Cap. 5 - Apele adânci se limpezesc greu
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 1
Când apele adânci se tulbură, ele se limpezesc cu greu și cer multă vreme și multă răbdare pentru aceasta.
Bolovanul războiului se lăsase la fund, dar apele stărilor agitate de el, se frământau încă. Ura stârnită între oameni și popoare de încleștarea grozavă și îndelungată clocotea încă între neamuri, iar la granițele noi dintre țări nu era pace. Cei ieșiți înfrânți din război se agitau și în afară și înăuntru, neputându-se împăca cu paguba lor de teritorii, cu trufia lor îngenuncheată. Căutau prin orice mijloace, cât încă stările erau proaspete, să-și mai cucerească măcar ceva din ceea ce pierduseră.
La granițele cele noi și largi ale țării noastre se agitau mari primejdii atât din apus cât și din miazăzi și răsărit.
Limbile fiind împărțite și învrăjbite, tot așa erau și religiile lor. Ura națională alimenta ura religioasă, apoi ura socială. Și tot ce se năștea din aceste uri era numai otravă și sfâșiere și moarte.
În țara noastră nouă și mare, nici nu apucaseră să se liniștească chiuiturile de bucurie ale întregirii, până când se văzură norii amenințărilor dinafară și noroiul ticăloșirii dinăuntru. Vrăjmașii lucrau cu repeziciune și cu putere atât prin amenințările directe și înarmate de lângă hotarele țării cât și prin toate mijloacele învrăjbirii și decăderii din mijlocul ei.
Lucrurile se înrăutățeau cu o așa repeziciune încât era nevoie să se lucreze cu cea mai mare grabă și cu cea mai puternică hotărâre, spre a fi salvat ceea ce se cucerise cu atâtea jertfe și cu atâtea secole.
Oamenii conștienți vedeau că nu mai putea fi amânat nimic. Că trebuie imediat să se întreprindă tot ce se poate face pentru salvarea lucrurilor.
În frământările capetelor cu răspundere - s-au propus atunci multe soluții. Pentru alegerea celor mai bune dintre ele s-au ținut multe consfătuiri.
Și s-au cules multe păreri.
Pe plan religios, la mitropolia Sibiului era o destul de mare animație și în cadrul datoriilor care îi reveneau se căutau mijloacele cele mai potrivite și mai promițătoare.
Într-una din consfătuirile organizate pentru acest scop, printre măsurile practice care trebuiau luate fără întârziere era și înființarea unei gazete religioase pentru popor. Rolul acestei gazete săptămânale era să ducă lumină și unire în lumea întunecată și învrăjbită. Mai ales în lumea țărănimii și muncitorimii roasă de boli și sărăcie și învrăjbită de politicieni, de alcool, de procese și de dezbinările sectare.
Gazeta aceasta va fi un lucrător puternic pentru îndrumarea și luminarea satelor noastre, pentru sudarea sufletelor românești în fața primejdiei străine, pentru stârpirea relelor care nimicesc sănătatea societății și pentru înviorarea vieții religioase, singura care poate duce la salvare.
Printre cei vreo zece participanți la această consfătuire, ca unul dintre cei mai tineri și mai din urmă, - a fost chemat și părintele Iosif, noul duhovnic de la teologie.
A vorbit mitropolitul Nicolae cu elan și cu îngrijorare înfățișând din nou toată starea de lucruri care făceau grabnică și necesară apariția unei astfel de gazete. Redacția va fi în chiar clădirea consistoriului mitropolitan, iar administrația va fi supusă acestui consistoriu. Va fi tipărită în tipografia arhidiecezană care, în felul acesta, va fi ajutată și ea întrucât are mereu de luptat cu greutăți și deficite.
La încheierea vorbirii sale, mitropolitul a făcut un apel la toți cei prezenți, ca unii din ei care erau cei mai buni scriitori bisericești, să alcătuiască un comitet de redacție și să facă propuneri pentru cel mai în măsură dintre ei care și-ar putea lua răspunderea redactării și apariției în cele mai bune condiții a acestei gazete...
A urmat o lungă discuție în care toți cei de față și-au dat părerea asupra unora sau altora din problemele apariției foii. S-a convenit asupra denumirii. Gazeta va purta titlul de Lumina Satelor. S-a convenit asupra rolului și importanței membrilor din comitetul de redacție precum și a obligațiilor pe care trebuie să și le asume fiecare număr cu material cât mai nou, mai felurit și mai bun pentru ca gazeta să-și facă drum cu cinste și cu încredere în popor și în lume. S-a convenit și asupra indemnizațiilor pe care urmează să le încaseze cei care vor colabora la ea. Au fost întrebați și ascultați toți cei prezenți la această consfătuire. Numai de cel mai tânăr și mai din urmă dintre toți - n-a întrebat nimeni nimic. Ca și cum el nici n-ar fi fost acolo.
Comitetul format, a încredințat în mare părintelui Policarp Morușca grija redactării și administrării gazetei.
Policarp Morușca era pe atunci ,la Consistoriul Mitropolitan din Sibiu, redactor la «Revista Teologică». Fusese născut în com. Cristești, jud. Alba, în anul 1883. În 1925, fiind și el în pelerinajul de la Ierusalim, împreună cu Părintele Iosif, a trecut, deasemenea, prin puternice transformări sufletești, care au lăsat urme adânci și în viața lui. Acolo, la Ierusalim, Policarp Morușca s-a hotărât pe totdeauna la o viață călugarească.
După întoarcerea de la Ierusalim, a fost numit stareț la mănăstirea Hodoș-Bodrog, de la Arad, apoi, din 1935 până în 1939, episcop al românilor din America.
A murit în 1958, în 26 octombrie, la Alba Iulia, și a fost înmormântat acolo.
Tot timpul vieții sale, Policarp Morușca a fost un om adânc evlavios, dar n-a putut face mai mult decât sa-i păstreze Părintelui Iosif o prietenie și o admirație cam prea îndepărtate. De lucrarea Oastei pe care o iubea, nu s-a putut apropia decât atât cât i-a îngăduit prea marea supunere față de oameni. Totuși o parte din viața lui s-a împletit îndeaproape cu viața și lupta Părintelui Iosif, ajutându-l uneori în munca și datoria cea grea a scrisului de la «Lumina Satelor».
Dar la urmă când trebuia să se afle totuși cineva care să poarte greul zilnic, corvoada redacției, care cere o muncă uriașă și un talent puternic - s-au izbit de o nouă întrebare: cine s-o facă asta căci acolo este lucru nu glumă.
Primirea scrisorilor, asigurarea materialului necesar la timp, alegerea și ajustarea acestui material, clasificarea pe pagini, supravegherea corecturii și paginației, grija răspunsurilor la cititori și apariția la timp - cereau o jertfă. Părintele Morușca avea și alte însărcinări la consistoriu, nu le putea face pe toate acestea.
Atunci s-au uitat unii la alții întrebând:
- Asta cine s-o facă?
- Eu nu pot, se scuză unul; mai am funcția cutare și cutare. A scrie un articol pe săptămână, mai merge, o pot face și acasă în orele libere. Dar a mă înhăma la treaba unui redactor răspunzător, asta n-o pot. S-o facă... cutare.
- Nici eu nu pot! - răspunde cel vizat. Am și eu familie, catedră, obligații, interese... A, un articol pe săptămână da, pot și eu, - dar redactor nu pot. Să fie... cutare.
- Nici eu n-o pot face, nici eu - răspund cu toții pe rând. Până când cineva, privind peste toți și văzându-l pe cel mai tânăr și mai din urmă care tăcuse tot timpul, - zise, bucuros că vor scăpa cu toții:
- A, iată omul cel mai potrivit la locul potrivit. Nimeni n-ar putea face mai bine treaba aceasta decât părintele Trifa. El e tânăr, e talentat, are elan și are și timp - adăugă mai în serios mai în ironie glasul voios care îl descoperise.
- Da, da - săriră mai mulți cu vorba. Părintele Trifa e cel mai potrivit pentru slujba de redactor al foii. El n-are nici familie, nici cine știe ce funcție importantă. Este cel mai tânăr și mai liber. El și așa este proaspăt venit de la țară, mai obișnuit cu sătenii, cu vocabularul, cu preocupările și cu nevoile sătenilor.
- Da, da părinte Trifa - zise și mitropolitul. De fapt, să spun drept, cam la dumneata mă gândeam și eu. Ești într-adevăr cel mai potrivit pentru munca aceasta, pentru că nu-i glumă ceea ce va trebui făcut. Vreau ca aceasta să fie cea mai bună foaie pentru popor din câte se scriu azi în țară la noi.
Dar nu te teme, nu vei fi lăsat singur. Iată păr. Morușca și toți acești oameni de nădejde îți vor sta într-ajutor. Ei sunt oameni cu pregătire și cu experiență. Colaborarea lor va asigura apariția gazetei la timp și într-o ținută vrednică. D-ta vei avea numai grija de a aranja materialul și de a supraveghea tipărirea și expedierea ei la timp. Cel mult dacă vei îngriji de știrile de umplutură la partea informativă și de unele mici răspunderi la scrisori. Pe lângă munca puțină ca duhovnic la „Teologie”, o poți face ușor și pe asta. Ce zici?
- Bine înalt preasfințite, - facă-se voia Domnului.
Anul Nou 1922, când trebuia să apară primul număr din noua gazetă, - se apropia grabnic.
În strada Mitropoliei la nr. 45, sediul consistoriului și al tipografiei, se goliră camere și se amenajară mese, dulapuri, scaune pentru noua redacție și administrație. La poartă apăru inscripția:
Redacția și administrația «Lumina Satelor» - foaie săptămânală pentru popor.
Numărul 1, anul 1, apăru, așa cum se plănuise, la data de duminică, 2 ianuarie 1922, dar fără colaborarea multora dintre cei prezenți la consfătuirea de la început. Sub titlul foii, era tipărit: Redactor responsabil -preotul Iosif Trifa.
Pe prima pagină era o „Binecuvântare arhierească”, un fel de recomandare pe care redactorul responsabil o punea în fruntea noii gazete, pentru a-i deschide drumul spre cititorii la care se ducea. În primul rând, la preoții și credincioșii Bisericii Ortodoxe din Ardeal. Iată-i cuprinsul:
...Înalt Prea Sfințitul nostru Mitropolit Nicolae, cu a cărui încurajare scoatem gazeta aceasta, ne trimite, la rugămintea noastră, următoarele cuvinte:
„Cu dragă inimă împărtășim binecuvântarea Noastră arhierească gazetei «Lumina satelor» care, cu ziua de astăzi, pornește la drum de lângă scaunul Mitropoliei Noastre, ca să împrăștie lumină până la cele mai îndepărtate unghiuri ale țării noastre, pentru sufletul credinciosului nostru popor.
Luându-și lumină din lumina lui Hristos, care luminează tuturor, ea va turna în sufletele celor ce o vor citi cu luare-aminte învățăturile credinței celei mântuitoare, povețele dragostei fără de care nici un lucru trainic nu se poate sălășlui între oameni, și nădejdea în tot binele pe care, prin munca și silințele noastre, suntem datori să-l coborâm în alcătuirea vieții dintre noi.
Sfaturile și îndrumările acestei gazete se vor potrivi cu trebuințele zilelor noastre, ca să fie spre întărirea bunelor năravuri, spre povățuire către împlinirea datoriilor cetățenești, spre buna chivernisire a gospodăriei naționale, spre cumpăt și cruțare în toate, spre călăuzirea tineretului, spre pacea și buna înțelegere dintre toți fiii neamului nostru românesc.
Ea va fi scrisă cu dragoste de popor, spre luminarea și binele lui, și cu aceeași dragoste așteaptă să fie primită și citită.
Recomandând-o tuturor iubiților noștri creștini, rog pe Bunul Dumnezeu să-și coboare darul și binecuvântarea Sa peste cei ce o vor scrie și peste toți acei care o vor citi, ca să slujească spre înălțarea inimilor, spre întărirea voinței în toate cele bune, spre înălțarea credinței în suflete, spre bucuria Bisericii, spre fericirea patriei, spre lauda și preamărirea lui Dumnezeu...
Nicolae Bălan,
Arhiepiscop și Mitropolit”
Alături de acest „Cuvânt înainte”, un titlu mare arăta arzătoarea iubire și durere din inima acelui mic „David” care pornea la marea luptă contra uriașului „Goliat”, numai în numele lui Hristos:
„ROMÂNIA MARE” și pricinile pentru care ea nu este așa cum o credeam și o așteptam...
...Sunt multe pricinile pentru care țara noastră cea nouă este așa cum este și nu cum ar trebui să fie. Unele din acestea le voi spune.
Încep cu una sufletească. Am luat-o din Biblie...
Izraelitenii au stat sute de ani în robia egiptenilor și a lui Faraon. Era grea robia și suspina poporul, făcând cărămizi și palate pe seama lui Faraon. Nădejdea însă nu și-au pierdut-o. În sufletul poporului chinuit și apăsat de jugul robiei, trăia credința, nădejdea trezită și vestită de proorocii lor că vor scăpa o dată și o dată și vor trece într-o țară mândră și fericită, în Canaanul făgăduit.
Și a sosit și vremea vestită prin prooroci. Izraelitenii au scăpat din robie, au trecut Marea Roșie și au plecat spre țara făgăduinței, spre Canaan.
...Dar ați citit și ați auzit din Biblie câte au pățit și au suferit izraelitenii după ce au scăpat din robie și până ce au ajuns în Canaan. O dată n-aveau pâine, o dată n-aveau apă, și întreaga lor cale a fost un lanț de necazuri, de lipsuri și de suferințe.
Dumnezeu a voit să fie așa, căci în Biblie citim că izraelitenii, după ce au scăpat din robie, s-au făcut răi, cârtitori, neascultători Cei ce răbdaseră ani de zile robia lui Faraon, la cele dintâi greutăți, începură a cârti și a mustra pe Moise și pe Aaron că i-au scos din Egipt, pentru că acolo aveau carne destulă... iar alții și-au făcut un vițel de aur, cu jocuri și tămbălăuri, tocmai în vremea cea sfântă când sus, pe muntele Sinai, Moise primea, între tunete și fulgere, Tablele Legii...
Biblia ne spune că Dumnezeu a pedepsit aceste greșeli ale lui Izrael cu aspră pedeapsă, grăindu-le prin gura lui Moise astfel:
« Voi nu veți intra în pământul făgăduinței, ci în pustia asta vor cădea și rămânea oasele voastre. Numai după ce se vor topi oasele voastre în pustie vor putea intra fiii voștri în Canaan».
...Și așa s-a și întâmplat. Pentru păcatele lor, toți au murit pe drum, înainte de a ajunge în țara făgăduinței, în țara cea frumoasă și fericită...
...Și noi, românii, ne-am avut robia noastră. Ca izraelitenii, ne-am avut și noi egiptenii și faraonii noștri, adică străinii care ne-au stăpânit. Sute de ani a purtat și poporul nostru pe umerii și pe sufletul său această grea robie. Dar nădejdea nici ei nu și-au pierdut-o. În sufletul poporului nostru trăia frumosul vis, trăia țara vestită de proorocii noștri, de învățații neamului nostru: Canaanul nostru, țara făgăduințelor și a așteptărilor noastre de veacuri. Și, iată, a sosit și pentru noi plinirea vremii. Am scăpat și noi de robia cea lungă. Din robie am scăpat, dar, iată că n-am ajuns în «Canaanul cel plin cu miere și lapte».
...Am ajuns și noi în pustia necazurilor și lipsurilor. Dumnezeu vrea așa, Pentru că și noi, după ce am scăpat din robia străinilor, ne-am stricat năravurile și purtările. În robia noastră de ieri, eram și noi un popor în sute de feluri necăjit și apăsat. Aveam însă credință tare în suflet... Aveam în «Egiptul» nostru de ieri Proorocii noștri... care îmbărbătau și sfătuiau poporul și îi întăreau nădejdile în țara noastră viitoare.
Azi însă, după ce am scăpat din robie, parcă nu mai suntem cei de ieri. Ne-am schimbat și ne-am stricat... și glasul proorocilor noștri nu mai este ascultat cu dragostea și evlavia de ieri, așa precum nici dintre ei unii n-au mai rămas proorocii de ieri. Prin vânturile și furtunile pline de otravă... ni s-a înveninat credința, ni s-a pierdut dragostea și ni s-au umplut sufletele de otrava păcatului. O vedem această otravă, o simțim pe toate drumurile și ne întâlnim cu ea. Ea este aceea care a golit bisericile de oameni și sufletele de credință.
...Dacă credința de ieri ne-a întărit să purtăm lanțurile robiei o mie de ani, otrava de azi strigă din sufletele unora că nu se mai poate aștepta nici o zi, două...
...Ce va fi cu noi? - mă veți întreba. Răspunsul este ușor: izraelitenilor le-au arătat calea spre Canaan stâlpul de foc și norul luminos... Numai acestea ne vor arăta și nouă drumul cel bun... De nu le vom căuta și asculta, ci vom merge mai departe pe calea pe care mergem acum, vom păți și noi ca izraelitenii din vechime...
Dar de ne vom opri... de ne vom ridica și noi ca fiul rătăcit din Evanghelie și vom pleca înapoi spre Casa Tatălui Ceresc, să ascultăm de poruncile Lui, atunci se va ridica negura necazurilor dinaintea noastră și vom vedea Canaanul cel frumos, România noastră cea... fericită.
Părintele Trifa
Acesta era gândul mântuitor cu care a pornit el, de la început, la lupta și munca uriașă pentru mântuirea sufletească a acestei scumpe țări. Și călăuzit de stâlpul de foc și de norul cel luminos care erau Numele și Cuvântul Mântuitorului Iisus, el a pornit ca un profet ceresc în fruntea poporului spre acel minunat „Canaan” al mântuirii noastre.
Să începem de la început - spunea el, mai departe, în pagina a treia...
La temelia noii rânduieli din sat - și din țară - trebuie puse teama de Dumnezeu și ascultarea de Cuvântul Lui.
Să începem de la acest început: de la credința și iubirea lui Dumnezeu... căci fără acest început nu se va face nimic bun și statornic.
... Numai o singură doftorie poate da lumii și țării noastre sănătatea și mântuirea: să se întoarcă oamenii și popoarele la Iisus, la învățătura și la porunca Lui de iubire. Atunci va sosi pacea și liniștea statornică între oameni și între popoare.
«Lumina Satelor» nr. l, din 2 ian. 1922, pag. 4
În afară de condeiul Părintelui, prea puține se mai văd în paginile gazetei. Sub diferitele nume tipărite în foaie, era tot el...
Unele dintre scrieri el le semna: Părintele Trifa, altele: I. Tâlcuitor, altele: T. Povață, altele I. T. Din toate acestea se vede limpede că toată munca trebuia, chiar de la început, s-o poarte singur. E bine să se țină minte acest lucru, pentru că mai târziu, când clădirea va fi ridicată, vor veni mulți să se laude „ce greu au muncit” și ei atunci.
Dar toate colecțiile foii, începând cu anul 1, stau mărturie împotriva tuturor lăudăroșilor de mai târziu. Nici măcar numele părintelui Morușca nu apare decât în nr. 14, adică de Paști, în 10 aprilie 1922, cu un articolaș.
Aceasta a fost totuși și un bine, căci, prin lipsa altora, omul lui Dumnezeu a avut loc mai mult și mână mai liberă să umple paginile cu Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu și cu lumina cerească a Duhului Sfânt.
Ce minunate erau îndrumările date de el în toate problemele care frământau pe toată lumea atunci.
Nu vremea e de vină - spunea el celor ce se plângeau de secetă sau de ploaie - ci păcatele noastre. Din pricina păcatelor și a necredinței noastre sunt toate relele. Să ne întoarcem la Dumnezeu și, ca prin minune, se vor schimba toate spre bine, după cum este scris: Toate lucrează împreună spre binele celor ce se tem de El...
Nu Geneva, ci Iisus! - spunea el Sfatului Popoarelor care căuta căile păcii și înțelegerii în lume. Nu Geneva ci numai Iisus va putea aduce pacea pe pământ și înfrățirea popoarelor... De ani de zile popoarele se tot mută cu sfaturile lor de pace dintr-un oraș în altul și dintr-o țară în alta, dar pace tot nu se face... Pacea statornică o poate aduce numai Iisus... Dar popoarele n-au pe Hristos în mijlocul lor, de aceea n-au nici încredere unele în altele: vorbesc de pace, dar se înarmează din greu - după cum zice Scriptura despre cei răi: «vorbesc de pace cu gura lor, dar în inimă au vrajbă» (Ierem. 9, 8).
«Lumina Satelor» nr. 2, din 26 martie 1922
La alții - și la noi. În Anglia, duminica nu lucrează nimeni. Toate birturile stau închise, de dimineața până seara, în schimb, toate bisericile sunt pline. Învățații, alături cu muncitorii, cântă în biserică și Îl preamăresc pe Dumnezeu... La zile mari, când biserica nu-i poate încăpea pe toți credincioșii, preoții predică și în teatre și în aer liber. Duminica după-masă, se țin adunări religioase unde se citește din Biblie, se țin vorbiri și se cântă spre slava lui Dumnezeu. Nu arareori, chiar și prin parcuri, se fac slujbe religioase, se țin predici și sute de oameni se strâng în cor și cântă spre lauda lui Dumnezeu.
La noi? Unii sâmbăta seara petrec, iar duminica dorm până la prânz. Alții lucrează duminica dimineață, iar după-masa se îmbată și lunea se odihnesc. De mers la biserică, nici vorbă. În ziua celor sufletești, oamenii trăiesc numai pentru cele trupești. Să luăm pildă de la alții și să ne întoarcem și noi la Dumnezeu!
Iată un gând care a lucrat și el la înnoirea de mai târziu cu Oastea Domnului, care avea să fie saltul mântuitor al societății noastre și al timpului nostru.
Avem 350 de mii de orfani de război... dintre aceștia, numai nouă mii pot avea loc în orfelinate, 50 de mii sunt dați prin familii să-i crească, iar ceilalți aproape 300 de mii rămân numai... în mila lui Dumnezeu... Statul le dă un leu și patru bani pe o zi, iar noi nimic... La temelia casei noastre și a țării noastre celei noi sunt îngropați tații acestor orfani de război. Să nu ne facem surzi față de scumpii lor rămași în viață; să ținem seamă de lacrimile și lipsurile lor...
«Lumina Satelor» nr. 26, din 9 iulie 1922
Și această grijă de orfani l-a însuflețit mereu. Devenit curând directorul Orfelinatului, el va face cel mai mult pentru mângâierea acestor copii nefericiți.
Oricâte legi bune s-ar face... în zadar dacă, mai întâi, acei care le fac nu le țin. La noi, poporul se supune și ascultă de lege; dar, dacă legea nu este la fel și pentru cei mari ca și pentru cei mici, curând se pierde încrederea și vine disprețuirea ei. A fost o lege bună să se închidă cârciumile în duminici și în sărbători. Oamenii trebuie să fie treji în zilele sfinte.
Dar azi cârciumile gem de bețivi în toate duminicile. Ce pacoste pe această țară că acei ce ajung la cârmă nesocotesc tot ce a fost făcut bun de înaintașii noștri. De ce nu se respectă legile cele bune? Bețivii nu sprijină nici ordinea, nici pacea!
«Lumina Satelor» nr. 28, din 23 iulie 1922
În felul acesta, începea lupta cu toate fărădelegile din țară acela care tot restul vieții lui a strigat neîncetat împotriva nedreptăților, cu toată puterea sa.
Cu toată hotărârea inimii și cu toată priceperea talentului său, înzestratul scriitor, preot și profet al Domnului își rostea astfel răspicat cuvântul său arătând cu orice prilej că toată nenorocirea stă într-un singur rău: păcatul. Și că toată mântuirea este numai într-un singur loc: în Hristos Mântuitorul nostru, și în întoarcerea noastră, a fiecăruia și a tuturora la El.
Un an întreg s-a scurs astfel. Începuse să se bătătorească tot mai frumos drumul sfânt pe care avea să calce acest om ales. Începuse să se are tot mai adânc ogorul binecuvântat în care avea să se arunce grâul cel duhovnicesc și să se pregătească terenul pentru grăuntele de muștar.
La 31 decembrie 1922, harnicul ostenitor putea să scrie:
«Lumina Satelor» iese acum de aproape un an de zile. Într-un an, ea s-a făcut una din cele mai plăcute și mai cu drag citite gazete pentru popor... «Lumina Satelor» place pentru că ea s-a pus în slujba vestirii lui Hristos, s-a pus în slujba cea frumoasă a luminării, a îndreptării și a mântuirii omului prin Cuvântul lui Dumnezeu...
...Dar noi facem acest lucru cu mari jertfe sufletești și bănești, pentru că cumplita scumpete a vieții de acum ne apasă și pe noi. Scoatem gazeta cu o pierdere de peste 35 mii lei. Și ca să putem merge mai departe suntem siliți să ridicăm și noi cu ceva prețul abonamentului ei... Nu numai noi, ci toate gazetele a trebuit să facă acest lucru.
Însă nu vă scumpiți și nu vă speriați... Pentru viitor avem planuri și mai mari cu îmbunătățirea gazetei. Cel care iscălește aceste rânduri și scrie singur aproape toată gazeta mai are multe de spus și de învățat, dar a așteptat mereu să se umple biserica gazetei de cititori și ascultători, ca să-și țină predicile cele mai bune și mai frumoase. Până când voi sta eu la gazeta aceasta, cu câtă sănătate și ajutor mă va învrednici Mântuitorul meu Hristos, mă pun chezaș abonaților că n-o să le pară rău de banii ce-i vor da pentru «Lumina Satelor».
I. Trifa
«Lumina Satelor» nr 51, din 31 dec.1922
Și într-adevăr, nici nu le-a părut!
În primul an funcția aceasta era cu totul nouă pentru el, care venea dintr-o parohie de țară unde o astfel de muncă era total necunoscută. Redactorul trebui să se familiarizeze cu o mulțime de lucruri, de denumiri și de oameni. Toate acestea le învăță izbindu-se de ele, alergând toată ziua și muncind adesea toată noaptea pentru ca să se facă totul la timp și cât mai bine. Era vorba și de încrederea care i se arătase, dar mai ales era vorba de conștiința lui care presimțea că asta îi este chemarea și care dorea să și-o împlinească cu devotament față de Dumnezeul său. Tot mai limpede înțelegea că acesta va fi altarul și amvonul de pe care el va trebui să-L slujească și să-L slăvească pe Hristos Domnul lui, spre mântuirea sa și a altora - după cuvântul mamei sale.
Curând nu-și mai putu îndeplini slujba de duhovnic la teologie. Datoriile de la redacție nu-i mai permiteau aproape nici o altă preocupare în afară de gazetă.
Pentru ca să i se poată asigura totuși un salar și o locuință, i s-a găsit o funcție mai ușoară și mai potrivită cu firea sa: biserica avea sub oblăduirea și grija ei un orfelinat cu 60-70 de copii orfani adunați de prin județele Ardealului. I s-a dat în primire funcția de director al orfelinatului, iar în clădirea acestuia i s-a dat o locuință pentru care va plăti o chirie mai mică. Acesta va fi locul și mijlocul existenței sale, cât timp va putea munci făcând față la ambele îndatoriri, de redactor al gazetei și director al orfelinatului.
Slujba de părinte și îngrijitor al bieților orfani dați sub conducerea lui, a îndeplinit-o părintele Iosif aici ani de zile. 60-80 de orfani câți cuprindea de obicei căminul condus de el, au simțit tot timpul căldura și bunătatea inimii celui ce le purta de grijă.
Aici a lucrat el o parte din zi și cea mai mare parte din noapte mulți ani din viața lui, până la răscrucea cea mare de la sfârșitul anului 1934, când a fost scos și din slujbă și din locuință.
E mișcătoare părinteasca dragoste cu care omul lui Dumnezeu a căutat tot timpul anilor acelora să poarte grijă de micuții orfani. Pentru a le îmbunătăți condițiile de hrană, încălzire și îmbrăcăminte, încă de la început a organizat strângeri de ajutoare prin colecte și intervenții pe la diferite instituții și persoane. Prin apeluri la gazetă și prin ținerea de serbări și cuvântări la diferite sărbători și ocazii, el a făcut ca grija de orfani să fie o preocupare a multor suflete binefăcătoare și astfel soarta lor să fie cât mai ușurată. Omul lui Dumnezeu sfințește orice loc în care ajunge să muncească, împlinindu-și cu aceeași înaltă conștiinciozitate orice slujbă în care este pus.
Redacția unei gazete este ca o uriașă centrală telefonică, prin care vin și trec toate știrile și întâmplările din țară și din lume. E ca un uriaș laborator în care vin spre analize tot felul de lucruri bune și rele. E ca un turn de pază din care se văd și se dau alarme împotriva multor primejdii și nenorociri.
La redacția «Luminii Satelor» păr. Iosif era un slujitor totdeauna treaz care vedea departe, care judeca sănătos și care nu înceta a trage mereu semnalele de alarmă, înștiințând despre primejdiile care le vedea și le simțea venind.
Am mai spus despre starea cea rea a lucrurilor atât dinafara țării cât și dinăuntrul ei. Dar pe măsură ce trecea timpul și se mai micșorau primejdiile dinafară, cu atâta creșteau primejdiile cele dinăuntru.
Țărănimea era săracă și ruinată de război. Marea parte a pământurilor țării era în mâna câtorva boieri și mari proprietari. Țăranilor li se promisese că dacă vor lupta bine, îndată după terminarea războiului se va face o mare reformă agrară și vor fi împroprietăriți cu toții din moșiile boierești. Muncitorilor li se promisese locuri de muncă și salarii îndestulătoare. Invalizilor și pensionarilor asigurarea drepturilor lor, - iar acum, nici după trei-patru ani de la sfârșitul războiului nu se realiza nimic din aceste promisiuni. Politicienii în frunte cu regele țării, hămesiți după câștiguri și afaceri personale, nu mai vedeau și nu mai auzeau nimic din gemetele și suspinele celor mulți și nevoiași.
Mulțimi de afaceriști mari și mici mișunau pretutindeni speculând și jefuind țara și poporul. Mita și bacșișul acoperea orice și permitea orice, începând de sus și până jos.
În această stare de descurajare generală înflorea mai ales industria și comerțul băuturilor alcoolice falsificate. Zeci de fabrici de spirt negru și mii de cârciumi ivite ca peste noapte, revărsau peste țară valuri uriașe de alcool otrăvit, sărăcind și îndobitocind pe bieții oameni, lăsați la bunul plac al speculanților și afaceriștilor nelegiuiți și nerușinați.
Politicienii ajunși la cârmă vindeau sau închiriau străinilor bunurile și resursele țării pe zeci de ani înainte. Astfel se înstrăinaseră petrolul, pădurile, căile ferate, telefoanele, chibriturile - și atâtea altele.
Satele erau pline de cârciumi care storceau banii oamenilor, iar orașele erau pline de bănci care în schimbul unor camete nemiloase, le împrumutau oamenilor banii de băutură în schimbul caselor și moșioarei și muncii lor. Cârciumile cumpărau sufletele celor proști cu alcoolul, iar băncile cumpărau conștiințele celor învățați cu banii. Sărăcia, dezbinarea și ruina se întindeau pretutindeni. Legile fiind făcute de cei cumpărați cu banii, erau părtinitoare pentru cei ce plătiseră.
Toate bogățiile țării erau acaparate de străini - și oriunde era ceva de câștigat era un străin. Corupția și nedreptatea domneau pretutindeni în țară.
Cei ce luptaseră și se jertfiseră pentru întregirea și independența țării, umblau nedreptățiți de la o ușă la alta, dintr-un an în altul.
Mulți oameni de bine vedeau tot răul acesta și strigau împotriva lui. Dar cei ajunși sus nu prea luau în seamă aceste strigăte. Când vreunul devenea totuși prea supărător - se găsea îndată mijlocul să fie făcut să tacă: ori banul, ori amenințarea.
Iată de ce chiar de la începutul scrierilor sale părintele Iosif, ca un glas al conștiinței naționale și religioase a poporului nostru, s-a ridicat cu toată tăria sufletului său împotriva răului.
Săptămână de săptămână, prin toate paginile gazetei sale el striga cu disperare și cu hotărâre împotriva tuturor acestor rele și nedreptăți care se făceau. Și chema cu tărie la luptă pentru salvarea sufletelor și bunurilor poporului. Nici un alt glas din țară nu era atât de îndurerat și de aspru ca al lui. Colecțiile gazetelor scrise de el în anii aceia vor rămâne pe totdeauna un exemplu măreț și o mărturie veșnică de lupta uriașă pe care a dus-o acest neînfricat slujitor al lui Hristos și al poporului nostru, pentru a împiedica prăbușirea și a trezi conștiința mântuirii noastre. Multe din profețiile făcute de el atunci s-au împlinit dureros în anii de mai târziu. Cine își va da cândva osteneala să cerceteze sub acest aspect scrierile lui de atunci se va uimi de clarviziunea și curajul acestui mare creștin și patriot.
În biserică, locul curatei și armonioasei munci creștinești de dinainte de război, îl luară curând certurile confesionale, interesele personale, luptele politice, dezbinările sectare. Viața morală scădea pretutindeni înlesnind pătrunderea a mai tuturor relelor. Diavolul avea un seceriș bogat pretutindeni.
Din turnul de pază al redacției sale părintele Iosif vedea tot mai îndurerat toate acestea. Și nu era rând de gazetă în care să nu le strige și să nu ceară îndreptarea lor.
Înțelegerea voii lui Dumnezeu atât de călcată în picioare de toți, și durerea prăbușirii sufletești a poporului, îi chinuia zilnic sufletul și îi înflăcăra îndrăzneala luptătoare.
Curând gazeta ajunse numai a lui. În locul articolașelor cenușii ale comitetului care se retrăsese aproape de tot, - ardeau acum din paginile gazetei plesnele de foc ale mustrării și înștiințărilor lui împotriva păcatului, osândind lăcomia politicienilor, părtinirea judecăților, nedreptatea legilor, nepăsarea îndrumătorilor - decăderea societății. În timp ce orfanii mor, invalizii cerșesc, poporul sufere, credința se pierde, sărăcia se întinde, - străinii se îngrașă și diavolul râde-Biserica tace și stă.
În toată lupta aceasta cu răul general bineînțeles că glasul de la Lumina Satelor nu era singurul care striga și înștiința. Dar era singurul care era pătruns de încredințarea că numai o renaștere sufletească mai poate împiedica prăbușirea și mai poate aduce salvarea. Că numai o întoarcere totală și puternică la Hristos, ne va mai putea izbăvi și ridica. Că numai credința și aflarea Crucii și Jertfei Lui e singura cale a mântuirii din moartea și osânda în care suntem.
A fiecăruia în parte, - și a tuturor la un loc.
Pe când alții dădeau tot felul de soluții și prescriau tot felul de leacuri împotriva bolii țării, părintele Iosif stăruia și înștiința despre Singurul Leac Salvator pe care el Îl vedea: Hristos. Din pricina asta se făcuse și mai gol în jurul lui. Ce trist își amintește el mai târziu de această stare de lucruri când scria în Istoria unei Jertfe (Ostașul Domnului nr. 3-4 din 1-15 februarie 1935):
...În felul acesta a mers foaia un an... Membrii comitetului s-au retras rând pe rând de la muncă. Și pe urmă m-a părăsit și păr. Morușca. La jugul muncii am rămas singur...
Toate acestea însă pregăteau în conștiința și în viața omului lui Dumnezeu, marele cutremur și marele hotar din noaptea celui de al doilea An Nou, care va deveni primul pentru el și pentru mulți, mulți.
Slăvit să fie Domnul.