Căutarea și aflarea
Traian Dorz - Calea Bunului Urmaș
1 - Nici unul din noi nu avem cunoștința lui Dumnezeu, înnăscută în noi.
Fiecare trebuie să o dorim, să o căutăm și să luptăm ca să o dobândim, căci chiar în această dorință și căutare a ei, este meritul nostru.
Unii o doresc, o caută și o ajung,
- fiecare într-o măsură, -
și fiecare după râvnă și după puterea lui și după partea pe care i-a rânduit-o Dumnezeu. Aceștia vor primi răsplata căutării.
Iar alții nici n-o doresc, nici n-o caută. Prin urmare nici n-o află niciodată.
Aceștia vor primi osânda leneviei.
2 - Din puținul sigur pe care puterea ni l-ar putea spune toată știința lumii, am putea vedea că noi oamenii nu cunoaștem nimic, sau aproape nimic. Nici din lucrurile care se văd... Dar din cele ce nu se văd?
Atunci unde este temeiul lăudăroșiei oamenilor? Nu este ea oare numai ceva vrednic de plâns?
3 - Iată pe cartea asta pe care o citim acum, o insectă mică numai cât punctul acesta. Și totuși ea are inimă, plămâni, ochi, stomac și creier.
Fiindcă iată trăiește, respiră și umblă.
Are și un fel de voință, fiindcă merge când vrea și stă când vrea.
Are și simțuri căci fuge de foc. Și nu intră în apă.
Cât de puțin putem noi cunoaște despre toate acestea, cum sunt și cum lucrează ele?
Nu știm nimic, într-adevăr nimic.
Atunci de ce ne mai deschidem gura?
4 - Dacă nu putem cunoaște ceea ce putem vedea, cum să putem cunoaște ceea ce nu putem vedea?
Și dacă nu putem cunoaște și cuprinde lucrurile făcute, cum vom putea cunoaște și cuprinde pe Făcătorul tuturor acestora?
5 - Dacă venim în lumina lui Hristos, putem să cunoaștem din El, cam cât ajunge să cunoască un fir de iarbă, sau un trandafir, sau un stejar, din soarele care este de-ajuns pentru fiecare dintre ei.
Și nu numai pentru ele ci și pentru toată lumea în care trăiesc toate acestea și care le înconjoară,
dar din care își ia fiecare cât poate.
Și îi este de-ajuns, căci mai mult nu poate lua.
6 - Mijlocul adânc al cunoașterii, este împreunarea, întrepătrunderea unică desăvârșită, dintre cunoscător și cunoscut.
Așa este și așa trebuie să fie cunoașterea noastră cu Hristos.
Și a Lui cu noi.
7 - Cunoașterea lui Dumnezeu se dobândește atunci când sufletul se împreună în chip desăvârșit cu Dumnezeu,
adică cu tot ce este El și din El.
Cu neputință de despărțit. Când devenim unul și una cu lumina, cu adevărul, cu iubirea, cu El.
- Cu bucuria, cu pacea, cu sfințirea Sa,
- ca un picur de apă cu șuvoiul, cu fluviul, cu marea.
Ca o mlădiță cu trunchiul pe care s-a altoit
și ca lumina cu căldura, într-o flacără de foc.
8 - Atunci noi ne simțim întreaga ființă trăind și mișcându-se în El.
Din Hristos ne tragem atunci toată puterea, viața și rodirea, așa cum vâscul își trage seva vieții sale din stejarul pe care trăiește...
Ce dulce trăire și îmbrățișare este aceasta...
Ce plin de Hristos se simte un astfel de suflet, unit așa cu El.
9 - Pe Tatăl Îl putem cunoaște prin Fiul Său.
Din Hristos ne tragem noi toată puterea, viața și rodirea, așa cum acel vâsc își trage seva vieții sale din acest stejar.
Cu Dumnezeul Unic putem ajunge să fim uniți numai prin Hristos.
După cum becul poate fi unit cu uzina numai prin transformator. Nu mai există o altă posibilitate de apropiere, căci becul pus direct la izvorul energiei, ar fi ars în mai puțin de o clipă.
10 - De aceea Hristos S-a făcut Om.
Și de aceea în Hristos s-au întâlnit cele Două Firi: și de Dumnezeu și de om.
Și de aceea este cu neputință ca noi să-L cunoaștem pe Tatăl Ceresc și să ne unim cu Tatăl Ceresc în alt fel, decât prin Hristos.
Cine are legătură cu Transformatorul, are și cu Uzina.
Cine nu caută această unică legătură, nu mai are alta.
Și rămâne lipsit de orice cunoaștere pe vecie.
11 - Neuitat îți rămâne locul unde ai auzit niște cuvinte neuitate.
Scump îți este întotdeauna locul unde ai cunoscut ființe scumpe.
Cu plăcere și cu dragoste mergi totdeauna prin locurile unde ai amintiri plăcute și frumoase.
Și cu cât trece vremea iar acestea devin tot mai îndepărtate, cu atât valoarea lor crește pentru tine tot mai mult.
12 - Când totul a trecut și când cei iubiți nu mai sunt printre noi, o, cât de puternic ne vorbesc încă locurile care au fost martore celor ce s-au petrecut în ele cândva.
Și cât de puternic ni-i aduc pe cei iubiți lângă noi, sau ne duc pe noi lângă ei,
acele locuri și lucruri între care ne-am petrecut clipele neuitate.
13 - Cum ne vorbesc de sfâșietor leagănul sau cămășuța sau jucăria rămasă de la copilașul mult iubit, pe care Domnul ni l-a luat la El în cer.
Cum ne grăiesc de adânc lucrurile rămase în urma ființelor iubite de care suntem pe totdeauna despărțiți - când aceste ființe nu mai sunt.
Cât de puternic auzim, și după ani îndelungați, unele cuvinte ale celor care azi nu mai sunt printre noi, dar pe care sufletul nostru nu-i va mai putea uita niciodată...
Pentru că dragostea ni i-a făcut nemuritori în ființa noastră.
14 - Cât vom trăi pe fața pământului, locurile și lucrurile sfinte nouă, bucuriile și cuvintele sfinte, vor fi martore pentru noi sau împotriva noastră,
dacă am ținut seama de ceea ce ne-au amintit ele,
sau dacă n-am ținut.
Dacă am fost credincioși legământului făcut atunci
sau dacă n-am fost.
Dacă am ținut cu sfințenie ceea ce am simțit și cunoscut acolo, sau dacă le-am trădat și uitat.
15 - Adevărul este Soarele Revelației pentru Înțelepciune și pentru Simțire, adică pentru toată ființa noastră de sus și de mijloc.
El prin cunoaștere și prin credință fericește și satură întreagă ființa noastră, odihnind-o conștient în Dumnezeu.
16 - O Adevăr, Lumină Dumnezeiască, Tu poți fi atât de cuprins și de necuprins. Atât de aproape și atât de departe. Atât de cu putință și atât de cu neputință de privit.
Cu cât îmi strălucești mai aproape, cu atât îmi pare că trebuie să-ți spun:
- Nu Te mai pot privi!
17 - O, Adevăr, ce înalt îmi pari... Cu cât Te strâng mai fericit în ochii minții mele și cu inima iubirii mele, îmi pare că trebuie tot mai tare să strig:
- Nu Te pot ajunge!
18 - O, Adevăr, strălucire Dumnezeiască, ce ușor și ce greu poți fi Tu cuprins.
Cât Te iubesc de mult și cum mă tem de Tine.
Cât de slobod, și cât de rob mă faci Tu...
19 - După cum fața Soarelui nemărginit se poate răsfrânge întreagă într-o picătură de ploaie sau de rouă, pe-un fir de frunză să-ți răsfrângi sau de iarbă,
tot așa Tu Nemărginit și veșnic Adevăr, ai putere să-Ți răsfrângi nemărginirea și eternitatea ta
în orice inimă și minte omenească
numai dacă acestea sunt smerite și curate.
20 - O, Adevăr Fericit și Drag, ce minunate - și numai Ție cunoscute - sunt - tainicele căi și Dumnezeieștile mijloace, prin care Te faci înțeles și Te lași cuprins de mintea curată și de inima smerită.
Fii binecuvântat de toți cei care Te cred fără întrebări și Te iubesc fără condiții.
Amin.