Viaţa împreună
Traian Dorz - Scumpele noastre surori
Nimeni dintre cei care au pornit pe urmele Domnului Iisus, nu poate păşi după El fără cruce. S-a mai spus asta. Şi trebuie să se tot mai spună mereu.
Pentru că ori de câte ori trandafirii ne sunt daţi la o parte şi începe să ni se vadă mai mult crucea decât florile...
când începem să simţim mai mult asprimea vieţii decât bucuria ei,
atunci inima noastră este gata să descurajeze.
Ochii noştri sunt gata să verse lacrimi,
şi mintea noastră gata să se tulbure...
Am vorbit până aici de viaţa fetiţei cu mama ei credincioasă... Desigur, viaţa acestei fetiţe a fost fericită...
Şi-am fi dorit foarte mult să pomenim acolo atâtea nume ale scumpelor fetiţe credincioase pe care le-am cunoscut şi le cunoaştem încă prin familiile scumpe Domnului şi nouă, fetiţe care sunt iubite nu numai de mamele şi taţii lor - părinţii lor iubiţi şi credincioşi, - dar şi de toate sufletele care le văd.
Ele sunt în mijlocul fraţilor, spunând poezii spre slava Domnului şi bucuria frăţească...
La ceasul de rugăciune sunt în genunchi, rostind singure cu glasul lor îngeresc, rugăciuni în duh scăldate în lacrimi...
Ele cântă Domnului cu o dragoste în stare să-i uimească pe toţi cei care le ascultă...
Aş fi dorit foarte mult să pomenesc aici măcar numele aceleia care în noaptea aceea de An Nou, în urma tuturor celor care se rugaseră, şi-a înălţat glasul ei de aur, rar, cald şi tremurător de credinţă, într-o rugăciune lungă şi plină de putere spre Dumnezeu.
Căci nu mai pot uita cât ne-a mişcat inimile tuturor, sufletul acelei fetiţe care neîndemnată de nimeni, decât de Duhul lui Hristos din ea, s-a rugat pentru toţi...
Pentru toţi câţi îi ştia cu numele şi câţi nu-i ştia...
Ceruse pentru fiecare câte ceva...
Numai pentru ea n-a cerut nimic lui Dumnezeu.
Când noi toţi ceilalţi ne rugam în primul rând pentru noi, ea, singură ea, nu s-a rugat decât pentru alţii.
Aş fi dorit foarte mult să pomenesc apoi, atâtea alte nume de surori mai mari care s-au deprins să facă totul nu numai pentru Domnul Iisus, ci şi pentru cei împreună cu care trăiesc în familie. Totul cu bucurie şi cu mâini harnice. Umplând de lumină şi iubire ochii care le privesc şi inimile părinţilor sau fraţilor lor...
Aş fi dorit să pomenesc mai ales despre acele surioare credincioase ai căror părinţi nu-L iubesc pe Hristos şi sunt împotriva Lucrării Domnului.
Căci mai ales aceste suflete care slujesc Domnului începând din copilăria lor, poartă o cruce în jurul căreia numai dragostea Domnului şi a fraţilor - mai aşează câte puţine flori.
Astfel, ele trebuiesc să simtă încă de la început pe umerii lor slabi, greaua şi dulcea povară a Crucii lui Hristos.
O, câte astfel de surioare n-am cunoscut...
Şi cât de mult aş vrea să pomenesc numele aceleia care închisă seara în casă, găsea curajul şi mijlocul de a ieşi pe geam, ca fără ştirea alor ei care o opreau, să nu lipsească de la seara de rugăciune...
Sau aceea care nu era lăsată iarna să intre în casă, ci trebuia să doarmă afară în frig, ca pedeapsă că n-a putut să nu meargă la ceasul rugăciunii frăţeşti...
Căci dragostea lor pentru Hristos a purtat încă de la început cu bucurie voioasă şi răbdătoare, Crucea Lui goală de flori şi plină de spini.
Aş vrea să pomenesc despre pilda atâtor logodnice şi mirese credincioase, care din datoria lor de a asculta de părinţii necredincioşi, sau pe tiranii cărora trebuiau să li se supună, - au fost silite să se căsătorească cu un soţ spre care nici din partea lui Dumnezeu, nici din partea inimii lor, n-au simţit nici un îndemn să-l ia...
Dar care totuşi luându-şi crucea grea şi goală s-au hotărât, din dragoste de a asculta, s-au supus voii lui Dumnezeu, să slujească tuturor cu răbdare, cu bunătate şi cu lepădare de sine.
Ele şi-au adus apoi cu răbdarea şi sfinţenia vieţii, şi pe soţii lor la Hristos.
Sau de acelea care, prin neştiinţa lor sau printr-o cursă vicleană, au ajuns soţiile unora care după cununie s-au dovedit brutali, fiind cu totul altfel de cum se arătaseră înainte.
Şi văzându-se ajunse în robie şi-au înţeles crucea şi s-au aplecat sub toată greutatea ei, hotărându-se să o poarte cu răbdare până la capăt, oricare ar fi drumul şi oricum va fi capătul acesta.
Ca o ispăşire pentru clipa nevegherii lor de la început.
Şi ca o slujbă pe care le-a rânduit-o Dumnezeu, spre mântuirea acelora între care le-a trimis, ca pe nişte crini în mijlocul spinilor (Cânt. Cânt. 2, 2).
Răbdarea lor dacă n-a fost încă răsplătită, - ea va fi cu siguranţă în curând, la Dumnezeu.
Dar câte nume de acestea am vrea să pomenim acum!...
Ci ştiind firea smerită şi credincioasă a acestor scumpe surori ale noastre, care doresc cu răbdare şi cu smerenie să-L urmeze pe Hristos în tăcere, lăsăm toate aceste nume iubite şi luminoase să le pomenească numai în ceruri Hristos, Preaiubitul inimii lor, pentru dragostea căruia au fost şi sunt în stare să poarte în casa lor fără să murmure, o cruce de la început atât de grea. Cu nădejdea mântuirii pentru toţi cei printre care o poartă.
Căci în Strălucita Carte a Vieţii, numele lor sunt scrise poate înaintea multor nume înălţate în faţa oamenilor (Luca 13, 28-30; Filipeni 4, 3).
Să ne întoarcem la viaţa de căsnicie pe care trebuie să o ducă sora noastră, împlinindu-şi în primul rând datoria cea mai mare din viaţa ei pământească, datoria faţă de soţ, din ascultarea de Dumnezeu.
Oricum ar fi soţul pe care i l-a dăruit Dumnezeu, cu voia oamenilor,
sau i l-au impus oamenii - cu îngăduinţa lui Dumnezeu,
- sora noastră odată căsătorită cu el, trebuie să-l ia pe totdeauna ca pe singurul ei bărbat.
Şi să facă tot ce depinde de puterile ei ca să-l câştige fără cuvânt chiar, mai întâi prin purtarea ei, pentru Dumnezeu (1 Petru 3, 1-6).
Poate că soţul ei curând se va arăta că este un beţiv, un desfrânat, un risipitor, un crud şi un murdar...
În cazul acesta crucea ei va fi înspăimântătoare...
Dar Hristos, care este neclintit lângă ea, îi va da clipă de clipă puterea să o ducă cu înţelepciune, cu blândeţe, cu înţelegere, cu milă, cu răbdare.
Va privi uneori cu o nemărginită scârbă la tot ce trebuie să suporte lângă un astfel de soţ,
- dar va alerga pe genunchi la picioarele Crucii lui Iisus.
Şi va privi spre răbdarea Lui, în mijlocul ruşinii şi a batjocurilor...
Aceasta îi va da puterea să îşi ducă şi ea mai departe crucea ei pe care stă răstignită fără nici o bucurie.
Retrăgându-se în sufletul ei rămas curat faţă de Hristos, va avea putere să ierte, să suporte, să înţeleagă, să tacă şi să ducă mai departe nădăjduind şi rugându-se.
Am vrea aici să pomenim numele sorei noastre Ana căreia soţul ei desfrânat i-a adus chiar în casă o femeie stricată.
Voind s-o alunge, sora noastră, soţia lui, i-a zis cu ochii plini de lacrimi şi cu glasul plin de rugăciune:
- Dragul meu soţ, nu mă alunga de la casa noastră. Ştii că 15 ani de zile am trăit împreună şi că împreună am lucrat cu mâinile noastre să ne ridicăm căsuţa aceasta şi tot ce avem în ea.
Eu n-am unde să mă duc, că nu mai am pe nimeni. Aici am strâns şi am adus tot ce am avut.
Dar dacă tu ţi-ai ales acum o altă femeie pe care să o iubeşti şi cu care vrei să trăieşti în casa noastră - eu nu vreau să te împiedic.
Mă mut şi voi sta în şopru singură. Vă las să staţi voi în casa noastră.
Dar pentru că tot aveţi nevoie de o servitoare, de cineva care să lucreze tot ce este nevoie la casă, eu voi rămâne să fac asta.
Voi face mai departe de mâncare şi curăţenie, iar voi, trăiţi cum vreţi...
N-am să vă împiedic cu nimic...
Şi săptămâni şi luni de zile a suportat sora Ana crucea asta.
Gătea şi ducea mâncare pentru soţul ei care trăia cu o desfrânată în casa lor. În hainele ei, în munca ei.
Cine îşi poate închipui cum erau nopţile sorei noastre.
Cum era pâinea pe care o mânca.
Perna pe care îşi culca seara capul.
După cele ce le văzuse peste zi.
Şi le ştia peste noapte...
Dar a privit la răbdarea lui Hristos.
Şi s-a rugat.
A avut răbdare, milă, înţelegere şi nădejde.
Şi cum toate lucrurile îşi au vremea lor, nici plăcerea păcatului nu ţine mult.
A venit trezirea scârbită şi înspăimântată a soţului care fusese orbit de diavolul să facă grozăvia acelei nelegiuiri.
A alungat-o cu scârbă pe desfrânată.
Şi a căzut plângând zdrobit la picioarele soţiei lui strigând:
- Ana mea, tu eşti o sfântă, eu sunt un blestemat.
Te rog iartă-mă şi roagă-te lui Dumnezeu să nu mă zdrobească după cum merit, ca pe un nemernic.
Ana mea, mai poate fi iertare pentru mine?
Mai poate fi mântuire pentru sufletul meu?...
... Da, a fost iertare pentru lacrimile lui.
Şi la soţia lui a fost iertare. Şi la Hristos, Mântuitorul lui, căci omul s-a pocăit atât de adânc cât păcătuise.
O, Preaputernic Dumnezeul nostru, care niciodată nu părăseşti pe cei ce au luat crucea lor şi au venit după Tine.
Te rugăm însoţeşte neîncetat pe toate surorile noastre scumpe, care purtând uneori cruci atât de grele, totuşi nu părăsesc voia Tatălui şi calea Ta, ci vin după Tine.
Ajută-le să-şi găsească toată puterea de a-şi purta crucea trupului, în curăţia sufletului păstrat lângă Tine.
Oricât le-ar fi de scârbă de noroiul prin care trebuie să-şi târască fără voia lor crucea, ajută-le să-şi ţină sufletul neclintit în curăţia alipirii de Tine.
Să nu primească noroiul în sufletul lor.
Căci câtă vreme sufletul s-a păstrat curat faţă de Tine, el va fi în stare să ridice iarăşi trupul, oricât de călcat ar fi în noroi.
Şi să ajute la mântuirea celor care îl răstignesc.
O, Dumnezeul răbdării, ajută-le. Amin.
+
Femeia care a băgat groaza de ea în bărbatul ei, este şi mai vinovată decât bărbatul care a băgat groaza de el în femeia lui.
Femeia care s-a făcut capul soţului ei, este tot aşa de vinovată ca soţul care şi-a făcut soţia picioarele lui.