Cap. 5 - În noaptea aceea...
Traian Dorz - Istoria unei Jertfe Vol. 3
„În noaptea aceea niște păstori
stăteau afară în câmp și făceau
de strajă împrejurul turmei lor...”.
Eram în seara de Crăciun 1952...
În casa noastră unde locuiam cu fr. Cornel și sora Maria, eram adunați toți ai casei împreună cu încă câțiva frați și surori veniți să petrecem noaptea asta sfântă împreună, în frumoasa atmosferă biblică. Să trăim toate evenimentele dureroase și minunate petrecute atunci în Betleem.
Fratele Cornel era în schimbul de noapte, lucrând la Hunedoara și încă nu venise... Noi, toți, cu sufletele înduioșate, citeam din Cuvântul Sfânt despre Noaptea Nașterii Mântuitorului din Evanghelia după Luca, cap. 2...
...În ținutul acela erau niște păstori care stăteau afară în câmp și făceau de strajă în noaptea aceea împrejurul turmei lor...
Și iată că un înger al Domnului s-a înfățișat înaintea lor și Slava Domnului a strălucit împrejurul lor. Ei s-au înfricoșat foarte tare...
Dar îngerul le-a zis: „Nu vă temeți căci vă aduc o veste bună care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi, în cetatea lui David vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos Domnul”...
...Când am ajuns cu citirea aici... m-am înecat în lacrimi și n-am mai putut continua... Eram atât de mișcat cum parcă nu mai fusesem niciodată. Tot sufletul mi se oprise mai ales asupra celor trei cuvinte: „... în noaptea aceea”.
Când mi s-a slobozit graiul, cuvintele îmi erau grele și grave, vorbind despre cumplita spaimă și primejdie cu care vine și cu care stăpânește noaptea păcatului și silniciei peste trupurile și sufletele oamenilor.
Ne-am dus cu gândul la noaptea plină de fiare și de primejdii care apăsa atunci asupra păstorilor de pe câmpia deschisă a Betleemului și a turmei lor. Acolo în câmpul deschis, nu-i apăra decât paza lui Dumnezeu... Acolo tot felul de hoți și de fiare îi amenințau pe ei, pe oile, oițele și mielușeii lor...
În noaptea aceea... Și când rosteam cuvântul „noaptea aceea”, nu știu de ce tot sufletul mi se înfiora ca de o prevestire apăsătoare și rece.
Vedeam și păstorii și turma sub apăsarea întunericului, primejdiei și suferinței așteptând o lumină, așteptând o izbăvire, așteptând un izbăvitor... Tremurând așteptau și păstorii care vegheau - și turma care suferea.
Dar în mijlocul nopții disperate, - dintr-o dată le-a strălucit lumina cea mare și le-a răsunat vocea cea dulce:
- Vi s-a născut un Mântuitor: - Hristos Domnul!
Și de la păstorii care vegheau plini de teamă și înconjurați de tot felul de primejdii în câmpul deschis tuturor vânturilor, răufăcătorilor și fiarelor, - am trecut cu gândul la noaptea cea duhovnicească din lumea de azi...
Doamne, peste câte părți de lume apasă și acum o noapte atât de cumplită și de grea. De suferințe și de lipsuri. De teroare și de deznădejde...
În atâtea locuri din lume sunt războaie, foamete, silnicie, păgânism... Câtă nevoie este ca în noaptea asta să le strălucească oamenilor apăsați acolo „o lumină mare”. Și să li se aducă vestea Unicului Mântuitor care este Hristos Domnul!
...O, Doamne, - ne-am rugat noi atunci cu ochii șiroind de lacrimi, - ai milă de toți oamenii care se chinuiesc pe fața pământului! Trimite-le în noaptea aceasta - vestea unui Mântuitor care este Hristos Domnul.
Peste atâtea locuri din țara noastră apasă o noapte atât de cumplită - Doamne Isuse... Ce noapte grea este acum la Canal, unde mii și mii de oameni muncesc și sufăr deznădăjduiți, bătuți, înfometați, chinuiți și înghețați...
Câți zac în închisori, în lagăre, în colonii de muncă, - în bătaia tuturor vânturilor, în voia tuturor fiarelor, în mizeria tuturor lipsurilor...
O, Doamne, câtă nevoie au toți aceștia în noaptea asta cumplită și grea - să le trimiți Tu o lumină! Să le trimiți Tu niște îngeri care să le vestească și lor o mântuire și un Mântuitor, pe Hristos Domnul.
Am petrecut aproape toată noaptea aceea de Crăciun în lacrimi și într-o apăsare cum nu mai trăisem în nici o altă Noapte Sfântă. Nu puteam scăpa de gândul marii trebuințe a venirii unei lumini și a vestirii unui Mântuitor acelora care erau rupți de familiile lor și duși în câmpiile deschise sau în temnițele închise suferind în noaptea aceea...
Când am sfârșit târziu privegherea noastră, ne-am rugat încă o dată mai dureros ca oricând, ca Dumnezeu să trimită pe îngerii Săi la Canal, în închisori, în lagăre, în coloniile de muncă și de suferință ca în Noaptea aceea să le vestească celor apăsați acolo lumina și mântuirea lui Hristos!...
Dimineața următoare era dimineața de Crăciun... 25 decembrie 1952... Fratele Cornel abia venise de la munca lui și ne găseam cu toții în jurul mesei sărbătorești pe care era Cuvântul lui Dumnezeu și un semn al dragostei lor față de mine:
În dimineața asta împlineam 38 de ani.
Ne pregăteam să cântăm: „O ce veste minunată”.
În acel moment vedem intrând pe poartă în curte, apoi pe ușă în casă, patru oameni voinici și străini.
Am bănuit îndată cine sunt.
Nici n-au dat bună dimineața, până când unul dintre ei, uitându-se crunt spre noi zise îngâmfat:
- Suntem de la Securitate. Am venit să vă facem o percheziție.
- Poftiți, - le-am zis noi.
- Cine își sărbătorește astăzi aici, ziua nașterii? - zise apoi, zâmbind batjocoritor înspre mine.
- Eu! - am răspuns liniștit.
- Bine. Să începem!
Luară la rând dulapul, masa, patul, tot ce era prin casă.
Dar am băgat îndată de seamă că percheziția asta din felul cum o fac, este doar de formă. Se uitau superficial, luau o carte și o lăsau, luau o scrisoare și nici n-o citeau, o aruncau înapoi. Au oprit doar 3-4 scrisori și o carte de un scriitor englez.
Atunci am înțeles că ei n-au venit după lucrurile noastre ci după noi.
După vreo zece minute, cel care părea șeful lor veni spre mine și deschizând geanta pe care n-o lăsase de subsuoară - îmi zise:
- Sunteți arestați amândoi! Iată mandatele de arestare aici! Vă îmbrăcați imediat și veniți cu noi!
Nici nu ne-am uitat la mandatele lor. Știam că dacă Dumnezeu ne-a dat în mâinile lor, noi n-avem nimic altceva de făcut decât să ne plecăm capul și să ne întindem mâinile pentru cătușe.
Ne-am îmbrăcat paltoanele, iar sora Maria ne-a pus în câte un pachet ceva de mâncare... Și cozonacii acelui Crăciun, din care nu apucasem însă să mâncăm nimic.
- Ce bine îmi prinde acum paltonul acesta, gândeam îmbrăcându-mă. Și numai Domnul mi-l dase, doar cu 3 zile înainte când fratele Vasile Lavu de la Petrila mi-l cumpărase ca un cadou de ziua mea. Iată de ce trebuia să-l am! Patru ani, acest palton mi-a fost apoi haină, pătură, așternut, saltea - de toate, până când aveam să întorc în 1956, de unde plecam acum în 1952... Domnul să-i răsplătească fratelui Vasile pentru tot binele pe care mi l-a făcut în felul acesta... (Astăzi, cred că printre răsplătirile primite de la Dumnezeu acolo în Împărăția Sa unde este el acum - a primit-o și pe aceea pentru paltonul de atunci).
Am fost suiți în mașina care ne aștepta la poarta noastră. - Și în câteva minute, opreau cu noi la Deva pe strada Moților, aproape de centru. Am fost băgați separat fiecare în câte o celulă dintr-un beci adânc, de ciment și fier - de sub casa unde era atunci Securitatea.
Când ușa de fier se trânti în urma mea și mă uitai în jurul meu, văzui două rânduri de paturi suprapuse și înghesuite între acești pereți strâmți, întunecați și reci. Eram foarte jos sub pământ...
Undeva sus-sus, printr-un gemuleț mic abia cât palma, în care ardea un bec obosit, galben și murdar - se vedea un colțișor de geam, prin care se vedea ireal de departe și de sus, o părticică de cer. Din când în când se vedeau doar încălțămintele trecătorilor, pe trotuarul care era la nivelul gemulețului cu părticica ireală de cer, care îmi mai rămăsese...
Pe trei din cele patru paturi era câte o umbră de om... Mai văzusem astfel de umbre și alte dăți în astfel de locuri. Acum începusem să mă familiarizez cu toate acestea ca și cum astea ar fi fost casa mea și aceștia ar fi fost părinții și frații mei.
Eram iarăși ca într-un mormânt... Aici am avut gândurile din care mai târziu am compus poezia:
Mormântul meu...
Mormântul meu cu ziduri negre,
cu patru schelete de fier,
cu șapte gratii ruginite
și-un strop îndepărtat de cer,
Mormântul meu!- Cu ce putere
ai răscolit viața mea!
Nu-i glas pe lume să-mi vorbească
cum mi-a vorbit tăcerea ta!
În vremea încercării tale
am cunoscut durerea ce-i,
ce mare-i harul rugăciunii
ce-adâncă e puterea ei.
În noaptea zbuciumării tale
așa am suferit încât
nu sunt străfunduri să măsoare
adâncu-n care-am coborât!
Dar nici nu-i culme însorită
și stări să poată aduna
atâta strălucire câtă
mi-a luminat în noaptea ta.
N-aș fi știut că pot fi lacrimi
atât de-amare pe pământ
nici cât de-adâncă-i deznădejdea
din lupta sufletului frânt.
Dar nici n-aș fi aflat ce-aproape
e Domnul cu adevărat
de-acel ce-L cheamă, ca acolo
când sufletul e-nmormântat!...
Mormântul meu, cu ce lumină
ai răscolit viața mea!
- Nu-i glas pe lume să-mi vorbească
cum mi-a vorbit tăcerea ta.
Dar de ce oare inima mea este apăsată și sufletul meu este iarăși neliniștit?
Ce îmi oprește oare lumina de care am acuma atâta nevoie? Și ce oare îmi împiedică iarăși rugăciunea mea?
Căci acum nu știu să mai fi întristat, Doamne, cu ceva Fața Ta!
Mi se pare că am mai spus și altă dată ceea ce cred că trebuie să spun și acum. În legătura mea de o viață cu Domnul și Mântuitorul meu Isus, sunt anumite lucruri atât de intime încât nu le pot spune, nu pentru că nu vreau, - ci pentru că nu pot.
Unul dintre acesta este semnul pe care îl primesc de la Domnul meu, în clipa când rugăciunea pe care I-o fac, îmi este primită. De acest semn deosebit din partea Domnului nu am nevoie întotdeauna. Pentru rugăciunile obișnuite îmi este de-ajuns pacea și bucuria liniștită pe care mi-o lasă în inimă duhul rugăciunii în chiar clipa acestei rugăciuni. Dar pentru rugăciunile neobișnuite, în împrejurările neobișnuite ale vieții mele, - am nevoie de mult mai mult. La aceste rugăciuni și în astfel de împrejurări, nu mă pot liniști decât după ce primesc semnul Lui. E ca și când Domnul meu mi-ar răspunde:
- „Bine! Am primit cererea ta și am luat cunoștință de starea ta. Acum tu las-o aici în mâinile Mele și pleacă liniștit. La vremea potrivită vei primi răspunsul Meu. La vremea potrivită voi rezolva problema pentru care Mă rogi: mergi în pace sau stai în pace...”
Atunci eu merg liniștit. Sau stau liniștit. Sau sufăr liniștit. Sau trăiesc și mor liniștit.
Dar până nu primesc semnul, nu pot.
Acum mă rugam pe drum. Mă rog aici... Mă rog și bat mereu la ușa Domnului... - și nici un semn!
E ca și când ți-ai vedea casa arzând - și suni la pompieri, dar nu-ți răspunde nimeni. E ca și când cineva preaiubit e pe moarte - și suni la salvare - dar nu-ți răspunde nimeni... Telefonul rugăciunii mele suna, suna - dar de la capătul celălalt - nu răspundea nimeni.
Începui să mă îngrijorez, să mă neliniștesc, să mă tulbur. Unde este semnul Lui? Nu știe oare El în ce stare mă aflu eu acum? Nu știe El oare câtă nevoie are sufletul meu în starea asta de o încredințare din partea Lui? De curajul, de pacea, de lumina care mi-ar veni dintr-o dată prin încredințarea trimisă de semnul Său?
Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?
Atunci am avut gândurile din care am compus chiar acolo:
Strig de-o zi și-o noapte-ntruna
Strig de-o zi și-o noapte-ntruna, -
rugăciunea-i fără glas,
duhu-i fără liniștire,
gându-i fără de popas!
Gem de-o zi și-o noapte-ntruna, -
zidul e de nerăspuns
sufletul mi se scufundă
sub poveri de nepătruns!
Stau de-o zi și-o noapte-ntruna, -
așteptarea-i jar aprins,
sufletul mi se scufundă
sub poveri de necuprins!
Cad de-o zi și-o noapte-ntruna, -
ca-ntr-o mlaștină m-afund,
mersu-i fără de oprire,
groapa-i parcă fără fund!
Două lumi, de două zile,
două ziduri mi le-mpart,
nu doi pași - ci mii de mile,
ci milenii ne despart!
Doamne, Doamne, fă-o lumină
cât un fir de rază doar
să-mi lumine-o clipă noaptea
asta de adânc amar!...
- Nu mă scoate, nu-mi răspunde,
las-să mor aici de crezi, -
dar arată-mi să văd semnul
că m-auzi și că mă vezi!
Fă să simt că rugăciunea
pân-la Tine mi-a ajuns
- și voi suferi-n tăcere
până voi primi răspuns!
Mă aștept din ceas în ceas să fiu luat sus la anchetă, la întrebări, la cercetare. Cum să merg Doamne Isuse în starea aceasta? Cum să merg fără Tine în fața vrăjmașului și chinuitorului meu? Cum?
Îmi aduceam aminte de rândul trecut când fusesem dus pentru ispășirea cealaltă... Aș fi dorit mai bine să mor de o mie de ori, decât să mai trăiesc iarăși frământarea aceea.
Nu mai vedeam de durere nimic în jurul meu - și nici nu mai auzeam pe nimeni. Chinul că Domnul meu S-a depărtat de mine îmi ajunsese atât de greu de îndurat încât nu știam ce să mai fac... Și acum nu înțelegeam, de ce!
Așa a trecut toată ziua întâia de Crăciun. Și toată noaptea de după ea...
N-am putut nici măcar închide ochii ca să adorm ceva, spre a mă odihni și reface după toată frământarea din cele două nopți și cele două zile care trecuseră.
Atunci am compus acolo, în zbuciumul acelei nopți de Crăciun prima poezie din Cântările Surghiunului celor patru ani care începeau atunci și acolo.
Când m-au închis
...Când m-au închis trântind în urmă,
cu zgomot ușa grea de fier,
în noaptea grea privea spre mine
pe-un strop de geam, un strop de cer...
...O, strop de cer, în câte rânduri
spre tine mâinile-am întins,
când sufletul era în mine
zdrobit și-nsângerat și-nvins!...
În câte rânduri către tine
s-a ridicat privirea mea
când întunericul acela
de nemaiîndurat părea!
De câte ori, în stări supreme,
când mii de duhuri mă-nvingeau
legat și doborât, doar gândul
și ochii a privi puteau!
O strop de cer, cu ce putere
și har mă-nviorai atunci,
ce liniște-mi dădeai în suflet
când trupul se căznea în munci!
O, strop de cer, tu-ai fost solia
Acelui care m-a iubit
să știu, să simt că chiar și-acolo
El mi-a rămas nedespărțit.
Când Te-am văzut, din prima clipă,
simțit-am recunoscător
că sunt aici, dar nu sunt singur, -
în Mâna Lui, nu-n mâna lor!
Se făcu în sfârșit dimineață, ziua a doua de Crăciun. Era o zi de vineri... După o zi și-o noapte de rugăciuni și strigăte amare - semnul tot nu venea.
- Se apropie clipa când trebuia să mă duc în fața oamenilor pentru Tine, - gemeam eu, - și Tu Doamne Isuse nu-mi arăți semnul Tău. Și ce fericit mi-l arătai Tu până acum! De ce oare nu-mi răspunzi Scumpul meu Mântuitor? De ce nu-mi arăți semnul Tău?...
Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, - gemeam zbuciumat, - pentru ce m-ai părăsit?
Sosi clipa și zăvorul greu al ușii de fier fu tras cu zgomot - și cineva îmi făcu semn să ies.
Pe coridor îmi fură puși ochelarii negri - și apoi fui dus de mână pe niște scări în sus...
- Isuse Doamne, nu mă lăsa singur! Vino cu mine! - gândeam tot timpul urcușului meu cumplit, pe calvarul scărilor ca înspre o altă grea Golgotă a mea.
Am ajuns sus. S-a deschis ușa și am fost împins înăuntru.
Când mi s-au smuls ochelarii negri, deasupra ofițerului care stătea la masă în fața mea, am văzut strălucind fericit: Semnul Lui.
- O, Dumnezeule Bun, - am suspinat eu.
Și dintr-o dată ochii mi s-au umplut de lacrimi, iar sufletul de o putere cerească.
Nu-mi mai păsa acum de nimic! Am primit semnul că Dumnezeul meu este acolo, încă mai dinainte de mine. Că nu am a mă mai teme de nimic: Tot ce se va întâmpla acum și până la sfârșit este controlat de El. Și că nimic nu mi se va putea face fără voia Lui. Că totul va fi numai bine sau înspre bine. Eu sunt aici, dar nu în mâinile lor ci în Mâna Lui, așa cum mă rugasem.
De acum știu bine că nu mă vor întreba decât ceea ce pot spune liniștit. Și că nu mă vor putea ține decât atâta cât este hotărât de Domnul meu. Nici o clipă mai mult. Dar nici mai puțin.
Mai târziu, când am avut liniștea și răgazul necesar, gândindu-mă la clipa aceea, am compus poezia: O, semnul Lui...
Iat-o:
O, Semnul Lui...
O, semnul Lui... când vine-n zbuciumare
răspuns îndelungatei rugăciuni,
e marea, sfânta, unica salvare,
corăbiei cuprinsă de furtuni.
O, când apare-n ceasul chinuirii,
la grelele răscruci de așteptări, -
e farul strălucit al mântuirii
în bezna neștiutelor cărări!
O, semnul Lui, e fulger ce-n primejdii
îți sparge nori și ziduri de mormânt
și în adâncu-amar al deznădejdii
lumină-aduce sufletului frânt.
E duhul, focul care izbucnește
în glas atunci când vorbele aprind,
e strălucirea sfântă ce plutește
pe fața fericitului murind.
O, semnul Lui e liniștea deplină
sub mâna-nverșunaților dușmani
când poți goli cu inima senină
paharul voii sfinte-n Ghețimani.
Și e puterea harului ce-aprinde
avântul sufletului dezrobit,
când renăscut aripile-și întinde
din lut spre cerul care l-a primit.
O, semnul Lui... când neagra-ntunecare
din viața mea pe veci s-a-mprăștiat,
ce pace, ce lumină, ce-ndurare
ce gânduri noi, ce noi simțiri mi-a dat!
O, când privirii inimii s-arată
răspuns la rugăciunea-n ceasul greu
pier griji și răni și temeri - și deodată
întreg coboară ceru-n jurul meu.
...O, semnul Lui, pe nori când va apare
Dumnezeiescu-I Semn Biruitor
va nimici tot răul de sub soare
prin zorii Veșnicului Viitor.
Puterea Lui va despica morminte
unind iubirea adormită ieri
cu cea de azi schimbată-n cânturi sfinte
de strălucirea-ntâiei Învieri...
Ancheta n-a fost nici prea lungă nici prea grea.
Toată învinuirea care mi se aducea era că organizasem adunări ale Oastei, ținusem sfaturi cu conducătorii Oastei, răspândeam cărți religioase, primisem vizitatori și făcusem vizite frățești. Toate acestea cu scop de propagandă pentru Oastea Domnului, care era o asociație interzisă de legile Statului și ale Bisericii. - Învinuirile mele de totdeauna și pentru totdeauna.
La acestea, în general, nu mi-a fost greu să răspund... Tăcusem! Nu-mi era nici rușine și nici frică de asta.
Dar îmi erau greu să răspund când mă întreba de nume și de locuri. Atunci „nu-mi aduceam aminte” de nici un nume și de nici un loc unde fusesem și cu cine.
Urmau înjurături, batjocuri și amenințări, - apoi duceri înapoi în celulă - și iarăși chemări și anchete.
Șase săptămâni au durat astfel, cu acest regim de suferințe. Mâncarea era nespus de puțină, iar celelalte erau tot așa de multe ca în vremea lui Zoli-baci. Și aproape tot ca la Beiuș în iarna lui 1950. S-au petrecut și aici întâmplări aproape ca și acolo, cu aceleași chinuri și zvârcoliri de zi și de noapte când pântecele sta gata să plesnească... Mulți n-au mai putut aștepta până când să se hotărască în sfârșit chinuitorul să le asculte chemările disperate și să-i lase să iese până afară, la doi pași de celulă.
Uneori asta și aștepta chinuitorul până când chinuitul nu mai putea. Ca apoi să râdă...
Aici, în această stare, am mai compus unele din lucrările mele de atunci, care ori de câte ori le recitesc, îmi reamintesc în ce locuri și în ce împrejurări le-am compus.
Astăzi lângă mine a căzut o frunză... am compus-o când într-o zi într-adevăr lângă mine, în acest subsol îngropat sub trei rânduri de case și închis cu trei rânduri de ziduri, - am aflat o frunză:
Astăzi lângă mine...
Astăzi lângă mine am aflat o frunză,
cine știe oare pe-unde-a străbătut
de-a putut prin ziduri, biata, să pătrunză
pân-aici la mine în mormântul mut!
- Sora mea iubită, sora mea de-afară
ruptă ca și mine de pe-un ram iubit,
spune-mi ce anume vânturi te luară
oare ce haină mână te-a răpit?
Te creșteau călduțe razele de soare,
te-adormeau în zâmbet legănări de vânt,
ți-nsoțeau iubirea cor de surioare
- și-astăzi stai cu mine doi într-un mormânt!
Unde ți-este ramul plin de surioare,
soarele cel dulce, vântul iubitor?...
cântecul de-afară unde este oare?
- ți-a rămas doar plânsul și-amintirea lor!
Sora mea iubită ce-ai venit de-afară,
ruptă ca și mine dintr-un loc iubit,
nu-ți mai plânge locul! - vine-o primăvară
când ne va renaște mult mai fericit!
Răsări-va iarăși Soarele Iubirii
și ne vom renaște din acest mormânt,
eu în bucuria dulce-a înfrățirii,
tu-ntr-un mugur dulce legănat de vânt!
Pe la mijlocul lui februarie ancheta mea s-a terminat și am fost mutat la penitenciarul Deva, unde am stat aproape tot timpul numai singur, într-o celulă îngustă de la etajul închisorii.
Eram foarte slăbit. Și în condițiile acestea boala mea de inimă de care suferisem încă de pe front - începu să se agraveze... Palpitații, sufocări, amețeli, - mă încercau tot mai des...
Într-o noapte din acestea mă trezii la un zgomot ciudat. Părea că cineva sforăie lângă mine încet pâsâind printre buze... Sau că o pompă stricată care lasă aer se aude aci undeva pe aproape...
- Ce să fie oare? - mă întrebai.
Deschid ochii - în celulă nimeni.
Ascult, - de afară nu putea să se audă nimic fiindcă zidurile erau groase...
Atunci, ce poate fi?
Ascult din nou... Și dintr-o dată aud că zgomotul vine din pieptul meu... Inima mea gâfâie pompând din greu la aerul care se scurgea pe lângă pompa ei stricată... Acesta era zgomotul care mă trezise din somn.
Am avut atunci gândurile pe care le-am înșiruit toată noaptea, în strofele poeziei compuse atunci:
Solia vieții mele-apuse
Solia vieții mele-apuse
tot mai cu greu cărarea-și suie,
cu bine-n Mâna Ta Isuse
sfârșitul slujbei să și-l puie!
Ascult cum inima-mi se curmă
în zbateri tot mai ostenite
ca fâlfâirile din urmă
a unei aripe rănite...
Simt c-am ajuns la o răscruce,
că mult trudita vieții cale
coboară-n liniștea ce-aduce
sfârșitul zbuciumării sale.
Că fiecare fâlfâire
e-o liniștită-apropiere
de recea țărnii înfrățire
de dulcea slavei înfiere.
Simt cum se smulge-ncet din mine
a firii frântă rădăcină
și-n împăcarea care vine
întregul cer mi se-nsenină.
Uit zbuciumul și-ndurerarea
din lupta-n urma mea rămasă
și peste toate simt uitarea
cum albă, ca un văl se lasă.
Se șterge-ncet încet din mine
pământul părăsit departe
cu toată lupta lui fierbinte
cu toate urile-i deșarte.
Nimic n-am contra nimănue,
nici gând, nici dor de răzbunare,
în toată inima nu e
decât odihnă și-mpăcare!
Numai un dor rămas fierbinte
spre voi cei dragi mă cheamă iară
voi fiii fericirii sfinte,
voi neuitata mea comoară.
Și chiar din porțile divine
spre voi îmi mai întorc privirea
căci și-n pământ și-n cer, cu mine
întreagă eu vă duc iubirea!
Starea sănătății parcă mi se înrăutățea mereu... Inima mi se lupta cu „zbateri tot mai ostenite, ca fâlfâirile din urmă a unei aripe rănite”... În liniștea nopților de afară și a singurătății din celulă urmăream adeseori aceste zgomote ca niște duioase luări de rămas bun de la tot ce lăsam frumos în urma mea pe pământ...
Îmi retrăiam din nou, dar în alt fel decât în celelalte rânduri, moartea mea pe care o așteptam din clipă în clipă...
Mi-o împrietenisem, mă obișnuisem cu ea și o așteptam ca pe o mântuitoare și fericită salvare din singurătatea și despărțirea amară în care fusesem aruncat aici. Mulțumeam lui Dumnezeu că în sfârșit a sosit vremea să fiu și eu chemat Acasă, la odihnă, din toate flăcările și valurile mele care socoteam că mi-au fost de-ajuns.
Știam că dincolo de zidurile acestea lăsasem atâta iubire suferind, dar și pentru aceasta nu mai aveam o altă nădejde decât cea de după moarte. Îmi era dor să ne mai revedem numai acolo Dincolo...
Îmi era așa de dor de părintele Iosif, de fr. Marini, de toți frații și surorile tinereții și avântului meu sfânt, - care în cea mai mare parte plecaseră Dincolo înaintea mea... Voiam să merg și eu la ei... Mulți din cei de azi erau o altă generație. Aveam desigur în sufletul meu mii de legături cu frații de aici, - dar de ceilalți din cer parcă eram legat altfel, mult mai puternic.
Din nou nu mai aveam nici un gând din urmă, nici o părere de rău, nici o dorință. Din nou eram mai mult Dincolo decât dincoace de viață...
În dimineața zilei de 2 martie 1953, avui două visuri ciudate, pe care nu le mai putui uita...
Se făcea că eram noaptea undeva într-o încăpere înaltă și goală... Cineva - nu știam cine - m-a chemat la un telefon și când am ascultat la receptor am auzit doar atât:
- Pe ziua de 2. Pe 2, 4, 2. Până pe 2.
Apoi tăcu.
Lângă mine păru că sta un suflet scump
- și m-am trezit.
Pretutindeni era tăcere și numai singurătatea nopții îmi țiuia în urechi...
Trebuie să fie cam pe la vreo 2-3 ceasuri noaptea - gândii eu.
După aceea m-am frământat nu știu cât timp ca să pot dezlega ceva din acele cifre și numere - dar n-am putut dezlega nimic.
Știam de multă vreme că există trei feluri de visuri: unele vin de la Dumnezeu, altele vin de la diavolul, dar cele mai multe vin din frământările gândurilor și stărilor noastre.
Cele care vin de la Dumnezeu nu sunt prea multe. Dar ele ne vin în împrejurări deosebite din viața noastră, fie ca înștiințări pentru a ne feri de vreo primejdie sau de vreo ispită care se apropie. - Fie mângâieri și îmbărbătare în fața vreunei dureri. Fie ca o lumină și ca un ajutor în fața unei răscruci din viață, spre a putea avea răbdarea și nădejdea unei ieșiri fericite la capătul unui tunel întunecos, prin care trecem. După cum este scris: Dumnezeu vorbește omului prin visuri, prin vedenii de noapte, când oamenii sunt cufundați într-un somn adânc, când dorm în patul lor. Atunci El le dă înștiințări și le întipărește învățăturile Lui, ca să-l abată pe om de la rău și să-l ferească de mândrie, ca să-i păzească sufletul de la groapă și viața de la loviturile sabiei (Iov 33, 15-18).
Pe cât de mulți dintre copiii Săi, nu i-a înștiințat astfel Dumnezeu!
Știam apoi că visurile care vin de la diavolul sunt aduse de cel rău cu gând nimicitor.
Spre ispitire, spre înspăimântare sau spre deznădejde și încurcătură.
Iar visurile care vin din imaginația noastră frământată zilnic de gânduri, de dorințe și de griji, - sunt un rod al acestor frământări și nu spun nimic.
Frământându-mi mintea să pot descoperi ceva din acest vis care era totuși cu totul deosebit, se vede că am adormit din nou...
Fiindcă dintr-o dată mi se păru iarăși că intră în camera mea un ofițer care ținea în mână patru suluri de hârtie. Se așeză la o masă în fața mea și din cele patru suluri alese unul și mi-l întinse:
Mă uitai la el și îmi păru că era un decret de premiere pentru opera mea literară... Era cu patru pagini. Pe prima pagină scria cifra 2, apoi numele meu scris mare.
Pe a doua pagină era fotografia mea, între mai multe alte fotografii.
Pe pagina a treia, îmi arătă un loc sub mai multe rânduri scrise și îmi spuse:
- Semnează aici, și pune data de astăzi.
Am semnat în josul paginii scriind mai întâi o localitate care începea cu litera C. - (mai departe n-am știut). Apoi am scris 2, 4, 2 - și data de 2. Iar el a scris la urmă pe ultima pagină 2.
Și m-am trezit.
Acum într-adevăr nu mai înțelegeam nimic, dar tot sufletul îmi era încredințat că era o înștiințare pe care e adevărat că eu n-o înțelegeam acum, dar va veni sigur vremea s-o aflu, s-o înțeleg. Rețineam puternic numerele și data care mi se spuseseră.
De două ori pe ziua de 2. Și de două ori: 2, 4, 2.
Doamne Isuse, dă-mi lumina înțelegerii înștiințării acesteia!
Dimineața într-adevăr, intră în celula mea ofițerul anchetator și îmi spuse:
- Vino la cancelarie!
M-am dus. Avea pe masă un sul cu patru dosare... Alese unul și îmi spuse:
- O să plecați la muncă în colonii. Fă-ți bagajul și stai gata. Veți pleca chiar de azi toți patru. Semnează aici!
Era ziua de 2 martie 1953.
Am rămas uimit auzind patru. Eu nu mai știam de altcineva dintre frați să fie arestat decât fr. Cornel. Nici de dânsul nu mai eram sigur că este acolo, fiindcă mă gândeam că îi vor fi dat drumul, deoarece - gândeam eu, - nu prea aveau de ce să-l țină!
Dar îndată după masa de 12 m-au dus într-o altă celulă. Acolo ne-am întâlnit cu fr. Cornel, cu fr. Opriș care locuia pe atunci aproape de Hunedoara și cu încă un frate, Florea Ion de la Hăpria de lângă Alba Iulia.
Acesta era un frate tânăr, care se predase Domnului în urmă cu câțiva ani, când avusesem o adunare frumoasă a Oastei Domnului în biserica lor. Se mai hotărâseră la adunarea aceea un număr frumos de tineri și tinere, iar Lucrarea Domnului din satul lor mergea minunat...
Prin nu știu ce împrejurări cineva l-a dat și pe el pe mâna Securității. - Acum era și el aci cu noi.
Ni s-a dat hrană rece pe o zi, iar seara ni s-au pus ochelarii negri pe ochi, apoi am fost suiți într-o mașină închisă, cu care am fost duși până la gara Simeria.
Acolo ni s-au luat ochelarii și doi ofițeri ne-au pus cătușele la amândouă mâinile.
După aceea am fost legați toți patru unul de altul și așa am fost duși lanț, prin gară, pe peronul plin de oameni, până am fost urcați în personalul de București, unde aveam rezervat un compartiment de clasa a III-a.
Am fost așezați toți patru la rând pe o bancă cu spatele înainte, iar cei doi ofițeri care ne duceau, stăteau în fața noastră. Eu și cu fr. Cornel eram la mijloc, legați de amândouă mâinile, dar fr. Opriș și Florea erau la margine legați de câte o mână, unul legat de mine iar celălalt de Cornel. Ei, deci de la margine erau mai fericiți, aveau fiecare câte o mână liberă.
Îmbrăcasem paltonul cel gros, iar aici în tren se făcuse nespus de cald... Râuri de sudoare îmi curgeau pe frunte, în ochi, pe față - și nu puteam să mi le șterg.
I-am rugat pe cei care ne duceau să ne dea voie ca să scoatem paltoanele... - dar ei ne-au răspuns râzând batjocoritori:
- Până la destinație, așa mergeți! Dacă trăiți - trăiți, dacă muriți - muriți. Ați înțeles?
Și să nu mai cereți nimic!
Fratele Cornel și Opriș amândoi aveau mâinile mai subțiri. Ale mele erau mai ciolănoase. Cătușele fuseseră alese și potrivite pe mâinile lor, nu pe ale mele... Mă strângeau din ce în ce mai tare...
Răsuceam mâna spre a mi-o dezmorți, dar eu nu știam că aceste cătușe erau în așa fel făcute încât dacă mișcai mâna se strângeau singure tot mai mult. Îmi intraseră în carne... Mâinile mi se umflau și mi se învinețeau. Începeam să nu mi le mai simt.
Le-am arătat celor care ne păzeau, rugându-i să-mi lărgească puțin cătușele... Dar ei râzând îmi ziseră:
- Până vei ajunge la destinație așa mergi! Dacă trăiești - trăiești, dacă mori - mori...
N-ai înțeles să nu mai cereți nimic?
- Am înțeles! - Și nu i-am mai rugat nimic.
Ne frământam doar cu gândul că ai noștri nu vor mai ști unde suntem. Mâine vor merge la Deva să ne ducă medicamentele pe care le cerusem. Și vor fi și mai îngrijorați și mai necăjiți, negăsind nici o urmă de noi.
Tocmai când ne frământam cu aceste gânduri, intră în compartiment controlorul de bilete... O mare bucurie ne-a umplut fețele privind spre el: era fr. Blaj, unul dintre frații noștri din Simeria. Ne-a recunoscut îndată.
I-am făcut semn cum am putut ca să știe că suntem duși nu știm unde, dar cel puțin să-i anunțe pe ai noștri.
El văzându-ne, izbucni în lacrimi - și ieși.
Îndată după aceea cei doi își desfăcuseră în fața noastră mâncarea... Mâncară și băură, ostentativ și batjocoritor în fața noastră, ospătând îndelung și îmbelșugat. Nouă nu ne-au lăsat voie să mâncăm nimic. Nici măcar să bem puțină apă.
Nu ne-au dat voie nici să ne sculăm de pe scaun, nici să ieșim măcar până la W.C. Toată noaptea și toată ziua următoare până după amiază, când am ajuns la lagărul Ghencea din București.
La coborârea din tren în Gara de Nord, am urmat același lanț, mergând legați unii de alții printre călători și bagaje până dincolo de gară în stradă unde ne aștepta duba lagărului Ghencea.
Am rămas surprinși văzând peste tot steaguri negre. În gară, la tramvaie, la clădiri...
Și ne întrebam mirați:
- Oare cine dintre mai marii lumii va fi murit?
Abia ajunși în lagăr, am aflat că în noaptea aceea în care noi călătorisem legați și chinuiți, murise Stalin. Și în timp ce noi stăm acum în fața ofițerului acestuia care ne primește aici în lagăr, poate că și sufletul lui Stalin care a ajutat la înființarea unor astfel de lagăre ca acestea și la chinuirea unor astfel de oameni ca noi, - va sta chiar acum și el în fața lui Dumnezeu, să răspundă și el pentru asta... Poate chiar și pentru noaptea asta a noastră, poate și pentru mâinile astea ale mele pe care nu mi le mai simt și din umflăturile cărora abia mi-au scos cătușele.
Lagărul Ghencea era format din 24 de barăci de lemn, acoperite cu carton... așezate pe două rânduri... Între ele erau despărțite în două printr-un gard de sârmă ghimpată, jumătate de-o parte de gard și jumătate de alta.
În jumătatea asta erau bărbații, în cealaltă erau femeile. Jur împrejur apoi, pe după toate erau garduri înalte de sârmă ghimpată, iar pe partea dinspre șoseaua București - Alexandria lângă care era lagărul, - ca să nu se vadă dinafară înăuntrul lagărului, - era ridicat un gard înalt de scânduri bătute una lângă alta.
Barăcile acestea fuseseră construite în timpul războiului de către armata germană care fusese cartiruită în ele până la plecarea nemților de la noi.
În afara primului gard de sârmă care despărțea barăcile deținuților, erau barăcile serviciilor lagărului: bucătăria, baia, cancelariile, corpul de gardă, magazii... Acolo nu era voie să se meargă decât cu escortă sau cu învoire specială.
Când am ajuns noi era ziua de 3 martie 1953.
După ce am fost predați și preluați, am fost duși într-una din barăcile astea, care era plină ticsită de oameni. Cu bagajele pe care le aveam ne-am înfățișat șefului de baracă spre a ne lua în numărul barăcii pentru masă și corvoadă. Era baraca nr. 7.
Înăuntru baraca asta avea întâi spălătoria în care erau robinete și albii pentru spălat. Apoi dormitorul în care erau aliniate pe patru rânduri câte 25 de paturi de fier cu un alt rând de paturi suprapuse. Pe paturile de jos erau saltele, pe cele de sus, doar pe câte unul era câte o rogojină zdrențuită... Sau câte un capăt numai.
Paturile aveau toate plase de sârmă sau de balot. Pe cele mai multe nu era altceva nimic.
În baracă pe paturile cele de jos stăteau cei bolnavi sau paraliticii... Cei sănătoși stăteau pe paturile de sus, sau fără paturi, printre ele, pe jos.
La început noi cei sosiți acum, n-am avut paturi, - baraca era ticsită de oameni. Dar mai pe urmă ni s-au găsit și nouă locuri, fiindcă mereu mergeau cum mereu veneau oameni. Din închisori, sau spre alte închisori și locuri de muncă.
Pe toate paturile din baracă normal ar fi avut loc cam 200 de oameni. Dar au fost cazuri când pe un astfel de pat de 80 cm. lărgime trebuia să stea 2 inși plus bagajele lor.
Uneori n-au încăput nici așa, ci mai erau încă și pe jos stând pe geamantanele sau traistele lor, sau pe câte o rămășiță de rogojină proptiți de pereți, oameni care așteptau ca la Betezda, vreo tulburare salvatoare a apei, sau vreo venire salvatoare a morții.
Pe jos, fusese la început pardoseală de cărămizi. Ca oarecând la penitenciarul din Oradea. Dar și aici ca acolo, picioarele paturilor de fier și picioarele nenumăraților oameni trecuți pe aici roseseră cărămizile. Iar acum erau numai dâmburi și gropi. În ferestre în loc de geamuri era pusă sârmă ghimpată - prin care vântul bătea în dragă voie șuierând sinistru.
Asta era și un bine, fiindcă la cele două capete ale dormitorului și la mijlocul lui, erau trei hârdaie mari pentru murdărie la care sutele de oameni din dormitor, în cea mai mare parte bolnavi de diaree, stăteau la rând ținându-se de pântece și cerând voie să poată ajunge a-și face cât mai repede nevoile. Toate aceste hârdaie erau ocupate zi și noapte... Nu încetau de multe ori nici în timpul când se împărțea masa la un capăt al dormitorului. Se obișnuiseră bieții oameni cu toate. Aci unii mâncau, iar în fața lor alții stăteau urcați pe hârdău, în văzul tuturor...
Imediat ce ajungeai în baracă, primeai un număr. Și nu mai aveai nume ci numai număr. Pe număr erai chemat la masă, pe număr la muncă, pe număr la pat, la planton, la corvezi, - la toate.
Și disciplina era de fier, nimeni nu era iertat dacă o încălca.
Hârdaiele pline erau cărate afară și se vărsau în haznaua din mijlocul curții. Pentru căratul lor se acorda un supliment de ciorbă la masă. Ar fi trebuit să facă treaba asta fiecare număr, doi câte doi, la rând. Dar erau unii care se înghesuiau tot numai ei, - spre a căpăta mereu suplimentul de mâncare... Cei mai mulți dintre aceștia erau foști colonei sau maiori, care acum erau și ei aici... Acesta era un favor aici, unde se crăpa de foame... Și cum erau atât de mulți și se căra încontinuu... Haznaua se umplea și da pe dinafară. Totul era o mizerie și un miros de nedescris... Hainele celor ce cărau hârdaiele erau stropite de sus și până jos...
Începură niște ploi și lapoviță... Vântul puternic băga ploaia și zăpada prin ferestrele cu sârmă ghimpată și prin acoperișul învechit de carton găurit sau rupt... Cei care mergeau și veneau de pe la corvezile de afară, aduceau pe încălțămintea lor ruptă, pe haine, pe tot trupul lor de pe la vărsarea hârdaielor sau de pe la pământ și gunoaie numai murdării, noroi și apă...
Era pe jos, prin baracă, prin gropile pardoselii și peste tot, numai un noroi subțire, înecăcios și rece, care ajungea apoi pe paturi, pe lucruri, pe mâini, pe ochi...
Și în toate barăcile erau la fel de mulți și la fel de mizerabil.
Mizeria asta, foametea și frigul, agravară bolile... Începură să zacă tot mai mulți nemișcați pe paturi, cu temperatură mare și cu gemete neîntrerupte. Un tușit continuu era zi și noapte... Mai ales noaptea când încetau celelalte zgomote, te îngrozeai cât de mulți gem și tușesc...
Tencuiala tavanului învechit și umed de ploaie, cădea câteodată în bucăți mari mai ales noaptea peste nenorociții care dormeau cum puteau acolo, întinși sau răsuciți... Ce amară se întipărise suferința pe toate trăsăturile feței acestor ființe care parcă nu mai aveau nimic omenesc în ei.
Ți se sfâșia sufletul văzându-i cum se chinuiesc, cum se urau, cum se certau, cum se înjurau, cum se zvârcoleau în acest noroi murdar, mai murdar cel sufletesc parcă, decât cel trupesc.
Abia acum mi-am adus eu aminte de rugăciunea noastră din Noaptea Sfântă de Crăciun, când citisem și meditasem asupra Cuvântului - „în noaptea aceea...”
Când gândisem atunci ce noapte trebuie să fie la Canal, în lagăre, în colonii, în închisori - nu ne închipuisem că poate fi chiar așa... Ne rugasem atunci ca Dumnezeu să le trimită tuturor celor care sufereau și așteptau acolo, - niște îngeri aducători de vestea bună a mântuirii... Niște soli care să li-L ducă acolo pe Mântuitorul și Izbăvitorul de care aveau nevoie cei care stăteau acolo și se chinuiau fără nici o nădejde. Ne rugam ca Dumnezeu să le trimită pe alții. Și nu chiar pe noi.
Dar acum înțelegeam că tocmai noi eram cei trimiși. Tocmai pe noi care ne rugasem ca Dumnezeu să-i trimită pe alții acolo, găsise El cu cale să ne trimită. Parcă Domnul ne vorbea:
- Voi vedeați că era nevoie să meargă cineva? Mă rugați să trimit pe cineva? Vedeați că este nevoie de cineva?
- Iată Eu vă trimit pe voi! Duceți-vă și vestiți-le celor de acolo că și lor li s-a născut un Mântuitor care este Hristos Domnul. Că El și lor, - mai ales lor! - vrea să le aducă El mântuirea și viața!
A fost ca o revelație pentru mine acest răspuns ceresc, care venise imediat după rugăciunea noastră, dar pe care eu nu-l înțelesesem decât iată, acum după trei luni de zile.
- Fraților, le-am spus atunci tovarășilor mei, noi am fost trimiși aici în urma rugăciunii noastre, ca să le vestim acestor nenorociți pe Hristos! De graba și de grija cu care noi vom face lucrul acesta, depinde plecarea noastră de aici. Noi nu vom pleca de aici până ce vom simți că ne-am împlinit deplin slujba pentru care ne-a trimis aici Domnul!
Cu cât vom fi mai harnici aici, cu atâta vom pleca mai repede. Nu oamenii ne-au adus aici, ci Dumnezeu. Când El va ști că noi ne-am împlinit ce avem de făcut aici, nimeni nu ne va mai putea ținea nici o clipă mai mult.
Dar până când El nu ne va scoate, - nici un om din lumea asta nu ne va mai putea scăpa...
Cel care va fi mai harnic dintre noi, acela va pleca de aici cel dintâi...
Atunci ne-am pus pe lucru. Fiecare în altă parte, fiecare cu altcineva. Se făcuse o mișcare și o frământare în toată baraca... Eram fiecare dintre noi înconjurați toată ziua de grupuri-grupuri de ascultători. Chiar dacă erau mulți care mergeau la corvezi sau se strecurau de pe la celelalte barăci să-și caute prieteni sau cunoscuți - tot mai rămâneau destui pentru ca totdeauna să fie plin în jurul nostru.
Îndată ce ne mai obișnuirăm cu atmosfera de aici începurăm a ne strecura și noi prin celelalte barăci din secția bărbaților. Să căutăm poate mai sunt pe acolo frați de ai noștri, cunoscuți, prieteni...
După câteva zile într-adevăr am aflat că mai erau...
Primul pe care l-am întâlnit era fr. Gheorghe Condruz de la Nămoloasa... După aceea Costin Iftimie și Paraschiv Sârghie de la Corod... vechii misionari și desfăcători de cărți de care am mai scris... Cerlinca Vasile de la Sf. Ilie - Suceava, frații Harasiniuc de la Negostina... Și chiar niște preoți credincioși, cunoscuți și prieteni ai Oastei Domnului...
- E aici și fr. Tudusciuc Ion, învățătorul de la Vaslui, - îmi spuse fr. Condruz. Dar nu știu ce e cu el, fiindcă nu vrea nici să stea de vorbă cu noi. Când l-am întrebat: d-ta ești fratele Tudusciuc, care ai scris atâtea poezii și cântări la Oastea Domnului? - s-a uitat străin și de departe la mine. Mi-a zis:
- Nu sunt eu! Vezi-ți de treabă!
- Și totuși el este, - zise fratele. Doar l-am văzut de câteva ori pe la Sibiu la adunările mari - și chiar la moartea părintelui Iosif.
Am auzit și odată când se făcea apelul în curte cum i-au strigat numele Tudusciuc Ion - iar el a răspuns: Prezent.
Și totuși când l-am întrebat, n-a vrut să recunoască în fața mea că el este.
- De ce oare, frate?
- Hai să mergem să-l căutăm!
L-am aflat, undeva, ascuns în tăcere și în singurătate pe după alții, cu care nu voia să aibă nici un fel de apropiere. Nu vorbea cu nimeni nimic și nici nu răspundea nimănui. Nu căuta nici o apropiere de alții și nu-l interesa absolut nimic din ceea ce se petrecea în jurul lui...
Se vedea că nu se gândește decât cum să scape din cușca asta... Se credea permanent supravegheat de cineva care notează despre el totul. Că dacă acel cineva care îl supraveghează vede că el stă retras și că nu vorbește cu nimeni, acela va scrie despre el cine știe ce cuvinte frumoase - și că lui i se va da astfel drumul acasă cât mai repede. Pe când noi ceilalți care nu încetăm să vorbim despre Hristos celorlalți, - vom sta acolo mult și bine, fiindcă la direcțiune sunt notați cei care fac acolo propagandă interzisă. - Așa credea și zicea el.
- Frate Tudusciuc! - i-am zis eu îmbrățișându-l cu bucurie, spre a-l trezi din somnolența asta, descurajată și rece. Ce faci frate? De când ești aici?
Dar el abia se uită la mine în silă și străin.
Știam eu că nu uitase el de tot nici acum ceea ce avuse împotriva noastră de când cu manuscrisul lui pierdut, după moartea păr. Trifa, - dar mă așteptam ca acum, după atâția ani și mai ales aici unde eram amândoi în mijlocul acestei stări, - să fi aruncat de la el orice gând de supărare - și să se bucure că acum avem parte amândoi de ocara lui Hristos, așa cum amândoi scrisesem cândva în publicațiile noastre.
Dar în ochii și în cuvintele lui, văzui că stăruia încă nu numai urma amară a vechilor supărări, ci încă mai mărită teama ca nu cumva fiind observat că ține legătura cu noi, - să aibă și alte neplăceri, după celelalte din trecut.
Am încercat să-l ajutăm să iese din acest fel de robie și de orbie a supărării și fricii... I-am spus nu numai de grija și de harul lui Dumnezeu care este cu noi, mult mai mult acum, în aceste încercări în care suferim pentru Numele Lui. Ci și de zădărnicia fricii lui că dacă va ținea legătura cu noi, va avea să i se agraveze starea. Sau de zădărnicia speranței că dacă se va izola de toți oamenii, - el va scăpa mai ușor. Asta nu depinde de alții ci de noi înșine și de Dumnezeul nostru. De relațiile noastre cu Dumnezeul nostru.
- Hristos, Dumnezeul nostru - îi ziceam noi, - nu ne privește pe noi ca pe o grămadă cu ceilalți! Noi ne-am ales aparte de grămada lumii, când am venit la El și când ne-am predat Lui.
De atunci El nu mai lucrează cu noi ca și cu alții. Noi am devenit niște unelte aparte, fiecare în chip deosebit, în Mâinile lui Dumnezeu și în Lucrarea Lui. Tudusciuc Ion nu mai este acum pentru Hristos un număr dintr-o grămadă de lume, - ci este un nume ales dintr-o Lucrare aleasă a lui Dumnezeu.
Tudusciuc Ion a scris așa de frumos despre Isus și I-a promis atât de hotărât că vrea să-L urmeze și să-L slujească pe El oriunde ar fi voia Lui să-l trimită. - Iată acum Hristos Domnul l-a trimis pe el ca și pe noi ceilalți, aici între acești oameni, spre a li-L vesti acestora pe Isus și mântuirea Lui, așa cum o făcusem, înainte de asta, altora și în alt fel.
De ce să fim aici mai puțin decât am fost afară? De ce să ne arătăm tocmai aici unde este și mai mare nevoie de Hristos, mai nevrednici de El decum am fost înainte? Acum este și mai mare lipsă de Cuvântul lui Dumnezeu către acești oameni, decât era nevoie în scrisul nostru către alții!
Și-apoi, tocmai acum și tocmai aici este verificarea cinstei noastre în ceea ce i-am promis lui Dumnezeu și în ceea ce am vorbit semenilor noștri!
Aici vede Dumnezeu cât de cinstit a fost gândul nostru față de El. Aici pot vedea și oamenii cât de vrednic de crezare era cuvântul pe care li-l spusesem noi lor. Căci dacă la cea mai mică încercare noi suntem atât de gata să ne nesocotim atât ceea ce am promis lui Dumnezeu cât și ceea ce am promis oamenilor, - ce preț mai putem avea noi? Dacă ne-am pierdut orice valoare sufletească, - ce preț mai poate avea ființa noastră trupească?
Nu-i mai bine oare să ne pierdem viața asta trecătoare decât cea veșnică? Nu-i mai bine oare să ne pierdem trupul decât sufletul? Ce preț mai putem noi avea chiar și în fața oamenilor, când ne-am pierdut orice preț din fața lui Dumnezeu?
Dar am băgat de seamă că vorbeam în zadar. Starea fr. Tudusciuc a rămas aceeași, amorțită și fricoasă, iar hotărârea lui neschimbată. Evita mai departe orice întâlnire cu noi și se ferea de orice legătură mai apropiată cu alții.
N-avea nici un prieten, nici un frate, nici un apropiat. Trăia singur, umbla singur, suferea singur... O, ce stare nefericită trebuie să fie o astfel de stare!
Cu ceilalți doi frați din Corod, lucrurile se petrecură aproape la fel. Costin, pentru a-și mai îmbunătăți condițiile de hrană, se ocupa cu reparatul încălțămintelor celor ce zăceau de ani de zile prin închisori - și li se prăpădise aproape de tot încălțămintea. Aceștia își rupeau din hrana lor mizerabilă câte o bucățică de pâine sau câteva linguri de ciorbă cu care îi plăteau lui pentru că le repara încălțămintea. De la unul mai puțin, de la altul mai mult, - se aduna. Și omul o ducea mai ușor. N-ar fi fost nimic rău în asta dacă starea sufletească ar fi fost bună... Dar începuse să nu fie bună... Și nu numai a lui Costin Iftimie, ci nici a vechiului său tovarăș și frate... Și dânșii se fereau cât mai mult de noi ceilalți frați... Iar altora le vorbeau prea puțin despre Domnul. Un fel de amorțeală duhovnicească se lăsase și peste ei...
Mai bucuroși eram de ceilalți frați pe care i-am aflat acolo. Fr. Gheorghe Condruz, Cerlinca Vasile și cei doi Harasiniuc. Aceștia erau mereu împreună cu noi și se străduiau după puterile lor să facă o slujbă bună pentru Domnul în mijlocul celorlalți nenorociți.
Între timp am mai găsit vreo 2-3 frați aduși acolo și de prin alte părți ale țării... Dar după bucuria cunoașterii lor de la început, a venit curând amărăciunea constatării că nici inima acestora nu era întreagă cu Domnul... Ci gândurile firești, teama, grija mâncării și nemulțumirea că suferă aici pentru credință - îi chinuia peste măsură de mult. Se învinuiau de ce nu și-au dat seama să se fi lăsat mai demult de Oastea Domnului... Și „să-și vadă de treabă”... N-ar fi acum aici...
Ce le mai puteai face sau zice acestor suflete mai nenorocite decât toată mulțimea celorlalți oameni ce sufereau aici. Aceștia măcar nu avuseseră niciodată a face nimic cu Dumnezeu. Deci nu puteau păcătui atât de grav împotriva Lui, ca și cei care Îl cunoscuseră ani de zile. Și predicaseră altora despre El.
O, cât de mulți, în acest cuptor erau nu aur - ci trestii...
Dar la unul dintre acești frați fricoși am aflat un Noul Testament - trecut ca prin minune prin toate perchezițiile până aici. Era ascuns în căptușeala hainei fratelui.
Acum nu mai știa ce să facă cu cartea, fiindcă lui nu-i mai trebuia. Se temea să-l mai țină, nu cumva la vreo percheziție (cum se făceau tot mai des și tot mai necruțătoare) - să afle la el Noul Testament... Ar fi fost pus în fața unei prea grele suferințe. De aceea nu mai voia să mai țină nici o clipă cartea la el.
- Dacă-ți trebuie, ia-l! - îmi zise într-o zi. Dacă nu, îl îngrop în pământ sau îl nimicesc cumva!
- Dă-mi-l frate! - am zis eu fericit. De atâta vreme doream Cuvântul Domnului... De multe ori mă învinovățisem de ce nu m-am gândit eu de acasă să mă pregătesc din vreme pentru arestarea asta care trebuia s-o aștept. Să-mi fi cusut atunci în căptușeala hainei, măcar o parte din Cuvântul Sfânt, vreo Evanghelie, vreo epistolă, ceva din Noul Testament.
În locurile mai ferite sau în clipele mai slobode, le-aș fi putut scoate și citi, - pentru a-mi împrospăta hrana și puterea sufletului meu și al altora, în uscăciunile și în pustiul de acolo.
Acum iată, Domnul a avut grijă și milă cu frații mai apropiați și cu cei care ne mai deveniseră între timp frați sau prieteni - și am hotărât:
- Fiecare avem nevoie de Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu. Nu știm câți ani va trebui să mai umblăm prin acest întuneric și nici unde vom ajunge fiecare din noi. De aici se formează mereu detașamente care sunt trimise ori la Canal, ori la Colonii de muncă... Cine știe pe unde vom fi împrăștiați.
Să luăm fiecare câte o parte din acest Nou Testament, - să ne-o coasem în căptușeala hainei. S-o avem cu noi.
Dacă o vor afla la unii, să scape la alții. Până ce ni se vor lua, le vom avea. Poate totuși vom scăpa cu ele. Dacă nu toți, măcar unii.
Astfel am desfăcut și ne-am împărțit Noul Testament între noi. Fiecăruia cam ce și-a dorit mai tare...
Și ce bine ne-a prins aceasta, căci nu peste mult am fost despărțiți și duși unii într-o parte alții în alta. Eu am avut cu mine Evanghelia după Ioan și cele două epistole către Corinteni. Până am venit înapoi acasă în iulie 1956, o cât de bine mi-a prins apoi că am avut acest Cuvânt al Domnului. De câte ori l-am citit cu lacrimi retras prin colțuri sau ascuns pe după barăci!...
Încă de la începutul muncii noastre de propovăduire în baracă, printre cei care se strângeau de obicei să asculte Cuvântul Domnului, - am observat că se ține după noi, cu deosebire, un tinerel foarte slăbit dar foarte agitat. În timpul stărilor noastre de vorbă cu ceilalți despre mântuire, despre Judecată, despre Venirea Domnului, despre viața ori pierzarea veșnică, - acest tinerel ne întrerupea adeseori cu nervozitate și ură:
- Ce prostiți lumea cu fleacurile astea! Nu există Dumnezeu! Nu există Judecată, nu există iad! Nu există nimic din toate astea. Vedeți-vă de treabă oameni. Iar nouă ne zicea:
- Nu mai credeți în prostiile astea și nu-i mai zăpăciți pe nenorociții ăștia cu ele. Sunt ei și așa nenorociți destul!
Dacă există Dumnezeu, cum ziceți voi, cum ar îngădui El toate astea? Dacă ar exista Dumnezeu cu adevărat, atunci uite, pe toți acești oameni care zic că sunt slujitorii Săi, ar trebui să-i trăsnească imediat, aici pe loc! Că uite-i ce fac! Cutare (zise arătând spre unul) - zice că are milă de paraliticul acela care zace nemișcat colo pe pat - și când se dă mâncarea el se duce ca să i-o aducă, iar pe drum de la ciubărul cu ciorbă până la patul ăstuia, se dă pe după paturi și-i mănâncă aproape toată porția nefericitului care stă să moară de foame.
O bucățică pentru acesta este poate o zi din viața lui.
Iar ăstălalt, uite-l cât e de gras și de roșu, fură, fură pe ce pune mâna. Pui pâine ici - și când te întorci nu mai este, - a mâncat-o. Nu-i pasă că nenorocitul căruia i-a furat hrana moare, chiar moare de foame. Așa face când ici când colo. N-are nici rușine nici milă. Și zice că este slujitorul lui Dumnezeu...
Sau ăstălalt de colo... Are legături cu cei de la poartă și primește pachete de acasă...
Câte cinci sute de țigări primește. Apoi face comerțul cel mai blestemat. Cu câte o țigară, ia porția de pâine pe o zi de la acești nefericiți fumători pătimași, care ar fi în stare să se arunce în iad pentru un chiștoc de țigară. Nu-i vezi ce fac când vreun milițean aruncă în batjocură pe jos rămășița lui de țigară? Sar câte 5-6 pe pântece în praf sau în noroi, gata să se omoare unul pe altul ca s-o apuce...
Iată de exemplu nefericitul cela de colo... de săptămâni de zile își dă pâinea pe câte o țigară iar el trăiește numai cu lingura de ciorbă subțire și goală. Acum a slăbit încât a căzut pe pat, dar nu încetează să-și dea porțioara lui nenorocită de pâine pe țigara care i-o îmbie ticălosul ăsta. O cămașă bună a ajuns la el cinci sau chiar trei țigări. O pereche de bocanci noi - opt sau zece țigări... Apoi le dă la alții pe pâine.
Uite-i ce geamantan plin au cu de toate!... Uite-i pe cel ca el cum sunt de grași!...
Ce mai vorbiți voi de Dumnezeu?... Dumnezeu este aici gardianul. Sau ofițerul anchetator. Dacă te închini lui și faci voia lui, ai tot ce vrei și o duci și aici ca într-un fel de rai. - Dacă nu, ăsta-i iadul, uite ăsta-i! Altul nu mai există! Și cum ar mai putea exista un altul mai cumplit ca ăsta?...În afară sunt alți dumnezei, alte raiuri și alte iaduri. Dar tot cam așa...
Odată m-am uitat țintă la el în ochi... Fața lui slăbită era palidă și buzele lui tremurau.
Atunci i-am zis:
- D-ta ești un om sincer și ai un suflet cinstit. Vino te rog să stăm mai îndeaproape și mai pe îndelete de vorbă!
Eu aveam atunci împreună cu fratele Cornel amândoi sus un singur pat de la etaj. Patul nostru era gol, fără nici măcar o rogojină. Dormeam direct pe plasa de fier, unul lipit de celălalt ca să ne încălzim. Pe acest pat de sus, l-am invitat pe tinerelul împotrivitor și nervos. Și am început starea noastră de vorbă, amândoi...
Îl chema Cristian... Ce nume frumos și creștinesc. Nu era căsătorit - abia se logodise, când fusese arestat. Avea numai o mamă bătrână de care era despărțit al șaselea an acum. Era un tânăr cu pregătire superioară. Abia fusese numit într-un post important la un minister. Arestarea lui venise pe neașteptate, tocmai când își făcea cele mai frumoase planuri de viitor.
Timp de vorbit aveam destul! Afară era ploaie și frig. Corvezi nu prea erau, decât mai puține, la cărat și tăiat lemne sau la descărcat și încărcat de diferite materiale. Iar pentru astea se ofereau alții, ca să capete supliment.
Vorbeam zile întregi pornind de la toate problemele dar ajungând totdeauna la Isus,
Cel care era încheierea și Ținta tuturor drumurilor, rezolvarea tuturor problemelor.
- Cum poți explica existența lui Dumnezeu? - zicea el. Iar dacă există undeva în Infinit Această Ființă Eternă și Puternică, - cum Se interesează El de noi, de fiecare ins, de fiecare problemă a noastră? Cum știe El de fiecare om și cum intervine El în mersul lucrurilor, determinându-le într-un fel sau altul?
Am pornit de la exemplul soarelui, care există. Și care deși este undeva la milioane de kilometri depărtare de pământul nostru, totuși controlează și determină în totul nu numai viața întregului nostru Sistem Solar, ci și viața fiecărei planete în parte. Iar pe această planetă viața fiecărei ființe, oricât de mare sau mică ar fi ea.
- Iată o câmpie întinsă... Cu mii de lanuri de grâu, de porumb, de iarbă... Miliarde de firicele verzi care cresc în lumina și în căldura binefăcătoare a soarelui... Privește-le dimineața la răsăritul soarelui cum fiecare din aceste miliarde de firicele privește spre soarele acesta care vine să-i aducă lui fiecăruia în parte, bucuria luminii și a căldurii lui, cum ar veni mama de undeva și fiecărui copilaș al ei care îi iese în cale, așteptând cu bucurie și întinzându-i obrăjorul pentru un sărut și mânuțele pentru un dar - ea i le dă toate astea.
În inima mamei și în coșul ei, fiecare copilaș știe că el însuși are un loc iubitor și un dar fericit. Între fiecare copilaș și mama tuturor - există o relație deosebită și personală.
Tot așa între fiecare firicel de iarbă - și soare, există la fel o relație deosebită și, cum s-ar zice, personală. Fiecare își primește stropul său de rouă și firicelul lui de rază, de acolo din Centrul de Foc, care deși este la o distanță nemărginită de el, este totuși și aici, chiar lângă fiecare, ocupându-se chiar de fiecare, ca și cum soarele acesta imens ar fi chiar numai al său, al fiecărui firicel de iarbă sau firicel de ființă. Nu ziceam noi oare când eram copii și zgribuleam ieșiți la soare dimineața pe prispa casei, încă somnoroși: - dă-te la o parte din soarele meu?
Soarele meu, - zicem și acum când ieșim puținel colea lângă baracă să ne încălzim la puțin soare. Când este ceva mai călduț afară...
Soarele meu, - căci de acolo eu știu că o rază de lumină și o undă de căldură îmi vine din el numai mie dintre toți. Acel imens focar de lumină și căldură are această grijă personală de mine. Are această legătură personală cu mine. - Și așa cu fiecare.
Acum înțelegi cum poate fi Dumnezeu, undeva în spațiul imens - și totuși ne poate cunoaște, ne poate iubi și ne poate controla îndeaproape și personal pe fiecare dintre noi?
Și precum soarele este izvorul vieții pentru plantele, pentru arborii și pentru ființele de pe pământ (el le dă creștere și rod celor sănătoase - sau uscăciune și moarte celor bolnave), - tot așa Dincolo de acest soare este Dumnezeu, Făcătorul și Binefăcătorul tuturor celor create de El.
...Noi zicem că soarele este izvorul luminii și al vieții... Dar adevărul mai adânc este că nu soarele este acest izvor. Soarele este numai mijlocul văzut prin care Tatăl Ceresc, Făcătorul Nevăzut, le dăruiește toate acestea! Soarele știm că este materie. Și deci nu poate avea din sine însuși izvorul acestor daruri vii: lumina și viața.
În Sf. Scriptură este scris că lumina a fost creată în Prima Zi, dar soarele, luna și stelele au fost create în Ziua a Patra... Au fost deci seri și dimineți cu un flux și un reflux de lumină care nu venea de la soare ci venea de la El. Fiindcă nici acum lumina nu vine de la ele - ci vine de la El, de la Marele nostru Făcător și Binefăcător care Își trimite lumina Sa, prin spații spre creaturile Sale și ele doar reflectă această lumină spre alte creaturi apropiate lor. Precum, în mic, noi primim de la El inteligența ca o lumină și dragostea ca o căldură pe care le dăm apoi altora care ne sunt apropiați nouă: părinți, copii, frați...
Dumnezeul Veșnic ne dă nouă această lumină și căldură văzută, pentru ființele noastre materiale, trupești, - prin acest soare văzut de ochii noștri trupești și perceput de simțurile acestea ale noastre trupești.
Dar noi nu suntem numai trup... Și nu suntem în primul rând trupul, materie. Ci suntem și spirit. În primul rând suntem spirit, suflet.
Pentru ființa noastră sufletească Soarele nostru este Hristos. Prin El, Tatăl Ceresc ne dă adevărata și eterna Lui lumină și viață.
Din El ne primim adevărata Inteligență, înțelepciunea care vine de Sus...
Prin El primim viața adevărată și rodnică a spiritului...
Prin El ne primim și ființa cea nouă spirituală, cu toate simțurile ei, prin care putem percepe și dobândi această viață duhovnicească și nouă cu toate binefacerile ei nespus mai mari și mai fericite decât cele percepute și dobândite de ființa aceasta materială cu simțurile ei...
Dar pentru cei care trăiesc numai în lumea aceasta materială și n-au decât simțurile acestea trupești fără a avea și o ființă spirituală, cu simțuri spirituale, cu realități spirituale, cu o viață spirituală - această lume a spiritului pare că nici nu există. Ei care nu o văd, care nu o cunosc, care nu o trăiesc, - e oarecum normal să o nege. E oarecum normal să nu o creadă...
Când vine însă clipa ca să li se deschidă ochii cei lăuntrici, ochii minții spre această lume a spiritului, - cât de cu jale își aduce omul aminte de orbia și sărăcia lui din vremea când nu cunoștea această realitate minunată.
Tot așa cum pentru realitățile trecătoare și materiale îți trebuie o ființă materială, cu simțuri și percepere de aceeași natură ca ele, - tot așa pentru realitățile duhovnicești și veșnice îți trebuie o ființă cu simțuri și percepere de aceeași natură.
Ființa aceasta trupească ne-am primit-o din doi părinți trupești. Ființa duhovnicească ne-o primim tot din doi părinți duhovnicești. Acești doi părinți sunt Cuvântul lui Dumnezeu - Adevărul. Și Duhul lui Dumnezeu - Iubirea.
Adevărul este lumina, inteligența, perceperea... Iubirea este puterea, căldura, harul lui Dumnezeu.
Adevărul ne transformă mintea, rațiunea, dându-ne o cunoaștere nouă. Iubirea ne transformă simțirea, dându-ne o inimă nouă. O minte nouă și o inimă nouă sunt componentele unei ființe noi.
Iată aceasta este minunea prin care Dumnezeu ne devine Tată și Mamă, Făcător și Binefăcător, Viață, Ființă și Mișcare - Unicul Izvor și singura condiție a ființei și existenței noastre...
Pentru un orb care zace în umbră, soarele este ca și inexistent. Tot așa pentru un necredincios care zace în păcat este ca și inexistent - Hristos!
Iar dacă starea orbului din umbră trăind fără soare și fără orizont - este atât de nefericită... Cât de nefericită trebuie să fie starea și existența necredinciosului care trăiește fără Hristos?
- Spune-mi tu dragă Cristian, în starea ta de necredință ai fost tu vreodată fericit? - l-am întrebat eu după una dintre aceste lungi stări de vorbă ale noastre.
- Nu, dragul meu, - îmi zise el cu lacrimi în ochi și suspinând din adâncul ființei lui. - Niciodată eu n-am fost fericit. Mi s-a părut numai că aș putea fi... Că aș avea și eu dreptul să fiu fericit... Dar n-am fost.
Mi s-a părut în două rânduri scurte din viața mea că sunt fericit, dar acum îmi dau seama cât de șubredă îmi era biata mea fericire de atunci. - Și cât de repede s-a dus pentru totdeauna.
Odată în primii ani ai copilăriei, când aveam și eu doi părinți iubitori, râdeam fericit, când în brațele unuia când în ale celuilalt. Chiar dacă eram săraci, - aveam între noi dragostea - și nu duceam lipsă de nimic. Dar curând tatăl meu a murit în primele concentrări, iar eu am rămas singur cu mama mea care muncea din greu pe la alții ca să putem trăi, și eu să pot învăța...
Am mai cunoscut o vreme scurtă fericirea când mama mă lua de mână și mergeam la biserică... Acolo îngenuncheat lângă ea în rugăciune eram fericit ca un copil neștiutor.
Dar de la 10-12 ani școala și lumea m-au despărțit de biserică și de rugăciune - și de neștiutoarea mea fericire.
Pe mama mea, pe singura ființă care m-a iubit cu adevărat, școala și lumea mi-au cam scos-o din inimă. Făceam loc în inima mea tot mai mult unei alte ființe. Era o tânără colegă de facultate cu care m-am logodit. Atunci mi s-a părut că sunt din nou fericit...
Dar ce curând s-a spulberat și acest vis scurt.
Acum sunt aici, prin aceste pustiuri murdare și îngrozitoare, aruncat în această junglă cu ființe respingătoare și primejdioase... Și nu-mi mai văd alt rost vieții mele decât încetarea cât mai grabnică a acestei existențe mizerabile și fără nici un rost... Nici nu-mi pot explica ce rost am avut și să vin pe lume...
L-am cuprins cu amândouă mâinile de după gât... I-am culcat capul pe umărul meu și l-am sărutat cald și duios pe lacrimile care îi scăldau obrajii chinuiți.
- Dragul meu copil, dragul meu Cristian...
Plângeam și eu împreună cu el, legănându-i capul pe umărul și pe inima mea îndurerată de mila lui.
- Ce nume frumos ai tu Cristian... Numele tău înseamnă: urmaș al lui Hristos. Mama ta când ți l-a pus, a presimțit ceva ceresc... Ce mult te iubește pe tine Dumnezeu. Și eu te iubesc nespus de mult Cristian!
Și îl strângeam cu milă și duioșie la pieptul meu.
Ce mult l-a mișcat asta.
- Cum, - zise el mirat, - d-ta mă iubești într-adevăr? În felul acesta numai mama mea îmi făcea când eram bolnav... Sau logodnica mea, când eram descurajat...
Acum sunt mai bolnav și mai descurajat ca oricând în viața mea... Și nu mai am nici mamă - nici logodnică.
Iată sunt aproape șase ani de când sufăr rupt de amândouă aceste ființe care singure m-au iubit cu adevărat pe lume.
De aproape șase ani nu mai știu nimic de ele. Mă mai așteaptă amândouă sau nu mă mai așteaptă nici una?... Mă tem că nu. Una era prea bătrână, iar cealaltă prea tânără... Și ochii care nu se văd...
Acum regăsesc aci pe umărul acesta ceva din dragostea amândurora... Oare este adevărat că mai există pe lumea asta printre oameni o dragoste adevărată? Eu n-am cunoscut până acum decât silnicie, înșelăciune, ură, egoism.
Atunci și așa s-a închegat între noi legătura prin care Hristos Și-a făcut tot mai mult și tot mai frumos drum spre inima și viața lui Cristian....
Îmbrăcămintea lui se rupsese de atâția ani - iar hrana îi era atât de puțină pentru trupul lui tânăr și slăbit... Am rupt din puținul nostru și i-am dat ceva din îmbrăcămintea noastră și câte ceva din mâncare. Din porția puțină pe care o primeam și noi...
Seara și dimineața se ieșea pentru număr în fața barăcilor. Trebuia să stăm aliniați în rânduri de câte cinci, până se făcea numărul pe întregul lagăr.
Era frig, iar nouă, înfometați și slăbiți ne era și mai frig. Stam aproape tot timpul spate în spate unii cu alții ca să ne încălzim. Uneori ne cuprindeam cu aripile hainei unii pe alții... Pe Cristian îl luam ori eu ori fr. Cornel, între aripile paltonului nostru și îl lipeam de sânul nostru ca să-l ocrotim de vântul rece și tăios. Tremuram, dar tremuram împreună. Și până la urmă ne încălzeam toți.
În lungul timp de așteptare afară la număr, cântam...
La Oradea acum trei ani cântarea Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu, - devenise cântarea închisorii. Toți o învățaseră și oriunde mergeai, o auzeai fredonându-se.
Cei ce se-ncred în Domnul,
ca munții-s neclintiți
stau tari cum stă Sionul
pe veacuri întăriți.
Precum Ierusalimul
de munți e-mprejmuit
așa-nconjoară Domnul
pe-al Său popor iubit...
De cuvintele pline de putere ale acestui psalm și de melodia lui plăcută, ușor fură cuceriți toți... Și adeseori cântarea se înălța ca un cor frumos acompaniat de toți. Ne pierdeam în cântare până când cineva mai atent, văzând gardianul apropiindu-se ne făcea dintr-o dată semn:
- Psst!
În unele zile eram ceva mai liberi pe afară.
Atunci ieșeam din baraca noastră și ne duceam pe la celelalte barăci să-i vizităm pe frați, sau să mai căutăm printre miile de oameni de aici pe alții eventuali cunoscuți sau frați, stând mai retrași sau încă neaflați de noi. Cu astfel de ocazii am regăsit într-adevăr multe cunoștințe.
Dar într-o zi nu mai putui să mă scol. Friguri și călduri îmi scuturau tot trupul. Capul mă durea ca prins între niște cercuri de foc.
Am zăcut toată ziua fără să mai pot mânca nimic. Aveam temperatură mare, apoi după valuri de frig îmi veneau iarăși călduri cu valuri de sudori...
Aveam nevoie măcar de un antinevralgic - dar cine să ți-l dea aici, unde astfel de cazuri de boală erau acum cu sutele.
Cei mai gravi bolnavi, după multe zile de zăcere, aproape nu mai era nici o speranță de viață, - erau duși la infirmerie.
Ceilalți pentru care mai erau speranțe, - erau lăsați aici să se vindece singuri. La mica infirmerie a lagărului nu puteau fi atâtea locuri pentru sutele sau poate miile de bolnavi care erau aici.
Într-o zi când îmi era mai greu, îmi simții pe fruntea fierbinte răcoarea moale a unei mâini. Deschisei ochii - și lângă fratele Cornel văzui un tinerel bălai, cu o față prietenoasă și cu niște ochi buni... Am simțit, că este un suflet credincios.
- Mă numesc Ioniță H., - zise el. Am fost student teolog la Sibiu... Sunt și eu din Oastea Domnului și am fost arestat fiind învinuit de propagandă religioasă. Scriam versete biblice sau cuvinte din Sfinții Părinți cu chemări la mântuire, pe care apoi le dam colegilor sau le împărțeam la diferiți oameni pe stradă. În unele case le-am aruncat pe fereastră înăuntru.
De câteva ori le-am și lipit pe pereți sau pe afișiere în oraș.
Am fost pârât de cineva, - iar acum sunt aici.
Sunt în baraca 5, împreună cu părintele N... Care a fost și el profesor la Institutul nostru Teologic. Dânsul a auzit că d-ta ești aici și ești bolnav. Mi-a dat acest medicament să ți-l aduc. Mă bucur din toată inima că ne întâlnim. Eu te cunosc demult, din cele ce ai scris...
Și îmi întinse câteva tablete...
M-am bucurat nespus de mult de acest tânăr și de râvna lui pentru Domnul. Am mai stat de vorbă. Și ne-am promis o mai strânsă legătură.
Așa a și fost. Ioniță a devenit curând ca un copil și ca un frate drag pentru mine. După ce am fost despărțit de toți ceilalți frați, duși care încotro, Domnul Isus mi l-a păstrat pe Ioniță trei ani de zile aproape... Cu el am împărțit apoi multele necazuri și puținele bucurii, până când s-a sfârșit și umblarea prin acest tunel.
Noaptea, în baracă, trebuia să facem de planton trei pe noapte, fiecare când îi venea rândul, câte un schimb.
Când toți acești sute de oameni zăceau întinși pe aceste paturi de fier, - pentru mine, când eram de planton, - baraca asta părea un uriaș sicriu, o fioroasă groapă comună în care zac cinci sute de cadavre, care de care mai chinuit.
Într-o noapte, plimbându-mă printre paturile pe care zăceau aceste rămășițe omenești, am compus:
Noapte în gheenă...
Ca umbra fioroasă a solului osândei
se lasă grea noptarea din zările pustii
cu noi torturi să roadă scheletele flămândei
mulțimi de viermi, ori oameni, înmormântați de vii.
S-a dus o zi... ce bine când înc-o zi se duce,
sfârșește-un veac de foame, de chin și de bătăi
și vine noaptea, noaptea - o, de-ar veni sub Cruce
să nu mai vezi doar foame și groază-n ochii tăi.
Baraca-i plină-plină... prin gropi și prin noroaie
pe jos, n-au loc, grămadă-s cu sutele trântiți
zac unii peste alții murdari și uzi, o claie
de putrede cadavre, de monștri-nvinețiți!
De-ți vine-n gând o clipă, în pragul adormirii:
trecuta zi, - te zgudui și-o izgonești avar!
Și-n vis te roade-ntruna tortura-nchipuirii:
vezi pâini, vezi mese-ntinse și când să mânci - dispar!
Prin sârme urlă vântul cu ger și cu zăpadă,
vecinul nu mai geme, nici tremură - ciudat!
- Toți sar când cade, lespezi, tavanul pe grămadă
el nici tresare... doarme, adânc: - s-a liberat!
Târziu, când se alină infernul gălăgiei
abia atunci s-aude câți gem și câți tușesc,
te înfiori privindu-i, ca-n spasmele-agoniei
- sunt oameni? dar n-au parcă nimica omenesc.
Plantonul singur mișcă târându-și prin unghere
o umbră uriașă de schelet străveziu...
Cum trece, parcă-i moartea ce numără-n tăcere
cinci sute de cadavre închise-ntr-un sicriu.
O Doamne, azi de-aicea vezi nimeni nu mai poate
spre cer măcar să-și nalțe nici gândul cel mai mic!
Coboară Tu-n adâncul acesta și ne scoate
fă totul doar Tu Singur, ei nu mai pot nimic!
O Dumnezeule, într-adevăr ce noapte cumplită este acum peste toate câmpiile și peșterile acestea! Câte suflete zac aici peste tot, așteptând o veste bună, așteptând un Mântuitor Bun.
Tu ne-ai trimis aici să Te vestim pe Tine Isuse Doamne - dar noi suntem atât de slabi și atât de puțini. Ai milă de noi de toți și lucrează prin puterea Ta minunea care ne depășește pe noi și puterile noastre, printre ei și pentru ei...
Cândva, noi mergeam în închisori doar în vizite. Ceream și primeam autorizație de la Direcțiunea Penitenciarului și așa îi vizitam pe cei închiși. Dar acum Tu Doamne ne-ai adus aici cu mandate de arestare, - fiindcă acum sunt altfel de vremuri și nu se mai poate veni aici decât așa. Sunt altfel de stări - și nu li se mai poate vorbi decât de lângă ei.
Atunci, în vizitele scurte și distanțate de cei închiși - puteam face așa de puțin. Cei ce sufereau ne priveau pe noi ca pe niște străini, veniți din afară, din lumea vrăjmașă lor care i-a închis și care îi asupresc. Cuvintele noastre oricât de frumoase, erau pentru ei prea de departe și prea străine. De aceea nici prea mult răsunet nu au putut avea în sufletele lor, nici prea mult rod în viața lor.
Dar acum, când noi care le vestim mântuirea Ta Doamne de aici dintre ei și suntem și noi ca ei și cu ei, suferind aceleași mizerii, dar fără altă vină decât a dragostei față de Tine - felul de a ne privi și a ne primi, - este altul. Ei sunt acum mai gata să ne urmeze.
Noi suferim împreună cu ei, dar nu ca ei. Ei sufăr înjurând, cârtind, urând. Noi suferim cântând, rugându-ne și mulțumind lui Dumnezeu.
Deosebirea este atât de clară și contrastul este atât de izbitor, încât orice suflet sincer este mișcat și inima lui se poate deschide pentru solia Evangheliei Tale pe care Tu ne-ai trimis ca noi să o aducem aici între ei...
Te rugăm fă-i să o primească și să o urmeze, spre a fi mântuiți...
Lagărul Ghencea este acum ca un lac de acumulare în care toate închisorile și securitățile își vărsau pe cei strânși de prin țară pentru câte toate, considerate infracțiuni politice... Sunt aici tot felul de oameni luați pentru tot felul de lucruri și mai ales pentru tot felul de vorbe, începând de la cei mai de jos, până la unii din cei mai de sus.
În mulțimea asta mare sunt tot felul de oameni, țărani și muncitori simpli de la sate și orașe. Apoi din pătura mijlocie, militari, până la colonei și chiar generali, profesori, funcționari, preoți...De aici mereu sunt aleși și trimiși, după nevoie, la munci la Canal, la coloniile de muncă, la fabricile de prin închisori, sau la marile construcții din diferite părți.
Toți cei intrați aici vin însoțiți fiecare de dosarul său de pedeapsă administrativă.
Oameni care nu aveau vreo vină încadrată în vreun articol din Codul Penal, ci numai considerați că împiedică în vreun fel activitatea vreunei autorități de partid și de stat din țară.
Sau erau luați doar ca un fel de măsură de înfricare a celorlalți...
În dosarele lor, securitățile care îi trimiteau în lagăr pentru a fi duși la muncă, le înscriau aprecierea vinei lor, gradul lor de periculozitate, precum și propunerea (un fel de sentință) asupra duratei și categoriei de pedepsire după părerea și voința ofițerului care făcuse ancheta.
Maximum de pedeapsă administrativă care se putea da și propune atunci, în 1952-1953 - era de doi ani. Dar unii propuneau: 2 ani cu prelungire. Asta putea fi încă doi ani, apoi încă doi... Și așa mai departe, - cât se voia.
Mai târziu cei doi ani s-au majorat la cinci.
La venirea în lagăr eram trecuți printr-o comisie medicală, care ne clasa după capacitatea de muncă. Cei mai tineri și mai sănătoși erau socotiți categoria întâia. Cei mai bătrâni sau mai bolnavi, categoria a doua. Iar cei dărâmați de tot - inapți.
Din categoria întâia se formau apoi mereu detașamente care erau trimise în diferite direcții. Cei mai mulți la Canal. Apoi la alte șantiere ale Ministerului de Interne.
Printre cei dintâi care pleca dintre noi fu fratele Opriș. La 2-3 zile după el plecară și alți frați.
Apoi fu luat fr. Ion, fr. Cerlinca și cei doi frați Harasiniuc. Dar ei n-au fost duși în afară - ci aleși pentru muncile interioare din lagăr. La bucătărie, la curățenie și la alte asemenea lucrări.
La aceste munci considerate un favor eram luați numai cei cu pedepsele cele mai mici: - cei până la un an.
O dată pe săptămână eram duși la baie... Abia acolo se putea vedea ce foamete cumplită era aici și în ce stare jalnică erau acești bieți oameni...
Toți eram numai niște schelete peste care era întinsă sau lăbărțată o piele aproape vânătă. Celor care cândva la venirea lor aici, fuseseră grași, - acum pielea nefolositoare din care toată carnea scăzuse, le atârna în toate părțile, pe trupul subțiat...
Coastele și spinările se vedeau împungând afară prin pielea întinsă, iar în locul burții, era o groapă adâncă. Pe trupuri, rane, vânătăi, cicatrice și scoarță...
Când frații noștri au ajuns afară la munci unde era mâncarea mai bună și mai multă, - a început și pentru noi o perioadă mai bună. Frații Cerlinca, Ion și Harasiniuc, făceau ce puteau și se strecurau până la noi să ne aducă câte ceva de mâncare de pe la bucătărie pe unde lucrau ei, sau din porția lor care acum era mai mare.
Într-un timp fratele Cornel căzuse mai greu bolnav. Atunci am vorbit cu frații care lucrau afară să mă ia și pe mine la diferite munci, când puteau, spre a putea face rost de mai multă hrană, să-i aduc și fratelui Cornel.
Acest lucru însă se putea face cu prea multă primejdie fiindcă oricine era de la barăci - și nu dintre cei aleși cu drept de muncă, - putea fi pedepsit destul de aspru, dacă era aflat printre cei ce munceau acolo.
În gardul care despărțea barăcile noastre de bucătărie, erau însă câteva scânduri desprinse la un capăt. Pe acolo se strecurau dintre noi cei care se duceau pe la bucătărie să se ofere la diferite munci pentru o lingură de arpacaș sau de mămăligă. Unele dintre aceste munci, cea mai râvnită, era curățarea și spălarea cazanelor, după ce se ducea din ele mâncarea la barăci.
După luarea arpacașului sau a mămăligii, mai rămânea câte ceva pe fundul cazanelor adânci - și pe marginea lor. Ei, aceste rămășițe arse, trebuiau răzuite, iar cazanul de aramă spălat lună, pregătit pentru noua masă următoare.
În timpul când se da masa gardienii erau foarte ocupați cu echipele care mergeau să ducă ciuberele cu mâncare. Apoi să supravegheze împărțirea mâncării.
La masă aproape totdeauna se ivea câte un scandal. Mâncarea era puțină, iar oamenilor înfometați totdeauna li se părea că unii mai iau încă o dată sau că altora li se dă mai gros...
Lângă hârdăul cu mâncare stăteau de obicei trei autorități: întâi gardianul cu ciomagul său. Apoi șeful de cameră cu lista lui a deținuților după număr sau după nume sau după ordine. Și al treilea polonicarul, în mână cu o coadă de lemn la care era legată cu sârmă, o cutie de conservă, în chip de polonic. Această cutie de conservă era cam de cinci sute de grame. Atâta era porția la care avea dreptul fiecare...
La masă ne încolonam pe câte un rând sau pe câte două, - după cum era locul și cazul.
Nimeni n-avea voie să ia decât o singură porție.
La urmă se împărțea suplimentul pentru cei ce făcuseră diferite corvezi. Apoi, dacă mai rămânea ceva, șeful camerei striga:
- De la numărul 1 la supliment!
Și se împărțea la 2-3, uneori la mai mulți ciorba care mai rămăsese pe fundul ciubărului fie din pricină că bucătarul pusese mai multă apă în cazane, fie că polonicarul pusese lingura lui mai goală în castroane.
Toți țineau bine minte unde rămăsese suplimentul, pentru ca la rândul viitor șeful să nu greșească atunci când striga:
- De la numărul cinci, la supliment!
Înainte de a se da ciorba la amiază venea însă pâinea.
Ei, cu pâinea era ceva și mai și:
Porția fiecărui deținut era de 250 de grame pe zi și se primea o singură dată, la amiază.
Pâinea de 2 kg. venea tăiată în opt felii, de la bucătărie. Efectivul camerei era împărțit pentru pâine în grupe de câte opt.
În cuprinsul grupei, fiecare își avea numărul său, pentru că pâinea neputând fi tăiată chiar absolut egal - trebuia să fie aleasă prin rotație de fiecare dată ca nu cumva porția cea mai mare să-i vină tot la unul.
Astfel odată primită pâinea în baracă, șeful o împărțea pe grupe.
Din grupă se ducea totdeauna după pâine acela care era de rând să aleagă ultimul.
Apoi pâinea odată adusă, toți cei opt înfometați se adunau la patul celui ce împărțea.
Acela așternea pe pat ștergarul său cel mai curat, sau batista, sau cămașa... apoi rupea cu mâinile tremurânde fiecare porție cu cea mai mare grijă să nu rămână nimic la cealaltă porție.
Apoi le așeza la rând urmărit tot timpul de opt perechi de ochi.
Când totul era gata, cele opt perechi de ochi flămânzi, se uitau cu lăcomie, cântărind-o, la fiecare bucățică.
- Cine-i azi la rând să aleagă?
- Eu! - sărea fericitul alegător, care încă de pe când sosise pâinea, pusese ochii pe porția cea mai mare... Și se repezea s-o ia. Și s-o înfulece nerăbdător...
- Al doilea, al treilea... Și așa mai departe. Până când împărțitorul rămânea cu ultima, adunându-și cu grijă ștergarul său cu fărâmiturile strânse cu grijă ca și cum ar fi de aur...
O, câte scene jalnice până la hazlii, se petreceau în mormântul acesta al împărțirii pâinii, care era poate cel mai însemnat eveniment din toate câte se puteau petrece atunci în lume.
E uimitor până unde poate ajunge omul înfometat prea îndelung.
În astfel de împrejurări, cum am mai spus, era o forfotă de oameni prin curte, până când mâncarea ajungea în barăci, apoi în pântece.
În timpul acesta frații mă învățaseră ca să mă strecor oricând puteam, până la bucătărie, unde să ajut și eu la curățarea cazanelor, pentru acele resturi arse culese sau dezlipite cu răzuitorul de pe fundul sau de pe marginea cazanului.
Apoi, odată ce cazanul era curățat, îmi strângeam prețioasa pradă într-un ștergar pe care în vâram în sân.
Strângeam bine haina să nu se vadă, - și încercam să intru înapoi prin strunga din gard. Ajuns cu bine înapoi în baracă, împărțeam cu fr. Cornel, cu fr, Ioniță, cu alți necăjiți, ceea ce câștigasem.
Dar aceasta era o călcare de lege. Și oricine era prins putea fi aspru pedepsit. Mulți au făcut carceră pentru asta.
Nici eu nu mergeam chiar cu toată inima liniștită niciodată, prin gardul acesta. E adevărat că munceam destul de greu pentru aceste coji de mămăligă sau de arpacaș. Dar dacă nu era voie, trebuia să nu mă duc. Suferința unora din noi care aveau atâta nevoie de un strop de hrană, mă făcea să calc legea gardianului și să înfrunt pedeapsa lui. Uneori biruia în mine respectul de lege. Alteori dragostea de frate.
O dată am fost prins și eu.
Veneam cu sânul umflat de răzuituri arse de arpacaș, bucuros că duc o porție dublă. Curățasem două cazane...
În baracă mă așteptau flămânzii, rugându-se pentru mine ca să scap cu bine. Era o zi de duminică. Fusese un arpacaș ceva mai gros.
La strunga din gard însă - gardianul!
- Stai, ce-i cu tine?
- Am fost de corvoadă la bucătărie.
- Ce ai acolo sub haină?
- Am curățat cazanul!
- Știi că n-ai voie să ieși din curtea barăcii?
- Știu!
- Dar atunci de ce ai mers la bucătărie?
- Am vrut să merg pentru aceste rămășițe de pe cazan!
- De ce nu le-ai mâncat acolo? Acolo puteai mânca cât vrei, dacă ai lucrat. De ce aduci
în baracă? Știi că nu-i voie?
- Am un frate bolnav. Și pentru el am mers.
- Cum îl cheamă?
- Rusu Cornel!
- Unde este?
- În baraca 7.
- Vino cu mine să văd!
Am mers cu el.
Când am intrat, adus de gardian, toți din baracă s-au speriat. Știam că voi fi pedepsit.
Și se mirau că tocmai eu căzusem.
- Care-i fratele tău mă?
- Iată-l aici! - am zis eu, arătându-l pe fr. Cornel care zăcea bolnav.
- Ești fratele lui mă? - îi zise gardianul.
- Da, - zise fratele Cornel.
- Și ești bolnav?
- Da!
- Ei bine, dacă este așa, dă-i mâncare și lui.
Și plecă.
O, cum am mulțumit amândoi Domnului pentru grija și ocrotirea cu care eram înconjurați până și în asta.
De atunci am mai intrat doar de câteva ori prin gard și m-am mai întors cu sânul umflat. - Nu mi s-a mai întâmplat nimic.
Mai târziu, puteam merge liberi și noi la munca de la bucătărie. Atunci mergeam în fiecare zi. Puteam aduce astfel câte ceva de fiecare dată și celor ce mă așteptau...
Veni astfel luna lui aprilie, cu o desprimăvărare plăcută.
Tot mai des apărea în curte între barăci, comisia cu dosarele, pentru alegerea și formarea altor detașamente care plecau.
Când apărea comisia asta, eram scoși cu toții în careu în jurul comisiei și cineva de la masă lua din teancul de dosare câte unul și striga câte un nume.
Din mulțime cel strigat trebuia să răspundă prezent, apoi să se ducă în fața comisiei, care se uita la el și doctorița lagărului în halat alb, spunea:
- Da!
Apoi punea dosarul ici sau colo. După cum i se părea ei că omul poate sau că nu poate încă, să fie trimis.
Câteodată își apropia gura de urechea unuia sau a altuia de lângă ea și-i întreba cerându-le părerea...
Când își făceau numărul de care aveau nevoie, strângeau celelalte dosare - și plecau.
Cei aleși, trebuiau să-și facă bagajul, uneori chiar imediat. Nu aveau vreme nici să-și ia rămas bun de la cei rămași.
Într-o zi ne-au scos pe toți în curte iarăși cu dosarele.
De data aceasta pentru a ni se comunica fiecăruia pedeapsa pe care trebuia să o executăm.
Când îmi auzii și eu numele și strigai „prezent”, - cel care citea se uită în dosarul meu și îmi zise:
- 2 ani, cu prelungire!
- Slăvit să fie Domnul! - am șoptit eu. Pentru El asta nu-i nimic.
Dar în jurul meu mulți chiar dintre cei mai credincioși, auzind că au o pedeapsă atât de lungă, se văicăreau chinuiți și descurajați.
- Nu vă plângeți - le-am zis. Anii sunt în mâna lui Dumnezeu, nu în mâna oamenilor. Nu vă frământați în zadar! Mai bine vă încredințați deplin soarta în mâinile lui Dumnezeu și vă încredeți în El, decât să vă văicăriți în zadar. Ce vă pot face oamenii? Nu oamenii ne-au trimis pe noi aici ci Dumnezeu. Nu de ei depinde cât vom sta aici, ci de El. Mai bine împăcați-vă cu El, nu vă milogiți la oameni!
Cu venirea primăverii, detașamentele plecau tot mai des, iar în barăci, ne rărisem într-atâta că acum stăteau fiecare singur pe un pat. Cei sănătoși mulți plecaseră la muncă. Cei dărâmați mulți plecaseră la odihnă. Mai rămăseserăm numai cam noi, cei nici sănătoși nici dărâmați chiar de tot încă.
Hrana era și mai slabă și mai puțină. Dar pe lângă garduri începu să înverzească iarba... Ieșeam și culegeam iarbă, o strângeam în castron - și când venea ciorba subțire și caldă, țineam castronul plin cu iarbă și așa încălzită cu puțină ciorbă o mâncam umflându-ne stomacul.
Și eu am mâncat atunci de câteva ori iarbă.
Ușile barăcilor nu se mai închideau ziua. Puteam astfel ieși să stăm la soarele călduț, jos sau în picioare, cu spatele proptit de pereții barăcilor... Stam astfel ca niște schelete galbene cu ochii închiși și cu fața întinsă spre soare, fără să putem face uneori nici măcar efortul de a vorbi unii cu alții...
În tot acest timp stăteam adeseori la soare mai ales cu fr. Cornel, cu Cristian și cu Ioniță... Dar mai aflasem și mulți alți frați care primiseră Cuvântul Domnului.
Se apropiau Paștile... Ne temeam mai ales de perchezițiile care ni se făceau de obicei cu ocazia sărbătorilor.
În mod normal se făcea cam câte o percheziție pe săptămână.
Percheziția asta era și ea una din metodele de a ne chinui și de a ne ține totdeauna sub frică și cu nervii încordați.
E adevărat că unii mai țineau la ei diferite obiecte interzise: cuțite din tablă sau din cozi de lingură cu care își tăiau pâinea sau unghiile, ace din sârme găsite pentru cusutul zdrențelor sau încălțămintei rupte, unii chiar capete de creioane sau bucăți de hârtie pe care puteau scrie, ori bucățele de ziare, aduse de cei care ieșeau la munci.
Toate acestea erau interzise sub pedepse aspre.
În afară de asta, mai erau câte unii care făceau comerț cu țigări și își strânseseră mai multe cămăși sau altfel de obiecte decât aveau dreptul. Le țineau ca să le dea pe mâncare altora care erau dezbrăcați de tot. Astea, găsite la percheziție, se confiscau toate. Iar cei găsiți cu lucruri mai grave, erau pedepsiți aspru.
Unii gardieni erau peste măsură de răi și nu iertau nici cea mai mică abatere.
La percheziție trebuia să te dezbraci uneori de jumătate, alteori de tot. Și cu toate boarfele așezate jos și desfăcute, trebuia să-l aștepți la rând, pe cel care trebuia să ți le scarmene zdreanță cu zdreanță, ață cu ață, tot nimicul pe care îl mai aveai.
Apoi după ce ți le răvășea și uneori le călca nepăsător în picioare, să ți le aduni iarăși și să ți le strângi în traista peticită cu care dormeai alături, ca și cu o soție sau ca și cu o comoară care singură ți-a mai rămas pe lume. - Și de care aveai atâta nevoie cât încă mai trăiești.
Unele percheziții erau mai blânde... Cei ce le făceau așa, ori erau mai plictisiți, ori nu erau prea supravegheați.
Dar când gardienii aceștia erau prelucrați mai dinainte cum trebuie să facă percheziția, atunci erau deosebit de severi. Atunci era ceva de neînchipuit.
Pentru noaptea Paștilor s-a și pregătit într-adevăr o percheziție de asta. Ca de Paști.
Era cam pe la miezul nopții când au năvălit deodată vreo 8 sau 10 gardieni în baracă, strigând deodată cu toții cât îi ținea gura:
- Drepți! Percheziție! Drepți, dreeepți!...
Buimăciți toți sărirăm în picioare.
- Dezbrăcați la pielea goală! - răsună din nou strigătul aspru.
- Desfaceți tot bagajul, apoi cu toți cu fața la perete!
- Repede, repede...
De afară răzbăteau până la noi, prin ferestrele sparte, zvonul clopotelor de Înviere, de la toate bisericile din București.
Și până la ziuă, astfel am trăit noi Noaptea Învierii din 1953 între cele mai jalnice sunete ale clopotelor, din vreo zi de Paști...
Într-o zi din Săptămâna Luminată, după o nouă alegere din curte plecă cu un detașament și fratele Cornel. Îl petreceam cu toată durerea inimii mele și cu multe lacrimi.
Mai rămăsei deci dintre cei mai apropiați doar cu puțini. Aceștia erau cei aflați acolo începători pe calea mântuirii și starea lor sufletească era încă slăbuță, fiindcă împrejurările în care ne găseam erau prea pline de ispite.
Cele mai grele dintre aceste ispite erau ispita foamei și a libertății.
Diavolul se apropia de cei care doreau să devină niște fii ai lui Dumnezeu, tot cu ispita cu care se apropiase de Isus Mântuitorul nostru, într-o vreme la fel cu asta când era și El într-o pustie. Fără mâncare, flămânzit de timp îndelungat.
Cei mai mulți, se hotărâseră pentru Domnul în nădejdea unui câștig imediat. Făcură în ascuns un fel de târg cu Dumnezeu, târg care ieșise dintr-o socoteală care era cam așa: dacă mă hotărăsc pentru Dumnezeu El desigur că mă va scăpa cât mai repede de aici. Iar până atunci trebuie să-mi dea niște mâncare mai multă și niște condiții mai ușoare... Cam astea erau motivele multora care veniseră aici la Hristos.
Un timp aceștia avură răbdarea să aștepte. Dar pe măsură ce vremea așteptării se prelungea, nădejdea lor se topi ca zăpada la soare. În inimile chinuite ale multora credința frumoasă dar slabă, se prefăcu în curând în descurajare și în îndoială.
În zadar luptam să-i fac să înțeleagă că în planul mântuirii Dumnezeul nostru are în vedere mai întâi salvarea sufletului din păcat și din osânda veșnică, iar abia apoi, dacă mai este nevoie - salvarea trupului din mizeria și din închisoarea asta trecătoare.
Bieții oameni, dezamăgiți, mulți nu se mai putură reface. Și astfel puțini dintre ei se mai interesau cu adevărat despre Dumnezeu...
Iată cât de însemnat lucru este ca fiecare om să-I deschidă Domnului Isus ușa sufletului său, chiar atunci când Îl simte lângă sine. Să se predea Lui și să se hotărască pentru El în chiar clipa când simte îndemnul să facă aceasta. Fiindcă dacă trece îndemnul acesta sfânt, sau dacă se amână lucrul acesta însemnat, - de cele mai multe ori diavolul intervine cu o ispită sau cu o descurajare - și atunci sufletul rămâne pe totdeauna fără Hristos și fără mântuire. Îndemnul slăbește, prilejul trece, inima se schimbă și mântuirea se duce...
Mai rămăsesem doar cu Cristian și cu Ioniță. Dar cu Ioniță nu puteam fi mereu împreună fiindcă el era în altă baracă...
Era în ziua de 22 aprilie, o zi frumoasă și călduță. Stăteam iarăși la soarele binefăcător care parcă intra în noi prin toți porii trupului împlinind toate marile noastre trebuințe.
Presimțeam clipa unei despărțiri și de Cristian. Vorbisem de multe ori cu el, iar cunoașterea lui despre Domnul ajunsese acum la clipa marii hotărâri.
Stam unul lângă altul la soare jos pe iarba de lângă baraca 7, proptiți cu spatele la peretele călduț...
Îl întreb:
- Cristian, spune-mi care a fost totuși cea mai fericită zi din viața ta?
- Până astăzi, - zise el oftând cu întristare, - eu n-am avut nici o zi de care să pot spune că a fost cu adevărat fericită.
- Dar tu, îmi zise el, despre care zi din viața ta poți să spui că ți-a fost fericită?
Acum ajunsesem foarte apropiați sufletește.
- O, eu am avut nenumărate astfel de zile, Cristian. Dar cea dintâi zi fericită în viața mea a fost ziua când m-am hotărât pentru Domnul Isus și m-am predat Lui.
- Povestește-mi pe larg cum a fost asta!
- Era ziua întâia de Rusalii, 8 iunie 1930, - începui eu...
Și îi povestii pe îndelete toată istorisirea acelei zile, - după cum v-am povestit-o și vouă la vremea ei...
Eram atât de adânc mișcat sufletește cum mi se întâmplă totdeauna când îmi repovestesc minunea pe care am trăit-o atunci.
I-am spus despre cartea mea de la premiu la religie, Corabia lui Noe... Despre frica mea de moarte de până atunci... Despre lectura cărții care m-a cucerit. Despre îndemnul care mi-a venit dintr-o dată în tot sufletul meu ca să mă predau Domnului...
Despre rugăciunea mea înlăcrimată în genunchi ascuns în podul grajdului, ca să nu mă stânjenească nimeni în această întâlnire a mea cu Hristos... Apoi despre transformarea cerească ce s-a petrecut în mine în ceasul acela...
Și despre omul nou și fericit care m-am ridicat de la rugăciune, cu frica de moarte pierdută pe totdeauna... Și cu cerul pe care îl vedeam deschis și strălucit...
- Aceasta a fost cea mai fericită zi din viața mea Cristian.
În urma ei au mai venit nespus de multe astfel de zile fericite, gustate singur și împreună cu multe astfel de suflete trecute prin această cerească transformare.
- Dar tu Cristian, nu vrei să ai și tu o astfel de zi în viața ta? - am încheiat eu.
- Ba da! - îmi spuse el, luându-mi amândouă mâinile mele în mâinile lui și aplecându-și capul pe umărul meu.
Și în lumina fericită a acelui soare strălucit din vârful acelei primăveri întunecate s-a făcut în viața lui Cristian una din cele mai minunate nașteri din nou a unuia dintre cele mai pierdute suflete...
În noaptea aceea... strălucise pentru Cristian o lumină atât de Dumnezeiască!...
Din sufletul acesta până de curând atât de departe de Dumnezeu, - izbucneau acum niște atât de minunate mărturisiri de credință. Niște atât de amare păreri de rău pentru păcat. Niște atât de recunoscătoare mulțumiri pentru iertarea și mântuirea Sângelui Crucii răscumpărătoare... Încât cred că în clipa aceea toți îngerii din ceruri se bucurau și cântau ca în Noaptea Nașterii din Betleem.
Plângeam amândoi ca în cea mai mare durere, așa eram de fericiți. Lacrimile noastre prelinse pe obraji, curgeau căzând împreună, ca niște picuri de soare, mistuindu-se în pământ și în cer.
Hristos intrase în sufletul lui Cristian în ziua aceea mai minunat de cum intrase cândva în Ierusalim...
- Ești fericit Cristian? - l-am întrebat privindu-i printre lacrimi fața lui care parcă strălucea.
- Da, șopti el, îmbrățișându-mă și tremurând de bucurie. Acum da, - sunt fericit. Slavă veșnică Marelui meu Mântuitor și Dumnezeu Isus Hristos...
Ah, în ce iad am fost - și în ce rai sunt! Ce orb eram și ce strălucit văd acum. Cât de nefericit am fost - și cât de fericit sunt... Slavă veșnică Marelui meu Mântuitor și Dumnezeu Isus Hristos.
Dumnezeu să te binecuvânteze Traian, căci chiar dacă numai pentru mine a trebuit să fii adus aici - nu-ți pară rău de tot ce ai suferit. Cum nu-I pare rău acum lui Hristos pentru suferința Sa pentru mine. Căci ceea ce a rodit azi din suferințele acestea - este atât de mult, o, atât de mult...
Și mă săruta plângând... Și plângea sărutându-mă.
- Acum nu-mi mai pasă dacă trăiesc sau dacă mor - zicea el.
Dacă mor, știu că voi vedea pe Răscumpărătorul meu - și voi fi veșnic fericit cu El.
Dacă trăiesc, aș mai dori să ajung încă o dată afară, numai pentru ca s-o iau de mână pe măicuța mea scumpă - și acolo în bisericuța unde n-am mai intrat de când aveam șapte ani, - să mergem amândoi împreună ca atunci. Și îngenunchind iarăși alături de ea, - să mulțumesc lăudându-L pe Dumnezeul meu, acum cunoscându-L cu adevărat.
O, cât de vrăjmaș am fost eu, Binefăcătorul meu, cât de nebun am fost, cât de orb, cât de nenorocit... Iar El cum mă iubea! Slavă Ție Isuse Bun, Isuse Bun...
Gândindu-mă la ziua fericirii lui și la ziua fericirii mele, am compus după aceea poezia:
Atunci când Te-am aflat pe Tine...
Atunci când Te-am aflat pe Tine
de toate eu m-am lepădat
eram în sfânta-mi sărăcie
Dumnezeiește de bogat.
Atunci când Te-am aflat pe Tine
tot sufletul mi-era vrăjit
plângeam ca-n cea mai grea durere
așa eram de fericit.
Atunci când Te-am aflat pe Tine
așa o zi de rând era
dar n-am pe lume sărbătoare
mai fericită decât ea.
Atunci când Te-am aflat pe Tine
eram atât de vinovat
dar ca pe cel mai fără vină
așa cu drag m-ai sărutat.
Atunci când Te-am aflat pe Tine
nici nu simțeam că merg pe jos
părea că zbor prin întuneric
așa era de luminos...
Atunci când Te-am aflat pe Tine
al primăverii vis era
dar ca-ntr-un mijloc greu de iarnă
atât belșug de flori ningea.
Atunci când Te-am aflat pe Tine
eu am simțit că sunt bogat
dar nici atunci, nici azi Isuse
nu știu cât sunt cu-adevărat.
La două zile după asta, a plecat și Cristian.
A fost în ziua aceea una din cele mai grele despărțiri pentru noi amândoi. Cristian era unul dintre cei mai minunați copii, pe care îi născusem pentru Domnul în lanțurile noastre... Înțelesese atât de adânc, de bine adevărul și se împletise atât de adânc cu iubirea lui Hristos, încât starea lui era o minune care mă uimea.
Într-adevăr, gândind la transformarea lui, înțelegeam ce minunat orânduise Domnul tot ceea ce se întâmplase.
Sufletul lui care fusese adânc sincer în necredința lui, acum, luminat de Dumnezeu era plin de o limpezime a credinței la care ajung doar puțini.
Mintea lui inteligentă - pătrundea cu ușurință și cu bucurie în cele mai profunde adevăruri, încredințându-se puternic și fericit de temeinicia mântuirii și slavei pe care o dobândise.
Acum pleca. Cine știe unde și pentru cât timp.
Ne-am promis și ne-am înțeles că oricând vom ieși din acest întuneric să ne căutăm, să ne găsim.
Dar presimțeam că nu ne vom mai revedea niciodată pe pământ. El era atât de slab, eu atât de bolnav cu inima...
S-a dus cu un detașament care era trimis la Canal.
Cred că trupul lui a rămas acolo undeva, în pământ, - iar sufletul lui mă așteaptă numai în cer, unde vom regăsi pe toți cei pe care i-am iubit atât de mult, dar cu care am trăit atât de puțin...
Nici un semn n-am mai primit de la el. Nimeni din cei pe care i-am tot întrebat, nu mi-au știut spune nimic.
Între timp îmi creasem alte prietenii și cunoștințe...
Erau destule suflete aici, care încă mai ascultau de Cuvântul lui Hristos, deși cei mai mulți ajunseseră într-o așa stare de descurajare că nu mai puteau suferi nici să audă vorbindu-se despre Dumnezeu.
Sufletele acestea ajunseseră atât de îndobitocite încât nu mai căutau nimic altceva decât mâncare sau țigări. Erau atât de nervoase încât stau neîncetat gata de ceartă, de insulte, de ocările cele mai grele și chiar de bătaie, pentru orice lucru cât de mic. Nimeni nu mai era prieten cu nimeni și fiecare îi ura pe toți...
Ce ciudat lucru se petrecea: animalele cu cât stau mai mult împreună, cu atâta se împacă și se iubesc mai mult. Oamenii aici dimpotrivă, cu cât stăteau mai mult împreună cu atâta se urau și se învrăjbeau mai mult...
Mai rămăseserăm aici doar cei care eram mai bătrâni și mai bolnavi, căci toți ceilalți fuseseră aleși și duși în detașamentele plecate mai înainte. Din afară soseau foarte puțini, așa că rezerva scăzuse mult.
Se vorbea de desființarea lagărului, așa că în curând va trebui să se facă ceva și cu noi. În așteptarea plecării și despărțirii totuși trebuia să ne mai facem datoria vestirii Cuvântului Sfânt, celor care mai suntem încă, doar cine știe cât de puțin.
Dar n-am mai putut afla nici măcar un suflet mai devotat și sincer față de Dumnezeu. Unii veneau crezând că vor primi ceva de la mine, alții că vor primi ceva de la Dumnezeu. Dacă vedeau că nu primesc nimic de la nici unul, plecau și nu-i mai interesa Hristosul pe care li-L vesteam.
Atunci am simțit că misiunea mea aici se sfârșise.
Stam mai mult singur... Și stând singur, începeam să mă gândesc la visele mele din noaptea de 2 martie.
- De două ori câte 2, 4, 2. Erau 8 sau 242. Fie luate luni, fie luate zile, erau la fel.
Întâi, de pe ziua de 2 martie, când începea prima numărătoare de 2, 4, 2 înseamnă că va trebui să treacă o primă parte de 242 zile sau 2, 4, 2 = adică 8 luni.
Socotesc câte luni fac 242 zile. Da, fac 8 luni.
Număr 242 zile sau 8 luni - începând de la 2 martie... Da, se împlinesc exact la 8 luni, exact pe ziua de 2 noiembrie...
Ce se va întâmpla oare pe ziua de 2 noiembrie? Nu știu! Dar atunci trebuie neapărat să se întâmple ceva. Dar și să înceapă ceva...
Al doilea vis, cel cu decretul de premiere, în care au scris alte 2, 4, 2 zile, trebuia să înceapă după primul undeva într-o localitate care va începe cu C... Până la altă dată de 2...
Pe urmă altundeva 2 - mare.
Dumnezeule, cât de tainice sunt căile Tale! - Și cât de neînțelese sunt uneori pentru noi înștiințările Tale.
De ce oare noi nu le înțelegem acestea mai înainte de a veni vremea ca să se împlinească? De ce oare și noi, ca ucenicul Tău Petru cândva, nu înțelegem de la început ce faci Tu cu noi și pentru noi, ci trebuie să trecem înainte prin multe și grele experiențe, pentru ca numai după aceea, uneori mult prea târziu - să înțelegem? (Ioan 13, 7).
O, câte nu le înțeleg nici eu acum! Dar Te rog Doamne Isuse dăruiește-mi răbdarea și încrederea de care am nevoie ca să străbat prin acest tunel întunecos cu nădejde și cu ascultare deplină de voia Ta. Împlinește-mi slujba pentru care Tu m-ai trimis aici, în așa fel încât când voi ieși din întunericul acesta în fața Ta, și în fața Lucrării Tale, - să nu-mi fie nici rușine nici teamă de felul cum Te-am slujit...
În ziua când am văzut că nu mai pot face nimic acolo, - atunci s-a întâmplat:
- Din nou a apărut masa cu dosarele în curte... Din nou vizită medicală acolo.
De data asta printre primii mi-au auzit și eu strigat numele meu. Dezbrăcat până la brâu, am pășit în fața comisiei.
Doctorița cu halat alb, mi-a ascultat din nou inima, mi-a luat tensiunea și a spus celui ce scria în dosarul meu:
- Stenoză mitrală compensată... Tensiune sub normală 11 cu 9... Munci ușoare. Jumătate de normă...
Treci colo. Altul.
Era începutul lunii iulie 1953.
Am trecut de-o parte - și după ce ne-au ales pe vreo 45-50, și-au strâns dosarele și au plecat.
La vreun ceas după ce am luat masa, eram cu tot bagajul suiți grămadă în două dube și ieșind pe undeva afară din București.
Nu după multă vreme intram pe o alee de pomi bătrâni, pe un deal de pe marginea Dâmboviței, unde în mijlocul unui câmp larg de grădinărie, înconjurată cu gard de sârmă ghimpată, era Colonia de muncă Popești-Leordeni... Aici vom munci vara asta!
Într-un fost conac al familiei domnitorului Brâncoveanu se improvizaseră pentru deținuții care vor lucra aici dormitoare, bucătării, birouri... În acestea, câteva sute de deținuți, cu pedepse administrative, fuseseră aduși de la lagărul Ghencea și puși să facă munci de grădinărie pe aceste terenuri expropriate de stat.
Când am ajuns noi, mai erau aici încă vreo 6 brigăzi, fiecare din câte 30 sau 40 de oameni, conduse de câte un șef de brigadă tot dintre deținuți și escortate de câte 2 gardieni înarmați.
Curtea când am ajuns noi era pustie fiindcă brigăzile erau la câmp. Dar curând apărură la capătul aleii, încolonați pe câte cinci, viitorii noștri frați de soartă, pentru cine știe câtă vreme.
În fața coloanei brigăzile fură oprite la câțiva pași distanță una de alta.
- Percheziție!
Fiecare trebuia să treacă ținând mâinile sus prin fața gardianului înarmat care îl controla prin traistă, prin sân, prin buzunare, pe corp de sus până jos, să nu aducă ascuns nimic de pe câmp.
- Ce pot aduce de pe câmp?
- Legume, zarzavaturi, de pe unde lucrează! N-au voie nici să mănânce nici să ia cu ei nimic. Dar de mâncat... mai mănâncă acolo în lanul de roșii, de castraveți, de ardei sau de praz. Cine îi poate opri de tot, când ei lucrează între ele? Și aici se dă mâncare tot foarte puțină și slabă, față de muncile care se fac și de normele care se cer...
Oamenii sunt înfometați și slăbiți - ar mai mânca... Acolo în câmp mănâncă ce apucă: ceapă goală, cartofi cruzi, ardei, praz, - cum apucă și ce apucă... E grozav cum pot să mănânce așa gol și nefiert. Când ajung la roșii sau la varză, e altceva, acestea pot fi mâncate și goale. Dar prazul gol? Dar ardeiul gol?
- Dar la Ghencea cum mâncau iarbă goală?
Foametea cea mai cumplită nu-i atunci când n-ai ce să mănânci deloc. Atunci nu mănânci! - După câtva timp nu mai simți nimic - apoi cazi și mori. Dar foametea adevărată este cea când nu ai să mănânci ca să te saturi niciodată. Când ți se dă numai atât cât să nu poți muri. Dar nu cât să poți trăi...
Ne uitam prin sârme la ei: zeci de petice aveau fiecare cârpite pe vechile lor haine, cu care fuseseră luați de cine știe câți ani de pe la casele lor.
Cu hainele astea ale lor erau și acum. Puseseră pe ele atâtea petice și de atâtea feluri, încât nici una din aceste „haine” nu se mai cunoștea ce culoare avusese la început. Până și șepcile sau căciulile de pe cap sau traistele de pe umăr le erau peticite în diferite forme și culori. Și în lagăr văzusem astfel de înfățișări, dar aici unde îmbrăcămintea coaptă de timp și de mizerii era purtată pe la munci - se rupsese și mai mult.
Unii chiar și pe îmbrăcămintea lor încă bună puneau totuși petice. Peticirea era o măsură de prevedere și de protecție. Nimeni nu știa cât o să stea aici.
După ce îți expiră pedeapsa inițială, ți se pot da oricâte prelungiri. Poți astfel muri aici, fără să fi fost condamnat niciodată de vreo instanță de judecată. Așa că, - pune petice frate pe tot ce ai. Cât mai multe petice, fiindcă dacă ți se rupe haina, gol rămâi. Alta nu mai ai.
Peticul devenise oarecum o podoabă și o manie. Mizeria parcă își are și ea o fală a ei.
- Mâine ne vor scoate și pe noi la muncă. Formează din noi două brigăzi. Și uite așa ca ăștia, vom fi și noi duși și aduși.
Între timp, la cei percheziționați erau găsite tot felul de legume, aduse din câmp. Se formase o grămadă din ele, aruncate de-a valma la marginea drumului: varză, cartofi, ceapă, ardei, praz...
- La bucătărie cu ele! - porunci unul din gardieni. Iar voi, spuse el către vreo trei amărâți la care se găsiseră mai multă pradă, - la carceră cu voi! Să vă învățați minte să mai prăpădiți avutul poporului. Bandiților!
În dimineața următoare noi cei sosiți ieri, furăm împărțiți în două brigăzi. Eram numiți „cardiaci” - fiind bolnavi cu toții, mai ales de inimă.
Aveam un regim special de muncă de patru ore pe zi, două de dimineața de la 8 la 10 iar două după masă, de la 4 la 6.
Lucram doar când nu era soarele prea puternic. N-am fi putut rezista și la muncă și la soare.
Când lucram mai departe de colonie sau când era timp frumos - masa ni se aducea acolo în câmp. Alteori când lucram mai pe aproape, sau era timpul ploios - ne duceau să luăm masa în colonie.
Mâncarea era cu puțin mai multă decât în lagăr, dar cu mult mai puțină decât aveam nevoie.
Am fost încadrat într-o grupă cu încă cinci dintre cei cu care venisem - și dintre care nu cunoscusem în lagăr pe nici unii.
Fratele Ioniță era și el aici, dar el fusese repartizat în brigada cealaltă. Ne vedeam de departe, ne salutam cu bucurie, - dar nu puteam sta de vorbă numai după ce veneam de la muncă. Sau cele câteva clipe în timpul pregătirilor de plecare, dimineața în curte. Duminica însă când nu lucram, puteam sta să ne rugăm împreună, sau să citim din Evanghelia ascunsă, undeva pe după dormitoare... Eram fericiți și mulțumitori și pentru atât.
Curând mi-am găsit prieteni și cunoscuți între noii mei tovarăși de muncă și de petice. Eram într-o grupă cu un fost general de grăniceri, cu un fost primar al unui mare și frumos oraș, un fost profesor și un cunoscut predicator baptist...
În cadrul brigăzii totul era organizat pe grupe. Cu grupa se mergea la masă, se împărțea pâinea, se îndeplineau serviciile la bucătărie, la curățenia curții, sau la serviciul pe brigadă la câmp.
Serviciul pe brigadă la câmp era că grupa noastră trebuia să ducă cele 4 table cu „Zonă interzisă”, pe care odată ajunși la locul de muncă, trebuia să le împlântăm în cele patru părți din jurul brigăzii, dincolo de care n-aveam voie nici unii și sub nici un motiv să trecem. Cine trecea dincolo de tablă, numai cu un pas, putea fi împușcat pe loc, fără somație, considerându-se că a vrut să fugă.
În afară de aceste table pe care le ducea grupa de serviciu mai era și bota de apă... Asta era un fel de putină de lemn, cu funduri și deasupra și dedesubt. Avea o singură gaură cu cap prin care puteai bea apă, punând gura direct pe gaură. Intra în ea cam 10 litri de apă. De asta aveau grijă permanentă doi inși, ca să o poarte atârnată pe un băț - și să o umple de pe la fântânile din câmp, când se golea.
Mișcarea și aerul ne făceau bine. Munca nu era nici prea lungă și nici prea grea, - dar noi eram slăbiți peste măsură de mult.
Peste 2 săptămâni, primirăm cărți poștale să scriem acasă. Aveam dreptul la vorbitor cu familia odată pe lună... Și la un pachet de 5 kg. alimente. Familiile erau chemate la vorbitor pentru zilele de duminici, când nu se lucra.
Când am primit cartea poștală - mi s-au umplut ochii de lacrimi și am mulțumit adânc lui Dumnezeu. Trecuseră șase luni de când nu mai știam nimic de acasă. Am scris la Simeria...
În duminica următoare, prin gardul de sârmă ghimpată, printre cei sosiți la vorbitor, iată și pe cei dragi ai mei: sora Fica și fr. Valer de la Cărpiniș, aducând cu ei pe Nina, fetița mea, elevă la școala din Simeria...
Au dat voie să intre la mine numai sorei Fica și fetiței mele Nina. În cinci minute de vorbitor, eu dincoace de două rânduri de sârmă ghimpată, ele de dincolo, iar între noi gardianul, - am schimbat doar câteva cuvinte și câteva întrebări la care aveam voie. Mult mai mult ne-am vorbit cu privirile decât cu gura.
Am aflat astfel despre starea lor și a celorlalți apropiați, - lucru care în condițiile acelea era pentru mine atât de mult.
Fr. Cornel era și el undeva, cu fr. Opriș - familiile lor fuseseră la ei. Erau sănătoși. Toți ceilalți frați bine. Adică frații se bucură, Lucrarea merge înainte.
În loc de orice alt îndemn, am împreunat mâinile și le-am arătat ochii în sus. Asta însemna: rugați-vă și credeți. Domnul este cu noi!
Apoi ne-am despărțit. Până pe luna viitoare...
Dar „luna viitoare” s-a întâmplat ceva care mi-a pus în mare primejdie nu numai dreptul la vorbitor ci chiar și viața mea. Și iată cum a fost:
Eram grupă de serviciu pe brigadă. Mie mi se încredințase de dimineață de către generalul nostru care ne era șeful de grupă, o tablă cu „Zona interzisă”, pe care trebuia s-o port, să am grijă de ea, s-o pun unde trebuia și s-o mut mai departe după cum înaintam cu lucrul. În ziua aceea lucram la un teren plantat cu roșii. Trebuia să săpăm plantele rânduri-rânduri. Și tabla asta eu trebuia să o mut mai departe, mai departe, înaintea brigăzii, după cum înaintam noi, grămadă cu lucrul.
Prin câmpul pe unde lucram noi, treceau canale de irigație la care lucrau echipe de muncitori din satele apropiate, civili liberi, angajați pe plată de către administrația întreprinderii pentru care lucra și colonia noastră.
Ajunsesem foarte aproape de aceștia - și trebuia să întoarcem înapoi ca să nu ne întâlnim cu ei. Aceasta ar fi fost foarte grav, ei putându-ne spune ceea ce noi n-aveam voie să știm, sau putând să ne dea cine știe ce: „vreo armă, vreo scrisoare”... Sau vreunul dintre noi, ar fi putut trece neobservat printre ei - și să fugă...
Gardienii noștri erau foarte atenți și foarte aspri dacă vreunul dintre noi ar fi mișcat ceva în apropiere de acești oameni liberi. Ordinul era clar. Pistolul era întins.
Echipa care lucra la canalul din fața noastră ajunsese foarte aproape de noi. Eu, nu știu cum, nu observasem că aceștia sunt civili, ci mi s-a părut că sunt cealaltă brigadă cu care noi lucram de obicei împreună.
Și când m-am dus să iau tabla ca s-o aduc înapoi, trebuind să cotesc pe după o baltă cu apă, m-am pomenit dintr-o dată că umblu cu tabla pe umăr printre lucrătorii străini de pe marginea canalului...
Dintr-o dată aud strigăte și fluierături disperate. Văd mâini agitate dinspre ai mei. Unul din gardieni fugea cu pistolul întins spre mine...
Dar eu ieșisem dintre oamenii aceștia, fără nici măcar să mă uit în fața vreunuia din ei.
- Mă, ce-ai făcut? - se răsti gâfâind spre mine gardianul ajungând roșu și vânăt de mânie și de spaimă. - Ei răspundeau cu libertatea lor de noi.
- Am fost după tabla asta!
- Cum mă? Pe unde te-ai dus?
- Vă rog din toată inima să mă credeți că n-am știut că sunt străini. Eu am gândit că sunt de ai noștri cei din brigada a doua. Vă rog să mă credeți... Pentru nimica în lumea asta nu m-aș fi dus pe acolo dacă știam că sunt străini de noi. Spun acest lucru înaintea lui Dumnezeu, nu mint.
- Cum te numești? - strigă el.
Îi spun numele meu!
- Pune-i cătușele! - strigă celălalt.
Dar cel de lângă mine nu făcu acest lucru.
Mi se păruse că auzind numele meu și felul în care i-am vorbit și-a schimbat dintr-o dată părerea.
Când ajunserăm la brigadă văzui că vorbește cu celălalt pe un alt ton. M-au amenințat doar cu carceră - și cu pierderea dreptului la vorbitor și pachet...
Toți cei din brigadă se uitau înspăimântați la mine, prin ce primejdie trecusem. Puteam fi împușcat imediat și pe loc fără somație. Alții, pentru o vină mai mică decât a mea, pățiseră la fel...
Dar Dumnezeu mă salvase. Ba mai mult, vorbind cu gardienii până la Colonie, mi s-a părut că în inimile lor s-a schimbat cu totul părerea pe care o avuseseră la început despre mine. Începură să mă cunoască. Acolo așa ceva nu se prea întâmpla.
Nu mi-au mai pus apoi nici cătușele. Nu m-au mai băgat nici la carceră. Și nici măcar nu m-au trecut pe raportul lor de evenimente, pe care trebuia să-l prezinte Comandantului la venirea în colonie.
Șeful pazei noastre mi s-a părut că mai auzise cândva despre numele meu. Câteva zile după aceea, cât ei au fost dați ca pază pe lângă brigada noastră, - căuta să ia mereu vorbă cu mine.
Duminica viitoare la vorbitor era chiar el de serviciu. Mai aveam o oarecare teamă de el...
Dar Domnul anume lucra așa. Șeful pazei nu numai că m-a lăsat să vorbesc cu fr. Valer, cu Aurelia și cu Nina care veniseră la mine, mult mai mult decât era normal, - dar mi-a dat întreg și pachetul adus de ei, fără să mai cântărească nimic...
O, cât de adevărat este Cuvântul făgăduințelor Tale Doamne Isuse! Fii slăvit și slăvit în veci și în veci...
Am lucrat aici la colonia asta toate lunile iulie, august, septembrie și o săptămână din octombrie...
După prima săptămână din octombrie, vremea se răci dintr-o dată. Începuseră nesfârșitele ploi reci de toamnă, cu noroaie și cu boli. Lucrul la câmp se încheiase - și nu mai avea nici un rost ca să mai stăm noi aici.
Aprovizionarea noastră se făcea cu greu... Trebuiau cărate și suite până aici pe deal de undeva de la București toate alimentele și materialele de care aveau nevoie pentru noi. Aici nu era depozitat nimic, fiindcă brigăzile acestea trebuiau să plece imediat ce sezonul muncilor se încheiase.
Timpul era greu și înaintat. Comandantul făcuse nenumărate rapoarte să fim evacuați de aici. Paznicii sufereau de frig și de ploaie, făcând naveta de la depărtări - și protestau că nu mai avea demult nici un rost să mai fim ținuți aici.
Iar până la 2 noiembrie mai erau încă vreo 20 de zile...
Nu mai aveam aici nici lemne pentru bucătărie... Trebuia ca noi, brigada de serviciu pe colonie să tăiem de fiecare dată câte un lemn verde, din parcul vechiului conac brâncovenesc. Apoi să aducem lemnul întreg, pe brațe, în sus, pe urcușul greu, până în curtea coloniei la bucătărie, unde să-l tăiem cu un topor rău și cu un târnăcop știrb.
Într-o zi când era brigada noastră de serviciu, am fost trimiși jos la poala dealului să doborâm un fag bătrân și să-l aducem sus. Eram vreo opt de toți. Fagul era gros, verde și greu.
După ce l-am doborât cu greu și l-am curățat de crengi, am fost așezați din loc în loc câte doi, cu câte o prăjină, să-l ridicăm așa întreg - și să-l ducem pe sus la bucătărie.
Cum toți ceilalți se plângeau că nu pot, gardianul care era cu noi m-a pus pe mine și cu încă unul, la capătul cel gros...
Apoi strigă:
- Sus! Dați-i drumul!
L-am ridicat foarte cu greu, apoi am pășit și mai cu greu cu el în sus... Urcușul pe care trebuia să-l suim era în pantă foarte repede. Uneori, venind de la muncă, de-abia puteam urca panta asta, fără nici o povară. Iar acum trebuia să o urcăm cu lemnul ăsta verde și gros.
- Dă-i drumul, nu sta! striga gardianul răstindu-se cu ciomagul când la unul când la altul din noi.
De-abia mai puteam toți. Urcam gemând și icnind.
Când ajunseserăm aproape de vârf, cel care ținea cu mine căzu și scăpă prăjina din mâini. Lemnul greu mă izbi dintr-o dată și rămase cu întreaga lui greutate pe mine.
Am simțit dintr-o dată ca o arsură fulgerătoare jos sub stomac. Și am căzut și eu.
Pe noi ne-au dus în colonie și au scos pe alții după lemnul rămas acolo în drum.
De atunci am suferit de hernie dublă... Am dus-o cu greu așa, mulți ani, până când am ajuns din nou afară, la condiții în care să mi se poată opera...
Astfel timpul trecea și vremea se înrăutățise de tot... Administrația noastră aștepta cu disperare desființarea coloniei și ducerea noastră într-o altă parte. Se aștepta din zi în zi această plecare. Situația nu mai putea dura așa nicidecât.
Dar zilele treceau - și nici un răspuns.
Eu așteptam ziua de 2 noiembrie, când se împlineau cele 242 de zile. Acum eram convins că nimic nu se va întâmpla până atunci...
Eram împreună cu foștii mei tovarăși de grupă când, pe la 20 octombrie, le-am spus:
- Noi nu plecăm de aici până pe 2 noiembrie!
- Nu se poate! Nu vezi că este imposibil să mai rămânem aici?
- Veți vedea!
Așa s-a și întâmplat.
În noaptea spre 2 noiembrie începu să ningă. Un strat subțire de zăpadă era peste tot când se făcu ziuă.
Când ieșirăm afară, în fața porții văzurăm oprind niște dube mari.
Dinspre birou câțiva gardieni ieșiră grăbiți:
- Alarmă! Toată lumea se pregătește de plecare imediat! Se vor îmbarca în dube câte două brigăzi. Repede, repede...
Deci prima înștiințare de 242 de zile sau opt luni, - se împlinise întocmai.
În dubă, lângă inginerul Bartolomeu și lângă fr. Ioniță, le spun:
- Vom merge într-o localitate al cărei nume începe cu C... nu știu care. Dar vom sta și acolo alte 8 luni, alte 242 de zile...
Ei stăteau cu capetele plecate, neîncrezători ca toți cei trecuți prin astfel de locuri unde de fiecare minut auzeai o părere, unde fiecare spunea un zvon sau un vis... Dar aproape nimeni nu putea să mai creadă în nimic.
În inima mea însă, binecuvântam din tot sufletul pe Dumnezeul meu, care mă înștiințase cu atâta grijă și dragoste mai dinainte.
Acum când venise vremea să se împlinească, știam cu recunoștință fierbinte că Duhul Domnului meu Isus avusese grija aceasta. Spre a mă încredința că El Însuși a pregătit totul.
Că Lui toate Îi erau cunoscute, că El Însuși măsurase timpul și cântărise greul care trebuia să-l duc acolo, spre împlinirea voii Sale și planului Său, cu noi și cu alții.
M-am aruncat cu bucurie în brațele și în grija Lui iubitoare. - Cu și mai mare siguranță, pentru noua etapă care începea.
Slavă veșnică Ție Preaiubitul meu Mântuitor, care porți o grijă atât de apropiată de mine pas cu pas și clipă de clipă.
Slăvit să fie Domnul!