Cap. 5 - Apele adânci se limpezesc greu

Când apele adânci se tulbură, ele se limpezesc cu greu şi cer multă vreme şi multă răbdare pentru aceasta.

Bolovanul războiului se lăsase la fund, dar apele stărilor agitate de el, se frământau încă. Ura stârnită între oameni şi popoare de încleştarea grozavă şi îndelungată clocotea încă între neamuri, iar la graniţele noi dintre ţări nu era pace. Cei ieşiţi înfrânţi din război se agitau şi în afară şi înăuntru, neputându-se împăca cu paguba lor de teritorii, cu trufia lor îngenuncheată. Căutau prin orice mijloace, cât încă stările erau proaspete, să-şi mai cucerească măcar ceva din ceea ce pierduseră.

La graniţele cele noi şi largi ale ţării noastre se agitau mari primejdii atât din apus cât şi din miazăzi şi răsărit.

Limbile fiind împărţite şi învrăjbite, tot aşa erau şi religiile lor. Ura naţională alimenta ura religioasă, apoi ura socială. Şi tot ce se năştea din aceste uri era numai otravă şi sfâşiere şi moarte.

În ţara noastră nouă şi mare, nici nu apucaseră să se liniştească chiuiturile de bucurie ale întregirii, până când se văzură norii ameninţărilor dinafară şi noroiul ticăloşirii dinăuntru. Vrăjmaşii lucrau cu repeziciune şi cu putere atât prin ameninţările directe şi înarmate de lângă hotarele ţării cât şi prin toate mijloacele învrăjbirii şi decăderii din mijlocul ei.

Lucrurile se înrăutăţeau cu o aşa repeziciune încât era nevoie să se lucreze cu cea mai mare grabă şi cu cea mai puternică hotărâre, spre a fi salvat ceea ce se cucerise cu atâtea jertfe şi cu atâtea secole.

Oamenii conştienţi vedeau că nu mai putea fi amânat nimic. Că trebuie imediat să se întreprindă tot ce se poate face pentru salvarea lucrurilor.

În frământările capetelor cu răspundere - s-au propus atunci multe soluţii. Pentru alegerea celor mai bune dintre ele s-au ţinut multe consfătuiri.

Şi s-au cules multe păreri.

Pe plan religios, la mitropolia Sibiului era o destul de mare animaţie şi în cadrul datoriilor care îi reveneau se căutau mijloacele cele mai potrivite şi mai promiţătoare.

Într-una din consfătuirile organizate pentru acest scop, printre măsurile practice care trebuiau luate fără întârziere era şi înfiinţarea unei gazete religioase pentru popor. Rolul acestei gazete săptămânale era să ducă lumină şi unire în lumea întunecată şi învrăjbită. Mai ales în lumea ţărănimii şi muncitorimii roasă de boli şi sărăcie şi învrăjbită de politicieni, de alcool, de procese şi de dezbinările sectare.

Gazeta aceasta va fi un lucrător puternic pentru îndrumarea şi luminarea satelor noastre, pentru sudarea sufletelor româneşti în faţa primejdiei străine, pentru stârpirea relelor care nimicesc sănătatea societăţii şi pentru înviorarea vieţii religioase, singura care poate duce la salvare.

Printre cei vreo zece participanţi la această consfătuire, ca unul dintre cei mai tineri şi mai din urmă, - a fost chemat şi părintele Iosif, noul duhovnic de la teologie.

A vorbit mitropolitul Nicolae cu elan şi cu îngrijorare înfăţişând din nou toată starea de lucruri care făceau grabnică şi necesară apariţia unei astfel de gazete. Redacţia va fi în chiar clădirea consistoriului mitropolitan, iar administraţia va fi supusă acestui consistoriu. Va fi tipărită în tipografia arhidiecezană care, în felul acesta, va fi ajutată şi ea întrucât are mereu de luptat cu greutăţi şi deficite.

La încheierea vorbirii sale, mitropolitul a făcut un apel la toţi cei prezenţi, ca unii din ei care erau cei mai buni scriitori bisericeşti, să alcătuiască un comitet de redacţie şi să facă propuneri pentru cel mai în măsură dintre ei care şi-ar putea lua răspunderea redactării şi apariţiei în cele mai bune condiţii a acestei gazete...

A urmat o lungă discuţie în care toţi cei de faţă şi-au dat părerea asupra unora sau altora din problemele apariţiei foii. S-a convenit asupra denumirii. Gazeta va purta titlul de Lumina Satelor. S-a convenit asupra rolului şi importanţei membrilor din comitetul de redacţie precum şi a obligaţiilor pe care trebuie să şi le asume fiecare număr cu material cât mai nou, mai felurit şi mai bun pentru ca gazeta să-şi facă drum cu cinste şi cu încredere în popor şi în lume. S-a convenit şi asupra indemnizaţiilor pe care urmează să le încaseze cei care vor colabora la ea. Au fost întrebaţi şi ascultaţi toţi cei prezenţi la această consfătuire. Numai de cel mai tânăr şi mai din urmă dintre toţi - n-a întrebat nimeni nimic. Ca şi cum el nici n-ar fi fost acolo.

Comitetul format, a încredinţat în mare părintelui Policarp Moruşca grija redactării şi administrării gazetei.

Policarp Morușca era pe atunci ,la Consistoriul Mitropolitan din Sibiu, redactor la «Revista Teologică». Fusese născut în com. Cristești, jud. Alba, în anul 1883. În 1925, fiind și el în pelerinajul de la Ierusalim, împreună cu Părintele Iosif, a trecut, deasemenea, prin puternice transformări sufletești, care au lăsat urme adânci și în viața lui. Acolo, la Ierusalim, Policarp Morușca s-a hotărât pe totdeauna la o viață călugarească.

După întoarcerea de la Ierusalim, a fost numit stareț la mănăstirea Hodoș-Bodrog, de la Arad, apoi, din 1935 până în 1939, episcop al românilor din America.

A murit în 1958, în 26 octombrie, la Alba Iulia, și a fost înmormântat acolo.

Tot timpul vieții sale, Policarp Morușca a fost un om adânc evlavios, dar n-a putut face mai mult decât sa-i păstreze Părintelui Iosif o prietenie și o admirație cam prea îndepărtate. De lucrarea Oastei pe care o iubea, nu s-a putut apropia decât atât cât i-a îngăduit prea marea supunere față de oameni. Totuși o parte din viața lui s-a împletit îndeaproape cu viața și lupta Părintelui Iosif, ajutându-l uneori în munca și datoria cea grea a scrisului de la «Lumina Satelor».

Dar la urmă când trebuia să se afle totuşi cineva care să poarte greul zilnic, corvoada redacţiei, care cere o muncă uriaşă şi un talent puternic - s-au izbit de o nouă întrebare: cine s-o facă asta căci acolo este lucru nu glumă.

Primirea scrisorilor, asigurarea materialului necesar la timp, alegerea şi ajustarea acestui material, clasificarea pe pagini, supravegherea corecturii şi paginaţiei, grija răspunsurilor la cititori şi apariţia la timp - cereau o jertfă. Părintele Moruşca avea şi alte însărcinări la consistoriu, nu le putea face pe toate acestea.

Atunci s-au uitat unii la alţii întrebând:

- Asta cine s-o facă?

- Eu nu pot, se scuză unul; mai am funcţia cutare şi cutare. A scrie un articol pe săptămână, mai merge, o pot face şi acasă în orele libere. Dar a mă înhăma la treaba unui redactor răspunzător, asta n-o pot. S-o facă... cutare.

- Nici eu nu pot! - răspunde cel vizat. Am şi eu familie, catedră, obligaţii, interese... A, un articol pe săptămână da, pot şi eu, - dar redactor nu pot. Să fie... cutare.

- Nici eu n-o pot face, nici eu - răspund cu toţii pe rând. Până când cineva, privind peste toţi şi văzându-l pe cel mai tânăr şi mai din urmă care tăcuse tot timpul, - zise, bucuros că vor scăpa cu toţii:

- A, iată omul cel mai potrivit la locul potrivit. Nimeni n-ar putea face mai bine treaba aceasta decât părintele Trifa. El e tânăr, e talentat, are elan şi are şi timp - adăugă mai în serios mai în ironie glasul voios care îl descoperise.

- Da, da - săriră mai mulţi cu vorba. Părintele Trifa e cel mai potrivit pentru slujba de redactor al foii. El n-are nici familie, nici cine ştie ce funcţie importantă. Este cel mai tânăr şi mai liber. El şi aşa este proaspăt venit de la ţară, mai obişnuit cu sătenii, cu vocabularul, cu preocupările şi cu nevoile sătenilor.

- Da, da părinte Trifa - zise şi mitropolitul. De fapt, să spun drept, cam la dumneata mă gândeam şi eu. Eşti într-adevăr cel mai potrivit pentru munca aceasta, pentru că nu-i glumă ceea ce va trebui făcut. Vreau ca aceasta să fie cea mai bună foaie pentru popor din câte se scriu azi în ţară la noi.

Dar nu te teme, nu vei fi lăsat singur. Iată păr. Moruşca şi toţi aceşti oameni de nădejde îţi vor sta într-ajutor. Ei sunt oameni cu pregătire şi cu experienţă. Colaborarea lor va asigura apariţia gazetei la timp şi într-o ţinută vrednică. D-ta vei avea numai grija de a aranja materialul şi de a supraveghea tipărirea şi expedierea ei la timp. Cel mult dacă vei îngriji de ştirile de umplutură la partea informativă şi de unele mici răspunderi la scrisori. Pe lângă munca puţină ca duhovnic la „Teologie”, o poţi face uşor şi pe asta. Ce zici?

- Bine înalt preasfinţite, - facă-se voia Domnului.

Anul Nou 1922, când trebuia să apară primul număr din noua gazetă, - se apropia grabnic.

În strada Mitropoliei la nr. 45, sediul consistoriului şi al tipografiei, se goliră camere şi se amenajară mese, dulapuri, scaune pentru noua redacţie şi administraţie. La poartă apăru inscripţia:

Redacţia şi administraţia «Lumina Satelor» - foaie săptămânală pentru popor.

Numărul 1, anul 1, apăru, așa cum se plănuise, la data de duminică, 2 ianuarie 1922, dar fără colaborarea multora dintre cei prezenți la consfătuirea de la început. Sub titlul foii, era tipărit: Redactor responsabil -preotul Iosif Trifa.

Pe prima pagină era o „Binecuvântare arhierească”, un fel de recomandare pe care redactorul responsabil o punea în fruntea noii gazete, pentru a-i deschide drumul spre cititorii la care se ducea. În primul rând, la preoții și credincioșii Bisericii Ortodoxe din Ardeal. Iată-i cuprinsul:

...Înalt Prea Sfințitul nostru Mitropolit Nicolae, cu a cărui încurajare scoatem gazeta aceasta, ne trimite, la rugămintea noastră, următoarele cuvinte:

„Cu dragă inimă împărtășim binecuvântarea Noastră arhierească gazetei «Lumina satelor» care, cu ziua de astăzi, pornește la drum de lângă scaunul Mitropoliei Noastre, ca să împrăștie lumină până la cele mai îndepărtate unghiuri ale țării noastre, pentru sufletul credinciosului nostru popor.

Luându-și lumină din lumina lui Hristos, care luminează tuturor, ea va turna în sufletele celor ce o vor citi cu luare-aminte învățăturile credinței celei mântuitoare, povețele dragostei fără de care nici un lucru trainic nu se poate sălășlui între oameni, și nădejdea în tot binele pe care, prin munca și silințele noastre, suntem datori să-l coborâm în alcătuirea vieții dintre noi.

Sfaturile și îndrumările acestei gazete se vor potrivi cu trebuințele zilelor noastre, ca să fie spre întărirea bunelor năravuri, spre povățuire către împlinirea datoriilor cetățenești, spre buna chivernisire a gospodăriei naționale, spre cumpăt și cruțare în toate, spre călăuzirea tineretului, spre pacea și buna înțelegere dintre toți fiii neamului nostru românesc.

Ea va fi scrisă cu dragoste de popor, spre luminarea și binele lui, și cu aceeași dragoste așteaptă să fie primită și citită.

Recomandând-o tuturor iubiților noștri creștini, rog pe Bunul Dumnezeu să-și coboare darul și binecuvântarea Sa peste cei ce o vor scrie și peste toți acei care o vor citi, ca să slujească spre înălțarea inimilor, spre întărirea voinței în toate cele bune, spre înălțarea credinței în suflete, spre bucuria Bisericii, spre fericirea patriei, spre lauda și preamărirea lui Dumnezeu...

Nicolae Bălan,

Arhiepiscop și Mitropolit”

Alături de acest „Cuvânt înainte”, un titlu mare arăta arzătoarea iubire și durere din inima acelui mic „David” care pornea la marea luptă contra uriașului „Goliat”, numai în numele lui Hristos:

„ROMÂNIA MARE” și pricinile pentru care ea nu este așa cum o credeam și o așteptam...

...Sunt multe pricinile pentru care țara noastră cea nouă este așa cum este și nu cum ar trebui să fie. Unele din acestea le voi spune.

Încep cu una sufletească. Am luat-o din Biblie...

Izraelitenii au stat sute de ani în robia egiptenilor și a lui Faraon. Era grea robia și suspina poporul, făcând cărămizi și palate pe seama lui Faraon. Nădejdea însă nu și-au pierdut-o. În sufletul poporului chinuit și apăsat de jugul robiei, trăia credința, nădejdea trezită și vestită de proorocii lor că vor scăpa o dată și o dată și vor trece într-o țară mândră și fericită, în Canaanul făgăduit.

Și a sosit și vremea vestită prin prooroci. Izraelitenii au scăpat din robie, au trecut Marea Roșie și au plecat spre țara făgăduinței, spre Canaan.

...Dar ați citit și ați auzit din Biblie câte au pățit și au suferit izraelitenii după ce au scăpat din robie și până ce au ajuns în Canaan. O dată n-aveau pâine, o dată n-aveau apă, și întreaga lor cale a fost un lanț de necazuri, de lipsuri și de suferințe.

Dumnezeu a voit să fie așa, căci în Biblie citim că izraelitenii, după ce au scăpat din robie, s-au făcut răi, cârtitori, neascultători Cei ce răbdaseră ani de zile robia lui Faraon, la cele dintâi greutăți, începură a cârti și a mustra pe Moise și pe Aaron că i-au scos din Egipt, pentru că acolo aveau carne destulă... iar alții și-au făcut un vițel de aur, cu jocuri și tămbălăuri, tocmai în vremea cea sfântă când sus, pe muntele Sinai, Moise primea, între tunete și fulgere, Tablele Legii...

Biblia ne spune că Dumnezeu a pedepsit aceste greșeli ale lui Izrael cu aspră pedeapsă, grăindu-le prin gura lui Moise astfel:

« Voi nu veți intra în pământul făgăduinței, ci în pustia asta vor cădea și rămânea oasele voastre. Numai după ce se vor topi oasele voastre în pustie vor putea intra fiii voștri în Canaan».

...Și așa s-a și întâmplat. Pentru păcatele lor, toți au murit pe drum, înainte de a ajunge în țara făgăduinței, în țara cea frumoasă și fericită...

...Și noi, românii, ne-am avut robia noastră. Ca izraelitenii, ne-am avut și noi egiptenii și faraonii noștri, adică străinii care ne-au stăpânit. Sute de ani a purtat și poporul nostru pe umerii și pe sufletul său această grea robie. Dar nădejdea nici ei nu și-au pierdut-o. În sufletul poporului nostru trăia frumosul vis, trăia țara vestită de proorocii noștri, de învățații neamului nostru: Canaanul nostru, țara făgăduințelor și a așteptărilor noastre de veacuri. Și, iată, a sosit și pentru noi plinirea vremii. Am scăpat și noi de robia cea lungă. Din robie am scăpat, dar, iată că n-am ajuns în «Canaanul cel plin cu miere și lapte».

...Am ajuns și noi în pustia necazurilor și lipsurilor. Dumnezeu vrea așa, Pentru că și noi, după ce am scăpat din robia străinilor, ne-am stricat năravurile și purtările. În robia noastră de ieri, eram și noi un popor în sute de feluri necăjit și apăsat. Aveam însă credință tare în suflet... Aveam în «Egiptul» nostru de ieri Proorocii noștri... care îmbărbătau și sfătuiau poporul și îi întăreau nădejdile în țara noastră viitoare.

Azi însă, după ce am scăpat din robie, parcă nu mai suntem cei de ieri. Ne-am schimbat și ne-am stricat... și glasul proorocilor noștri nu mai este ascultat cu dragostea și evlavia de ieri, așa precum nici dintre ei unii n-au mai rămas proorocii de ieri. Prin vânturile și furtunile pline de otravă... ni s-a înveninat credința, ni s-a pierdut dragostea și ni s-au umplut sufletele de otrava păcatului. O vedem această otravă, o simțim pe toate drumurile și ne întâlnim cu ea. Ea este aceea care a golit bisericile de oameni și sufletele de credință.

...Dacă credința de ieri ne-a întărit să purtăm lanțurile robiei o mie de ani, otrava de azi strigă din sufletele unora că nu se mai poate aștepta nici o zi, două...

...Ce va fi cu noi? - mă veți întreba. Răspunsul este ușor: izraelitenilor le-au arătat calea spre Canaan stâlpul de foc și norul luminos... Numai acestea ne vor arăta și nouă drumul cel bun... De nu le vom căuta și asculta, ci vom merge mai departe pe calea pe care mergem acum, vom păți și noi ca izraelitenii din vechime...

Dar de ne vom opri... de ne vom ridica și noi ca fiul rătăcit din Evanghelie și vom pleca înapoi spre Casa Tatălui Ceresc, să ascultăm de poruncile Lui, atunci se va ridica negura necazurilor dinaintea noastră și vom vedea Canaanul cel frumos, România noastră cea... fericită.

Părintele Trifa

Acesta era gândul mântuitor cu care a pornit el, de la început, la lupta și munca uriașă pentru mântuirea sufletească a acestei scumpe țări. Și călăuzit de stâlpul de foc și de norul cel luminos care erau Numele și Cuvântul Mântuitorului Iisus, el a pornit ca un profet ceresc în fruntea poporului spre acel minunat „Canaan” al mântuirii noastre.

Să începem de la început - spunea el, mai departe, în pagina a treia...

La temelia noii rânduieli din sat - și din țară - trebuie puse teama de Dumnezeu și ascultarea de Cuvântul Lui.

Să începem de la acest început: de la credința și iubirea lui Dumnezeu... căci fără acest început nu se va face nimic bun și statornic.

... Numai o singură doftorie poate da lumii și țării noastre sănătatea și mântuirea: să se întoarcă oamenii și popoarele la Iisus, la învățătura și la porunca Lui de iubire. Atunci va sosi pacea și liniștea statornică între oameni și între popoare.

«Lumina Satelor» nr. l, din 2 ian. 1922, pag. 4

În afară de condeiul Părintelui, prea puține se mai văd în paginile gazetei. Sub diferitele nume tipărite în foaie, era tot el...

Unele dintre scrieri el le semna: Părintele Trifa, altele: I. Tâlcuitor, altele: T. Povață, altele I. T. Din toate acestea se vede limpede că toată munca trebuia, chiar de la început, s-o poarte singur. E bine să se țină minte acest lucru, pentru că mai târziu, când clădirea va fi ridicată, vor veni mulți să se laude „ce greu au muncit” și ei atunci.

Dar toate colecțiile foii, începând cu anul 1, stau mărturie împotriva tuturor lăudăroșilor de mai târziu. Nici măcar numele părintelui Morușca nu apare decât în nr. 14, adică de Paști, în 10 aprilie 1922, cu un articolaș.

Aceasta a fost totuși și un bine, căci, prin lipsa altora, omul lui Dumnezeu a avut loc mai mult și mână mai liberă să umple paginile cu Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu și cu lumina cerească a Duhului Sfânt.

Ce minunate erau îndrumările date de el în toate problemele care frământau pe toată lumea atunci.

Nu vremea e de vină - spunea el celor ce se plângeau de secetă sau de ploaie - ci păcatele noastre. Din pricina păcatelor și a necredinței noastre sunt toate relele. Să ne întoarcem la Dumnezeu și, ca prin minune, se vor schimba toate spre bine, după cum este scris: Toate lucrează împreună spre binele celor ce se tem de El...

Nu Geneva, ci Iisus! - spunea el Sfatului Popoarelor care căuta căile păcii și înțelegerii în lume. Nu Geneva ci numai Iisus va putea aduce pacea pe pământ și înfrățirea popoarelor... De ani de zile popoarele se tot mută cu sfaturile lor de pace dintr-un oraș în altul și dintr-o țară în alta, dar pace tot nu se face... Pacea statornică o poate aduce numai Iisus... Dar popoarele n-au pe Hristos în mijlocul lor, de aceea n-au nici încredere unele în altele: vorbesc de pace, dar se înarmează din greu - după cum zice Scriptura despre cei răi: «vorbesc de pace cu gura lor, dar în inimă au vrajbă» (Ierem. 9, 8).

«Lumina Satelor» nr. 2, din 26 martie 1922

La alții - și la noi. În Anglia, duminica nu lucrează nimeni. Toate birturile stau închise, de dimineața până seara, în schimb, toate bisericile sunt pline. Învățații, alături cu muncitorii, cântă în biserică și Îl preamăresc pe Dumnezeu... La zile mari, când biserica nu-i poate încăpea pe toți credincioșii, preoții predică și în teatre și în aer liber. Duminica după-masă, se țin adunări religioase unde se citește din Biblie, se țin vorbiri și se cântă spre slava lui Dumnezeu. Nu arareori, chiar și prin parcuri, se fac slujbe religioase, se țin predici și sute de oameni se strâng în cor și cântă spre lauda lui Dumnezeu.

La noi? Unii sâmbăta seara petrec, iar duminica dorm până la prânz. Alții lucrează duminica dimineață, iar după-masa se îmbată și lunea se odihnesc. De mers la biserică, nici vorbă. În ziua celor sufletești, oamenii trăiesc numai pentru cele trupești. Să luăm pildă de la alții și să ne întoarcem și noi la Dumnezeu!

Iată un gând care a lucrat și el la înnoirea de mai târziu cu Oastea Domnului, care avea să fie saltul mântuitor al societății noastre și al timpului nostru.

Avem 350 de mii de orfani de război... dintre aceștia, numai nouă mii pot avea loc în orfelinate, 50 de mii sunt dați prin familii să-i crească, iar ceilalți aproape 300 de mii rămân numai... în mila lui Dumnezeu... Statul le dă un leu și patru bani pe o zi, iar noi nimic... La temelia casei noastre și a țării noastre celei noi sunt îngropați tații acestor orfani de război. Să nu ne facem surzi față de scumpii lor rămași în viață; să ținem seamă de lacrimile și lipsurile lor...

«Lumina Satelor» nr. 26, din 9 iulie 1922

Și această grijă de orfani l-a însuflețit mereu. Devenit curând directorul Orfelinatului, el va face cel mai mult pentru mângâierea acestor copii nefericiți.

Oricâte legi bune s-ar face... în zadar dacă, mai întâi, acei care le fac nu le țin. La noi, poporul se supune și ascultă de lege; dar, dacă legea nu este la fel și pentru cei mari ca și pentru cei mici, curând se pierde încrederea și vine disprețuirea ei. A fost o lege bună să se închidă cârciumile în duminici și în sărbători. Oamenii trebuie să fie treji în zilele sfinte.

Dar azi cârciumile gem de bețivi în toate duminicile. Ce pacoste pe această țară că acei ce ajung la cârmă nesocotesc tot ce a fost făcut bun de înaintașii noștri. De ce nu se respectă legile cele bune? Bețivii nu sprijină nici ordinea, nici pacea!

«Lumina Satelor» nr. 28, din 23 iulie 1922

În felul acesta, începea lupta cu toate fărădelegile din țară acela care tot restul vieții lui a strigat neîncetat împotriva nedreptăților, cu toată puterea sa.

Cu toată hotărârea inimii și cu toată priceperea talentului său, înzestratul scriitor, preot și profet al Domnului își rostea astfel răspicat cuvântul său arătând cu orice prilej că toată nenorocirea stă într-un singur rău: păcatul. Și că toată mântuirea este numai într-un singur loc: în Hristos Mântuitorul nostru, și în întoarcerea noastră, a fiecăruia și a tuturora la El.

Un an întreg s-a scurs astfel. Începuse să se bătătorească tot mai frumos drumul sfânt pe care avea să calce acest om ales. Începuse să se are tot mai adânc ogorul binecuvântat în care avea să se arunce grâul cel duhovnicesc și să se pregătească terenul pentru grăuntele de muștar.

La 31 decembrie 1922, harnicul ostenitor putea să scrie:

«Lumina Satelor» iese acum de aproape un an de zile. Într-un an, ea s-a făcut una din cele mai plăcute și mai cu drag citite gazete pentru popor... «Lumina Satelor» place pentru că ea s-a pus în slujba vestirii lui Hristos, s-a pus în slujba cea frumoasă a luminării, a îndreptării și a mântuirii omului prin Cuvântul lui Dumnezeu...

...Dar noi facem acest lucru cu mari jertfe sufletești și bănești, pentru că cumplita scumpete a vieții de acum ne apasă și pe noi. Scoatem gazeta cu o pierdere de peste 35 mii lei. Și ca să putem merge mai departe suntem siliți să ridicăm și noi cu ceva prețul abonamentului ei... Nu numai noi, ci toate gazetele a trebuit să facă acest lucru.

Însă nu vă scumpiți și nu vă speriați... Pentru viitor avem planuri și mai mari cu îmbunătățirea gazetei. Cel care iscălește aceste rânduri și scrie singur aproape toată gazeta mai are multe de spus și de învățat, dar a așteptat mereu să se umple biserica gazetei de cititori și ascultători, ca să-și țină predicile cele mai bune și mai frumoase. Până când voi sta eu la gazeta aceasta, cu câtă sănătate și ajutor mă va învrednici Mântuitorul meu Hristos, mă pun chezaș abonaților că n-o să le pară rău de banii ce-i vor da pentru «Lumina Satelor».

I. Trifa

«Lumina Satelor» nr 51, din 31 dec.1922

Și într-adevăr, nici nu le-a părut!

În primul an funcţia aceasta era cu totul nouă pentru el, care venea dintr-o parohie de ţară unde o astfel de muncă era total necunoscută. Redactorul trebui să se familiarizeze cu o mulţime de lucruri, de denumiri şi de oameni. Toate acestea le învăţă izbindu-se de ele, alergând toată ziua şi muncind adesea toată noaptea pentru ca să se facă totul la timp şi cât mai bine. Era vorba şi de încrederea care i se arătase, dar mai ales era vorba de conştiinţa lui care presimţea că asta îi este chemarea şi care dorea să şi-o împlinească cu devotament faţă de Dumnezeul său. Tot mai limpede înţelegea că acesta va fi altarul şi amvonul de pe care el va trebui să-L slujească şi să-L slăvească pe Hristos Domnul lui, spre mântuirea sa şi a altora - după cuvântul mamei sale.

Curând nu-şi mai putu îndeplini slujba de duhovnic la teologie. Datoriile de la redacţie nu-i mai permiteau aproape nici o altă preocupare în afară de gazetă.

Pentru ca să i se poată asigura totuşi un salar şi o locuinţă, i s-a găsit o funcţie mai uşoară şi mai potrivită cu firea sa: biserica avea sub oblăduirea şi grija ei un orfelinat cu 60-70 de copii orfani adunaţi de prin judeţele Ardealului. I s-a dat în primire funcţia de director al orfelinatului, iar în clădirea acestuia i s-a dat o locuinţă pentru care va plăti o chirie mai mică. Acesta va fi locul şi mijlocul existenţei sale, cât timp va putea munci făcând faţă la ambele îndatoriri, de redactor al gazetei şi director al orfelinatului.

Slujba de părinte şi îngrijitor al bieţilor orfani daţi sub conducerea lui, a îndeplinit-o părintele Iosif aici ani de zile. 60-80 de orfani câţi cuprindea de obicei căminul condus de el, au simţit tot timpul căldura şi bunătatea inimii celui ce le purta de grijă.

Aici a lucrat el o parte din zi şi cea mai mare parte din noapte mulţi ani din viaţa lui, până la răscrucea cea mare de la sfârşitul anului 1934, când a fost scos şi din slujbă şi din locuinţă.

E mişcătoare părinteasca dragoste cu care omul lui Dumnezeu a căutat tot timpul anilor acelora să poarte grijă de micuţii orfani. Pentru a le îmbunătăţi condiţiile de hrană, încălzire şi îmbrăcăminte, încă de la început a organizat strângeri de ajutoare prin colecte şi intervenţii pe la diferite instituţii şi persoane. Prin apeluri la gazetă şi prin ţinerea de serbări şi cuvântări la diferite sărbători şi ocazii, el a făcut ca grija de orfani să fie o preocupare a multor suflete binefăcătoare şi astfel soarta lor să fie cât mai uşurată. Omul lui Dumnezeu sfinţeşte orice loc în care ajunge să muncească, împlinindu-şi cu aceeaşi înaltă conştiinciozitate orice slujbă în care este pus.

Redacţia unei gazete este ca o uriaşă centrală telefonică, prin care vin şi trec toate ştirile şi întâmplările din ţară şi din lume. E ca un uriaş laborator în care vin spre analize tot felul de lucruri bune şi rele. E ca un turn de pază din care se văd şi se dau alarme împotriva multor primejdii şi nenorociri.

La redacţia «Luminii Satelor» păr. Iosif era un slujitor totdeauna treaz care vedea departe, care judeca sănătos şi care nu înceta a trage mereu semnalele de alarmă, înştiinţând despre primejdiile care le vedea şi le simţea venind.

Am mai spus despre starea cea rea a lucrurilor atât dinafara ţării cât şi dinăuntrul ei. Dar pe măsură ce trecea timpul şi se mai micşorau primejdiile dinafară, cu atâta creşteau primejdiile cele dinăuntru.

Ţărănimea era săracă şi ruinată de război. Marea parte a pământurilor ţării era în mâna câtorva boieri şi mari proprietari. Ţăranilor li se promisese că dacă vor lupta bine, îndată după terminarea războiului se va face o mare reformă agrară şi vor fi împroprietăriţi cu toţii din moşiile boiereşti. Muncitorilor li se promisese locuri de muncă şi salarii îndestulătoare. Invalizilor şi pensionarilor asigurarea drepturilor lor, - iar acum, nici după trei-patru ani de la sfârşitul războiului nu se realiza nimic din aceste promisiuni. Politicienii în frunte cu regele ţării, hămesiţi după câştiguri şi afaceri personale, nu mai vedeau şi nu mai auzeau nimic din gemetele şi suspinele celor mulţi şi nevoiaşi.

Mulţimi de afacerişti mari şi mici mişunau pretutindeni speculând şi jefuind ţara şi poporul. Mita şi bacşişul acoperea orice şi permitea orice, începând de sus şi până jos.

În această stare de descurajare generală înflorea mai ales industria şi comerţul băuturilor alcoolice falsificate. Zeci de fabrici de spirt negru şi mii de cârciumi ivite ca peste noapte, revărsau peste ţară valuri uriaşe de alcool otrăvit, sărăcind şi îndobitocind pe bieţii oameni, lăsaţi la bunul plac al speculanţilor şi afaceriştilor nelegiuiţi şi neruşinaţi.

Politicienii ajunşi la cârmă vindeau sau închiriau străinilor bunurile şi resursele ţării pe zeci de ani înainte. Astfel se înstrăinaseră petrolul, pădurile, căile ferate, telefoanele, chibriturile - şi atâtea altele.

Satele erau pline de cârciumi care storceau banii oamenilor, iar oraşele erau pline de bănci care în schimbul unor camete nemiloase, le împrumutau oamenilor banii de băutură în schimbul caselor şi moşioarei şi muncii lor. Cârciumile cumpărau sufletele celor proşti cu alcoolul, iar băncile cumpărau conştiinţele celor învăţaţi cu banii. Sărăcia, dezbinarea şi ruina se întindeau pretutindeni. Legile fiind făcute de cei cumpăraţi cu banii, erau părtinitoare pentru cei ce plătiseră.

Toate bogăţiile ţării erau acaparate de străini - şi oriunde era ceva de câştigat era un străin. Corupţia şi nedreptatea domneau pretutindeni în ţară.

Cei ce luptaseră şi se jertfiseră pentru întregirea şi independenţa ţării, umblau nedreptăţiţi de la o uşă la alta, dintr-un an în altul.

Mulţi oameni de bine vedeau tot răul acesta şi strigau împotriva lui. Dar cei ajunşi sus nu prea luau în seamă aceste strigăte. Când vreunul devenea totuşi prea supărător - se găsea îndată mijlocul să fie făcut să tacă: ori banul, ori ameninţarea.

Iată de ce chiar de la începutul scrierilor sale părintele Iosif, ca un glas al conştiinţei naţionale şi religioase a poporului nostru, s-a ridicat cu toată tăria sufletului său împotriva răului.

Săptămână de săptămână, prin toate paginile gazetei sale el striga cu disperare şi cu hotărâre împotriva tuturor acestor rele şi nedreptăţi care se făceau. Şi chema cu tărie la luptă pentru salvarea sufletelor şi bunurilor poporului. Nici un alt glas din ţară nu era atât de îndurerat şi de aspru ca al lui. Colecţiile gazetelor scrise de el în anii aceia vor rămâne pe totdeauna un exemplu măreţ şi o mărturie veşnică de lupta uriaşă pe care a dus-o acest neînfricat slujitor al lui Hristos şi al poporului nostru, pentru a împiedica prăbuşirea şi a trezi conştiinţa mântuirii noastre. Multe din profeţiile făcute de el atunci s-au împlinit dureros în anii de mai târziu. Cine îşi va da cândva osteneala să cerceteze sub acest aspect scrierile lui de atunci se va uimi de clarviziunea şi curajul acestui mare creştin şi patriot.

În biserică, locul curatei şi armonioasei munci creştineşti de dinainte de război, îl luară curând certurile confesionale, interesele personale, luptele politice, dezbinările sectare. Viaţa morală scădea pretutindeni înlesnind pătrunderea a mai tuturor relelor. Diavolul avea un seceriş bogat pretutindeni.

Din turnul de pază al redacţiei sale părintele Iosif vedea tot mai îndurerat toate acestea. Şi nu era rând de gazetă în care să nu le strige şi să nu ceară îndreptarea lor.

Înţelegerea voii lui Dumnezeu atât de călcată în picioare de toţi, şi durerea prăbuşirii sufleteşti a poporului, îi chinuia zilnic sufletul şi îi înflăcăra îndrăzneala luptătoare.

Curând gazeta ajunse numai a lui. În locul articolaşelor cenuşii ale comitetului care se retrăsese aproape de tot, - ardeau acum din paginile gazetei plesnele de foc ale mustrării şi înştiinţărilor lui împotriva păcatului, osândind lăcomia politicienilor, părtinirea judecăţilor, nedreptatea legilor, nepăsarea îndrumătorilor - decăderea societăţii. În timp ce orfanii mor, invalizii cerşesc, poporul sufere, credinţa se pierde, sărăcia se întinde, - străinii se îngraşă şi diavolul râde-Biserica tace și stă.

În toată lupta aceasta cu răul general bineînţeles că glasul de la Lumina Satelor nu era singurul care striga şi înştiinţa. Dar era singurul care era pătruns de încredinţarea că numai o renaştere sufletească mai poate împiedica prăbuşirea şi mai poate aduce salvarea. Că numai o întoarcere totală şi puternică la Hristos, ne va mai putea izbăvi şi ridica. Că numai credinţa şi aflarea Crucii şi Jertfei Lui e singura cale a mântuirii din moartea şi osânda în care suntem.

A fiecăruia în parte, - şi a tuturor la un loc.

Pe când alţii dădeau tot felul de soluţii şi prescriau tot felul de leacuri împotriva bolii ţării, părintele Iosif stăruia şi înştiinţa despre Singurul Leac Salvator pe care el Îl vedea: Hristos. Din pricina asta se făcuse şi mai gol în jurul lui. Ce trist îşi aminteşte el mai târziu de această stare de lucruri când scria în Istoria unei Jertfe (Ostaşul Domnului nr. 3-4 din 1-15 februarie 1935):

...În felul acesta a mers foaia un an... Membrii comitetului s-au retras rând pe rând de la muncă. Şi pe urmă m-a părăsit şi păr. Moruşca. La jugul muncii am rămas singur...

Toate acestea însă pregăteau în conştiinţa şi în viaţa omului lui Dumnezeu, marele cutremur şi marele hotar din noaptea celui de al doilea An Nou, care va deveni primul pentru el şi pentru mulţi, mulţi.

Slăvit să fie Domnul.