Cât de neuitată ești
Traian Dorz - Scumpele noastre surori
Cât de neuitată ești... dar ce departe-i
azi a ta căldură, Casa Prieteniei...
dulcea ta-ncăpere, scumpă grija Martei,
dragostea lui Lazăr, inima Mariei.
Cum era acolo zâmbetul de soare,
cum ningeau cireșii straturi de petale,
așternând pe drumuri albele covoare
pentru bucuria revenirii Tale...
Unde-i primăvara dulce de-altădată,
când peste portiță înflorea scumpia,
când umbla prin casă Marta ocupată,
când vorbeai cu Lazăr, când cânta Maria?...
Cum era hotarul plin atunci de floare
și întreg cuprinsul plin de tinerețe,
plin era de cântec până-n larg de zare,
numai bucurie, numai frumusețe.
Când urcai cu soții calea pe colină,
Te-nsoreau cu raze lacrimile serii
și-Ți zâmbea căsuța albă din grădină
cu înfiorarea sfântă-a revederii.
Iar în fața casei, să-Ți deschidă poarta,
arătând în zâmbet toată bucuria,
Te-așteptau iubiții: bucuroasă Marta,
prietenește Lazăr, lăcrimând Maria.
Și-n căsuța albă ca o sărbătoare,
de înduioșarea întâlnirii plină,
răspândea miresme busuiocu-n floare
prin fereastra largă care dă-n grădină...
... Cum au fost de scumpe clipele acele,
cât de neuitate și de fericite.
Și-astăzi vai, Iisuse, n-a rămas din ele
numai amintirea umbrelor iubite.
S-a sfârșit frumoasa, dulcea lor poveste,
s-a plecat portița, s-a uscat scumpia,
dus demult e Lazăr, Marta nu mai este,
plânge-n casa goală singură, Maria.
Când Te vei re-ntoarce, vei găsi, Iisuse,
din ruini, grăindu-Ți neuitata șoaptă...
- căci când și Credința și Nădejdea-s duse,
Dragostea rămâne, plânge și așteaptă.