Căutarea şi aflarea
Traian Dorz - Calea Bunului Urmaș
1 - Nici unul din noi nu avem cunoştinţa lui Dumnezeu, înnăscută în noi.
Fiecare trebuie să o dorim, să o căutăm şi să luptăm ca să o dobândim, căci chiar în această dorinţă şi căutare a ei, este meritul nostru.
Unii o doresc, o caută şi o ajung,
- fiecare într-o măsură, -
şi fiecare după râvnă şi după puterea lui şi după partea pe care i-a rânduit-o Dumnezeu. Aceştia vor primi răsplata căutării.
Iar alţii nici n-o doresc, nici n-o caută. Prin urmare nici n-o află niciodată.
Aceştia vor primi osânda leneviei.
2 - Din puţinul sigur pe care puterea ni l-ar putea spune toată ştiinţa lumii, am putea vedea că noi oamenii nu cunoaştem nimic, sau aproape nimic. Nici din lucrurile care se văd... Dar din cele ce nu se văd?
Atunci unde este temeiul lăudăroşiei oamenilor? Nu este ea oare numai ceva vrednic de plâns?
3 - Iată pe cartea asta pe care o citim acum, o insectă mică numai cât punctul acesta. Şi totuşi ea are inimă, plămâni, ochi, stomac şi creier.
Fiindcă iată trăieşte, respiră şi umblă.
Are şi un fel de voinţă, fiindcă merge când vrea şi stă când vrea.
Are şi simţuri căci fuge de foc. Şi nu intră în apă.
Cât de puţin putem noi cunoaşte despre toate acestea, cum sunt şi cum lucrează ele?
Nu ştim nimic, într-adevăr nimic.
Atunci de ce ne mai deschidem gura?
4 - Dacă nu putem cunoaşte ceea ce putem vedea, cum să putem cunoaşte ceea ce nu putem vedea?
Şi dacă nu putem cunoaşte şi cuprinde lucrurile făcute, cum vom putea cunoaşte şi cuprinde pe Făcătorul tuturor acestora?
5 - Dacă venim în lumina lui Hristos, putem să cunoaştem din El, cam cât ajunge să cunoască un fir de iarbă, sau un trandafir, sau un stejar, din soarele care este de-ajuns pentru fiecare dintre ei.
Şi nu numai pentru ele ci şi pentru toată lumea în care trăiesc toate acestea şi care le înconjoară,
dar din care îşi ia fiecare cât poate.
Şi îi este de-ajuns, căci mai mult nu poate lua.
6 - Mijlocul adânc al cunoaşterii, este împreunarea, întrepătrunderea unică desăvârşită, dintre cunoscător şi cunoscut.
Aşa este şi aşa trebuie să fie cunoaşterea noastră cu Hristos.
Şi a Lui cu noi.
7 - Cunoaşterea lui Dumnezeu se dobândeşte atunci când sufletul se împreună în chip desăvârşit cu Dumnezeu,
adică cu tot ce este El şi din El.
Cu neputinţă de despărţit. Când devenim unul şi una cu lumina, cu adevărul, cu iubirea, cu El.
- Cu bucuria, cu pacea, cu sfinţirea Sa,
- ca un picur de apă cu şuvoiul, cu fluviul, cu marea.
Ca o mlădiţă cu trunchiul pe care s-a altoit
şi ca lumina cu căldura, într-o flacără de foc.
8 - Atunci noi ne simţim întreaga fiinţă trăind şi mişcându-se în El.
Din Hristos ne tragem atunci toată puterea, viaţa şi rodirea, aşa cum vâscul îşi trage seva vieţii sale din stejarul pe care trăieşte...
Ce dulce trăire şi îmbrăţişare este aceasta...
Ce plin de Hristos se simte un astfel de suflet, unit aşa cu El.
9 - Pe Tatăl Îl putem cunoaşte prin Fiul Său.
Din Hristos ne tragem noi toată puterea, viaţa şi rodirea, aşa cum acel vâsc îşi trage seva vieţii sale din acest stejar.
Cu Dumnezeul Unic putem ajunge să fim uniţi numai prin Hristos.
După cum becul poate fi unit cu uzina numai prin transformator. Nu mai există o altă posibilitate de apropiere, căci becul pus direct la izvorul energiei, ar fi ars în mai puţin de o clipă.
10 - De aceea Hristos S-a făcut Om.
Şi de aceea în Hristos s-au întâlnit cele Două Firi: şi de Dumnezeu şi de om.
Şi de aceea este cu neputinţă ca noi să-L cunoaştem pe Tatăl Ceresc şi să ne unim cu Tatăl Ceresc în alt fel, decât prin Hristos.
Cine are legătură cu Transformatorul, are şi cu Uzina.
Cine nu caută această unică legătură, nu mai are alta.
Şi rămâne lipsit de orice cunoaştere pe vecie.
11 - Neuitat îţi rămâne locul unde ai auzit nişte cuvinte neuitate.
Scump îţi este întotdeauna locul unde ai cunoscut fiinţe scumpe.
Cu plăcere şi cu dragoste mergi totdeauna prin locurile unde ai amintiri plăcute şi frumoase.
Şi cu cât trece vremea iar acestea devin tot mai îndepărtate, cu atât valoarea lor creşte pentru tine tot mai mult.
12 - Când totul a trecut şi când cei iubiţi nu mai sunt printre noi, o, cât de puternic ne vorbesc încă locurile care au fost martore celor ce s-au petrecut în ele cândva.
Şi cât de puternic ni-i aduc pe cei iubiţi lângă noi, sau ne duc pe noi lângă ei,
acele locuri şi lucruri între care ne-am petrecut clipele neuitate.
13 - Cum ne vorbesc de sfâşietor leagănul sau cămăşuţa sau jucăria rămasă de la copilaşul mult iubit, pe care Domnul ni l-a luat la El în cer.
Cum ne grăiesc de adânc lucrurile rămase în urma fiinţelor iubite de care suntem pe totdeauna despărţiţi - când aceste fiinţe nu mai sunt.
Cât de puternic auzim, şi după ani îndelungaţi, unele cuvinte ale celor care azi nu mai sunt printre noi, dar pe care sufletul nostru nu-i va mai putea uita niciodată...
Pentru că dragostea ni i-a făcut nemuritori în fiinţa noastră.
14 - Cât vom trăi pe faţa pământului, locurile şi lucrurile sfinte nouă, bucuriile şi cuvintele sfinte, vor fi martore pentru noi sau împotriva noastră,
dacă am ţinut seama de ceea ce ne-au amintit ele,
sau dacă n-am ţinut.
Dacă am fost credincioşi legământului făcut atunci
sau dacă n-am fost.
Dacă am ţinut cu sfinţenie ceea ce am simţit şi cunoscut acolo, sau dacă le-am trădat şi uitat.
15 - Adevărul este Soarele Revelaţiei pentru Înţelepciune şi pentru Simţire, adică pentru toată fiinţa noastră de sus şi de mijloc.
El prin cunoaştere şi prin credinţă fericeşte şi satură întreagă fiinţa noastră, odihnind-o conştient în Dumnezeu.
16 - O Adevăr, Lumină Dumnezeiască, Tu poţi fi atât de cuprins şi de necuprins. Atât de aproape şi atât de departe. Atât de cu putinţă şi atât de cu neputinţă de privit.
Cu cât îmi străluceşti mai aproape, cu atât îmi pare că trebuie să-ţi spun:
- Nu Te mai pot privi!
17 - O, Adevăr, ce înalt îmi pari... Cu cât Te strâng mai fericit în ochii minţii mele şi cu inima iubirii mele, îmi pare că trebuie tot mai tare să strig:
- Nu Te pot ajunge!
18 - O, Adevăr, strălucire Dumnezeiască, ce uşor şi ce greu poţi fi Tu cuprins.
Cât Te iubesc de mult şi cum mă tem de Tine.
Cât de slobod, şi cât de rob mă faci Tu...
19 - După cum faţa Soarelui nemărginit se poate răsfrânge întreagă într-o picătură de ploaie sau de rouă, pe-un fir de frunză să-ţi răsfrângi sau de iarbă,
tot aşa Tu Nemărginit şi veşnic Adevăr, ai putere să-Ţi răsfrângi nemărginirea şi eternitatea ta
în orice inimă şi minte omenească
numai dacă acestea sunt smerite şi curate.
20 - O, Adevăr Fericit şi Drag, ce minunate - şi numai Ţie cunoscute - sunt - tainicele căi şi Dumnezeieştile mijloace, prin care Te faci înţeles şi Te laşi cuprins de mintea curată şi de inima smerită.
Fii binecuvântat de toţi cei care Te cred fără întrebări şi Te iubesc fără condiţii.
Amin.