Cap. 5 - În noaptea aceea...

„În noaptea aceea nişte păstori

stăteau afară în câmp şi făceau

de strajă împrejurul turmei lor...”.

Eram în seara de Crăciun 1952...

În casa noastră unde locuiam cu fr. Cornel şi sora Maria, eram adunaţi toţi ai casei împreună cu încă câţiva fraţi şi surori veniţi să petrecem noaptea asta sfântă împreună, în frumoasa atmosferă biblică. Să trăim toate evenimentele dureroase şi minunate petrecute atunci în Betleem.

Fratele Cornel era în schimbul de noapte, lucrând la Hunedoara şi încă nu venise... Noi, toţi, cu sufletele înduioşate, citeam din Cuvântul Sfânt despre Noaptea Naşterii Mântuitorului din Evanghelia după Luca, cap. 2...

...În ţinutul acela erau nişte păstori care stăteau afară în câmp şi făceau de strajă în noaptea aceea împrejurul turmei lor...

Şi iată că un înger al Domnului s-a înfăţişat înaintea lor şi Slava Domnului a strălucit împrejurul lor. Ei s-au înfricoşat foarte tare...

Dar îngerul le-a zis: „Nu vă temeţi căci vă aduc o veste bună care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi, în cetatea lui David vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos Domnul”...

...Când am ajuns cu citirea aici... m-am înecat în lacrimi şi n-am mai putut continua... Eram atât de mişcat cum parcă nu mai fusesem niciodată. Tot sufletul mi se oprise mai ales asupra celor trei cuvinte: „... în noaptea aceea”.

Când mi s-a slobozit graiul, cuvintele îmi erau grele şi grave, vorbind despre cumplita spaimă şi primejdie cu care vine şi cu care stăpâneşte noaptea păcatului şi silniciei peste trupurile şi sufletele oamenilor.

Ne-am dus cu gândul la noaptea plină de fiare şi de primejdii care apăsa atunci asupra păstorilor de pe câmpia deschisă a Betleemului şi a turmei lor. Acolo în câmpul deschis, nu-i apăra decât paza lui Dumnezeu... Acolo tot felul de hoţi şi de fiare îi ameninţau pe ei, pe oile, oiţele şi mieluşeii lor...

În noaptea aceea... Şi când rosteam cuvântul „noaptea aceea”, nu ştiu de ce tot sufletul mi se înfiora ca de o prevestire apăsătoare şi rece.

Vedeam şi păstorii şi turma sub apăsarea întunericului, primejdiei şi suferinţei aşteptând o lumină, aşteptând o izbăvire, aşteptând un izbăvitor... Tremurând aşteptau şi păstorii care vegheau - şi turma care suferea.

Dar în mijlocul nopţii disperate, - dintr-o dată le-a strălucit lumina cea mare şi le-a răsunat vocea cea dulce:

- Vi s-a născut un Mântuitor: - Hristos Domnul!

Şi de la păstorii care vegheau plini de teamă şi înconjuraţi de tot felul de primejdii în câmpul deschis tuturor vânturilor, răufăcătorilor şi fiarelor, - am trecut cu gândul la noaptea cea duhovnicească din lumea de azi...

Doamne, peste câte părţi de lume apasă şi acum o noapte atât de cumplită şi de grea. De suferinţe şi de lipsuri. De teroare şi de deznădejde...

În atâtea locuri din lume sunt războaie, foamete, silnicie, păgânism... Câtă nevoie este ca în noaptea asta să le strălucească oamenilor apăsaţi acolo „o lumină mare”. Şi să li se aducă vestea Unicului Mântuitor care este Hristos Domnul!

...O, Doamne, - ne-am rugat noi atunci cu ochii şiroind de lacrimi, - ai milă de toţi oamenii care se chinuiesc pe faţa pământului! Trimite-le în noaptea aceasta - vestea unui Mântuitor care este Hristos Domnul.

Peste atâtea locuri din ţara noastră apasă o noapte atât de cumplită - Doamne Isuse... Ce noapte grea este acum la Canal, unde mii şi mii de oameni muncesc şi sufăr deznădăjduiţi, bătuţi, înfometaţi, chinuiţi şi îngheţaţi...

Câţi zac în închisori, în lagăre, în colonii de muncă, - în bătaia tuturor vânturilor, în voia tuturor fiarelor, în mizeria tuturor lipsurilor...

O, Doamne, câtă nevoie au toţi aceştia în noaptea asta cumplită şi grea - să le trimiţi Tu o lumină! Să le trimiţi Tu nişte îngeri care să le vestească şi lor o mântuire şi un Mântuitor, pe Hristos Domnul.

Am petrecut aproape toată noaptea aceea de Crăciun în lacrimi şi într-o apăsare cum nu mai trăisem în nici o altă Noapte Sfântă. Nu puteam scăpa de gândul marii trebuinţe a venirii unei lumini şi a vestirii unui Mântuitor acelora care erau rupţi de familiile lor şi duşi în câmpiile deschise sau în temniţele închise suferind în noaptea aceea...

Când am sfârşit târziu privegherea noastră, ne-am rugat încă o dată mai dureros ca oricând, ca Dumnezeu să trimită pe îngerii Săi la Canal, în închisori, în lagăre, în coloniile de muncă şi de suferinţă ca în Noaptea aceea să le vestească celor apăsaţi acolo lumina şi mântuirea lui Hristos!...

Dimineaţa următoare era dimineaţa de Crăciun... 25 decembrie 1952... Fratele Cornel abia venise de la munca lui şi ne găseam cu toţii în jurul mesei sărbătoreşti pe care era Cuvântul lui Dumnezeu şi un semn al dragostei lor faţă de mine:

În dimineaţa asta împlineam 38 de ani.

Ne pregăteam să cântăm: „O ce veste minunată”.

În acel moment vedem intrând pe poartă în curte, apoi pe uşă în casă, patru oameni voinici şi străini.

Am bănuit îndată cine sunt.

Nici n-au dat bună dimineaţa, până când unul dintre ei, uitându-se crunt spre noi zise îngâmfat:

- Suntem de la Securitate. Am venit să vă facem o percheziţie.

- Poftiţi, - le-am zis noi.

- Cine îşi sărbătoreşte astăzi aici, ziua naşterii? - zise apoi, zâmbind batjocoritor înspre mine.

- Eu! - am răspuns liniştit.

- Bine. Să începem!

Luară la rând dulapul, masa, patul, tot ce era prin casă.

Dar am băgat îndată de seamă că percheziţia asta din felul cum o fac, este doar de formă. Se uitau superficial, luau o carte şi o lăsau, luau o scrisoare şi nici n-o citeau, o aruncau înapoi. Au oprit doar 3-4 scrisori şi o carte de un scriitor englez.

Atunci am înţeles că ei n-au venit după lucrurile noastre ci după noi.

După vreo zece minute, cel care părea şeful lor veni spre mine şi deschizând geanta pe care n-o lăsase de subsuoară - îmi zise:

- Sunteţi arestaţi amândoi! Iată mandatele de arestare aici! Vă îmbrăcaţi imediat şi veniţi cu noi!

Nici nu ne-am uitat la mandatele lor. Ştiam că dacă Dumnezeu ne-a dat în mâinile lor, noi n-avem nimic altceva de făcut decât să ne plecăm capul şi să ne întindem mâinile pentru cătuşe.

Ne-am îmbrăcat paltoanele, iar sora Maria ne-a pus în câte un pachet ceva de mâncare... Şi cozonacii acelui Crăciun, din care nu apucasem însă să mâncăm nimic.

- Ce bine îmi prinde acum paltonul acesta, gândeam îmbrăcându-mă. Şi numai Domnul mi-l dase, doar cu 3 zile înainte când fratele Vasile Lavu de la Petrila mi-l cumpărase ca un cadou de ziua mea. Iată de ce trebuia să-l am! Patru ani, acest palton mi-a fost apoi haină, pătură, aşternut, saltea - de toate, până când aveam să întorc în 1956, de unde plecam acum în 1952... Domnul să-i răsplătească fratelui Vasile pentru tot binele pe care mi l-a făcut în felul acesta... (Astăzi, cred că printre răsplătirile primite de la Dumnezeu acolo în Împărăţia Sa unde este el acum - a primit-o şi pe aceea pentru paltonul de atunci).

Am fost suiţi în maşina care ne aştepta la poarta noastră. - Şi în câteva minute, opreau cu noi la Deva pe strada Moţilor, aproape de centru. Am fost băgaţi separat fiecare în câte o celulă dintr-un beci adânc, de ciment şi fier - de sub casa unde era atunci Securitatea.

Când uşa de fier se trânti în urma mea şi mă uitai în jurul meu, văzui două rânduri de paturi suprapuse şi înghesuite între aceşti pereţi strâmţi, întunecaţi şi reci. Eram foarte jos sub pământ...

Undeva sus-sus, printr-un gemuleţ mic abia cât palma, în care ardea un bec obosit, galben şi murdar - se vedea un colţişor de geam, prin care se vedea ireal de departe şi de sus, o părticică de cer. Din când în când se vedeau doar încălţămintele trecătorilor, pe trotuarul care era la nivelul gemuleţului cu părticica ireală de cer, care îmi mai rămăsese...

Pe trei din cele patru paturi era câte o umbră de om... Mai văzusem astfel de umbre şi alte dăţi în astfel de locuri. Acum începusem să mă familiarizez cu toate acestea ca şi cum astea ar fi fost casa mea şi aceştia ar fi fost părinţii şi fraţii mei.

Eram iarăşi ca într-un mormânt... Aici am avut gândurile din care mai târziu am compus poezia:

Mormântul meu...

Mormântul meu cu ziduri negre,

cu patru schelete de fier,

cu şapte gratii ruginite

şi-un strop îndepărtat de cer,

Mormântul meu!- Cu ce putere

ai răscolit viaţa mea!

Nu-i glas pe lume să-mi vorbească

cum mi-a vorbit tăcerea ta!

În vremea încercării tale

am cunoscut durerea ce-i,

ce mare-i harul rugăciunii

ce-adâncă e puterea ei.

În noaptea zbuciumării tale

aşa am suferit încât

nu sunt străfunduri să măsoare

adâncu-n care-am coborât!

Dar nici nu-i culme însorită

şi stări să poată aduna

atâta strălucire câtă

mi-a luminat în noaptea ta.

N-aş fi ştiut că pot fi lacrimi

atât de-amare pe pământ

nici cât de-adâncă-i deznădejdea

din lupta sufletului frânt.

Dar nici n-aş fi aflat ce-aproape

e Domnul cu adevărat

de-acel ce-L cheamă, ca acolo

când sufletul e-nmormântat!...

Mormântul meu, cu ce lumină

ai răscolit viaţa mea!

- Nu-i glas pe lume să-mi vorbească

cum mi-a vorbit tăcerea ta.

Dar de ce oare inima mea este apăsată şi sufletul meu este iarăşi neliniştit?

Ce îmi opreşte oare lumina de care am acuma atâta nevoie? Şi ce oare îmi împiedică iarăşi rugăciunea mea?

Căci acum nu ştiu să mai fi întristat, Doamne, cu ceva Faţa Ta!

Mi se pare că am mai spus şi altă dată ceea ce cred că trebuie să spun şi acum. În legătura mea de o viaţă cu Domnul şi Mântuitorul meu Isus, sunt anumite lucruri atât de intime încât nu le pot spune, nu pentru că nu vreau, - ci pentru că nu pot.

Unul dintre acesta este semnul pe care îl primesc de la Domnul meu, în clipa când rugăciunea pe care I-o fac, îmi este primită. De acest semn deosebit din partea Domnului nu am nevoie întotdeauna. Pentru rugăciunile obişnuite îmi este de-ajuns pacea şi bucuria liniştită pe care mi-o lasă în inimă duhul rugăciunii în chiar clipa acestei rugăciuni. Dar pentru rugăciunile neobişnuite, în împrejurările neobişnuite ale vieţii mele, - am nevoie de mult mai mult. La aceste rugăciuni şi în astfel de împrejurări, nu mă pot linişti decât după ce primesc semnul Lui. E ca şi când Domnul meu mi-ar răspunde:

- „Bine! Am primit cererea ta şi am luat cunoştinţă de starea ta. Acum tu las-o aici în mâinile Mele şi pleacă liniştit. La vremea potrivită vei primi răspunsul Meu. La vremea potrivită voi rezolva problema pentru care Mă rogi: mergi în pace sau stai în pace...”

Atunci eu merg liniştit. Sau stau liniştit. Sau sufăr liniştit. Sau trăiesc şi mor liniştit.

Dar până nu primesc semnul, nu pot.

Acum mă rugam pe drum. Mă rog aici... Mă rog şi bat mereu la uşa Domnului... - şi nici un semn!

E ca şi când ţi-ai vedea casa arzând - şi suni la pompieri, dar nu-ţi răspunde nimeni. E ca şi când cineva preaiubit e pe moarte - şi suni la salvare - dar nu-ţi răspunde nimeni... Telefonul rugăciunii mele suna, suna - dar de la capătul celălalt - nu răspundea nimeni.

Începui să mă îngrijorez, să mă neliniştesc, să mă tulbur. Unde este semnul Lui? Nu ştie oare El în ce stare mă aflu eu acum? Nu ştie El oare câtă nevoie are sufletul meu în starea asta de o încredinţare din partea Lui? De curajul, de pacea, de lumina care mi-ar veni dintr-o dată prin încredinţarea trimisă de semnul Său?

Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?

Atunci am avut gândurile din care am compus chiar acolo:

Strig de-o zi şi-o noapte-ntruna

Strig de-o zi şi-o noapte-ntruna, -

rugăciunea-i fără glas,

duhu-i fără liniştire,

gându-i fără de popas!

Gem de-o zi şi-o noapte-ntruna, -

zidul e de nerăspuns

sufletul mi se scufundă

sub poveri de nepătruns!

Stau de-o zi şi-o noapte-ntruna, -

aşteptarea-i jar aprins,

sufletul mi se scufundă

sub poveri de necuprins!

Cad de-o zi şi-o noapte-ntruna, -

ca-ntr-o mlaştină m-afund,

mersu-i fără de oprire,

groapa-i parcă fără fund!

Două lumi, de două zile,

două ziduri mi le-mpart,

nu doi paşi - ci mii de mile,

ci milenii ne despart!

Doamne, Doamne, fă-o lumină

cât un fir de rază doar

să-mi lumine-o clipă noaptea

asta de adânc amar!...

- Nu mă scoate, nu-mi răspunde,

las-să mor aici de crezi, -

dar arată-mi să văd semnul

că m-auzi şi că mă vezi!

Fă să simt că rugăciunea

pân-la Tine mi-a ajuns

- şi voi suferi-n tăcere

până voi primi răspuns!

Mă aştept din ceas în ceas să fiu luat sus la anchetă, la întrebări, la cercetare. Cum să merg Doamne Isuse în starea aceasta? Cum să merg fără Tine în faţa vrăjmaşului şi chinuitorului meu? Cum?

Îmi aduceam aminte de rândul trecut când fusesem dus pentru ispăşirea cealaltă... Aş fi dorit mai bine să mor de o mie de ori, decât să mai trăiesc iarăşi frământarea aceea.

Nu mai vedeam de durere nimic în jurul meu - şi nici nu mai auzeam pe nimeni. Chinul că Domnul meu S-a depărtat de mine îmi ajunsese atât de greu de îndurat încât nu ştiam ce să mai fac... Şi acum nu înţelegeam, de ce!

Aşa a trecut toată ziua întâia de Crăciun. Şi toată noaptea de după ea...

N-am putut nici măcar închide ochii ca să adorm ceva, spre a mă odihni şi reface după toată frământarea din cele două nopţi şi cele două zile care trecuseră.

Atunci am compus acolo, în zbuciumul acelei nopţi de Crăciun prima poezie din Cântările Surghiunului celor patru ani care începeau atunci şi acolo.

Când m-au închis

...Când m-au închis trântind în urmă,

cu zgomot uşa grea de fier,

în noaptea grea privea spre mine

pe-un strop de geam, un strop de cer...

...O, strop de cer, în câte rânduri

spre tine mâinile-am întins,

când sufletul era în mine

zdrobit şi-nsângerat şi-nvins!...

În câte rânduri către tine

s-a ridicat privirea mea

când întunericul acela

de nemaiîndurat părea!

De câte ori, în stări supreme,

când mii de duhuri mă-nvingeau

legat şi doborât, doar gândul

şi ochii a privi puteau!

O strop de cer, cu ce putere

şi har mă-nviorai atunci,

ce linişte-mi dădeai în suflet

când trupul se căznea în munci!

O, strop de cer, tu-ai fost solia

Acelui care m-a iubit

să ştiu, să simt că chiar şi-acolo

El mi-a rămas nedespărţit.

Când Te-am văzut, din prima clipă,

simţit-am recunoscător

că sunt aici, dar nu sunt singur, -

în Mâna Lui, nu-n mâna lor!

Se făcu în sfârşit dimineaţă, ziua a doua de Crăciun. Era o zi de vineri... După o zi şi-o noapte de rugăciuni şi strigăte amare - semnul tot nu venea.

- Se apropie clipa când trebuia să mă duc în faţa oamenilor pentru Tine, - gemeam eu, - şi Tu Doamne Isuse nu-mi arăţi semnul Tău. Şi ce fericit mi-l arătai Tu până acum! De ce oare nu-mi răspunzi Scumpul meu Mântuitor? De ce nu-mi arăţi semnul Tău?...

Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, - gemeam zbuciumat, - pentru ce m-ai părăsit?

Sosi clipa şi zăvorul greu al uşii de fier fu tras cu zgomot - şi cineva îmi făcu semn să ies.

Pe coridor îmi fură puşi ochelarii negri - şi apoi fui dus de mână pe nişte scări în sus...

- Isuse Doamne, nu mă lăsa singur! Vino cu mine! - gândeam tot timpul urcuşului meu cumplit, pe calvarul scărilor ca înspre o altă grea Golgotă a mea.

Am ajuns sus. S-a deschis uşa şi am fost împins înăuntru.

Când mi s-au smuls ochelarii negri, deasupra ofiţerului care stătea la masă în faţa mea, am văzut strălucind fericit: Semnul Lui.

- O, Dumnezeule Bun, - am suspinat eu.

Şi dintr-o dată ochii mi s-au umplut de lacrimi, iar sufletul de o putere cerească.

Nu-mi mai păsa acum de nimic! Am primit semnul că Dumnezeul meu este acolo, încă mai dinainte de mine. Că nu am a mă mai teme de nimic: Tot ce se va întâmpla acum şi până la sfârşit este controlat de El. Şi că nimic nu mi se va putea face fără voia Lui. Că totul va fi numai bine sau înspre bine. Eu sunt aici, dar nu în mâinile lor ci în Mâna Lui, aşa cum mă rugasem.

De acum ştiu bine că nu mă vor întreba decât ceea ce pot spune liniştit. Şi că nu mă vor putea ţine decât atâta cât este hotărât de Domnul meu. Nici o clipă mai mult. Dar nici mai puţin.

Mai târziu, când am avut liniştea şi răgazul necesar, gândindu-mă la clipa aceea, am compus poezia: O, semnul Lui...

Iat-o:

O, Semnul Lui...

O, semnul Lui... când vine-n zbuciumare

răspuns îndelungatei rugăciuni,

e marea, sfânta, unica salvare,

corăbiei cuprinsă de furtuni.

O, când apare-n ceasul chinuirii,

la grelele răscruci de aşteptări, -

e farul strălucit al mântuirii

în bezna neştiutelor cărări!

O, semnul Lui, e fulger ce-n primejdii

îţi sparge nori şi ziduri de mormânt

şi în adâncu-amar al deznădejdii

lumină-aduce sufletului frânt.

E duhul, focul care izbucneşte

în glas atunci când vorbele aprind,

e strălucirea sfântă ce pluteşte

pe faţa fericitului murind.

O, semnul Lui e liniştea deplină

sub mâna-nverşunaţilor duşmani

când poţi goli cu inima senină

paharul voii sfinte-n Gheţimani.

Şi e puterea harului ce-aprinde

avântul sufletului dezrobit,

când renăscut aripile-şi întinde

din lut spre cerul care l-a primit.

O, semnul Lui... când neagra-ntunecare

din viaţa mea pe veci s-a-mprăştiat,

ce pace, ce lumină, ce-ndurare

ce gânduri noi, ce noi simţiri mi-a dat!

O, când privirii inimii s-arată

răspuns la rugăciunea-n ceasul greu

pier griji şi răni şi temeri - şi deodată

întreg coboară ceru-n jurul meu.

...O, semnul Lui, pe nori când va apare

Dumnezeiescu-I Semn Biruitor

va nimici tot răul de sub soare

prin zorii Veşnicului Viitor.

Puterea Lui va despica morminte

unind iubirea adormită ieri

cu cea de azi schimbată-n cânturi sfinte

de strălucirea-ntâiei Învieri...

Ancheta n-a fost nici prea lungă nici prea grea.

Toată învinuirea care mi se aducea era că organizasem adunări ale Oastei, ţinusem sfaturi cu conducătorii Oastei, răspândeam cărţi religioase, primisem vizitatori şi făcusem vizite frăţeşti. Toate acestea cu scop de propagandă pentru Oastea Domnului, care era o asociaţie interzisă de legile Statului şi ale Bisericii. - Învinuirile mele de totdeauna şi pentru totdeauna.

La acestea, în general, nu mi-a fost greu să răspund... Tăcusem! Nu-mi era nici ruşine şi nici frică de asta.

Dar îmi erau greu să răspund când mă întreba de nume şi de locuri. Atunci „nu-mi aduceam aminte” de nici un nume şi de nici un loc unde fusesem şi cu cine.

Urmau înjurături, batjocuri şi ameninţări, - apoi duceri înapoi în celulă - şi iarăşi chemări şi anchete.

Şase săptămâni au durat astfel, cu acest regim de suferinţe. Mâncarea era nespus de puţină, iar celelalte erau tot aşa de multe ca în vremea lui Zoli-baci. Şi aproape tot ca la Beiuş în iarna lui 1950. S-au petrecut şi aici întâmplări aproape ca şi acolo, cu aceleaşi chinuri şi zvârcoliri de zi şi de noapte când pântecele sta gata să plesnească... Mulţi n-au mai putut aştepta până când să se hotărască în sfârşit chinuitorul să le asculte chemările disperate şi să-i lase să iese până afară, la doi paşi de celulă.

Uneori asta şi aştepta chinuitorul până când chinuitul nu mai putea. Ca apoi să râdă...

Aici, în această stare, am mai compus unele din lucrările mele de atunci, care ori de câte ori le recitesc, îmi reamintesc în ce locuri şi în ce împrejurări le-am compus.

Astăzi lângă mine a căzut o frunză... am compus-o când într-o zi într-adevăr lângă mine, în acest subsol îngropat sub trei rânduri de case şi închis cu trei rânduri de ziduri, - am aflat o frunză:

Astăzi lângă mine...

Astăzi lângă mine am aflat o frunză,

cine ştie oare pe-unde-a străbătut

de-a putut prin ziduri, biata, să pătrunză

pân-aici la mine în mormântul mut!

- Sora mea iubită, sora mea de-afară

ruptă ca şi mine de pe-un ram iubit,

spune-mi ce anume vânturi te luară

oare ce haină mână te-a răpit?

Te creşteau călduţe razele de soare,

te-adormeau în zâmbet legănări de vânt,

ţi-nsoţeau iubirea cor de surioare

- şi-astăzi stai cu mine doi într-un mormânt!

Unde ţi-este ramul plin de surioare,

soarele cel dulce, vântul iubitor?...

cântecul de-afară unde este oare?

- ţi-a rămas doar plânsul şi-amintirea lor!

Sora mea iubită ce-ai venit de-afară,

ruptă ca şi mine dintr-un loc iubit,

nu-ţi mai plânge locul! - vine-o primăvară

când ne va renaşte mult mai fericit!

Răsări-va iarăşi Soarele Iubirii

şi ne vom renaşte din acest mormânt,

eu în bucuria dulce-a înfrăţirii,

tu-ntr-un mugur dulce legănat de vânt!

Pe la mijlocul lui februarie ancheta mea s-a terminat şi am fost mutat la penitenciarul Deva, unde am stat aproape tot timpul numai singur, într-o celulă îngustă de la etajul închisorii.

Eram foarte slăbit. Şi în condiţiile acestea boala mea de inimă de care suferisem încă de pe front - începu să se agraveze... Palpitaţii, sufocări, ameţeli, - mă încercau tot mai des...

Într-o noapte din acestea mă trezii la un zgomot ciudat. Părea că cineva sforăie lângă mine încet pâsâind printre buze... Sau că o pompă stricată care lasă aer se aude aci undeva pe aproape...

- Ce să fie oare? - mă întrebai.

Deschid ochii - în celulă nimeni.

Ascult, - de afară nu putea să se audă nimic fiindcă zidurile erau groase...

Atunci, ce poate fi?

Ascult din nou... Şi dintr-o dată aud că zgomotul vine din pieptul meu... Inima mea gâfâie pompând din greu la aerul care se scurgea pe lângă pompa ei stricată... Acesta era zgomotul care mă trezise din somn.

Am avut atunci gândurile pe care le-am înşiruit toată noaptea, în strofele poeziei compuse atunci:

Solia vieţii mele-apuse

tot mai cu greu cărarea-şi suie,

cu bine-n Mâna Ta Isuse

sfârşitul slujbei să şi-l puie!

Ascult cum inima-mi se curmă

în zbateri tot mai ostenite

ca fâlfâirile din urmă

a unei aripe rănite...

Simt c-am ajuns la o răscruce,

că mult trudita vieţii cale

coboară-n liniştea ce-aduce

sfârşitul zbuciumării sale.

Că fiecare fâlfâire

e-o liniştită-apropiere

de recea ţărnii înfrăţire

de dulcea slavei înfiere.

Simt cum se smulge-ncet din mine

a firii frântă rădăcină

şi-n împăcarea care vine

întregul cer mi se-nsenină.

Uit zbuciumul şi-ndurerarea

din lupta-n urma mea rămasă

şi peste toate simt uitarea

cum albă, ca un văl se lasă.

Se şterge-ncet încet din mine

pământul părăsit departe

cu toată lupta lui fierbinte

cu toate urile-i deşarte.

Nimic n-am contra nimănue,

nici gând, nici dor de răzbunare,

în toată inima nu e

decât odihnă şi-mpăcare!

Numai un dor rămas fierbinte

spre voi cei dragi mă cheamă iară

voi fiii fericirii sfinte,

voi neuitata mea comoară.

Şi chiar din porţile divine

spre voi îmi mai întorc privirea

căci şi-n pământ şi-n cer, cu mine

întreagă eu vă duc iubirea!

Starea sănătăţii parcă mi se înrăutăţea mereu... Inima mi se lupta cu „zbateri tot mai ostenite, ca fâlfâirile din urmă a unei aripe rănite”... În liniştea nopţilor de afară şi a singurătăţii din celulă urmăream adeseori aceste zgomote ca nişte duioase luări de rămas bun de la tot ce lăsam frumos în urma mea pe pământ...

Îmi retrăiam din nou, dar în alt fel decât în celelalte rânduri, moartea mea pe care o aşteptam din clipă în clipă...

Mi-o împrietenisem, mă obişnuisem cu ea şi o aşteptam ca pe o mântuitoare şi fericită salvare din singurătatea şi despărţirea amară în care fusesem aruncat aici. Mulţumeam lui Dumnezeu că în sfârşit a sosit vremea să fiu şi eu chemat Acasă, la odihnă, din toate flăcările şi valurile mele care socoteam că mi-au fost de-ajuns.

Ştiam că dincolo de zidurile acestea lăsasem atâta iubire suferind, dar şi pentru aceasta nu mai aveam o altă nădejde decât cea de după moarte. Îmi era dor să ne mai revedem numai acolo Dincolo...

Îmi era aşa de dor de părintele Iosif, de fr. Marini, de toţi fraţii şi surorile tinereţii şi avântului meu sfânt, - care în cea mai mare parte plecaseră Dincolo înaintea mea... Voiam să merg şi eu la ei... Mulţi din cei de azi erau o altă generaţie. Aveam desigur în sufletul meu mii de legături cu fraţii de aici, - dar de ceilalţi din cer parcă eram legat altfel, mult mai puternic.

Din nou nu mai aveam nici un gând din urmă, nici o părere de rău, nici o dorinţă. Din nou eram mai mult Dincolo decât dincoace de viaţă...

În dimineaţa zilei de 2 martie 1953, avui două visuri ciudate, pe care nu le mai putui uita...

Se făcea că eram noaptea undeva într-o încăpere înaltă şi goală... Cineva - nu ştiam cine - m-a chemat la un telefon şi când am ascultat la receptor am auzit doar atât:

- Pe ziua de 2. Pe 2, 4, 2. Până pe 2.

Apoi tăcu.

Lângă mine păru că sta un suflet scump

- şi m-am trezit.

Pretutindeni era tăcere şi numai singurătatea nopţii îmi ţiuia în urechi...

Trebuie să fie cam pe la vreo 2-3 ceasuri noaptea - gândii eu.

După aceea m-am frământat nu ştiu cât timp ca să pot dezlega ceva din acele cifre şi numere - dar n-am putut dezlega nimic.

Ştiam de multă vreme că există trei feluri de visuri: unele vin de la Dumnezeu, altele vin de la diavolul, dar cele mai multe vin din frământările gândurilor şi stărilor noastre.

Cele care vin de la Dumnezeu nu sunt prea multe. Dar ele ne vin în împrejurări deosebite din viaţa noastră, fie ca înştiinţări pentru a ne feri de vreo primejdie sau de vreo ispită care se apropie. - Fie mângâieri şi îmbărbătare în faţa vreunei dureri. Fie ca o lumină şi ca un ajutor în faţa unei răscruci din viaţă, spre a putea avea răbdarea şi nădejdea unei ieşiri fericite la capătul unui tunel întunecos, prin care trecem. După cum este scris: Dumnezeu vorbeşte omului prin visuri, prin vedenii de noapte, când oamenii sunt cufundaţi într-un somn adânc, când dorm în patul lor. Atunci El le dă înştiinţări şi le întipăreşte învăţăturile Lui, ca să-l abată pe om de la rău şi să-l ferească de mândrie, ca să-i păzească sufletul de la groapă şi viaţa de la loviturile sabiei (Iov 33, 15-18).

Pe cât de mulţi dintre copiii Săi, nu i-a înştiinţat astfel Dumnezeu!

Ştiam apoi că visurile care vin de la diavolul sunt aduse de cel rău cu gând nimicitor.

Spre ispitire, spre înspăimântare sau spre deznădejde şi încurcătură.

Iar visurile care vin din imaginaţia noastră frământată zilnic de gânduri, de dorinţe şi de griji, - sunt un rod al acestor frământări şi nu spun nimic.

Frământându-mi mintea să pot descoperi ceva din acest vis care era totuşi cu totul deosebit, se vede că am adormit din nou...

Fiindcă dintr-o dată mi se păru iarăşi că intră în camera mea un ofiţer care ţinea în mână patru suluri de hârtie. Se aşeză la o masă în faţa mea şi din cele patru suluri alese unul şi mi-l întinse:

Mă uitai la el şi îmi păru că era un decret de premiere pentru opera mea literară... Era cu patru pagini. Pe prima pagină scria cifra 2, apoi numele meu scris mare.

Pe a doua pagină era fotografia mea, între mai multe alte fotografii.

Pe pagina a treia, îmi arătă un loc sub mai multe rânduri scrise şi îmi spuse:

- Semnează aici, şi pune data de astăzi.

Am semnat în josul paginii scriind mai întâi o localitate care începea cu litera C. - (mai departe n-am ştiut). Apoi am scris 2, 4, 2 - şi data de 2. Iar el a scris la urmă pe ultima pagină 2.

Şi m-am trezit.

Acum într-adevăr nu mai înţelegeam nimic, dar tot sufletul îmi era încredinţat că era o înştiinţare pe care e adevărat că eu n-o înţelegeam acum, dar va veni sigur vremea s-o aflu, s-o înţeleg. Reţineam puternic numerele şi data care mi se spuseseră.

De două ori pe ziua de 2. Şi de două ori: 2, 4, 2.

Doamne Isuse, dă-mi lumina înţelegerii înştiinţării acesteia!

Dimineaţa într-adevăr, intră în celula mea ofiţerul anchetator şi îmi spuse:

- Vino la cancelarie!

M-am dus. Avea pe masă un sul cu patru dosare... Alese unul şi îmi spuse:

- O să plecaţi la muncă în colonii. Fă-ţi bagajul şi stai gata. Veţi pleca chiar de azi toţi patru. Semnează aici!

Era ziua de 2 martie 1953.

Am rămas uimit auzind patru. Eu nu mai ştiam de altcineva dintre fraţi să fie arestat decât fr. Cornel. Nici de dânsul nu mai eram sigur că este acolo, fiindcă mă gândeam că îi vor fi dat drumul, deoarece - gândeam eu, - nu prea aveau de ce să-l ţină!

Dar îndată după masa de 12 m-au dus într-o altă celulă. Acolo ne-am întâlnit cu fr. Cornel, cu fr. Opriş care locuia pe atunci aproape de Hunedoara şi cu încă un frate, Florea Ion de la Hăpria de lângă Alba Iulia.

Acesta era un frate tânăr, care se predase Domnului în urmă cu câţiva ani, când avusesem o adunare frumoasă a Oastei Domnului în biserica lor. Se mai hotărâseră la adunarea aceea un număr frumos de tineri şi tinere, iar Lucrarea Domnului din satul lor mergea minunat...

Prin nu ştiu ce împrejurări cineva l-a dat şi pe el pe mâna Securităţii. - Acum era şi el aci cu noi.

Ni s-a dat hrană rece pe o zi, iar seara ni s-au pus ochelarii negri pe ochi, apoi am fost suiţi într-o maşină închisă, cu care am fost duşi până la gara Simeria.

Acolo ni s-au luat ochelarii şi doi ofiţeri ne-au pus cătuşele la amândouă mâinile.

După aceea am fost legaţi toţi patru unul de altul şi aşa am fost duşi lanţ, prin gară, pe peronul plin de oameni, până am fost urcaţi în personalul de Bucureşti, unde aveam rezervat un compartiment de clasa a III-a.

Am fost aşezaţi toţi patru la rând pe o bancă cu spatele înainte, iar cei doi ofiţeri care ne duceau, stăteau în faţa noastră. Eu şi cu fr. Cornel eram la mijloc, legaţi de amândouă mâinile, dar fr. Opriş şi Florea erau la margine legaţi de câte o mână, unul legat de mine iar celălalt de Cornel. Ei, deci de la margine erau mai fericiţi, aveau fiecare câte o mână liberă.

Îmbrăcasem paltonul cel gros, iar aici în tren se făcuse nespus de cald... Râuri de sudoare îmi curgeau pe frunte, în ochi, pe faţă - şi nu puteam să mi le şterg.

I-am rugat pe cei care ne duceau să ne dea voie ca să scoatem paltoanele... - dar ei ne-au răspuns râzând batjocoritori:

- Până la destinaţie, aşa mergeţi! Dacă trăiţi - trăiţi, dacă muriţi - muriţi. Aţi înţeles?

Şi să nu mai cereţi nimic!

Fratele Cornel şi Opriş amândoi aveau mâinile mai subţiri. Ale mele erau mai ciolănoase. Cătuşele fuseseră alese şi potrivite pe mâinile lor, nu pe ale mele... Mă strângeau din ce în ce mai tare...

Răsuceam mâna spre a mi-o dezmorţi, dar eu nu ştiam că aceste cătuşe erau în aşa fel făcute încât dacă mişcai mâna se strângeau singure tot mai mult. Îmi intraseră în carne... Mâinile mi se umflau şi mi se învineţeau. Începeam să nu mi le mai simt.

Le-am arătat celor care ne păzeau, rugându-i să-mi lărgească puţin cătuşele... Dar ei râzând îmi ziseră:

- Până vei ajunge la destinaţie aşa mergi! Dacă trăieşti - trăieşti, dacă mori - mori...

N-ai înţeles să nu mai cereţi nimic?

- Am înţeles! - Şi nu i-am mai rugat nimic.

Ne frământam doar cu gândul că ai noştri nu vor mai şti unde suntem. Mâine vor merge la Deva să ne ducă medicamentele pe care le cerusem. Şi vor fi şi mai îngrijoraţi şi mai necăjiţi, negăsind nici o urmă de noi.

Tocmai când ne frământam cu aceste gânduri, intră în compartiment controlorul de bilete... O mare bucurie ne-a umplut feţele privind spre el: era fr. Blaj, unul dintre fraţii noştri din Simeria. Ne-a recunoscut îndată.

I-am făcut semn cum am putut ca să ştie că suntem duşi nu ştim unde, dar cel puţin să-i anunţe pe ai noştri.

El văzându-ne, izbucni în lacrimi - şi ieşi.

Îndată după aceea cei doi îşi desfăcuseră în faţa noastră mâncarea... Mâncară şi băură, ostentativ şi batjocoritor în faţa noastră, ospătând îndelung şi îmbelşugat. Nouă nu ne-au lăsat voie să mâncăm nimic. Nici măcar să bem puţină apă.

Nu ne-au dat voie nici să ne sculăm de pe scaun, nici să ieşim măcar până la W.C. Toată noaptea şi toată ziua următoare până după amiază, când am ajuns la lagărul Ghencea din Bucureşti.

La coborârea din tren în Gara de Nord, am urmat acelaşi lanţ, mergând legaţi unii de alţii printre călători şi bagaje până dincolo de gară în stradă unde ne aştepta duba lagărului Ghencea.

Am rămas surprinşi văzând peste tot steaguri negre. În gară, la tramvaie, la clădiri...

Şi ne întrebam miraţi:

- Oare cine dintre mai marii lumii va fi murit?

Abia ajunşi în lagăr, am aflat că în noaptea aceea în care noi călătorisem legaţi şi chinuiţi, murise Stalin. Şi în timp ce noi stăm acum în faţa ofiţerului acestuia care ne primeşte aici în lagăr, poate că şi sufletul lui Stalin care a ajutat la înfiinţarea unor astfel de lagăre ca acestea şi la chinuirea unor astfel de oameni ca noi, - va sta chiar acum şi el în faţa lui Dumnezeu, să răspundă şi el pentru asta... Poate chiar şi pentru noaptea asta a noastră, poate şi pentru mâinile astea ale mele pe care nu mi le mai simt şi din umflăturile cărora abia mi-au scos cătuşele.

Lagărul Ghencea era format din 24 de barăci de lemn, acoperite cu carton... aşezate pe două rânduri... Între ele erau despărţite în două printr-un gard de sârmă ghimpată, jumătate de-o parte de gard şi jumătate de alta.

În jumătatea asta erau bărbaţii, în cealaltă erau femeile. Jur împrejur apoi, pe după toate erau garduri înalte de sârmă ghimpată, iar pe partea dinspre şoseaua Bucureşti - Alexandria lângă care era lagărul, - ca să nu se vadă dinafară înăuntrul lagărului, - era ridicat un gard înalt de scânduri bătute una lângă alta.

Barăcile acestea fuseseră construite în timpul războiului de către armata germană care fusese cartiruită în ele până la plecarea nemţilor de la noi.

În afara primului gard de sârmă care despărţea barăcile deţinuţilor, erau barăcile serviciilor lagărului: bucătăria, baia, cancelariile, corpul de gardă, magazii... Acolo nu era voie să se meargă decât cu escortă sau cu învoire specială.

Când am ajuns noi era ziua de 3 martie 1953.

După ce am fost predaţi şi preluaţi, am fost duşi într-una din barăcile astea, care era plină ticsită de oameni. Cu bagajele pe care le aveam ne-am înfăţişat şefului de baracă spre a ne lua în numărul barăcii pentru masă şi corvoadă. Era baraca nr. 7.

Înăuntru baraca asta avea întâi spălătoria în care erau robinete şi albii pentru spălat. Apoi dormitorul în care erau aliniate pe patru rânduri câte 25 de paturi de fier cu un alt rând de paturi suprapuse. Pe paturile de jos erau saltele, pe cele de sus, doar pe câte unul era câte o rogojină zdrenţuită... Sau câte un capăt numai.

Paturile aveau toate plase de sârmă sau de balot. Pe cele mai multe nu era altceva nimic.

În baracă pe paturile cele de jos stăteau cei bolnavi sau paraliticii... Cei sănătoşi stăteau pe paturile de sus, sau fără paturi, printre ele, pe jos.

La început noi cei sosiţi acum, n-am avut paturi, - baraca era ticsită de oameni. Dar mai pe urmă ni s-au găsit şi nouă locuri, fiindcă mereu mergeau cum mereu veneau oameni. Din închisori, sau spre alte închisori şi locuri de muncă.

Pe toate paturile din baracă normal ar fi avut loc cam 200 de oameni. Dar au fost cazuri când pe un astfel de pat de 80 cm. lărgime trebuia să stea 2 inşi plus bagajele lor.

Uneori n-au încăput nici aşa, ci mai erau încă şi pe jos stând pe geamantanele sau traistele lor, sau pe câte o rămăşiţă de rogojină proptiţi de pereţi, oameni care aşteptau ca la Betezda, vreo tulburare salvatoare a apei, sau vreo venire salvatoare a morţii.

Pe jos, fusese la început pardoseală de cărămizi. Ca oarecând la penitenciarul din Oradea. Dar şi aici ca acolo, picioarele paturilor de fier şi picioarele nenumăraţilor oameni trecuţi pe aici roseseră cărămizile. Iar acum erau numai dâmburi şi gropi. În ferestre în loc de geamuri era pusă sârmă ghimpată - prin care vântul bătea în dragă voie şuierând sinistru.

Asta era şi un bine, fiindcă la cele două capete ale dormitorului şi la mijlocul lui, erau trei hârdaie mari pentru murdărie la care sutele de oameni din dormitor, în cea mai mare parte bolnavi de diaree, stăteau la rând ţinându-se de pântece şi cerând voie să poată ajunge a-şi face cât mai repede nevoile. Toate aceste hârdaie erau ocupate zi şi noapte... Nu încetau de multe ori nici în timpul când se împărţea masa la un capăt al dormitorului. Se obişnuiseră bieţii oameni cu toate. Aci unii mâncau, iar în faţa lor alţii stăteau urcaţi pe hârdău, în văzul tuturor...

Imediat ce ajungeai în baracă, primeai un număr. Şi nu mai aveai nume ci numai număr. Pe număr erai chemat la masă, pe număr la muncă, pe număr la pat, la planton, la corvezi, - la toate.

Şi disciplina era de fier, nimeni nu era iertat dacă o încălca.

Hârdaiele pline erau cărate afară şi se vărsau în haznaua din mijlocul curţii. Pentru căratul lor se acorda un supliment de ciorbă la masă. Ar fi trebuit să facă treaba asta fiecare număr, doi câte doi, la rând. Dar erau unii care se înghesuiau tot numai ei, - spre a căpăta mereu suplimentul de mâncare... Cei mai mulţi dintre aceştia erau foşti colonei sau maiori, care acum erau şi ei aici... Acesta era un favor aici, unde se crăpa de foame... Şi cum erau atât de mulţi şi se căra încontinuu... Haznaua se umplea şi da pe dinafară. Totul era o mizerie şi un miros de nedescris... Hainele celor ce cărau hârdaiele erau stropite de sus şi până jos...

Începură nişte ploi şi lapoviţă... Vântul puternic băga ploaia şi zăpada prin ferestrele cu sârmă ghimpată şi prin acoperişul învechit de carton găurit sau rupt... Cei care mergeau şi veneau de pe la corvezile de afară, aduceau pe încălţămintea lor ruptă, pe haine, pe tot trupul lor de pe la vărsarea hârdaielor sau de pe la pământ şi gunoaie numai murdării, noroi şi apă...

Era pe jos, prin baracă, prin gropile pardoselii şi peste tot, numai un noroi subţire, înecăcios şi rece, care ajungea apoi pe paturi, pe lucruri, pe mâini, pe ochi...

Şi în toate barăcile erau la fel de mulţi şi la fel de mizerabil.

Mizeria asta, foametea şi frigul, agravară bolile... Începură să zacă tot mai mulţi nemişcaţi pe paturi, cu temperatură mare şi cu gemete neîntrerupte. Un tuşit continuu era zi şi noapte... Mai ales noaptea când încetau celelalte zgomote, te îngrozeai cât de mulţi gem şi tuşesc...

Tencuiala tavanului învechit şi umed de ploaie, cădea câteodată în bucăţi mari mai ales noaptea peste nenorociţii care dormeau cum puteau acolo, întinşi sau răsuciţi... Ce amară se întipărise suferinţa pe toate trăsăturile feţei acestor fiinţe care parcă nu mai aveau nimic omenesc în ei.

Ţi se sfâşia sufletul văzându-i cum se chinuiesc, cum se urau, cum se certau, cum se înjurau, cum se zvârcoleau în acest noroi murdar, mai murdar cel sufletesc parcă, decât cel trupesc.

Abia acum mi-am adus eu aminte de rugăciunea noastră din Noaptea Sfântă de Crăciun, când citisem şi meditasem asupra Cuvântului - „în noaptea aceea...”

Când gândisem atunci ce noapte trebuie să fie la Canal, în lagăre, în colonii, în închisori - nu ne închipuisem că poate fi chiar aşa... Ne rugasem atunci ca Dumnezeu să le trimită tuturor celor care sufereau şi aşteptau acolo, - nişte îngeri aducători de vestea bună a mântuirii... Nişte soli care să li-L ducă acolo pe Mântuitorul şi Izbăvitorul de care aveau nevoie cei care stăteau acolo şi se chinuiau fără nici o nădejde. Ne rugam ca Dumnezeu să le trimită pe alţii. Şi nu chiar pe noi.

Dar acum înţelegeam că tocmai noi eram cei trimişi. Tocmai pe noi care ne rugasem ca Dumnezeu să-i trimită pe alţii acolo, găsise El cu cale să ne trimită. Parcă Domnul ne vorbea:

- Voi vedeaţi că era nevoie să meargă cineva? Mă rugaţi să trimit pe cineva? Vedeaţi că este nevoie de cineva?

- Iată Eu vă trimit pe voi! Duceţi-vă şi vestiţi-le celor de acolo că şi lor li s-a născut un Mântuitor care este Hristos Domnul. Că El şi lor, - mai ales lor! - vrea să le aducă El mântuirea şi viaţa!

A fost ca o revelaţie pentru mine acest răspuns ceresc, care venise imediat după rugăciunea noastră, dar pe care eu nu-l înţelesesem decât iată, acum după trei luni de zile.

- Fraţilor, le-am spus atunci tovarăşilor mei, noi am fost trimişi aici în urma rugăciunii noastre, ca să le vestim acestor nenorociţi pe Hristos! De graba şi de grija cu care noi vom face lucrul acesta, depinde plecarea noastră de aici. Noi nu vom pleca de aici până ce vom simţi că ne-am împlinit deplin slujba pentru care ne-a trimis aici Domnul!

Cu cât vom fi mai harnici aici, cu atâta vom pleca mai repede. Nu oamenii ne-au adus aici, ci Dumnezeu. Când El va şti că noi ne-am împlinit ce avem de făcut aici, nimeni nu ne va mai putea ţinea nici o clipă mai mult.

Dar până când El nu ne va scoate, - nici un om din lumea asta nu ne va mai putea scăpa...

Cel care va fi mai harnic dintre noi, acela va pleca de aici cel dintâi...

Atunci ne-am pus pe lucru. Fiecare în altă parte, fiecare cu altcineva. Se făcuse o mişcare şi o frământare în toată baraca... Eram fiecare dintre noi înconjuraţi toată ziua de grupuri-grupuri de ascultători. Chiar dacă erau mulţi care mergeau la corvezi sau se strecurau de pe la celelalte barăci să-şi caute prieteni sau cunoscuţi - tot mai rămâneau destui pentru ca totdeauna să fie plin în jurul nostru.

Îndată ce ne mai obişnuirăm cu atmosfera de aici începurăm a ne strecura şi noi prin celelalte barăci din secţia bărbaţilor. Să căutăm poate mai sunt pe acolo fraţi de ai noştri, cunoscuţi, prieteni...

După câteva zile într-adevăr am aflat că mai erau...

Primul pe care l-am întâlnit era fr. Gheorghe Condruz de la Nămoloasa... După aceea Costin Iftimie şi Paraschiv Sârghie de la Corod... vechii misionari şi desfăcători de cărţi de care am mai scris... Cerlinca Vasile de la Sf. Ilie - Suceava, fraţii Harasiniuc de la Negostina... Şi chiar nişte preoţi credincioşi, cunoscuţi şi prieteni ai Oastei Domnului...

- E aici şi fr. Tudusciuc Ion, învăţătorul de la Vaslui, - îmi spuse fr. Condruz. Dar nu ştiu ce e cu el, fiindcă nu vrea nici să stea de vorbă cu noi. Când l-am întrebat: d-ta eşti fratele Tudusciuc, care ai scris atâtea poezii şi cântări la Oastea Domnului? - s-a uitat străin şi de departe la mine. Mi-a zis:

- Nu sunt eu! Vezi-ţi de treabă!

- Şi totuşi el este, - zise fratele. Doar l-am văzut de câteva ori pe la Sibiu la adunările mari - şi chiar la moartea părintelui Iosif.

Am auzit şi odată când se făcea apelul în curte cum i-au strigat numele Tudusciuc Ion - iar el a răspuns: Prezent.

Şi totuşi când l-am întrebat, n-a vrut să recunoască în faţa mea că el este.

- De ce oare, frate?

- Hai să mergem să-l căutăm!

L-am aflat, undeva, ascuns în tăcere şi în singurătate pe după alţii, cu care nu voia să aibă nici un fel de apropiere. Nu vorbea cu nimeni nimic şi nici nu răspundea nimănui. Nu căuta nici o apropiere de alţii şi nu-l interesa absolut nimic din ceea ce se petrecea în jurul lui...

Se vedea că nu se gândeşte decât cum să scape din cuşca asta... Se credea permanent supravegheat de cineva care notează despre el totul. Că dacă acel cineva care îl supraveghează vede că el stă retras şi că nu vorbeşte cu nimeni, acela va scrie despre el cine ştie ce cuvinte frumoase - şi că lui i se va da astfel drumul acasă cât mai repede. Pe când noi ceilalţi care nu încetăm să vorbim despre Hristos celorlalţi, - vom sta acolo mult şi bine, fiindcă la direcţiune sunt notaţi cei care fac acolo propagandă interzisă. - Aşa credea şi zicea el.

- Frate Tudusciuc! - i-am zis eu îmbrăţişându-l cu bucurie, spre a-l trezi din somnolenţa asta, descurajată şi rece. Ce faci frate? De când eşti aici?

Dar el abia se uită la mine în silă şi străin.

Ştiam eu că nu uitase el de tot nici acum ceea ce avuse împotriva noastră de când cu manuscrisul lui pierdut, după moartea păr. Trifa, - dar mă aşteptam ca acum, după atâţia ani şi mai ales aici unde eram amândoi în mijlocul acestei stări, - să fi aruncat de la el orice gând de supărare - şi să se bucure că acum avem parte amândoi de ocara lui Hristos, aşa cum amândoi scrisesem cândva în publicaţiile noastre.

Dar în ochii şi în cuvintele lui, văzui că stăruia încă nu numai urma amară a vechilor supărări, ci încă mai mărită teama ca nu cumva fiind observat că ţine legătura cu noi, - să aibă şi alte neplăceri, după celelalte din trecut.

Am încercat să-l ajutăm să iese din acest fel de robie şi de orbie a supărării şi fricii... I-am spus nu numai de grija şi de harul lui Dumnezeu care este cu noi, mult mai mult acum, în aceste încercări în care suferim pentru Numele Lui. Ci şi de zădărnicia fricii lui că dacă va ţinea legătura cu noi, va avea să i se agraveze starea. Sau de zădărnicia speranţei că dacă se va izola de toţi oamenii, - el va scăpa mai uşor. Asta nu depinde de alţii ci de noi înşine şi de Dumnezeul nostru. De relaţiile noastre cu Dumnezeul nostru.

- Hristos, Dumnezeul nostru - îi ziceam noi, - nu ne priveşte pe noi ca pe o grămadă cu ceilalţi! Noi ne-am ales aparte de grămada lumii, când am venit la El şi când ne-am predat Lui.

De atunci El nu mai lucrează cu noi ca şi cu alţii. Noi am devenit nişte unelte aparte, fiecare în chip deosebit, în Mâinile lui Dumnezeu şi în Lucrarea Lui. Tudusciuc Ion nu mai este acum pentru Hristos un număr dintr-o grămadă de lume, - ci este un nume ales dintr-o Lucrare aleasă a lui Dumnezeu.

Tudusciuc Ion a scris aşa de frumos despre Isus şi I-a promis atât de hotărât că vrea să-L urmeze şi să-L slujească pe El oriunde ar fi voia Lui să-l trimită. - Iată acum Hristos Domnul l-a trimis pe el ca şi pe noi ceilalţi, aici între aceşti oameni, spre a li-L vesti acestora pe Isus şi mântuirea Lui, aşa cum o făcusem, înainte de asta, altora şi în alt fel.

De ce să fim aici mai puţin decât am fost afară? De ce să ne arătăm tocmai aici unde este şi mai mare nevoie de Hristos, mai nevrednici de El decum am fost înainte? Acum este şi mai mare lipsă de Cuvântul lui Dumnezeu către aceşti oameni, decât era nevoie în scrisul nostru către alţii!

Şi-apoi, tocmai acum şi tocmai aici este verificarea cinstei noastre în ceea ce i-am promis lui Dumnezeu şi în ceea ce am vorbit semenilor noştri!

Aici vede Dumnezeu cât de cinstit a fost gândul nostru faţă de El. Aici pot vedea şi oamenii cât de vrednic de crezare era cuvântul pe care li-l spusesem noi lor. Căci dacă la cea mai mică încercare noi suntem atât de gata să ne nesocotim atât ceea ce am promis lui Dumnezeu cât şi ceea ce am promis oamenilor, - ce preţ mai putem avea noi? Dacă ne-am pierdut orice valoare sufletească, - ce preţ mai poate avea fiinţa noastră trupească?

Nu-i mai bine oare să ne pierdem viaţa asta trecătoare decât cea veşnică? Nu-i mai bine oare să ne pierdem trupul decât sufletul? Ce preţ mai putem noi avea chiar şi în faţa oamenilor, când ne-am pierdut orice preţ din faţa lui Dumnezeu?

Dar am băgat de seamă că vorbeam în zadar. Starea fr. Tudusciuc a rămas aceeaşi, amorţită şi fricoasă, iar hotărârea lui neschimbată. Evita mai departe orice întâlnire cu noi şi se ferea de orice legătură mai apropiată cu alţii.

N-avea nici un prieten, nici un frate, nici un apropiat. Trăia singur, umbla singur, suferea singur... O, ce stare nefericită trebuie să fie o astfel de stare!

Cu ceilalţi doi fraţi din Corod, lucrurile se petrecură aproape la fel. Costin, pentru a-şi mai îmbunătăţi condiţiile de hrană, se ocupa cu reparatul încălţămintelor celor ce zăceau de ani de zile prin închisori - şi li se prăpădise aproape de tot încălţămintea. Aceştia îşi rupeau din hrana lor mizerabilă câte o bucăţică de pâine sau câteva linguri de ciorbă cu care îi plăteau lui pentru că le repara încălţămintea. De la unul mai puţin, de la altul mai mult, - se aduna. Şi omul o ducea mai uşor. N-ar fi fost nimic rău în asta dacă starea sufletească ar fi fost bună... Dar începuse să nu fie bună... Şi nu numai a lui Costin Iftimie, ci nici a vechiului său tovarăş şi frate... Şi dânşii se fereau cât mai mult de noi ceilalţi fraţi... Iar altora le vorbeau prea puţin despre Domnul. Un fel de amorţeală duhovnicească se lăsase şi peste ei...

Mai bucuroşi eram de ceilalţi fraţi pe care i-am aflat acolo. Fr. Gheorghe Condruz, Cerlinca Vasile şi cei doi Harasiniuc. Aceştia erau mereu împreună cu noi şi se străduiau după puterile lor să facă o slujbă bună pentru Domnul în mijlocul celorlalţi nenorociţi.

Între timp am mai găsit vreo 2-3 fraţi aduşi acolo şi de prin alte părţi ale ţării... Dar după bucuria cunoaşterii lor de la început, a venit curând amărăciunea constatării că nici inima acestora nu era întreagă cu Domnul... Ci gândurile fireşti, teama, grija mâncării şi nemulţumirea că suferă aici pentru credinţă - îi chinuia peste măsură de mult. Se învinuiau de ce nu şi-au dat seama să se fi lăsat mai demult de Oastea Domnului... Şi „să-şi vadă de treabă”... N-ar fi acum aici...

Ce le mai puteai face sau zice acestor suflete mai nenorocite decât toată mulţimea celorlalţi oameni ce sufereau aici. Aceştia măcar nu avuseseră niciodată a face nimic cu Dumnezeu. Deci nu puteau păcătui atât de grav împotriva Lui, ca şi cei care Îl cunoscuseră ani de zile. Şi predicaseră altora despre El.

O, cât de mulţi, în acest cuptor erau nu aur - ci trestii...

Dar la unul dintre aceşti fraţi fricoşi am aflat un Noul Testament - trecut ca prin minune prin toate percheziţiile până aici. Era ascuns în căptuşeala hainei fratelui.

Acum nu mai ştia ce să facă cu cartea, fiindcă lui nu-i mai trebuia. Se temea să-l mai ţină, nu cumva la vreo percheziţie (cum se făceau tot mai des şi tot mai necruţătoare) - să afle la el Noul Testament... Ar fi fost pus în faţa unei prea grele suferinţe. De aceea nu mai voia să mai ţină nici o clipă cartea la el.

- Dacă-ţi trebuie, ia-l! - îmi zise într-o zi. Dacă nu, îl îngrop în pământ sau îl nimicesc cumva!

- Dă-mi-l frate! - am zis eu fericit. De atâta vreme doream Cuvântul Domnului... De multe ori mă învinovăţisem de ce nu m-am gândit eu de acasă să mă pregătesc din vreme pentru arestarea asta care trebuia s-o aştept. Să-mi fi cusut atunci în căptuşeala hainei, măcar o parte din Cuvântul Sfânt, vreo Evanghelie, vreo epistolă, ceva din Noul Testament.

În locurile mai ferite sau în clipele mai slobode, le-aş fi putut scoate şi citi, - pentru a-mi împrospăta hrana şi puterea sufletului meu şi al altora, în uscăciunile şi în pustiul de acolo.

Acum iată, Domnul a avut grijă şi milă cu fraţii mai apropiaţi şi cu cei care ne mai deveniseră între timp fraţi sau prieteni - şi am hotărât:

- Fiecare avem nevoie de Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu. Nu ştim câţi ani va trebui să mai umblăm prin acest întuneric şi nici unde vom ajunge fiecare din noi. De aici se formează mereu detaşamente care sunt trimise ori la Canal, ori la Colonii de muncă... Cine ştie pe unde vom fi împrăştiaţi.

Să luăm fiecare câte o parte din acest Nou Testament, - să ne-o coasem în căptuşeala hainei. S-o avem cu noi.

Dacă o vor afla la unii, să scape la alţii. Până ce ni se vor lua, le vom avea. Poate totuşi vom scăpa cu ele. Dacă nu toţi, măcar unii.

Astfel am desfăcut şi ne-am împărţit Noul Testament între noi. Fiecăruia cam ce şi-a dorit mai tare...

Şi ce bine ne-a prins aceasta, căci nu peste mult am fost despărţiţi şi duşi unii într-o parte alţii în alta. Eu am avut cu mine Evanghelia după Ioan şi cele două epistole către Corinteni. Până am venit înapoi acasă în iulie 1956, o cât de bine mi-a prins apoi că am avut acest Cuvânt al Domnului. De câte ori l-am citit cu lacrimi retras prin colţuri sau ascuns pe după barăci!...

Încă de la începutul muncii noastre de propovăduire în baracă, printre cei care se strângeau de obicei să asculte Cuvântul Domnului, - am observat că se ţine după noi, cu deosebire, un tinerel foarte slăbit dar foarte agitat. În timpul stărilor noastre de vorbă cu ceilalţi despre mântuire, despre Judecată, despre Venirea Domnului, despre viaţa ori pierzarea veşnică, - acest tinerel ne întrerupea adeseori cu nervozitate şi ură:

- Ce prostiţi lumea cu fleacurile astea! Nu există Dumnezeu! Nu există Judecată, nu există iad! Nu există nimic din toate astea. Vedeţi-vă de treabă oameni. Iar nouă ne zicea:

- Nu mai credeţi în prostiile astea şi nu-i mai zăpăciţi pe nenorociţii ăştia cu ele. Sunt ei şi aşa nenorociţi destul!

Dacă există Dumnezeu, cum ziceţi voi, cum ar îngădui El toate astea? Dacă ar exista Dumnezeu cu adevărat, atunci uite, pe toţi aceşti oameni care zic că sunt slujitorii Săi, ar trebui să-i trăsnească imediat, aici pe loc! Că uite-i ce fac! Cutare (zise arătând spre unul) - zice că are milă de paraliticul acela care zace nemişcat colo pe pat - şi când se dă mâncarea el se duce ca să i-o aducă, iar pe drum de la ciubărul cu ciorbă până la patul ăstuia, se dă pe după paturi şi-i mănâncă aproape toată porţia nefericitului care stă să moară de foame.

O bucăţică pentru acesta este poate o zi din viaţa lui.

Iar ăstălalt, uite-l cât e de gras şi de roşu, fură, fură pe ce pune mâna. Pui pâine ici - şi când te întorci nu mai este, - a mâncat-o. Nu-i pasă că nenorocitul căruia i-a furat hrana moare, chiar moare de foame. Aşa face când ici când colo. N-are nici ruşine nici milă. Şi zice că este slujitorul lui Dumnezeu...

Sau ăstălalt de colo... Are legături cu cei de la poartă şi primeşte pachete de acasă...

Câte cinci sute de ţigări primeşte. Apoi face comerţul cel mai blestemat. Cu câte o ţigară, ia porţia de pâine pe o zi de la aceşti nefericiţi fumători pătimaşi, care ar fi în stare să se arunce în iad pentru un chiştoc de ţigară. Nu-i vezi ce fac când vreun miliţean aruncă în batjocură pe jos rămăşiţa lui de ţigară? Sar câte 5-6 pe pântece în praf sau în noroi, gata să se omoare unul pe altul ca s-o apuce...

Iată de exemplu nefericitul cela de colo... de săptămâni de zile îşi dă pâinea pe câte o ţigară iar el trăieşte numai cu lingura de ciorbă subţire şi goală. Acum a slăbit încât a căzut pe pat, dar nu încetează să-şi dea porţioara lui nenorocită de pâine pe ţigara care i-o îmbie ticălosul ăsta. O cămaşă bună a ajuns la el cinci sau chiar trei ţigări. O pereche de bocanci noi - opt sau zece ţigări... Apoi le dă la alţii pe pâine.

Uite-i ce geamantan plin au cu de toate!... Uite-i pe cel ca el cum sunt de graşi!...

Ce mai vorbiţi voi de Dumnezeu?... Dumnezeu este aici gardianul. Sau ofiţerul anchetator. Dacă te închini lui şi faci voia lui, ai tot ce vrei şi o duci şi aici ca într-un fel de rai. - Dacă nu, ăsta-i iadul, uite ăsta-i! Altul nu mai există! Şi cum ar mai putea exista un altul mai cumplit ca ăsta?...În afară sunt alţi dumnezei, alte raiuri şi alte iaduri. Dar tot cam aşa...

Odată m-am uitat ţintă la el în ochi... Faţa lui slăbită era palidă şi buzele lui tremurau.

Atunci i-am zis:

- D-ta eşti un om sincer şi ai un suflet cinstit. Vino te rog să stăm mai îndeaproape şi mai pe îndelete de vorbă!

Eu aveam atunci împreună cu fratele Cornel amândoi sus un singur pat de la etaj. Patul nostru era gol, fără nici măcar o rogojină. Dormeam direct pe plasa de fier, unul lipit de celălalt ca să ne încălzim. Pe acest pat de sus, l-am invitat pe tinerelul împotrivitor şi nervos. Şi am început starea noastră de vorbă, amândoi...

Îl chema Cristian... Ce nume frumos şi creştinesc. Nu era căsătorit - abia se logodise, când fusese arestat. Avea numai o mamă bătrână de care era despărţit al şaselea an acum. Era un tânăr cu pregătire superioară. Abia fusese numit într-un post important la un minister. Arestarea lui venise pe neaşteptate, tocmai când îşi făcea cele mai frumoase planuri de viitor.

Timp de vorbit aveam destul! Afară era ploaie şi frig. Corvezi nu prea erau, decât mai puţine, la cărat şi tăiat lemne sau la descărcat şi încărcat de diferite materiale. Iar pentru astea se ofereau alţii, ca să capete supliment.

Vorbeam zile întregi pornind de la toate problemele dar ajungând totdeauna la Isus,

Cel care era încheierea şi Ţinta tuturor drumurilor, rezolvarea tuturor problemelor.

- Cum poţi explica existenţa lui Dumnezeu? - zicea el. Iar dacă există undeva în Infinit Această Fiinţă Eternă şi Puternică, - cum Se interesează El de noi, de fiecare ins, de fiecare problemă a noastră? Cum ştie El de fiecare om şi cum intervine El în mersul lucrurilor, determinându-le într-un fel sau altul?

Am pornit de la exemplul soarelui, care există. Şi care deşi este undeva la milioane de kilometri depărtare de pământul nostru, totuşi controlează şi determină în totul nu numai viaţa întregului nostru Sistem Solar, ci şi viaţa fiecărei planete în parte. Iar pe această planetă viaţa fiecărei fiinţe, oricât de mare sau mică ar fi ea.

- Iată o câmpie întinsă... Cu mii de lanuri de grâu, de porumb, de iarbă... Miliarde de firicele verzi care cresc în lumina şi în căldura binefăcătoare a soarelui... Priveşte-le dimineaţa la răsăritul soarelui cum fiecare din aceste miliarde de firicele priveşte spre soarele acesta care vine să-i aducă lui fiecăruia în parte, bucuria luminii şi a căldurii lui, cum ar veni mama de undeva şi fiecărui copilaş al ei care îi iese în cale, aşteptând cu bucurie şi întinzându-i obrăjorul pentru un sărut şi mânuţele pentru un dar - ea i le dă toate astea.

În inima mamei şi în coşul ei, fiecare copilaş ştie că el însuşi are un loc iubitor şi un dar fericit. Între fiecare copilaş şi mama tuturor - există o relaţie deosebită şi personală.

Tot aşa între fiecare firicel de iarbă - şi soare, există la fel o relaţie deosebită şi, cum s-ar zice, personală. Fiecare îşi primeşte stropul său de rouă şi firicelul lui de rază, de acolo din Centrul de Foc, care deşi este la o distanţă nemărginită de el, este totuşi şi aici, chiar lângă fiecare, ocupându-se chiar de fiecare, ca şi cum soarele acesta imens ar fi chiar numai al său, al fiecărui firicel de iarbă sau firicel de fiinţă. Nu ziceam noi oare când eram copii şi zgribuleam ieşiţi la soare dimineaţa pe prispa casei, încă somnoroşi: - dă-te la o parte din soarele meu?

Soarele meu, - zicem şi acum când ieşim puţinel colea lângă baracă să ne încălzim la puţin soare. Când este ceva mai călduţ afară...

Soarele meu, - căci de acolo eu ştiu că o rază de lumină şi o undă de căldură îmi vine din el numai mie dintre toţi. Acel imens focar de lumină şi căldură are această grijă personală de mine. Are această legătură personală cu mine. - Şi aşa cu fiecare.

Acum înţelegi cum poate fi Dumnezeu, undeva în spaţiul imens - şi totuşi ne poate cunoaşte, ne poate iubi şi ne poate controla îndeaproape şi personal pe fiecare dintre noi?

Şi precum soarele este izvorul vieţii pentru plantele, pentru arborii şi pentru fiinţele de pe pământ (el le dă creştere şi rod celor sănătoase - sau uscăciune şi moarte celor bolnave), - tot aşa Dincolo de acest soare este Dumnezeu, Făcătorul şi Binefăcătorul tuturor celor create de El.

...Noi zicem că soarele este izvorul luminii şi al vieţii... Dar adevărul mai adânc este că nu soarele este acest izvor. Soarele este numai mijlocul văzut prin care Tatăl Ceresc, Făcătorul Nevăzut, le dăruieşte toate acestea! Soarele ştim că este materie. Şi deci nu poate avea din sine însuşi izvorul acestor daruri vii: lumina şi viaţa.

În Sf. Scriptură este scris că lumina a fost creată în Prima Zi, dar soarele, luna şi stelele au fost create în Ziua a Patra... Au fost deci seri şi dimineţi cu un flux şi un reflux de lumină care nu venea de la soare ci venea de la El. Fiindcă nici acum lumina nu vine de la ele - ci vine de la El, de la Marele nostru Făcător şi Binefăcător care Îşi trimite lumina Sa, prin spaţii spre creaturile Sale şi ele doar reflectă această lumină spre alte creaturi apropiate lor. Precum, în mic, noi primim de la El inteligenţa ca o lumină şi dragostea ca o căldură pe care le dăm apoi altora care ne sunt apropiaţi nouă: părinţi, copii, fraţi...

Dumnezeul Veşnic ne dă nouă această lumină şi căldură văzută, pentru fiinţele noastre materiale, trupeşti, - prin acest soare văzut de ochii noştri trupeşti şi perceput de simţurile acestea ale noastre trupeşti.

Dar noi nu suntem numai trup... Şi nu suntem în primul rând trupul, materie. Ci suntem şi spirit. În primul rând suntem spirit, suflet.

Pentru fiinţa noastră sufletească Soarele nostru este Hristos. Prin El, Tatăl Ceresc ne dă adevărata şi eterna Lui lumină şi viaţă.

Din El ne primim adevărata Inteligenţă, înţelepciunea care vine de Sus...

Prin El primim viaţa adevărată şi rodnică a spiritului...

Prin El ne primim şi fiinţa cea nouă spirituală, cu toate simţurile ei, prin care putem percepe şi dobândi această viaţă duhovnicească şi nouă cu toate binefacerile ei nespus mai mari şi mai fericite decât cele percepute şi dobândite de fiinţa aceasta materială cu simţurile ei...

Dar pentru cei care trăiesc numai în lumea aceasta materială şi n-au decât simţurile acestea trupeşti fără a avea şi o fiinţă spirituală, cu simţuri spirituale, cu realităţi spirituale, cu o viaţă spirituală - această lume a spiritului pare că nici nu există. Ei care nu o văd, care nu o cunosc, care nu o trăiesc, - e oarecum normal să o nege. E oarecum normal să nu o creadă...

Când vine însă clipa ca să li se deschidă ochii cei lăuntrici, ochii minţii spre această lume a spiritului, - cât de cu jale îşi aduce omul aminte de orbia şi sărăcia lui din vremea când nu cunoştea această realitate minunată.

Tot aşa cum pentru realităţile trecătoare şi materiale îţi trebuie o fiinţă materială, cu simţuri şi percepere de aceeaşi natură ca ele, - tot aşa pentru realităţile duhovniceşti şi veşnice îţi trebuie o fiinţă cu simţuri şi percepere de aceeaşi natură.

Fiinţa aceasta trupească ne-am primit-o din doi părinţi trupeşti. Fiinţa duhovnicească ne-o primim tot din doi părinţi duhovniceşti. Aceşti doi părinţi sunt Cuvântul lui Dumnezeu - Adevărul. Şi Duhul lui Dumnezeu - Iubirea.

Adevărul este lumina, inteligenţa, perceperea... Iubirea este puterea, căldura, harul lui Dumnezeu.

Adevărul ne transformă mintea, raţiunea, dându-ne o cunoaştere nouă. Iubirea ne transformă simţirea, dându-ne o inimă nouă. O minte nouă şi o inimă nouă sunt componentele unei fiinţe noi.

Iată aceasta este minunea prin care Dumnezeu ne devine Tată şi Mamă, Făcător şi Binefăcător, Viaţă, Fiinţă şi Mişcare - Unicul Izvor şi singura condiţie a fiinţei şi existenţei noastre...

Pentru un orb care zace în umbră, soarele este ca şi inexistent. Tot aşa pentru un necredincios care zace în păcat este ca şi inexistent - Hristos!

Iar dacă starea orbului din umbră trăind fără soare şi fără orizont - este atât de nefericită... Cât de nefericită trebuie să fie starea şi existenţa necredinciosului care trăieşte fără Hristos?

- Spune-mi tu dragă Cristian, în starea ta de necredinţă ai fost tu vreodată fericit? - l-am întrebat eu după una dintre aceste lungi stări de vorbă ale noastre.

- Nu, dragul meu, - îmi zise el cu lacrimi în ochi şi suspinând din adâncul fiinţei lui. - Niciodată eu n-am fost fericit. Mi s-a părut numai că aş putea fi... Că aş avea şi eu dreptul să fiu fericit... Dar n-am fost.

Mi s-a părut în două rânduri scurte din viaţa mea că sunt fericit, dar acum îmi dau seama cât de şubredă îmi era biata mea fericire de atunci. - Şi cât de repede s-a dus pentru totdeauna.

Odată în primii ani ai copilăriei, când aveam şi eu doi părinţi iubitori, râdeam fericit, când în braţele unuia când în ale celuilalt. Chiar dacă eram săraci, - aveam între noi dragostea - şi nu duceam lipsă de nimic. Dar curând tatăl meu a murit în primele concentrări, iar eu am rămas singur cu mama mea care muncea din greu pe la alţii ca să putem trăi, şi eu să pot învăţa...

Am mai cunoscut o vreme scurtă fericirea când mama mă lua de mână şi mergeam la biserică... Acolo îngenuncheat lângă ea în rugăciune eram fericit ca un copil neştiutor.

Dar de la 10-12 ani şcoala şi lumea m-au despărţit de biserică şi de rugăciune - şi de neştiutoarea mea fericire.

Pe mama mea, pe singura fiinţă care m-a iubit cu adevărat, şcoala şi lumea mi-au cam scos-o din inimă. Făceam loc în inima mea tot mai mult unei alte fiinţe. Era o tânără colegă de facultate cu care m-am logodit. Atunci mi s-a părut că sunt din nou fericit...

Dar ce curând s-a spulberat şi acest vis scurt.

Acum sunt aici, prin aceste pustiuri murdare şi îngrozitoare, aruncat în această junglă cu fiinţe respingătoare şi primejdioase... Şi nu-mi mai văd alt rost vieţii mele decât încetarea cât mai grabnică a acestei existenţe mizerabile şi fără nici un rost... Nici nu-mi pot explica ce rost am avut şi să vin pe lume...

L-am cuprins cu amândouă mâinile de după gât... I-am culcat capul pe umărul meu şi l-am sărutat cald şi duios pe lacrimile care îi scăldau obrajii chinuiţi.

- Dragul meu copil, dragul meu Cristian...

Plângeam şi eu împreună cu el, legănându-i capul pe umărul şi pe inima mea îndurerată de mila lui.

- Ce nume frumos ai tu Cristian... Numele tău înseamnă: urmaş al lui Hristos. Mama ta când ţi l-a pus, a presimţit ceva ceresc... Ce mult te iubeşte pe tine Dumnezeu. Şi eu te iubesc nespus de mult Cristian!

Şi îl strângeam cu milă şi duioşie la pieptul meu.

Ce mult l-a mişcat asta.

- Cum, - zise el mirat, - d-ta mă iubeşti într-adevăr? În felul acesta numai mama mea îmi făcea când eram bolnav... Sau logodnica mea, când eram descurajat...

Acum sunt mai bolnav şi mai descurajat ca oricând în viaţa mea... Şi nu mai am nici mamă - nici logodnică.

Iată sunt aproape şase ani de când sufăr rupt de amândouă aceste fiinţe care singure m-au iubit cu adevărat pe lume.

De aproape şase ani nu mai ştiu nimic de ele. Mă mai aşteaptă amândouă sau nu mă mai aşteaptă nici una?... Mă tem că nu. Una era prea bătrână, iar cealaltă prea tânără... Şi ochii care nu se văd...

Acum regăsesc aci pe umărul acesta ceva din dragostea amândurora... Oare este adevărat că mai există pe lumea asta printre oameni o dragoste adevărată? Eu n-am cunoscut până acum decât silnicie, înşelăciune, ură, egoism.

Atunci şi aşa s-a închegat între noi legătura prin care Hristos Şi-a făcut tot mai mult şi tot mai frumos drum spre inima şi viaţa lui Cristian....

Îmbrăcămintea lui se rupsese de atâţia ani - iar hrana îi era atât de puţină pentru trupul lui tânăr şi slăbit... Am rupt din puţinul nostru şi i-am dat ceva din îmbrăcămintea noastră şi câte ceva din mâncare. Din porţia puţină pe care o primeam şi noi...

Seara şi dimineaţa se ieşea pentru număr în faţa barăcilor. Trebuia să stăm aliniaţi în rânduri de câte cinci, până se făcea numărul pe întregul lagăr.

Era frig, iar nouă, înfometaţi şi slăbiţi ne era şi mai frig. Stam aproape tot timpul spate în spate unii cu alţii ca să ne încălzim. Uneori ne cuprindeam cu aripile hainei unii pe alţii... Pe Cristian îl luam ori eu ori fr. Cornel, între aripile paltonului nostru şi îl lipeam de sânul nostru ca să-l ocrotim de vântul rece şi tăios. Tremuram, dar tremuram împreună. Şi până la urmă ne încălzeam toţi.

În lungul timp de aşteptare afară la număr, cântam...

La Oradea acum trei ani cântarea Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu, - devenise cântarea închisorii. Toţi o învăţaseră şi oriunde mergeai, o auzeai fredonându-se.

Aici cântarea noastră obişnuită deveni acum Psalmul 125:

Cei ce se-ncred în Domnul,

ca munţii-s neclintiţi

stau tari cum stă Sionul

pe veacuri întăriţi.

Precum Ierusalimul

de munţi e-mprejmuit

aşa-nconjoară Domnul

pe-al Său popor iubit...

De cuvintele pline de putere ale acestui psalm şi de melodia lui plăcută, uşor fură cuceriţi toţi... Şi adeseori cântarea se înălţa ca un cor frumos acompaniat de toţi. Ne pierdeam în cântare până când cineva mai atent, văzând gardianul apropiindu-se ne făcea dintr-o dată semn:

- Psst!

În unele zile eram ceva mai liberi pe afară.

Atunci ieşeam din baraca noastră şi ne duceam pe la celelalte barăci să-i vizităm pe fraţi, sau să mai căutăm printre miile de oameni de aici pe alţii eventuali cunoscuţi sau fraţi, stând mai retraşi sau încă neaflaţi de noi. Cu astfel de ocazii am regăsit într-adevăr multe cunoştinţe.

Dar într-o zi nu mai putui să mă scol. Friguri şi călduri îmi scuturau tot trupul. Capul mă durea ca prins între nişte cercuri de foc.

Am zăcut toată ziua fără să mai pot mânca nimic. Aveam temperatură mare, apoi după valuri de frig îmi veneau iarăşi călduri cu valuri de sudori...

Aveam nevoie măcar de un antinevralgic - dar cine să ţi-l dea aici, unde astfel de cazuri de boală erau acum cu sutele.

Cei mai gravi bolnavi, după multe zile de zăcere, aproape nu mai era nici o speranţă de viaţă, - erau duşi la infirmerie.

Ceilalţi pentru care mai erau speranţe, - erau lăsaţi aici să se vindece singuri. La mica infirmerie a lagărului nu puteau fi atâtea locuri pentru sutele sau poate miile de bolnavi care erau aici.

Într-o zi când îmi era mai greu, îmi simţii pe fruntea fierbinte răcoarea moale a unei mâini. Deschisei ochii - şi lângă fratele Cornel văzui un tinerel bălai, cu o faţă prietenoasă şi cu nişte ochi buni... Am simţit, că este un suflet credincios.

- Mă numesc Ioniţă H., - zise el. Am fost student teolog la Sibiu... Sunt şi eu din Oastea Domnului şi am fost arestat fiind învinuit de propagandă religioasă. Scriam versete biblice sau cuvinte din Sfinţii Părinţi cu chemări la mântuire, pe care apoi le dam colegilor sau le împărţeam la diferiţi oameni pe stradă. În unele case le-am aruncat pe fereastră înăuntru.

De câteva ori le-am şi lipit pe pereţi sau pe afişiere în oraş.

Am fost pârât de cineva, - iar acum sunt aici.

Sunt în baraca 5, împreună cu părintele N... Care a fost şi el profesor la Institutul nostru Teologic. Dânsul a auzit că d-ta eşti aici şi eşti bolnav. Mi-a dat acest medicament să ţi-l aduc. Mă bucur din toată inima că ne întâlnim. Eu te cunosc demult, din cele ce ai scris...

Şi îmi întinse câteva tablete...

M-am bucurat nespus de mult de acest tânăr şi de râvna lui pentru Domnul. Am mai stat de vorbă. Şi ne-am promis o mai strânsă legătură.

Aşa a şi fost. Ioniţă a devenit curând ca un copil şi ca un frate drag pentru mine. După ce am fost despărţit de toţi ceilalţi fraţi, duşi care încotro, Domnul Isus mi l-a păstrat pe Ioniţă trei ani de zile aproape... Cu el am împărţit apoi multele necazuri şi puţinele bucurii, până când s-a sfârşit şi umblarea prin acest tunel.

Noaptea, în baracă, trebuia să facem de planton trei pe noapte, fiecare când îi venea rândul, câte un schimb.

Când toţi aceşti sute de oameni zăceau întinşi pe aceste paturi de fier, - pentru mine, când eram de planton, - baraca asta părea un uriaş sicriu, o fioroasă groapă comună în care zac cinci sute de cadavre, care de care mai chinuit.

Într-o noapte, plimbându-mă printre paturile pe care zăceau aceste rămăşiţe omeneşti, am compus:

Noapte în gheenă...

Ca umbra fioroasă a solului osândei

se lasă grea noptarea din zările pustii

cu noi torturi să roadă scheletele flămândei

mulţimi de viermi, ori oameni, înmormântaţi de vii.

S-a dus o zi... ce bine când înc-o zi se duce,

sfârşeşte-un veac de foame, de chin şi de bătăi

şi vine noaptea, noaptea - o, de-ar veni sub Cruce

să nu mai vezi doar foame şi groază-n ochii tăi.

Baraca-i plină-plină... prin gropi şi prin noroaie

pe jos, n-au loc, grămadă-s cu sutele trântiţi

zac unii peste alţii murdari şi uzi, o claie

de putrede cadavre, de monştri-nvineţiţi!

De-ţi vine-n gând o clipă, în pragul adormirii:

trecuta zi, - te zgudui şi-o izgoneşti avar!

Şi-n vis te roade-ntruna tortura-nchipuirii:

vezi pâini, vezi mese-ntinse şi când să mânci - dispar!

Prin sârme urlă vântul cu ger şi cu zăpadă,

vecinul nu mai geme, nici tremură - ciudat!

- Toţi sar când cade, lespezi, tavanul pe grămadă

el nici tresare... doarme, adânc: - s-a liberat!

Târziu, când se alină infernul gălăgiei

abia atunci s-aude câţi gem şi câţi tuşesc,

te înfiori privindu-i, ca-n spasmele-agoniei

- sunt oameni? dar n-au parcă nimica omenesc.

Plantonul singur mişcă târându-şi prin unghere

o umbră uriaşă de schelet străveziu...

Cum trece, parcă-i moartea ce numără-n tăcere

cinci sute de cadavre închise-ntr-un sicriu.

O Doamne, azi de-aicea vezi nimeni nu mai poate

spre cer măcar să-şi nalţe nici gândul cel mai mic!

Coboară Tu-n adâncul acesta şi ne scoate

fă totul doar Tu Singur, ei nu mai pot nimic!

O Dumnezeule, într-adevăr ce noapte cumplită este acum peste toate câmpiile şi peşterile acestea! Câte suflete zac aici peste tot, aşteptând o veste bună, aşteptând un Mântuitor Bun.

Tu ne-ai trimis aici să Te vestim pe Tine Isuse Doamne - dar noi suntem atât de slabi şi atât de puţini. Ai milă de noi de toţi şi lucrează prin puterea Ta minunea care ne depăşeşte pe noi şi puterile noastre, printre ei şi pentru ei...

Cândva, noi mergeam în închisori doar în vizite. Ceream şi primeam autorizaţie de la Direcţiunea Penitenciarului şi aşa îi vizitam pe cei închişi. Dar acum Tu Doamne ne-ai adus aici cu mandate de arestare, - fiindcă acum sunt altfel de vremuri şi nu se mai poate veni aici decât aşa. Sunt altfel de stări - şi nu li se mai poate vorbi decât de lângă ei.

Atunci, în vizitele scurte şi distanţate de cei închişi - puteam face aşa de puţin. Cei ce sufereau ne priveau pe noi ca pe nişte străini, veniţi din afară, din lumea vrăjmaşă lor care i-a închis şi care îi asupresc. Cuvintele noastre oricât de frumoase, erau pentru ei prea de departe şi prea străine. De aceea nici prea mult răsunet nu au putut avea în sufletele lor, nici prea mult rod în viaţa lor.

Dar acum, când noi care le vestim mântuirea Ta Doamne de aici dintre ei şi suntem şi noi ca ei şi cu ei, suferind aceleaşi mizerii, dar fără altă vină decât a dragostei faţă de Tine - felul de a ne privi şi a ne primi, - este altul. Ei sunt acum mai gata să ne urmeze.

Noi suferim împreună cu ei, dar nu ca ei. Ei sufăr înjurând, cârtind, urând. Noi suferim cântând, rugându-ne şi mulţumind lui Dumnezeu.

Deosebirea este atât de clară şi contrastul este atât de izbitor, încât orice suflet sincer este mişcat şi inima lui se poate deschide pentru solia Evangheliei Tale pe care Tu ne-ai trimis ca noi să o aducem aici între ei...

Te rugăm fă-i să o primească şi să o urmeze, spre a fi mântuiţi...

Lagărul Ghencea este acum ca un lac de acumulare în care toate închisorile şi securităţile îşi vărsau pe cei strânşi de prin ţară pentru câte toate, considerate infracţiuni politice... Sunt aici tot felul de oameni luaţi pentru tot felul de lucruri şi mai ales pentru tot felul de vorbe, începând de la cei mai de jos, până la unii din cei mai de sus.

În mulţimea asta mare sunt tot felul de oameni, ţărani şi muncitori simpli de la sate şi oraşe. Apoi din pătura mijlocie, militari, până la colonei şi chiar generali, profesori, funcţionari, preoţi...De aici mereu sunt aleşi şi trimişi, după nevoie, la munci la Canal, la coloniile de muncă, la fabricile de prin închisori, sau la marile construcţii din diferite părţi.

Toţi cei intraţi aici vin însoţiţi fiecare de dosarul său de pedeapsă administrativă.

Oameni care nu aveau vreo vină încadrată în vreun articol din Codul Penal, ci numai consideraţi că împiedică în vreun fel activitatea vreunei autorităţi de partid şi de stat din ţară.

Sau erau luaţi doar ca un fel de măsură de înfricare a celorlalţi...

În dosarele lor, securităţile care îi trimiteau în lagăr pentru a fi duşi la muncă, le înscriau aprecierea vinei lor, gradul lor de periculozitate, precum şi propunerea (un fel de sentinţă) asupra duratei şi categoriei de pedepsire după părerea şi voinţa ofiţerului care făcuse ancheta.

Maximum de pedeapsă administrativă care se putea da şi propune atunci, în 1952-1953 - era de doi ani. Dar unii propuneau: 2 ani cu prelungire. Asta putea fi încă doi ani, apoi încă doi... Şi aşa mai departe, - cât se voia.

Mai târziu cei doi ani s-au majorat la cinci.

La venirea în lagăr eram trecuţi printr-o comisie medicală, care ne clasa după capacitatea de muncă. Cei mai tineri şi mai sănătoşi erau socotiţi categoria întâia. Cei mai bătrâni sau mai bolnavi, categoria a doua. Iar cei dărâmaţi de tot - inapţi.

Din categoria întâia se formau apoi mereu detaşamente care erau trimise în diferite direcţii. Cei mai mulţi la Canal. Apoi la alte şantiere ale Ministerului de Interne.

Printre cei dintâi care pleca dintre noi fu fratele Opriş. La 2-3 zile după el plecară şi alţi fraţi.

Apoi fu luat fr. Ion, fr. Cerlinca şi cei doi fraţi Harasiniuc. Dar ei n-au fost duşi în afară - ci aleşi pentru muncile interioare din lagăr. La bucătărie, la curăţenie şi la alte asemenea lucrări.

La aceste munci considerate un favor eram luaţi numai cei cu pedepsele cele mai mici: - cei până la un an.

O dată pe săptămână eram duşi la baie... Abia acolo se putea vedea ce foamete cumplită era aici şi în ce stare jalnică erau aceşti bieţi oameni...

Toţi eram numai nişte schelete peste care era întinsă sau lăbărţată o piele aproape vânătă. Celor care cândva la venirea lor aici, fuseseră graşi, - acum pielea nefolositoare din care toată carnea scăzuse, le atârna în toate părţile, pe trupul subţiat...

Coastele şi spinările se vedeau împungând afară prin pielea întinsă, iar în locul burţii, era o groapă adâncă. Pe trupuri, rane, vânătăi, cicatrice şi scoarţă...

Când fraţii noştri au ajuns afară la munci unde era mâncarea mai bună şi mai multă, - a început şi pentru noi o perioadă mai bună. Fraţii Cerlinca, Ion şi Harasiniuc, făceau ce puteau şi se strecurau până la noi să ne aducă câte ceva de mâncare de pe la bucătărie pe unde lucrau ei, sau din porţia lor care acum era mai mare.

Într-un timp fratele Cornel căzuse mai greu bolnav. Atunci am vorbit cu fraţii care lucrau afară să mă ia şi pe mine la diferite munci, când puteau, spre a putea face rost de mai multă hrană, să-i aduc şi fratelui Cornel.

Acest lucru însă se putea face cu prea multă primejdie fiindcă oricine era de la barăci - şi nu dintre cei aleşi cu drept de muncă, - putea fi pedepsit destul de aspru, dacă era aflat printre cei ce munceau acolo.

În gardul care despărţea barăcile noastre de bucătărie, erau însă câteva scânduri desprinse la un capăt. Pe acolo se strecurau dintre noi cei care se duceau pe la bucătărie să se ofere la diferite munci pentru o lingură de arpacaş sau de mămăligă. Unele dintre aceste munci, cea mai râvnită, era curăţarea şi spălarea cazanelor, după ce se ducea din ele mâncarea la barăci.

După luarea arpacaşului sau a mămăligii, mai rămânea câte ceva pe fundul cazanelor adânci - şi pe marginea lor. Ei, aceste rămăşiţe arse, trebuiau răzuite, iar cazanul de aramă spălat lună, pregătit pentru noua masă următoare.

În timpul când se da masa gardienii erau foarte ocupaţi cu echipele care mergeau să ducă ciuberele cu mâncare. Apoi să supravegheze împărţirea mâncării.

La masă aproape totdeauna se ivea câte un scandal. Mâncarea era puţină, iar oamenilor înfometaţi totdeauna li se părea că unii mai iau încă o dată sau că altora li se dă mai gros...

Lângă hârdăul cu mâncare stăteau de obicei trei autorităţi: întâi gardianul cu ciomagul său. Apoi şeful de cameră cu lista lui a deţinuţilor după număr sau după nume sau după ordine. Şi al treilea polonicarul, în mână cu o coadă de lemn la care era legată cu sârmă, o cutie de conservă, în chip de polonic. Această cutie de conservă era cam de cinci sute de grame. Atâta era porţia la care avea dreptul fiecare...

La masă ne încolonam pe câte un rând sau pe câte două, - după cum era locul şi cazul.

Nimeni n-avea voie să ia decât o singură porţie.

La urmă se împărţea suplimentul pentru cei ce făcuseră diferite corvezi. Apoi, dacă mai rămânea ceva, şeful camerei striga:

- De la numărul 1 la supliment!

Şi se împărţea la 2-3, uneori la mai mulţi ciorba care mai rămăsese pe fundul ciubărului fie din pricină că bucătarul pusese mai multă apă în cazane, fie că polonicarul pusese lingura lui mai goală în castroane.

Toţi ţineau bine minte unde rămăsese suplimentul, pentru ca la rândul viitor şeful să nu greşească atunci când striga:

- De la numărul cinci, la supliment!

Înainte de a se da ciorba la amiază venea însă pâinea.

Ei, cu pâinea era ceva şi mai şi:

Porţia fiecărui deţinut era de 250 de grame pe zi şi se primea o singură dată, la amiază.

Pâinea de 2 kg. venea tăiată în opt felii, de la bucătărie. Efectivul camerei era împărţit pentru pâine în grupe de câte opt.

În cuprinsul grupei, fiecare îşi avea numărul său, pentru că pâinea neputând fi tăiată chiar absolut egal - trebuia să fie aleasă prin rotaţie de fiecare dată ca nu cumva porţia cea mai mare să-i vină tot la unul.

Astfel odată primită pâinea în baracă, şeful o împărţea pe grupe.

Din grupă se ducea totdeauna după pâine acela care era de rând să aleagă ultimul.

Apoi pâinea odată adusă, toţi cei opt înfometaţi se adunau la patul celui ce împărţea.

Acela aşternea pe pat ştergarul său cel mai curat, sau batista, sau cămaşa... apoi rupea cu mâinile tremurânde fiecare porţie cu cea mai mare grijă să nu rămână nimic la cealaltă porţie.

Apoi le aşeza la rând urmărit tot timpul de opt perechi de ochi.

Când totul era gata, cele opt perechi de ochi flămânzi, se uitau cu lăcomie, cântărind-o, la fiecare bucăţică.

- Cine-i azi la rând să aleagă?

- Eu! - sărea fericitul alegător, care încă de pe când sosise pâinea, pusese ochii pe porţia cea mai mare... Şi se repezea s-o ia. Şi s-o înfulece nerăbdător...

- Al doilea, al treilea... Şi aşa mai departe. Până când împărţitorul rămânea cu ultima, adunându-şi cu grijă ştergarul său cu fărâmiturile strânse cu grijă ca şi cum ar fi de aur...

O, câte scene jalnice până la hazlii, se petreceau în mormântul acesta al împărţirii pâinii, care era poate cel mai însemnat eveniment din toate câte se puteau petrece atunci în lume.

E uimitor până unde poate ajunge omul înfometat prea îndelung.

În astfel de împrejurări, cum am mai spus, era o forfotă de oameni prin curte, până când mâncarea ajungea în barăci, apoi în pântece.

În timpul acesta fraţii mă învăţaseră ca să mă strecor oricând puteam, până la bucătărie, unde să ajut şi eu la curăţarea cazanelor, pentru acele resturi arse culese sau dezlipite cu răzuitorul de pe fundul sau de pe marginea cazanului.

Apoi, odată ce cazanul era curăţat, îmi strângeam preţioasa pradă într-un ştergar pe care în vâram în sân.

Strângeam bine haina să nu se vadă, - şi încercam să intru înapoi prin strunga din gard. Ajuns cu bine înapoi în baracă, împărţeam cu fr. Cornel, cu fr, Ioniţă, cu alţi necăjiţi, ceea ce câştigasem.

Dar aceasta era o călcare de lege. Şi oricine era prins putea fi aspru pedepsit. Mulţi au făcut carceră pentru asta.

Nici eu nu mergeam chiar cu toată inima liniştită niciodată, prin gardul acesta. E adevărat că munceam destul de greu pentru aceste coji de mămăligă sau de arpacaş. Dar dacă nu era voie, trebuia să nu mă duc. Suferinţa unora din noi care aveau atâta nevoie de un strop de hrană, mă făcea să calc legea gardianului şi să înfrunt pedeapsa lui. Uneori biruia în mine respectul de lege. Alteori dragostea de frate.

O dată am fost prins şi eu.

Veneam cu sânul umflat de răzuituri arse de arpacaş, bucuros că duc o porţie dublă. Curăţasem două cazane...

În baracă mă aşteptau flămânzii, rugându-se pentru mine ca să scap cu bine. Era o zi de duminică. Fusese un arpacaş ceva mai gros.

La strunga din gard însă - gardianul!

- Stai, ce-i cu tine?

- Am fost de corvoadă la bucătărie.

- Ce ai acolo sub haină?

- Am curăţat cazanul!

- Ştii că n-ai voie să ieşi din curtea barăcii?

- Ştiu!

- Dar atunci de ce ai mers la bucătărie?

- Am vrut să merg pentru aceste rămăşiţe de pe cazan!

- De ce nu le-ai mâncat acolo? Acolo puteai mânca cât vrei, dacă ai lucrat. De ce aduci

în baracă? Ştii că nu-i voie?

- Am un frate bolnav. Şi pentru el am mers.

- Cum îl cheamă?

- Rusu Cornel!

- Unde este?

- În baraca 7.

- Vino cu mine să văd!

Am mers cu el.

Când am intrat, adus de gardian, toţi din baracă s-au speriat. Ştiam că voi fi pedepsit.

Şi se mirau că tocmai eu căzusem.

- Care-i fratele tău mă?

- Iată-l aici! - am zis eu, arătându-l pe fr. Cornel care zăcea bolnav.

- Eşti fratele lui mă? - îi zise gardianul.

- Da, - zise fratele Cornel.

- Şi eşti bolnav?

- Da!

- Ei bine, dacă este aşa, dă-i mâncare şi lui.

Şi plecă.

O, cum am mulţumit amândoi Domnului pentru grija şi ocrotirea cu care eram înconjuraţi până şi în asta.

De atunci am mai intrat doar de câteva ori prin gard şi m-am mai întors cu sânul umflat. - Nu mi s-a mai întâmplat nimic.

Mai târziu, puteam merge liberi şi noi la munca de la bucătărie. Atunci mergeam în fiecare zi. Puteam aduce astfel câte ceva de fiecare dată şi celor ce mă aşteptau...

Veni astfel luna lui aprilie, cu o desprimăvărare plăcută.

Tot mai des apărea în curte între barăci, comisia cu dosarele, pentru alegerea şi formarea altor detaşamente care plecau.

Când apărea comisia asta, eram scoşi cu toţii în careu în jurul comisiei şi cineva de la masă lua din teancul de dosare câte unul şi striga câte un nume.

Din mulţime cel strigat trebuia să răspundă prezent, apoi să se ducă în faţa comisiei, care se uita la el şi doctoriţa lagărului în halat alb, spunea:

- Da!

Apoi punea dosarul ici sau colo. După cum i se părea ei că omul poate sau că nu poate încă, să fie trimis.

Câteodată îşi apropia gura de urechea unuia sau a altuia de lângă ea şi-i întreba cerându-le părerea...

Când îşi făceau numărul de care aveau nevoie, strângeau celelalte dosare - şi plecau.

Cei aleşi, trebuiau să-şi facă bagajul, uneori chiar imediat. Nu aveau vreme nici să-şi ia rămas bun de la cei rămaşi.

Într-o zi ne-au scos pe toţi în curte iarăşi cu dosarele.

De data aceasta pentru a ni se comunica fiecăruia pedeapsa pe care trebuia să o executăm.

Când îmi auzii şi eu numele şi strigai „prezent”, - cel care citea se uită în dosarul meu şi îmi zise:

- 2 ani, cu prelungire!

- Slăvit să fie Domnul! - am şoptit eu. Pentru El asta nu-i nimic.

Dar în jurul meu mulţi chiar dintre cei mai credincioşi, auzind că au o pedeapsă atât de lungă, se văicăreau chinuiţi şi descurajaţi.

- Nu vă plângeţi - le-am zis. Anii sunt în mâna lui Dumnezeu, nu în mâna oamenilor. Nu vă frământaţi în zadar! Mai bine vă încredinţaţi deplin soarta în mâinile lui Dumnezeu şi vă încredeţi în El, decât să vă văicăriţi în zadar. Ce vă pot face oamenii? Nu oamenii ne-au trimis pe noi aici ci Dumnezeu. Nu de ei depinde cât vom sta aici, ci de El. Mai bine împăcaţi-vă cu El, nu vă milogiţi la oameni!

Cu venirea primăverii, detaşamentele plecau tot mai des, iar în barăci, ne rărisem într-atâta că acum stăteau fiecare singur pe un pat. Cei sănătoşi mulţi plecaseră la muncă. Cei dărâmaţi mulţi plecaseră la odihnă. Mai rămăseserăm numai cam noi, cei nici sănătoşi nici dărâmaţi chiar de tot încă.

Hrana era şi mai slabă şi mai puţină. Dar pe lângă garduri începu să înverzească iarba... Ieşeam şi culegeam iarbă, o strângeam în castron - şi când venea ciorba subţire şi caldă, ţineam castronul plin cu iarbă şi aşa încălzită cu puţină ciorbă o mâncam umflându-ne stomacul.

Şi eu am mâncat atunci de câteva ori iarbă.

Uşile barăcilor nu se mai închideau ziua. Puteam astfel ieşi să stăm la soarele călduţ, jos sau în picioare, cu spatele proptit de pereţii barăcilor... Stam astfel ca nişte schelete galbene cu ochii închişi şi cu faţa întinsă spre soare, fără să putem face uneori nici măcar efortul de a vorbi unii cu alţii...

În tot acest timp stăteam adeseori la soare mai ales cu fr. Cornel, cu Cristian şi cu Ioniţă... Dar mai aflasem şi mulţi alţi fraţi care primiseră Cuvântul Domnului.

Se apropiau Paştile... Ne temeam mai ales de percheziţiile care ni se făceau de obicei cu ocazia sărbătorilor.

În mod normal se făcea cam câte o percheziţie pe săptămână.

Percheziţia asta era şi ea una din metodele de a ne chinui şi de a ne ţine totdeauna sub frică şi cu nervii încordaţi.

E adevărat că unii mai ţineau la ei diferite obiecte interzise: cuţite din tablă sau din cozi de lingură cu care îşi tăiau pâinea sau unghiile, ace din sârme găsite pentru cusutul zdrenţelor sau încălţămintei rupte, unii chiar capete de creioane sau bucăţi de hârtie pe care puteau scrie, ori bucăţele de ziare, aduse de cei care ieşeau la munci.

Toate acestea erau interzise sub pedepse aspre.

În afară de asta, mai erau câte unii care făceau comerţ cu ţigări şi îşi strânseseră mai multe cămăşi sau altfel de obiecte decât aveau dreptul. Le ţineau ca să le dea pe mâncare altora care erau dezbrăcaţi de tot. Astea, găsite la percheziţie, se confiscau toate. Iar cei găsiţi cu lucruri mai grave, erau pedepsiţi aspru.

Unii gardieni erau peste măsură de răi şi nu iertau nici cea mai mică abatere.

La percheziţie trebuia să te dezbraci uneori de jumătate, alteori de tot. Şi cu toate boarfele aşezate jos şi desfăcute, trebuia să-l aştepţi la rând, pe cel care trebuia să ţi le scarmene zdreanţă cu zdreanţă, aţă cu aţă, tot nimicul pe care îl mai aveai.

Apoi după ce ţi le răvăşea şi uneori le călca nepăsător în picioare, să ţi le aduni iarăşi şi să ţi le strângi în traista peticită cu care dormeai alături, ca şi cu o soţie sau ca şi cu o comoară care singură ţi-a mai rămas pe lume. - Şi de care aveai atâta nevoie cât încă mai trăieşti.

Unele percheziţii erau mai blânde... Cei ce le făceau aşa, ori erau mai plictisiţi, ori nu erau prea supravegheaţi.

Dar când gardienii aceştia erau prelucraţi mai dinainte cum trebuie să facă percheziţia, atunci erau deosebit de severi. Atunci era ceva de neînchipuit.

Pentru noaptea Paştilor s-a şi pregătit într-adevăr o percheziţie de asta. Ca de Paşti.

Era cam pe la miezul nopţii când au năvălit deodată vreo 8 sau 10 gardieni în baracă, strigând deodată cu toţii cât îi ţinea gura:

- Drepţi! Percheziţie! Drepţi, dreeepţi!...

Buimăciţi toţi sărirăm în picioare.

- Dezbrăcaţi la pielea goală! - răsună din nou strigătul aspru.

- Desfaceţi tot bagajul, apoi cu toţi cu faţa la perete!

- Repede, repede...

De afară răzbăteau până la noi, prin ferestrele sparte, zvonul clopotelor de Înviere, de la toate bisericile din Bucureşti.

Şi până la ziuă, astfel am trăit noi Noaptea Învierii din 1953 între cele mai jalnice sunete ale clopotelor, din vreo zi de Paşti...

Într-o zi din Săptămâna Luminată, după o nouă alegere din curte plecă cu un detaşament şi fratele Cornel. Îl petreceam cu toată durerea inimii mele şi cu multe lacrimi.

Mai rămăsei deci dintre cei mai apropiaţi doar cu puţini. Aceştia erau cei aflaţi acolo începători pe calea mântuirii şi starea lor sufletească era încă slăbuţă, fiindcă împrejurările în care ne găseam erau prea pline de ispite.

Cele mai grele dintre aceste ispite erau ispita foamei şi a libertăţii.

Diavolul se apropia de cei care doreau să devină nişte fii ai lui Dumnezeu, tot cu ispita cu care se apropiase de Isus Mântuitorul nostru, într-o vreme la fel cu asta când era şi El într-o pustie. Fără mâncare, flămânzit de timp îndelungat.

Cei mai mulţi, se hotărâseră pentru Domnul în nădejdea unui câştig imediat. Făcură în ascuns un fel de târg cu Dumnezeu, târg care ieşise dintr-o socoteală care era cam aşa: dacă mă hotărăsc pentru Dumnezeu El desigur că mă va scăpa cât mai repede de aici. Iar până atunci trebuie să-mi dea nişte mâncare mai multă şi nişte condiţii mai uşoare... Cam astea erau motivele multora care veniseră aici la Hristos.

Un timp aceştia avură răbdarea să aştepte. Dar pe măsură ce vremea aşteptării se prelungea, nădejdea lor se topi ca zăpada la soare. În inimile chinuite ale multora credinţa frumoasă dar slabă, se prefăcu în curând în descurajare şi în îndoială.

În zadar luptam să-i fac să înţeleagă că în planul mântuirii Dumnezeul nostru are în vedere mai întâi salvarea sufletului din păcat şi din osânda veşnică, iar abia apoi, dacă mai este nevoie - salvarea trupului din mizeria şi din închisoarea asta trecătoare.

Bieţii oameni, dezamăgiţi, mulţi nu se mai putură reface. Şi astfel puţini dintre ei se mai interesau cu adevărat despre Dumnezeu...

Iată cât de însemnat lucru este ca fiecare om să-I deschidă Domnului Isus uşa sufletului său, chiar atunci când Îl simte lângă sine. Să se predea Lui şi să se hotărască pentru El în chiar clipa când simte îndemnul să facă aceasta. Fiindcă dacă trece îndemnul acesta sfânt, sau dacă se amână lucrul acesta însemnat, - de cele mai multe ori diavolul intervine cu o ispită sau cu o descurajare - şi atunci sufletul rămâne pe totdeauna fără Hristos şi fără mântuire. Îndemnul slăbeşte, prilejul trece, inima se schimbă şi mântuirea se duce...

Mai rămăsesem doar cu Cristian şi cu Ioniţă. Dar cu Ioniţă nu puteam fi mereu împreună fiindcă el era în altă baracă...

Era în ziua de 22 aprilie, o zi frumoasă şi călduţă. Stăteam iarăşi la soarele binefăcător care parcă intra în noi prin toţi porii trupului împlinind toate marile noastre trebuinţe.

Presimţeam clipa unei despărţiri şi de Cristian. Vorbisem de multe ori cu el, iar cunoaşterea lui despre Domnul ajunsese acum la clipa marii hotărâri.

Stam unul lângă altul la soare jos pe iarba de lângă baraca 7, proptiţi cu spatele la peretele călduţ...

Îl întreb:

- Cristian, spune-mi care a fost totuşi cea mai fericită zi din viaţa ta?

- Până astăzi, - zise el oftând cu întristare, - eu n-am avut nici o zi de care să pot spune că a fost cu adevărat fericită.

- Dar tu, îmi zise el, despre care zi din viaţa ta poţi să spui că ţi-a fost fericită?

Acum ajunsesem foarte apropiaţi sufleteşte.

- O, eu am avut nenumărate astfel de zile, Cristian. Dar cea dintâi zi fericită în viaţa mea a fost ziua când m-am hotărât pentru Domnul Isus şi m-am predat Lui.

- Povesteşte-mi pe larg cum a fost asta!

- Era ziua întâia de Rusalii, 8 iunie 1930, - începui eu...

Şi îi povestii pe îndelete toată istorisirea acelei zile, - după cum v-am povestit-o şi vouă la vremea ei...

Eram atât de adânc mişcat sufleteşte cum mi se întâmplă totdeauna când îmi repovestesc minunea pe care am trăit-o atunci.

I-am spus despre cartea mea de la premiu la religie, Corabia lui Noe... Despre frica mea de moarte de până atunci... Despre lectura cărţii care m-a cucerit. Despre îndemnul care mi-a venit dintr-o dată în tot sufletul meu ca să mă predau Domnului...

Despre rugăciunea mea înlăcrimată în genunchi ascuns în podul grajdului, ca să nu mă stânjenească nimeni în această întâlnire a mea cu Hristos... Apoi despre transformarea cerească ce s-a petrecut în mine în ceasul acela...

Şi despre omul nou şi fericit care m-am ridicat de la rugăciune, cu frica de moarte pierdută pe totdeauna... Şi cu cerul pe care îl vedeam deschis şi strălucit...

- Aceasta a fost cea mai fericită zi din viaţa mea Cristian.

În urma ei au mai venit nespus de multe astfel de zile fericite, gustate singur şi împreună cu multe astfel de suflete trecute prin această cerească transformare.

- Dar tu Cristian, nu vrei să ai şi tu o astfel de zi în viaţa ta? - am încheiat eu.

- Ba da! - îmi spuse el, luându-mi amândouă mâinile mele în mâinile lui şi aplecându-şi capul pe umărul meu.

Şi în lumina fericită a acelui soare strălucit din vârful acelei primăveri întunecate s-a făcut în viaţa lui Cristian una din cele mai minunate naşteri din nou a unuia dintre cele mai pierdute suflete...

În noaptea aceea... strălucise pentru Cristian o lumină atât de Dumnezeiască!...

Din sufletul acesta până de curând atât de departe de Dumnezeu, - izbucneau acum nişte atât de minunate mărturisiri de credinţă. Nişte atât de amare păreri de rău pentru păcat. Nişte atât de recunoscătoare mulţumiri pentru iertarea şi mântuirea Sângelui Crucii răscumpărătoare... Încât cred că în clipa aceea toţi îngerii din ceruri se bucurau şi cântau ca în Noaptea Naşterii din Betleem.

Plângeam amândoi ca în cea mai mare durere, aşa eram de fericiţi. Lacrimile noastre prelinse pe obraji, curgeau căzând împreună, ca nişte picuri de soare, mistuindu-se în pământ şi în cer.

Hristos intrase în sufletul lui Cristian în ziua aceea mai minunat de cum intrase cândva în Ierusalim...

- Eşti fericit Cristian? - l-am întrebat privindu-i printre lacrimi faţa lui care parcă strălucea.

- Da, şopti el, îmbrăţişându-mă şi tremurând de bucurie. Acum da, - sunt fericit. Slavă veşnică Marelui meu Mântuitor şi Dumnezeu Isus Hristos...

Ah, în ce iad am fost - şi în ce rai sunt! Ce orb eram şi ce strălucit văd acum. Cât de nefericit am fost - şi cât de fericit sunt... Slavă veşnică Marelui meu Mântuitor şi Dumnezeu Isus Hristos.

Dumnezeu să te binecuvânteze Traian, căci chiar dacă numai pentru mine a trebuit să fii adus aici - nu-ţi pară rău de tot ce ai suferit. Cum nu-I pare rău acum lui Hristos pentru suferinţa Sa pentru mine. Căci ceea ce a rodit azi din suferinţele acestea - este atât de mult, o, atât de mult...

Şi mă săruta plângând... Şi plângea sărutându-mă.

- Acum nu-mi mai pasă dacă trăiesc sau dacă mor - zicea el.

Dacă mor, ştiu că voi vedea pe Răscumpărătorul meu - şi voi fi veşnic fericit cu El.

Dacă trăiesc, aş mai dori să ajung încă o dată afară, numai pentru ca s-o iau de mână pe măicuţa mea scumpă - şi acolo în bisericuţa unde n-am mai intrat de când aveam şapte ani, - să mergem amândoi împreună ca atunci. Şi îngenunchind iarăşi alături de ea, - să mulţumesc lăudându-L pe Dumnezeul meu, acum cunoscându-L cu adevărat.

O, cât de vrăjmaş am fost eu, Binefăcătorul meu, cât de nebun am fost, cât de orb, cât de nenorocit... Iar El cum mă iubea! Slavă Ţie Isuse Bun, Isuse Bun...

Gândindu-mă la ziua fericirii lui şi la ziua fericirii mele, am compus după aceea poezia:

Atunci când Te-am aflat pe Tine...