Ce dar mare ne este nouă focul!
Pr. Iosif Trifa - Focul cel ceresc
Ce dar mare ne este nouă Focul cel ceresc!
Ce dar mare este pentru noi focul cel văzut! Ia închipuiţi-vă că, la un moment dat, s-ar stinge complet toate focurile de pe pământ precum şi putinţa de a le mai putea aprinde. Ce s-ar alege de viaţa noastră? Ce s-ar alege de hrănirea noastră, de încălzirea noastră etc.?
Şi ia mai închipuiţi-vă că cerul de sus, într-o bună zi, ne-ar retrage şi focul soarelui ceresc. Pe cer ar rămâne un soare ce dă numai lumină, dar nu şi căldură. Desigur, lumea asta ar ajunge îndată o lume moartă şi pustie, aşa cum e luna şi alte planete stinse.
Căldura contribuie şi ea la susţinerea vieţii. O viaţă germinează numai acolo unde este căldură. Unde nu-i foc şi căldură, viaţa se stinge. Aşa e şi în lumea cea sufletească. Focul cel ceresc al Duhului Sfânt face parte din viaţa noastră cea sufletească; este un susţinător al vieţii noastre celei sufleteşti. Pentru viaţa noastră cea duhovnicească Focul cel ceresc al Duhului Sfânt are exact aceeaşi însemnătate ce o are focul cel văzut în viaţa noastră cea pământească. Fără focul şi căldura cea cerească a Duhului Sfânt viaţa noastră e o lume moartă, rece şi stinsă.
Viaţa noastră are lipsă de focul şi căldura Duhului Sfânt. Învăţaţii spun că toate focurile şi căldurile de pe pământ îşi au naşterea şi puterea - direct sau indirect - în izvorul cel mare de căldură, care este soarele. De exemplu: lemnul când arde nu face altceva decât dă înapoi căldura ce-a absorbit-o din razele şi căldura soarelui. Cărbunele de piatră din adâncul pământului, aşijderea, pentru că e constatat faptul că straturile de cărbuni nu sunt altceva decât nişte foste păduri seculare pe care le-a îngropat timpul în adâncul pământului, unde s-au pietrificat, dar, aprinzându-se, îşi redau căldura ce au absorbit-o de la soare. Orice foc şi orice căldură din lume îşi au sorgintea în marea magazie de foc şi viaţă care este soarele. Dacă n-ar fi focul cel ceresc al soarelui, n-ar fi nici focul cel de pe pământ.
Aşa e şi cu viaţa noastră cea sufletească. Focul cel ceresc al Duhului Sfânt este izvorul cel mare din care se adapă cu foc şi căldură duhovnicească viaţa noastră şi sufletul nostru.
Fără acest izvor ceresc nu există nici foc, nici căldură duhovnicească. Fără acest foc nu e posibilă viaţa duhovnicească. Unde n-ajunge căldura soarelui, nu este viaţă. Unde n-ajunge căldura Duhului Sfânt, nu este viaţă duhovnicească.
Sfânta Treime Se aseamănă soarelui. De la DumnezeuTatăl (Soarele) ne vine Lumina (Dumnezeu-Fiul) şi căldura (Dumnezeu-Duhul Sfânt). Prin „lumină” şi „căldură” lucrează Cerul de Sus la mântuirea noastră.