asupra noastră - zicea Sergiu.
- Iar dacă nu vom căuta să facem nimic, autoritățile vor începe imediat să ia tot felul de măsuri aspre împotriva fraților din toată țara după cum ne-au și amenințat. Dacă va fi așa - cine știe câți se vor lepăda, câți vor cădea, câți vor pleca... Și toți ne vor face pe noi răspunzători și vinovați pentru asta fiindcă se va zice că ni s-a dat posibilitatea să obținem legalizarea, dar noi n-am vrut, - ziceam eu...
Am rămas hotărâți să pornim în Numele Domnului încă mâine dimineață la Patriarhie.
Credeam că totul se va rezolva oarecum ușor, de vreme ce mergeam trimiși de securitate. Nici nu ne îndoiam deloc de buna credință a celor ce ne îndrumează să începem demersurile legalizării. Ziceam că și statul și Biserica au tot interesul să se rezolve bine problema asta care le dăduse de furcă de atâția ani tuturor.
- Statul da, - zicea Sergiu. Fiindcă statului nu-i pasă că ne adunăm, dacă avem o formă legală. Dar Biserica va fi mai împotrivitoare. Biserica are niște statute după care funcționează și ea în stat. Prin aceste statute noi am fost desființați în 1948 - pe ce bază să cerem noi legalizarea activității unei asociații ortodoxe cum este Oastea Domnului de către o Biserică ostilă care ne-a desființat și care are împotriva noastră o ură atât de neîmpăcată cu care ne urmărește de douăzeci de ani?
- Dacă statul le dă ordin să ne recunoască?
- Pe ce bază să ne recunoască?
- Pe baza existenței noastre! Oastea Domnului există. Ea este o realitate și acum a devenit o problemă. Pe baza asta noi trebuie să cerem rezolvarea bună a problemei noastre care trebuie să intereseze în egală măsură atât statul cât și Biserica.
- Cred că mai degrabă ar fi intervenit și unul și altul să ne desființeze.
- Dumnezeul nostru va fi cu noi și ne va da izbăvirea Sa. Trebuie să încercăm totul.
- Eu mă îndoiesc de la început.
- Orice ar fi și oricât ar dura, - Domnul nostru și frații noștri așteaptă să facem totul pentru Lucrarea aceasta sfântă, - am încheiat eu.
Luni dimineața, înainte de a ieși din casă, am îngenuncheat amândoi - și cu sufletele pline de o mare apăsare ne-am rugat fierbinte, cam așa:
„Doamne Isuse, pornim la un drum greu. Singur Tu știi ce va mai urma pentru Lucrarea Oastei Tale și pentru noi. Câtă vreme s-a putut merge fără această legalizare, noi am mers chiar dacă am avut unii dintre noi atât de mult de suferit. Dar acum când toată mulțimea fraților noștri sunt amenințați - din dragoste pentru Tine și din teama pentru Lucrarea Ta - luăm acest drum pe care numai Tu ne poți însoți și îndruma ca să nu păcătuim cu nimic nici mergând, nici oprindu-ne. Te rugăm fii cu noi înaintea tuturor mai-marilor norodului acestuia la care ne trimiți, pentru că ei nu ne iubesc, nici pe Tine și nici pe noi. Nu ne lăsa să facem și să vorbim nimic din ce ar fi nepotrivit cu voia Ta și cu planul Tău pe care l-ai avut de la început cu această Lucrare a Oastei Tale în mijlocul acestei Biserici. Suntem ai Tăi și ne predăm Ție, sfințește-ne și ne folosește după cum voiești Tu în această Lucrare a Ta...”
La Patriarhie am fost lăsați să așteptăm îndelung, până când un om uriaș îmbrăcat în haine preoțești și cu un lat brâu roșu, ne-a întrebat disprețuitor și de sus, ca pe niște oameni care ar veni cine știe din ce capăt al lumii și din ce secol (poate că fusese înștiințat despre noi).
- Dumneavoastră ce doriți?
- Rugăm să fim primiți în audiență de Prea Fericitul Patriarh.
- În ce problemă?
- În problema legalizării Oastei Domnului!
- Ce Oastea Domnului mă? Păi fleacul aceasta nu mai există în țara noastră, ăhăă, de când!... Cum vă treziți voi tocmai acum să umblați după cai verzi?
- Vă rugăm stăruitor să ne înștiințați pentru o audiență la Părintele Patriarh.
- Dar ce credeți voi că se mai ocupă acum cineva de prostia asta? Vedeți-vă de treabă. Mergeți acasă și lucrați ceva. Ori n-aveți nimic altceva de lucru decât să umblați degeaba?
- Am fost trimiși aici de către securitate. Trebuie neapărat să înfățișăm problema asta Patriarhiei.
- Dacă este așa, faceți un memoriu scris și îl trimiteți prin poștă. Apoi așteptați acasă răspunsul. Acum nu puteți primi audiență. Astfel de probleme nu se rezolvă altfel decât așa cum v-am spus. De altfel Patriarhul este ocupat acum cu o delegație din Yugoslavia. Asta-i!
Am plecat de la Patriarhie cu acest „rezultat”, cam pe la ora unsprezece ziua. Seara pe la ora cinci eram amândoi în fața ceasului de la Universitate. Acolo am văzut așteptându-ne șeful care ne avertizase la Vulcana. Înainte de a ajunge la el, în spatele nostru opri o mașină.
- Urcați-vă! - porunci el.
În câteva clipe intram în Ministerul Securității unde chiar de la intrare furăm despărțiți unul de altul și duși fiecare în altă parte.
De la ora 5 seara și până aproape de 2 noaptea, a trebuit să răspund la nenumărate acuze și întrebări pe care mi le punea cel ce spusese că-și dase avizul ca eu să vin din Bărăgan. Toate adunările la care participasem - erau cunoscute. De toate sfaturile frățești - știau. Mai ales sfatul de la Feleac era cunoscut în cel mai mic amănunt, ca și cum el ar fi fost chiar acolo, acum 2 săptămâni.
Atunci mi-am dat deplin și amar seama că în mijlocul nostru este un informator din cel mai primejdios. Toate bănuielile începură să mi se îndrepte către cel ce ne găzduise în casa de la Feleac - și a cărui purtare dovedea din ce în ce mai clar aceasta.
După ce am fost amenințat și avertizat în toate felurile cu privire la activitatea Oastei pe viitor, am fost îndrumat să continui demersurile în vederea legalizării, făcând cât mai repede în 3 exemplare memoriul care mi se ceruse. Un exemplar trebuia dat la Patriarhie. Al doilea la Departament. Iar al treilea trebuia să i-l predăm lui, pe care îl vom anunța la telefon în ziua când vom depune memoriul la Patriarhie. Aceste trei memorii vor trebui înmânate personal în audiențe, atât Patriarhului cât și Șefului Departamentului Cultelor - dar în primul rând securității.
- Acum, zise el uitându-se la ceas, peste un sfert de oră ai trenul la Simeria. În zece minute vei fi dus la gară, cumperi bilet și te sui în tren. Faceți cât mai repede memoriul și vii cu el la București, după cum am vorbit. Ne-am înțeles? Când vii, îmi dai telefon și mă aștepți să văd eu întâi memoriul.
Și ieșind cu mine prin felurite coridoare și scări îmi deschise o mașină care mă duse în câteva minute la Gara de Nord.
Dar cum să plec eu așa fără a ști nimic de Sergiu?
Știam însă că sunt urmărit pas cu pas.
M-am îndreptat cât mai încet spre ghișeul de bilete, spre unul închis, apoi spre altul, ca să ajung cât mai târziu. Pe jos prin spațiul dintre ghișee, erau culcați întinși zeci de oameni cu șube și bagaje, care nu mai aveau loc în sala de așteptare. Stam în loc prefăcându-mă că n-am pe unde să trec, ocoleam și iar veneam înapoi, ca să scap trenul. Și într-adevăr l-am scăpat. Când am ajuns la ghișeu, casiera îmi spune:
- Trenul a plecat. Ai altul la ora 8.
Prefăcându-mă foarte supărat stam în cumpănă ca și când n-aș mai ști ce să fac, apoi o luai încet prin sală spre ieșirea de cealaltă parte a gării, ca să scap de urmăritorul meu prin mulțimea călătorilor. Când sperai că am scăpat, am luat-o grăbit spre tramvaiul 12 care tocmai trecea într-acolo unde locuia Sergiu.
Când am ajuns la el abia stingea lumina să se culce. Până în ziuă am stat de vorbă asupra tuturor celor ce se întâmplaseră.
- Nu - zise el palid și apăsat - eu n-am să mă mai duc nici un pas pentru treaba asta nicăieri. Între noi există vânzători primejdioși care spun tot ce facem și vorbim noi. Iată cât de repede au aflat tot ce am făcut și am spus noi la Feleac. Nu mă pot dumiri deloc cine poate fi acela care ne vinde. Dacă frăția ta mai vrei să faci memoriul - fă-l. Dacă vrei să te mai duci pe la ei - du-te. Eu însă după cele ce am pățit noaptea asta,
nu mă voi mai duce nicăieri. Și nu voi mai face nimic, să știi.
Până când voi vedea ce se va alege din toată treaba asta.
- Bine frate Sergiu, dar dacă noi vom lua toți atitudinea asta, ce crezi că va urma pentru toată Lucrarea Oastei?
- Eu nu zic s-o iei și frăția ta. Spun numai că eu am luat-o.
- Eu nu pot frate, orice va fi. Până când pare că mai există o posibilitate de a feri pe frați de necazuri și de a apăra cauza Oastei, eu voi căuta să fac tot ce pot. Cu orice risc pentru mine.
- Te voi însoți cu tot sufletul cu rugăciunea și cu dragostea mea, dar altfel nu pot.
Vom ține legătura împreună și cât pot te voi ajuta cu o părere sau cu un sfat. Altceva să nu-mi mai ceri.
- Bine frate Sergiu, fă cum știi. Fiecare vom răspunde pentru sine, atât înaintea lui Dumnezeu cât și a oamenilor. Numai eu va trebui să răspund și pentru alții. Nu pot lăsa așa pe frați și Lucrarea Domnului. Duhul Domnului mă va călăuzi ce voi avea de făcut.
Mă bizuiesc pe El. N-am ce face decât să merg înainte. Dacă vom refuza această posibilitate pe care ne-au deschis-o, se vor crede în drept să ia toate măsurile nimicitoare împotriva noastră a tuturor și n-ar scăpa nimeni, nici frăția ta fii sigur, iar în cazul acesta - ce dezvinovățire vom avea noi? - Nici una! Ei ar avea dreptate iar noi ar trebui să tăcem ca unii care am refuzat o legalizare cinstită pe care ei ne-au oferit-o. Am putea fi numiți în tot felul și am putea fi acuzați de orice - fără să ne putem dezvinovăți cu nimic.
- Faci cum te călăuzește Dumnezeu, sfârși el toată discuția noastră.
Cam după aceasta ne-am despărțit. Cu trenul de 8 am plecat la Simeria singur și îngândurat.
A trecut o lună de zile de la despărțirea mea de Sergiu, fără să fac nici eu nimic în ce privea memoriul cerut.
Nu știam cum și mai ales nu voiam să încep singur nimic. Căutam să amân cât mai mult totul. Trebuia să mă mai sfătuiesc și cu alți frați - dar cu cine? Mă frământam să găsesc cu cine altul dintre frați ar putea să mă ajute practic dacă singurul dintre ei pe care îl consideram mai în stare de o astfel de acțiune, s-a comportat așa și mi-a răspuns astfel! Toți ceilalți erau de alt nivel. Puteam face o lucrare duhovnicească printre suflete, dar nu puteam face față la o confruntare ori la o discuție cu acești mai mari lumești care erau atât de pricepuți și de șireți în a stoarce sufletul omului nevinovat și în a întinde curse nimicitoare Lucrării nevinovate.
Am vorbit cu unul - dar el a spus:
- Lucrul acesta mă depășește, eu nu știu cum se face așa ceva. Fă frăția ta cum crezi.
- Dar cu cine totuși să mai fac? Numai singur nu vreau nici eu să umblu. Măcar unul ar trebui să mai vină cu mine.
- Nu știu cine ar mai putea.
Din țară se zvonea despre tot mai multe amenințări împotriva adunărilor. Vedeam că se strânge mereu cleștele în jurul nostru.
În seara de 15 septembrie, un milițean veni în casă și mă luă cu el la postul de miliție din gara Simeria. Mă chema cineva de la București. Am bănuit că era șeful care mă anchetase la minister. Și într-adevăr, el era.
De la început s-a răstit la mine, amenințând toate adunările care se vor face de sărbătorile Crăciunului, Anului Nou și Bobotezei în toată țara.
- Credeți voi că ne puteți purta de nas cum vreți? Se dovedește clar acum că voi sunteți împotriva oricărei legalități. Vă place anarhia și dezordinea, fiindcă sunteți niște nesupuși și niște dușmani ai ordinei sociale. Nu vă supuneți nici statului, nici Bisericii. Vi se oferă posibilitatea să vă puneți în ordine dacă sunteți dezordonați.
Nu ascultați nici de Evanghelia voastră care vă poruncește să vă supuneți stăpânirii. În cazul acesta să nu vă mirați că se vor lua contra voastră a tuturor toate măsurile pe care le meritați. E ultimul prilej care vi se mai oferă - să știți. Dacă în săptămâna asta nu vă prezentați la București cu memoriul despre care a fost vorba, să știți că se va proceda fără nici o milă împotriva voastră.
- Dar cum să-l fac domnule? Eu n-am nici un fel de calitate de autoritate investită în Oaste. În numele cui să cer eu legalizarea Oastei?
- În numele dumitale personal și al celor care mai gândesc și cred ca dumneata. Nu trebuie să spui nici un alt nume, dacă nu vrei să mai bagi pe nimeni altcineva. Dar fă-l odată!
Când vrei să-l faci?
- Voi încerca cât mai curând.
- Când ajungi în București îmi dai telefon. Iată numărul. În cel mult o săptămână te aștept.
În dimineața de 28 decembrie eram la București cu un scurt memoriu către Patriarhul prin care îi ceream o audiență în problema legalizării Oastei Domnului. Din gară am telefonat șefului de la Interne, după cum îmi poruncise.
M-a întâlnit la ceasul din fața Universității, unde i-am predat o copie după memoriu.
Apoi mi-a zis:
- Acum te duci la Patriarhie. Vei vorbi cu Patriarhul și vă veți înțelege. După aceea la plecare îmi vei da telefon din nou, ca să văd ce ați rezolvat.
La Patriarhie m-a întâlnit uriașul îmbrăcat în haine preoțești. De data asta când i-am spus cine sunt, a făcut un gest de largă bunăvoință și cu un zâmbet „prietenos” mi-a deschis ușa de la cabinetul Patriarhului anunțându-mă:
- Poftiți la Prea Fericirea Sa!
Părintele Patriarh, cu o înfățișare slăbuță și binevoitoare m-a primit cu brațele deschise. I-am sărutat dreapta, iar dânsul m-a îmbrățișat sărutându-mă pe obraz și spunându-mi:
- Fii binevenit frate Dorz.
M-a așezat la masă alături de dânsul, a poruncit să ni se aducă două cafele, apoi după ce m-a ascultat cu răbdare și atenție asupra situației și necazurilor noastre, mi-a luat memoriul, l-a citit și la urmă mi-a zis:
- Să căutăm împreună frate Dorz orice posibilitate pe care am avea-o spre a soluționa problema dv. Dar aceasta se va putea numai în cadrul Statutelor existente pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe. Nici o altă cale de soluționare nu există. Iată aici - continuă el, întinzându-mi o carte, - asta este cartea statutelor Bisericii noastre. Ia-o la dumneata acasă, cerceteaz-o și studiaz-o în liniște. Iar dacă vei găsi acolo vreun paragraf în care s-ar putea încadra activitatea Oastei în Biserică consemnează aceasta într-un alt memoriu în care să propui amănunțit forma practică și cea mai acceptabilă atât pentru dumneavoastră cât și pentru Biserică și stat. Mi-l aduci mie acest memoriu, iar eu voi face tot ce-mi va sta în putință pentru a rezolva cât mai bine problema dv...
I-am mulțumit respectuos și îndatorat pentru toată bunăvoința arătată. Apoi după ce mi-a scris câte un autograf pe o serie de cărți ieșite proaspăt din tipografia Cărților Bisericești, mi-a dat binecuvântarea de plecare spunându-mi:
- Când vei mai vrea să vii la mine nu veni pe la cancelarie... ai văzut de ce. Vino pe aici pe partea astalaltă. Și luându-mă de braț mă scoase pe altă ușă într-un hol, mă îmbrățișă din nou și arătându-mă la un călugăr bătrân și alb, care ieșise de undeva, îmi zise:
- Iată pe părintele Mitrofan care îți va deschide totdeauna ușa asta când vei suna. El te va conduce la mine. Mergi cu Dumnezeu.
I-am sărutat dreapta mulțumindu-i din inimă ieșind pe poarta părintelui Mitrofan direct afară... apoi cheia lui se auzi răsucindu-se în ușă în urma mea.
La ora anunțată telefonic, eram din nou la ceasul Universității. Șeful mă aștepta.
I-am spus că trebuie să fac un alt memoriu potrivit celor spuse de Patriarhul și că după Anul Nou voi veni cu el spre a discuta asupra lui. Dacă va fi bun, să fie propus Sfântului Sinod spre aprobare.
- Bine, când vei veni adu trei exemplare cum am convenit. La sosire îmi telefonezi să-mi dai un exemplar pentru Autoritatea de Stat.
Ajuns acasă am studiat Statutele, am alcătuit o ciornă pentru memoriu, apoi am mers pe la mai mulți frați cărora le-am adus la cunoștință totul, apoi le-am citit ciorna memoriului întocmit. Cu toții au fost de acord asupra conținutului și asupra continuării acestei acțiuni.
Nu mai am acum nici un exemplar din acest memoriu, toate mi s-au luat la următoarea mare percheziție nimicitoare care mi-a fost făcută. Dar acolo găsisem un paragraf care prevedea că în cadrul fiecărui Comitet Parohial poate funcționa o secție misionară care să se ocupe de problemele duhovnicești ale parohiei, de cercetarea bolnavilor, de acțiunile misionare și morale necesare parohenilor, - și în acest paragraf am găsit că se putea încadra activitatea Oastei.
Apoi mai multe secții misionare puteau face schimb de experiență și consfătuiri între ele, astfel că se puteau justifica și adunările noastre mai mari, ca fiind astfel de întruniri.
Prin felul cum puneam problema organizării practice, găsisem cumva o portiță de semi independență, pentru a nu supune întru totul activitatea fraților preotului paroh, pentru că știam că în cea mai mare parte a lor preoții erau vrăjmași de moarte ai acestui misionarism laic și voluntariat duhovnicesc de la Oastea Domnului. Și odată ce le va cădea în mână și în stăpânire - vor face totul spre a nimici Lucrarea Domnului.
Cu acest memoriu am făcut câteva drumuri la București. Odată nu găseam pe Patriarh. Odată nu era acolo Șeful Departamentului Cultelor. Apoi a trebuit făcută o modificare.
Pe urmă alta.
De fiecare dată eram obligat să anunț la sosire pe șeful de la Interne, ca să fie totdeauna pus el întâi la curent cu tot mersul lucrurilor.
Într-un rând mi s-a cerut să prevăd în memoriu frați de legătură între Oaste și Episcopie, cu numele unora nefiind de acord.
În alt rând mi s-a cerut părerea dacă misionarii vor admite să-i numească preoți,
ca să fie niște salariați ai Bisericii, pentru mai multă încredere și siguranță în ei.
În alt rând mi s-a cerut un fel de program scris pentru ședințele săptămânale ale tuturor secțiilor misionare - la care am muncit, m-am rugat, m-am chinuit și m-am luptat zile și nopți spre a-l alcătui în așa fel încât să treacă și prin verificările lor necruțătoare - și să fie și în lumina Voii și Cuvântului Sfânt.
O, Dumnezeul meu, în ce tunel lung, întunecos și întortocheat fusesem împins. Ai milă de mine și mă scapă cu bine, ca să nu se prăbușească totul peste mine aici, ori să nu cad în vreo cursă nimicitoare, mai trăgând după mine și Lucrarea Ta...
De multe ori mă gândeam la timpul acesta și la înștiințarea Domnului din noaptea de dinaintea plecării din Bărăgan prin care mă văzusem umblând printr-un întunecat tunel plin de muște, cu greu ajungând la o fereastră acoperită cu cinci obloane, după care apoi s-a făcut lumină...
Trecuse astfel aproape tot anul 1957. Făcusem la București peste zece drumuri... Fusesem de două ori la Patriarhul. De două ori la Directorul Departamentului Cultelor. Susținusem problema noastră verbal în fața lor. Făcusem vreo trei variante ale memoriului nostru de organizare. Ascultasem de zeci de ori sugestiile și dispozițiile șefului care mă cerceta... Fusesem dus de repetate ori cu ochii acoperiți, pe la diferite personalități de pe coridoarele și etajele Ministerului de Interne. Stătusem nopți întregi uneori pe la camerele ofițerilor de serviciu suportând bancurile lor răsuflate despre credință sau ascultând cu răbdare propaganda lor rudimentară cu motivări copilărești contra lui Dumnezeu, - sperând de la o lună la alta, de la o dată la alta în vreo rezolvare cumva.
Interesul care la început mi s-a părut sincer și justificat ce îl arătau oamenii Autorității de Stat precum și Patriarhul Bisericii, în o rezolvare rezonabilă a problemei Oastei, pentru refacerea unității Bisericii și poporului precum și pentru repararea marii nedreptăți care se făcuse timp de peste 20 de ani acestei categorii de cetățeni care făceau parte din Oastea Domnului - m-a făcut la început să cred sincer în această rezolvare.
Dar pe măsură ce timpul trecea iar condițiile se modificau și se îngreuiau - credința în dorința sinceră din partea lor a unei rezolvări adevărate, îmi slăbea tot mai mult.
Spre sfârșitul anului 1957, când am prezentat după părerea noastră cea mai potrivită variantă a memoriului nostru de organizare - am vrut să mai iau cu mine și pe alți câțiva frați spre a se convinge și ei direct, de stadiul în care se găsesc demersurile noastre - și eventual să întrebe sau să ceară și ei ceva. Astfel au fost cu mine câțiva atât la Șeful Departamentului Cultelor, cât și la Patriarh.
Dar nici unul n-au spus și n-au cerut nici la Departament și nici la Patriarhie nimic mai mult decât înfățișasem eu în scris. În amândouă aceste locuri s-a stat de vorbă cu noi dându-ni-se binevoitoare sfaturi și promisiuni pentru ca să se obțină o rezolvare cât mai bună a problemei Oastei Domnului. Ni se cerea multă răbdare și supunere până ce se va ajunge la o soluție.
În luna următoare situația s-a înrăutățit din nou. Iarăși, probabil pentru a fi și mai bine cunoscut, - am fost dus pe scări, cu ascensorul prin camere și coridoare, cu ochii legați - pe la diferite personalități de la Ministerul de Interne. Fiecare având câte o amenințare și câte o critică de făcut pentru mine și pentru frați.
Ni se aduceau în esență aceleași învinuiri că activitatea Oastei în loc să scadă, crește.
Că ostașii, în loc să dea dovadă de supunere și reținere până ce li se va rezolva problema în vreun fel - nu se domolesc deloc. Mi se punea în vedere în modul cel mai aspru că rezolvarea problemei noastre este condiționată de supunerea noastră dispozițiilor Autorității de Stat... Că până ce se va rezolva aceasta la Departament și la Patriarhie, ostașii din țară trebuie să înceteze imediat și necondiționat orice fel de activitate. Să înceteze de peste tot adunările și deplasările cu nici un prilej și cu nici un motiv. Nici la botezuri, nici la nunți, - nici măcar la înmormântări nu se mai permitea ostașilor să se adune în nici un cât de mic număr.
- Să pui în vedere imediat tuturor ostașilor, - mi se poruncea aspru, când de către unul, când de către altul... De felul cum vă veți conforma acestor dispoziții va depinde graba și felul rezolvării cererilor voastre.
- Dar cum să fac eu practic acest lucru?
- Să le scrii. Să mergi pe la ei. Să faci cum știi. Dar dacă nu veți dovedi o sinceră dorință de supunere față de această dispoziție, să nu vă așteptați la bine ci la rău.
- Eu voi face tot ce pot, le-am răspuns eu cu jumătate de încredere - dar eu sunt unul iar țara este mare. Sigur că bunăvoință este, dar dacă lucrurile se tot amână, nu știu cum va fi.
- Ordinul nu se discută. Cu legea nu există tocmeală. Cred că s-a înțeles.
M-am întors cu sufletul și mai amărât ca oricând. Văzusem că totul se schimbase în rău.
De aproape un an de când pornisem spre legalizare, adunările frățești luaseră un avânt puternic. Autoritățile locale auzind despre o posibilă legalizare în așteptarea unui rezultat bun, nu mai foloseau măsuri aspre nicăieri, iar frații încurajați, lucrau cu hărnicie.
Tot anul avuseseră mari și multe adunări neobișnuit de frumoase în multe părți ale țării... Lucrul acesta îi supărase probabil pe cei ce ne amenințau acum.
Vestea cu oprirea adunărilor căzu ca o brumă rece peste grădina plină de flori. Întristarea asta - ne ziceam - nu va ține totuși prea mult. Desigur ne este greu acum să renunțăm chiar și pentru un răstimp scurt la adunările noastre. Ele sunt singurele noastre bucurii, duminica, o dată într-o săptămână, când după șase zile de muncă încordată și cinstită, credeam că avem și noi dreptul la o bucurie, așa cum au și toți ceilalți la bucuriile lor. Dar, dacă nu va ține mult, hai să o facem și pe asta, ca să vadă că avem bunăvoință și încredere. Dar nouă ni se cere totul până când încă nici nu ni s-a dat nimic.
În Săptămâna Luminată după Paștile anului 1958, în una din călătoriile mele la București, am luat parte la nunta lui Sergiu cu Coleta, una din prietenele familiei Wurmbrandt, pe care o cunoscusem cu ani în urmă în casa lor - și care acum se împrietenise cu Sergiu.
La nunta lor am luat parte doar vreo trei frați. Condițiile erau atât de grele încât n-am putut cânta decât cu glasul cel mai jos cu putință doar o singură cântare: Hristos a Înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând - și celor din morminte, viață dăruindu-le.
Apoi ne-am rugat în șoaptă.
Așa a fost nunta lui Sergiu.
Intrasem într-o perioadă de post negru: oprirea tuturor adunărilor din toată țara. Toți frații noștri aveau încă o sinceră încredere în cuvântul autorităților. Și au dat cu toții o sinceră dovadă de ascultare a dispoziției acesteia. A putut atunci autoritatea să constate unitatea și subordonarea noastră.
Dar îndată a intrat în acțiune planul ascuns de sabotare și provocare a noastră, în care era folosit tot Pop Al. - unealta potrivnică.
Îndată ce toți ceilalți frați lucrători înțelegând gravitatea situației și dorind să dea dovadă sinceră a supunerii noastre, au sfătuit pe toți frații să asculte dispoziția, - a sărit el spunând:
- Ce oprire? Ce supunere? Unde scrie Evanghelia că trebuie să ascultăm mai mult de oameni decât de Dumnezeu? Nu fraților, nu dați ascultare la astfel de sfaturi ale celor fricoși. Cine ne poate opri pe noi ca să nu ne adunăm și să nu ne bucurăm? - Nu vă temeți fraților - veniți cu mine.
- Bine frate, dar uite că toți ceilalți frați ai noștri ne spun că trebuie să fim supuși, că trebuie să arătăm un timp că avem și noi bunăvoință, că între noi avem unitate și ordine.
Nu tot Cuvântul Domnului ne îndeamnă să nu disprețuim stăpânirile?
- Nu de astea stăpâniri este vorba acolo. Și apoi de câtă vreme ni se tot spune mereu minciunile cu libertatea. Ne-am săturat de vorbă. Nu vă temeți de nimic - veniți cu mine la adunare!...
Și așa el singur convoca zgomotos adunări mari când la Mediaș, când la Mehadia, când la Dej... plecând singur în toate părțile țării și agitând la nesupunere. Pleca vinerea și se întorcea marțea, asta în fiecare săptămână. Postul lui de învățător și-l ținea. Salariul și-l lua. Elevii lui rămâneau câte 2-3 zile în fiecare săptămână fără el... Și asta într-o școală la doi pași de Cluj. Și nimeni „nu știa” și „nu vedea” nimic - într-o vreme când se urmărea peste tot cu atâta strictețe disciplina și doctrina în școală.
L-am rugat de câteva ori atunci, cât se putea mai serios și mai stăruitor:
- Frate Pop, fr. ta vezi cu câte jertfe și chinuri umblăm noi acum să obținem un strop de libertate pentru adunările fraților - de ce nu înțelegi și fr. ta gravitatea situației și răspunderea noastră? Crezi că noi nu iubim pe Domnul și Lucrarea Lui? Crezi că pe noi nu ne doare lipsa adunărilor și nu dorim și noi după ele? Dar dacă Autoritatea ne cere ca să se convingă că noi suntem o Lucrare serioasă și demnă în care este ordine și ascultare, pentru a merita să o recunoască, - de ce numai fr. ta dintre toți nu vrei să asculți și nu vrei să te supui?
De ce numai fr. ta nu vrei să înțelegi?
Dar el agitat și nervos mi-a răspuns disprețuitor:
- Faceți voi toți ceilalți cum vreți. Mie nu-mi pasă. Eu fac cum vreau. Vă rog să mă lăsați în pace. Să ascultați voi toți dacă vă place. Mie nu-mi poate porunci nimeni să fac cum vrea el, fac ce vreau eu!
În fiecare lună când mergeam la București, la termenul care mi se fixase, pentru continuarea discuțiilor - ni se arunca mereu învinuirea și amenințarea:
- Cum vreți să fiți luați voi în serios când în mijlocul vostru este dezordine și nesupunere? Așa respectați voi dispozițiunea și disciplina? Ce-i cu adunările alea de la Mediaș, de la Mehadia, de la Dej? De ce nu-l sfătuiți pe Pop să se liniștească? Ori vă convine ce face,
iar pe noi căutați să ne faceți să vă credem cinstiți...
- Toți ceilalți din toată țara s-au supus și ascultă dispozițiunea Autorității. El este singurul care mai merge ici-colo. Este aproape un an de când așteptăm rezolvarea. Credem că am dovedit bună-credința noastră. Ar fi vremea să ni se rezolve cererea...
- Opriți-l pe Pop. Dovediți mai întâi că meritați.
Atitudinea față de mine devenea din ce în ce mai dură. Eram dus de fiecare dată de la ceasul din fața Universității la minister, amenințat, certat și ținut ceasuri întregi, zile, nopți fără mâncare, fără somn, uneori cu ochii acoperiți... Am îndurat toate acestea chinuindu-mă, rugându-mă, răbdând și dorind să dovedesc până la capăt că îmi țin cuvântul dat și că vreau să merg până la rezolvarea cinstită și dreaptă a cauzei noastre.
Formula cu semi-autonomia Oastei Domnului în Biserică, mi s-a spus că nu mai poate fi aprobată. Că nici Statul și nici Biserica nu admit un astfel de paralelism. Să propunem o altă formulă.
Vedeam bine acum că la București nu se mai dorește câtuși de puțin normalizarea situației noastre, ci dimpotrivă. Tărăgănarea și învinuirile repetate și inventate ne-au convins pe toți de scopul pe care îl aveau cu noi mai marii norodului nostru.
Atunci n-am mai găsit nici noi că eram obligați să respectăm cuvântul celor care nu și-l respectau pe al lor, ei înșiși în primul rând. Astfel încet-încet s-au reluat iarăși adunările peste tot în țară, încredințându-ne Domnului viitorul și rezolvarea. Fie ce va voi Domnul. Am așteptat destul, fără să ni se dea nimic din ce ni s-a promis. Se făceau însă numai adunări mici, nu mari.
La prima întâlnire după aceea am fost întâmpinat cu o aspră ocară și învinuire de „joc dublu” cu Autoritatea - căci adunările au reînceput în toată țara.
- Asta este tot ce putem face - am răspuns. E totuși mai convenabil și pentru dumneavoastră să fie adunări mici iar nu mari.
- V-ați schimbat deci numai părul nu și năravul.
- Așa cum s-a procedat și față de noi! Dv. știți bine totul.
Ultima formulă care ni se cerea s-o propunem urma să fie trecută prin Sfântul Sinod în ședința din octombrie 1958. Trebuia deci până atunci să o consemnăm într-un alt memoriu - nu mai știu al câtelea - și cu acesta să mă prezint iarăși în cele trei locuri. Patriarhul urma să-l propună spre aprobare atunci în ședința Sinodului.
Am alcătuit fără nici o speranță doar de formă, noua și ultima variantă a acestui memoriu, doar pe o singură pagină de hârtie. Era minimum de cereri:
1. - O adunare pe săptămână în biserică, sub supravegherea oricui.
2. - În cadrul acestei adunări să se permită cuvântul liber, rugăciunea liberă și cântarea laică religioasă a Oastei Domnului libere. Prin acestea trăiește Oastea.
- Bine, mi s-a răspuns, dar aceste adunări nu se pot numi ale Oastei Domnului. Noi nu mai înființăm din nou ceea ce am desființat.
- Numiți-le cum vreți. Atâta mai avem de cerut. Dacă vreți să ne dați, bine. Dacă nu
- faceți cum vreți. Sunt aproape doi ani de zile de când umblăm pe la dv. Credem că am dovedit buna noastră credință. Acum nu mai avem să vă mai cerem nimic altceva.
- Du memoriul la Patriarhie.
La ușa părintelui Mitrofan, am sunat, am așteptat îndelung - dar zadarnic. N-a mai răspuns nimeni.
Am mers la ușa părintelui Cazacu - uriașul înalt îmbrăcat în haine preoțești. Dar nici el n-a vrut să-mi primească memoriul nici audiența la Patriarhul.
- Mergi cu el la Cancelaria Sfântului Sinod.
La Cancelaria Sfântului Sinod din Mânăstirea Antim - mă așteptau însă alte amărăciuni. Am fost prin vreo trei birouri până să aflu Registratura... Am dat peste nu știu câte dactilografe și secretare îmbrăcate străveziu și scurt, fumând picior peste picior. Marile icoane de pe pereți abia se vedeau prin ceața fumului de țigară. În sfârșit una dintre ele oprindu-se din povestit, auzind cu ce problemă sunt pe-acolo pufni în râs:
- Domnule, d-ta de unde vii? Lasă fantomele în pace și ieși la lumină.
- Lasă-l fa în pace, râse alta. Apoi răsucindu-se pe jumătate de scaun îmi făcu semn:
- Ieși pe coridor și mergi înainte. Ușa din stânga, la părintele Șerpe...
Părintele Șerpe, mă înfiorai eu ieșind. Dacă va fi și la suflet ca la nume, atunci prevăd la ce mă pot aștepta.
L-am găsit foarte ocupat cu niște hârtii. Am dat bună ziua dar mi-a răspuns nu știu ce fără să se uite la mine.
Am așteptat îndelung când pe un picior când pe altul. Când am crezut că așteptasem îndeajuns fără să se uite să vadă cine este - am îndrăznit cam nerăbdător:
- Părinte vă rog foarte mult, sunt de departe, am o problemă foarte importantă, n-am timp să mai aștept.
- Ce problemă ai?
- Un memoriu privitor la legalizarea Oastei Domnului. Trebuie să fie prezentat la prima întrunire a Sfântului Sinod. Vă rog să mi-l înregistrați și să mi-l înapoiați să-l duc personal la Prea Fericitul Patriarh.
- Ce Oastea Domnului, domnule? De ce nu-ți vezi d-ta de treabă? N-ai și d-ta cu ce să te ocupi, cu altceva mai serios? De ce nu înveți domnule o meserie să nu pierzi pe aici vremea lui Dumnezeu degeaba - mai împiedicându-ne și pe noi de la treabă?
- Părinte, îl înregistrezi sau nu? Îmi trebuie acum!
- Lasă-l aici, acum n-am timp. O să-l trimitem noi.
- Vreau să-l duc eu. Când să vin după el?
- Peste două săptămâni.
- Cu cine pot să vorbesc totuși, pentru a-l putea primi acum? Vreau să-l iau și să-l duc personal.
- Cu Șeful Permanenței, Prea Sfințitul Episcop care este în cabinetul său. Mergi acolo dacă vrei.
Am mers, am bătut la ușă. Nici un răspuns. Dinăuntru se vorbea tare la telefon cu gara Iași:
- Să puneți la dispoziție două vagoane de dormit cât mai bune. Să se pregătească mâncări și băuturi cât mai bune pentru delegația Mitropoliei care va veni la București...
Urmau întrebări despre locuri, despre cantități, despre nu mai știu câte. Vorbirea se prelungea, timpul se făcuse târziu. Stăteam ca pe spini. Am bătut din nou la ușă, apoi am intrat fără să mai aștept, salutând.
- Sunt (și mi-am spus numele) - vin de la Patriarhie cu un memoriu pentru legalizarea Oastei Domnului și vă rugăm...
- Ce Oastea Domnului, domnule? Ce legalizare vreți domnule? N-am avut noi destul de lucru cu beleaua asta până am scăpat de ea? S-o mai înființăm acum iarăși? Abia ne-am scăpat de beleaua asta domnule, - să ne-o luăm acum iarăși pe cap? Pleacă domnule acasă și lasă-mă în pace, am eu acum altele destule pe capul meu n-am vreme să o pierd și pentru povești de astea. Și mă privi cu niște ochi...
- Am înțeles, să trăiți! Și ieșii.
Peste tot pe unde umblasem astăzi pe aici fusesem privit ca un om cel puțin din altă lume... Ca o stafie, ca o sperietoare, ca un demodat demult.
Întors la Patriarhie, cu fițuica mea de memoriu cât mai rămăsese din cele cinci foi mari câte avea prima lui variantă - am bătut iarăși la ușa părintelui Mitrofan...
De data asta ușa s-a deschis și am fost recunoscut. Dar Patriarhul era ocupat cu o delegație din Damasc. N-a putut să mă primească. I-a spus să vin peste două săptămâni, în ajunul ședinței Sfântului Sinod pentru alegerea episcopului de Roman.
Între timp - în primăvara lui 1957 - nemaiputând locui la Simeria, am zis că mă mut oriunde numai să găsesc un serviciu și un locușor la o margine de apă să-mi pot face o căsuță cât de modestă. Domnul a făcut să vină tocmai atunci la mine două surori din Sânicoară de lângă Cluj - și m-au chemat să mă mut, căci este un astfel de loc la ei și aș putea locui acolo.
Am mers chiar atunci cu ele. Am aflat un loc de casă lângă Someș - și omul îl vindea. Era pe el o căsuță dărâmată pe jumătate, de o bombă de război. Era acoperită cu coceni de porumb. Locuise acolo un țigan - fierar care acum își făcuse altundeva o casă bună și se mutase. Voi putea sta și eu acolo până ce îmi voi putea face o căsuță pe acest loc frumos, înconjurat de salcâmi și apoi să-mi aflu un serviciu.
M-am mutat în coliba acoperită cu coceni. Au venit acolo și părinții mei alungați de pe acasă de măsurile insuportabile ce se luaseră în sat împotriva lor. Și am început să strângem câte un țăruș, câte un cui, câte o piatră, pentru noua noastră locuință.
Au vândut de pe acasă tot ce mai puteau și am început construcția, cu piatră adusă din dealul vecin, cu carele fraților din Sânicoară. În loc de mortar, foloseam pământ muiat cu apă. Pentru pereți am adus zgură de locomotive, de la gara apropiată, amestecam cu ghips. Turnam două scânduri, apoi iarăși mutam scândurile până ce înălțam un perete. După aceea altul - și tot așa. Eu amestecam materialul, iar tata aducea apă cu două găleți, până ce am terminat astfel numai noi doi toți pereții casei cu două camere, bucătărie și cămară. Lemnăria pentru acoperiș au pregătit-o trei frați, iar pentru acoperiș am cumpărat niște tablă veche de la un om care o arunca. Când a fost acoperită, am revopsit și am tencuit totul.
În primăvara anului 1958 ne-am mutat în casă nouă. Dar n-am putut să stăm în ea nici un an din pricina măsurilor aspre care se luaseră curând împotriva noastră și aici, a trebuit să ne facem casa de vânzare și să ne mutăm iarăși undeva, oriunde...
Am găsit o casă de vânzare la Călanul Mic lângă Hunedoara. Am găsit și un serviciu undeva la combinatul „C. S. Hunedoara” - și ne-am mutat acolo cu copiii și cu părinții, fără să primim nici un ban pe casa de la Sânicoară.
Am împrumutat zece mii de lei de la niște frați din Comănești pentru a achita prima rată din casa nouă, în speranța că vom primi prețul celeilalte. Dar în martie 1959, aveau să înceapă iarăși cele cinci obloane, alți cinci ani...
Până atunci însă, să revenim unde am rămas, la ședința Sfântului Sinod din octombrie 1959 când urma să se pună problema legalizării Oastei.
În ajunul ședinței acesteia eram deja la București, bătând la ușa părintelui Mitrofan.
Mi-a deschis și m-a dus la părintele Patriarh, care m-a primit părintește și mi-a spus:
- M-am preocupat în ultimul timp cu toată grija de problema dv. Doresc și eu din toată inima ca totul să se rezolve cu bine. Mi-am întocmit susținerea din ședința Sfântului Sinod, dar prevăd, că va merge cam greu. Dacă totuși Dumnezeu va voi vom reuși. Mâine după masă, după terminarea ședinței, vino din nou pe la mine ca să vedem ce s-a realizat. Vom sta atunci de vorbă mai pe larg.
I-am mulțumit, i-am sărutat dreapta și am ieșit pe aceeași ușă a părintelui Mitrofan, care și-a învârtit din nou cheia în urma mea.
Noaptea aceea am rămas la Sergiu și Coleta, mai mult rugându-mă și încredințând în Mâna cea Înțeleaptă și Puternică a Domnului rezolvarea după care alergasem aproape doi ani lună de lună pe la București sau prin țară, când în fața mai marilor norodului, când în fața fraților, nădăjduind sincer și suferind nespus de mult, ca o bucată de fier lovit și de ciocan și de nicovală.
După amiază, părintele Mitrofan mi-a deschis din nou poarta lui și m-a dus direct la Patriarh. Acesta m-a întâmpinat nespus de trist. M-a îmbrățișat cu un suflet pe care l-am simțit zdrobit de tot și mi-a spus cu cel mai amărât glas din lume:
- Frate Dorz, am fost torpilați! Ce amestec a avut în toată problema asta Wurmbrandt?
Eu am rămas înmărmurit:
- Nici un amestec, Părinte Patriarh!
- Nu te-ai consfătuit niciodată cu el? N-ai făcut nici un fel de înțelegere cu el?
- În privința asta nu!
- Dar atunci cine din Oaste a alcătuit un plan de trecere la protestantism?
- Eu nu știu absolut nimic de un astfel de plan - am răspuns eu și mai înmărmurit.
Tot ce auzeam erau ca niște lovituri de trăsnet lângă mine. Eram zăpăcit de tot.
- După ce mi-am rostit eu cuvântul în care prezentam Sinodului și susțineam problema legalizării Oastei, căutând să influențez favorabil aprobarea Sinodului pentru memoriul vostru, a intervenit surpriza: Cineva foarte important din Sinod s-a sculat și a citit un contra-memoriu de vreo zece pagini făcut de Wurmbrandt la Departament. Acest memoriu viza exclusiv problema pe care o susțineam eu. Era un memoriu, sau o dare de seamă, sau o notă informativă în care se amintea printre alți conducători ai Oastei și numele dumitale, al lui Moldoveanu și al altora. Reieșea din el că Wurmbrandt s-a consfătuit cu dumneavoastră, punând împreună la cale un plan ca după obținerea legalizării, dumneavoastră cu Oastea să vă rupeți de Biserica Ortodoxă spre a alcătui „Biserica Protestantă Română”...
Firește că îndată s-a înrăutățit situația, atmosfera devenind imposibilă a mai discuta această problemă. În acel document Wurmbrandt mai adăuga și altele, punându-mă și pe mine într-o situație deosebit de grea și de primejdioasă. Îmi pare nespus de rău că ne-a înșelat atât de cumplit. El a venit și la mine cu o problemă în care m-a rugat să-l ajut. Am avut milă de el și l-am ajutat. Acum el m-a aruncat și pe mine pe marginea prăpastiei, chiar în problema lui. Extraordinar ce mare rău ne-a făcut omul acesta, lucrând pe la spate împotriva noastră...
- Acum ce este de făcut părinte Patriarh?
- Eu nu mă îndoiesc deloc despre sinceritatea d-tale. Dar sunt în anturajul d-tale mulți oameni nesinceri. Asta este situația. Apoi adăugă: Deocamdată eu nu mai pot face nimic. Doar dv. să căutați a vă apropia în toate părțile de episcopii pe care îi aveți, ca ei să vă cunoască și să se convingă că nu sunteți ostili Bisericii și că nu este adevărat nimic din ce s-a spus azi despre dv. aici în Sinod. Atunci, dacă vreodată se va mai pune problema Oastei în Sinod, eu nu mă voi pomeni singur ca acum. Altceva nu mai știu ce să-ți spun. Și cu un oftat greu încheie:
- Acum du-te și Dumnezeu să aibă milă de noi. Apoi văzându-mă zdrobit de tot mă îmbrățișă cu milă și cu durere, binecuvântându-mă.
- Vă mulțumim din toată inima și Vă cerem cu lacrimi iertare pentru toată durerea pe care fără voia noastră V-am produs-o. Am luptat atât de mult pentru realizarea unui gând frumos care ar fi fost un bine pentru toți. Iertați-ne pentru înfrângerea dureroasă și pentru necazul pe care l-ați avut. Dumnezeul nostru care cunoaște toate lucrurile ascunse, va răsplăti fiecăruia după cum a lucrat.
I-am sărutat dreapta slăbuță, cu lacrimi - și am ieșit spre ușa părintelui Mitrofan.
De atunci nu l-am mai văzut. Dar am plecat de la el rugându-mă lui Dumnezeu să-l răsplătească pentru tot sufletul lui sincer și binevoitor, cu care am văzut că a dorit să ne ajute.
Dintre toți cei pe la care am umblat acești doi ani de zile pentru cauza lui Dumnezeu, singur el a fost sincer și curat cu inima, în această cauză.
Dar și el, nu numai eu, avea în anturajul său prea mulți oameni nesinceri.
La câțiva ani după aceea, Dumnezeu i-a luat sufletul bunului Patriarh la răsplătirile Lui. Pe celălalt prin care am fost torpilați în Sinod el și noi, - lumea l-a răsplătit după fapta lui. Rămâne să-l mai răsplătească și Dumnezeu după cum se cuvine, atât pe el cât și pe cei care au lucrat cu diversiune. Cu fals și cu împotrivire contra acestui gând bun.
Am mers atunci într-un suflet direct acasă la Wurmbrandt, îndurerat de moarte și hotărât să am cea mai necruțătoare explicație cu el. Era acasă, împreună cu Bințea, nevastă-sa, și cu Alice. Le-am rugat să ne lase singuri. Eram palid și tremuram de amărăciune.
- Cum ai îndrăznit să lucrezi pe la spate împotriva noastră? - i-am zis indignat și îndurerat. Știai bine că de doi ani am alergat să ne obținem și noi o fărâmă de legalizare, după zeci de ani de jertfe și necazuri - și tocmai acum când părea că am ajuns la mal ne-ai dat o lovitură atât de mișelească și criminală. Ce memoriu ai făcut? Cu cine te-ai sfătuit? Cui l-ai dat? Te rog să-mi dai imediat copia după el!...
Nu mă mai puteam stăpâni atât de indignat eram. Wurmbrandt se schimbă imediat la față, devenind roșu-palid și încruntat.
- Ce s-a întâmplat? - bâlbâi el.
- Vin de la Patriarhul. Azi a fost ședința Sinodului privind problema Oastei. Cineva a citit acolo un memoriu sau altceva al d-tale, care a răsturnat totul. Ce memoriu ai făcut? Cui l-ai dat? Cu cine te-ai înțeles dintre noi asupra lui? Să-mi dai imediat copia lui s-o văd!
A ieșit afară fără să spună un cuvânt spre a se duce într-o cămăruță de sus unde-și avea biroul și hârtiile.
Abia am ajuns acasă la Cluj când niște tineri frați vin la mine și mă întreabă când se ține sigur Congresul Tineretului Oastei la Feleac.
- Ce congres? - întreb eu izbit de altă lovitură.
- Păi fratele Pop ne-a convocat la un Congres al Tineretului Oastei pe țară, care se ține la Feleac la el. Ne-a chemat să venim cât de mulți. Se știe în toată țara, a vestit el peste tot. Cum, numai fr. voastră nu știați nimic?
- Nu! Eu acum aud pentru prima dată. Abia am venit de la București unde numai Dumnezeu știe ce am pățit cu toate autoritățile pentru adunările Oastei și pentru neascultătorii dintre noi, și acum iată ce aud iarăși. În atmosfera aceasta atât de încărcată și ostilă de acum - asta mai trebuia. Un congres pe țară. Și mai ales al tineretului! Dumnezeul nostru, ai milă de noi și ne izbăvește de tot răul care ni se face prin acest om nesupus și nechibzuit.
- Nu veniți nici unii frate Vasilică - i-am zis unuia dintre ei, Vasilică Iftimoaie din Comănești. Unul dintre cei mai buni frați tineri din țară. Și spuneți la toți să nu vină nimeni. Nu va fi nici un congres. Securitatea nu va permite nimic, dar a lăsat să se pregătească pentru a vă înșela ca apoi să vă înfrice, iar pe urmă să facă și din asta o altă faptă învinuitoare pentru noi, ca să ne tot îngreuieze starea și să se complice situația. Numai Dumnezeu știe ce rău ni se mai pregătește din partea lor, folosindu-se de nechibzuința acestui om ambițios și plin de porniri firești nelegiuite.
Am plecat imediat la Cluj să-l caut pe Pop Alexandru la casa lui Chișu, unde știam că trage și care îl sprijinea în toate nesăbuințele lui.
- Nu-i aici - mi s-a răspuns.
- Vă rog să-i spuneți să vină neapărat până la mine la Sânicoară. Am ceva foarte urgent cu el. Dv. știți ceva despre un congres la Feleac?
- Da știm! Și dorim ca acest congres să se țină, indiferent că cineva ar fi împotriva lui... (Acel cineva, îmi dădea să înțeleg că eram eu).
- Bine, - faceți ce vreți dacă nu voiți să ascultați nici unul. Doresc totuși să vorbesc cu fratele Pop. Dacă trece pe la dv., vă rog să-i spuneți.
Abia ajunsesem înapoi acasă și căzusem pe genunchi rugându-mă Domnului cu inima zdrobită să Se îndure și să zădărnicească acest rău și potrivnic gând salvând Lucrarea Lui din mâinile acestor oameni nechibzuiți și fără minte, - că ușa se și deschise violent și intră Pop.
- De ce ai spus tinerilor să nu vină la Feleac? - îmi zise grosolan și agresiv, fără să dea nici măcar bună ziua.
- Frate - i-am zis îndurerat - dar acum vrei d-ta să faci acolo un Congres al Tineretului pe țară? Ce fel de congres este acesta? Cu ce scop, cu ce rost, cu cine și pentru ce? Dar nu-ți dai d-ta seama nici acum ce greutăți ne faceți tuturor fraților din țară? Nu ți-am spus și nu te-am rugat de atâtea ori să înțelegi aceste lucruri și să nu ne mai faci atâta rău?
- Nu-mi pasă de nimic din toate cele ce mi le spui - eu fac ce vreau!
- Bine frate, dar toți frații din țară sunt împotriva celor ce faci. Ai întrebat pe cineva când ai hotărât ce vrei să faci la Feleac?
- Dar cine-s aceștia? Cine-i cutare, cine-i cutare strigă el sărind în sus furios? Și bătându-se cu pumnul pe piept țipă:
- Toți ăștia nu sunt nimic. Eu sunt țara! Eu fac ce vreau și nu-mi pasă de nimeni.
M-am îngrozit ce stare avea. Țipa ca un nebun și cu ochiul lui întunecat privea nicăieri amenințător.
- Eu te rog frate să nu faci așa ceva. Ne vei înrăutăți tuturor și mai mult starea. Și până la urmă vei vedea că chiar acei ce te îndeamnă la acestea - te vor împiedica. Te vor opri și nu se va alege din tot ce vrei decât rău. Eu am spus la câțiva să nu vină și voi mai spune la câți vor vrea să mă asculte. Știu că nu se va alege nimic bun de aici ci numai rău.
- Să nu mai spui la nimeni să nu vină. Eu voi ține acest congres, oricine-ar fi împotrivă. Dacă nu-ți place du-te și mă spune la ministru...
Și ieși trântind ușa cu atâta putere încât se cutremură fereastra.
Am rămas înmărmurit. Niciodată nu făcuse chiar așa. O, Dumnezeule Bun și Puternic, unde am ajuns! Prin ce oameni sfinți ai început Tu și ai adus Lucrarea Ta până astăzi - și acum iată ce fel de oameni s-au strecurat în Lucrarea Ta până în primele rânduri, pentru a o lua din Mâinile Tale și a o duce la prăpastie. Ce duhuri potrivnice s-au năpustit asupra îngerului Oastei Tale, ca să-l sugrume și să-l nimicească. Iată cum aceste duhuri viclene și violente îl împing pe acesta împotriva noastră. Pe acesta să tulbure, iar pe ceilalți să dezbine pe ascuns și cu șiretenie satanică, făcând rău Lucrării Oastei Tale pentru care ai avut atâtea planuri frumoase și pentru care atâtea suflete curate au adus lângă Jertfa Ta, jertfele lor atât de sfinte și frumoase. Și lacrimi atât de sfinte. Și sudori sfinte și sânge sfânt... O, Dumnezeule Bun, nu-i lăsa și nu le îngădui să izbutească în planurile lor rele la care îi împinge și îi sprijinește Satana. Ai milă de noi și de Lucrarea Ta, în aceste momente atât de grele prin care trecem.
Firește că la Feleac s-a întâmplat întocmai așa cum prevăzusem. Nici nu erau adunați decât o parte când au fost înconjurați de miliție, legitimați iar apoi împrăștiați. Totul fusese numai un circ aranjat de cei care acum îl împrăștiau. Fusese o cursă în care urma să ne prindem noi, iar dacă nu ne-am prins fusese stricată, pentru a nu se vedea cine o pregătise. Lui Pop firește că nu i s-a întâmplat nici de data asta nimic, dar îndată după asta - eu n-am mai putut supraviețui acolo, trebuind să mă mut, după cum am mai spus.
În 4 noiembrie - deci îndată după asta - m-am pomenit cu o telegramă: Vino imediat la București... Nu era semnată de nimeni. Am înțeles că era de la Interne.
La coborârea din tren eram așteptat de șeful de la Minister. M-a luat într-o mașină și m-a dus direct la Ministerul de Interne. Iar pe coridoare, iar pe scări, pe ascensoare, cu ochii acoperiți, până ce am ajuns în fața unei uși.
Când mi s-au luat ochelarii negri eram într-un birou cum nu mai văzusem niciodată de când umblam prin labirintul acesta. Nici la Patriarhul, nici la Președintele Departamentului. Era totul îmbrăcat numai în covoare stacojii. Pe jos, pe pereți, pe mobilier, peste tot. La masă un bărbat voinic și puternic într-o cămașă gri strălucitoare. Mi s-a părut cunoscut de undeva.
- Dezbracă-ți paltonul și stai, - mi-a poruncit aspru.
M-am supus. Aici trebuie să execuți totul fără nici un cuvânt. Am pus paltonul însă nu în cuier ci lângă mine pe spatele unui divan, pe care nu m-am așezat. Am rămas în picioare ca-n fața unei personalități cu totul deosebite într-un moment cu totul deosebit.
- Te-am chemat - zise el privindu-mă încruntat - ca să-ți pun în vedere pentru ultima dată și în modul cel mai clar, să nu mai cereți, să nu mai sperați și să nu mai umblați după nici o legalizare. Sunteți niște reacționari, niște elemente recalcitrante și toți aveți numai o atitudine dușmănoasă față de ordinea socială existentă în țara noastră. Vi s-a pus în vedere să nu vă mai adunați, - dar ați continuat. Vi s-a pus în vedere să nu mai faceți nici o propagandă în rândurile tineretului, - dar voi faceți Congrese ale Tineretului pe țară. Vi s-a pus în vedere să nu vă mai deplasați dintr-o parte a țării în alta - dar voi puneți toată țara pe drumuri. Nu lăsați tineretul la școală, nu lăsați oamenii să-și vadă de serviciu, umblați numai să tulburați și să agitați lumea. Asta faceți!
- Vă rog - am încercat eu cu un ton cât se poate de respectuos și supus - eu nu știu cu cine vorbesc de aceea nu știu nici cum să mă adresez, dar cred că Domnia Voastră știți bine că noi nu suntem așa cum ne învinuiți.
- Cum nu sunteți așa? - se răsti el furios la mine. Dar ce înseamnă toată larma asta pe care o faceți pe acolo pe la Cluj? Congresul Tineretului, ha? Ce înseamnă asta, spune, nu atitudine dușmănoasă?
- Nu noi am făcut asta!
- Am terminat! Să știți că oriunde veți mai fi găsiți adunați, fie doi-trei, fie două-trei mii, veți fi imediat arestați și bucuria voastră se va preface în jale. Ai înțeles?
Eu voi nimici Oastea Domnului, vei vedea. Poți să pleci.
- Domnia Voastră puteți face orice vreți - îndrăznii eu luându-mi paltonul de pe spatele divanului - dar când veți lua aceste măsuri împotriva noastră să știți că veți lovi pe cei mai nevinovați, mai supuși și mai conștiincioși dintre toți cetățenii acestei țări. Noi am căutat sincer o legalizare.
- Am terminat, zise el apăsând pe un buton din cele de pe birou.
- Să trăiți! - terminai și eu, îndreptându-mă spre cel care îmi făcea semn din ușă cu ochelarii, - să ies.
Ajuns afară, tot timpul îmi frământam mintea cu întrebarea: unde l-am mai văzut eu pe omul acesta? Îmi părea așa de cunoscut, dar nu știam de unde. Abia ieșit în stradă și văzând pe frontispiciul clădirii tablourile conducătorilor Statului mi se făcu lumină recunoscându-l.
Fusese Alexandru Drăghici, Ministrul de Interne...
Niciodată nu mi-a părut bine de răul nimănui, dar când peste câțiva ani i-a venit și lui rândul să cadă - precum îi vine odată fiecăruia - mi-am adus aminte de amenințarea lui plină de trufie și de ură din 4 noiembrie 1958 când a zis:
- Eu voi nimici Oastea Domnului, vei vedea! - Și iată acum cum Domnul l-a nimicit pe el! Ce frumos scrie în psalmul 2: „Cel ce șade în ceruri râde de amenințarea lor. Domnul Își bate joc de ei...”
Ce frumos ar fi dacă cineva s-ar gândi să strângă din toată Biblia și din toată istoria, dovezile și exemplele câte se mai pot ști, despre felul cum a știut Dumnezeu să râdă și să-Și bată joc de cei care s-au ridicat direct împotriva Lui. Dacă vreodată s-ar găsi cineva să facă aceasta, tare mult aș dori eu ca el să nu-l uite atunci nici pe acest Alexandru Drăghici!
Să-l treacă și pe el între ei.
Iată unul dintre cele mai însemnate învățăminte cu care voi încheia acest capitol: când pleci pentru Numele și Cauza lui Hristos, atunci trebuie să riști totul în lumea asta.
Dacă nu ești în stare mai întâi să-ți dai libertatea ta, averea ta și chiar viața ta în orice clipă pentru Hristos și pentru frați, mai bine să nici nu pornești. Fiindcă te vei prăbuși la primul atac, la prima confruntare.
Să nu prețuiești mai mult decât pe Hristos nimic pe lume, nici să nu te temi mai mult decât de El de nimeni, pe pământ.
Prezența lui Hristos te va însoți atunci cu atât mai puternic cu cât primejdia va fi mai mare și vrăjmașul mai înfricoșător. Duhul Sfânt îți va da chiar în clipa aceea ce să răspunzi și ce să taci, potrivit cu planul pe care îl are mai înainte Dumnezeu cu tine și cu fiecare dintre acei înaintea cărora vei fi dus, pentru a se arăta tot ce este ascuns în inimile lor.
Timpul pe care îl avem este atât de scurt. Libertatea pe care o avem este atât de provizorie. Ocaziile pe care le avem sunt atât de unice. De aceea fiecare dintre noi trebuie să ne repetăm de fiecare dată: Nu am decât azi! Trebuie să fac deci acum totul, fiindcă niciodată nu voi mai avea înaintea mea nici clipa asta, nici libertatea asta, nici ocazia asta, nici omul acesta.
Acum, când toate cele ce le-am povestit sunt în urma mea și când Dumnezeul meu care m-a trimis și m-a ținut prin toate și care mă va judeca în curând pentru tot ce am făcut și am spus, - știe și cunoaște că după puterile slabe pe care le-am avut și cu talentul puțin pe care mi l-a încredințat, - conștiința mea liniștită mă încredințează că m-am străduit sincer să fac tot ce putea face un om ca mine, într-o stare ca aceea. Am lucrat uneori prea pripit ori prea mâhnit, dar am lucrat totdeauna cu un cuget curat atât față de Stăpânire și de Biserică cât și față de Dumnezeul meu și de frații mei.
Apărând Lucrarea Oastei Domnului și luptând cu toată puterea ființei mele pentru ea - am arătat nedreptatea ce ni se făcea și am luptat pentru îndreptarea ei. Am arătat fiecăruia primejdia în care se află - și am luptat pentru înlăturarea ei. Am dorit o fericită rezolvare - și am luptat pentru realizarea ei.
M-am ferit să nu păcătuiesc cu nimic nici împotriva Templului, nici împotriva Cezarului, nici împotriva fraților - și nici chiar împotriva vrăjmașilor și răufăcătorilor mei. Am vrut numai împlinirea datoriei mele cinstite pe care o aveam față de toate aceste valori
- și Dumnezeul meu știe cât am făcut pentru aceasta.
Dacă lucrurile au luat o altă întorsătură decât cea dorită de mine și de către cei care au avut un cuget sincer și o dorință curată - aceasta n-a mai stat nici în voia mea și nici în puterile mele. De la început am avut o puternică încredințare că liberalizarea unei lucrări vii și duhovnicești ca Oastea Domnului în Biserica și în poporul nostru ar fi fost o binefacere cum nu se putea mai mare pentru acestea amândouă. Ea ar fi făcut ca întreg poporul nostru să facă înainte un uriaș salt calitativ în toate privințele. Iar Biserica noastră să devină o Biserică vie și evanghelică, născută din nou și în stare de frumusețile trăirii divine din vremile creștinismului primar.
Cei care ar fi trebuit să ajute și n-au ajutat la înfăptuirea acestui lucru bun, vor avea să răspundă fiecare înaintea Scaunului de Judecată a lui Hristos. Iar cei care au făcut totul să zădărnicească aceasta, pe față sau în ascuns, cu viclenie sau cu violență, - vor da seama și ei în curând fiecare la fel.
Acestea le-am avut de spus despre acești ani și despre acești oameni până aici.
Și Dumnezeul meu va arăta odată că n-am mințit.
Dar Duhul mă înștiințează că încă necazurile mele nu s-au sfârșit. Voi mai avea de întâmpinat încă și alte multe lanțuri și necazuri și-n viitor (Fap. Ap. 20, 23).
Dumnezeul meu, în Mâna Ta îmi încredințez și pe mai departe viața mea. Ea a Ta și fă Tu ce vrei cu mine până la capăt.
Slăvit să fie Domnul!