Ce dar mare ne este nouă focul!
Pr. Iosif Trifa - Focul cel ceresc
Ce dar mare ne este nouă Focul cel ceresc!
Ce dar mare este pentru noi focul cel văzut! Ia închipuiți-vă că, la un moment dat, s-ar stinge complet toate focurile de pe pământ precum și putința de a le mai putea aprinde. Ce s-ar alege de viața noastră? Ce s-ar alege de hrănirea noastră, de încălzirea noastră etc.?
Și ia mai închipuiți-vă că cerul de sus, într-o bună zi, ne-ar retrage și focul soarelui ceresc. Pe cer ar rămâne un soare ce dă numai lumină, dar nu și căldură. Desigur, lumea asta ar ajunge îndată o lume moartă și pustie, așa cum e luna și alte planete stinse.
Căldura contribuie și ea la susținerea vieții. O viață germinează numai acolo unde este căldură. Unde nu-i foc și căldură, viața se stinge. Așa e și în lumea cea sufletească. Focul cel ceresc al Duhului Sfânt face parte din viața noastră cea sufletească; este un susținător al vieții noastre celei sufletești. Pentru viața noastră cea duhovnicească Focul cel ceresc al Duhului Sfânt are exact aceeași însemnătate ce o are focul cel văzut în viața noastră cea pământească. Fără focul și căldura cea cerească a Duhului Sfânt viața noastră e o lume moartă, rece și stinsă.
Viața noastră are lipsă de focul și căldura Duhului Sfânt. Învățații spun că toate focurile și căldurile de pe pământ își au nașterea și puterea - direct sau indirect - în izvorul cel mare de căldură, care este soarele. De exemplu: lemnul când arde nu face altceva decât dă înapoi căldura ce-a absorbit-o din razele și căldura soarelui. Cărbunele de piatră din adâncul pământului, așijderea, pentru că e constatat faptul că straturile de cărbuni nu sunt altceva decât niște foste păduri seculare pe care le-a îngropat timpul în adâncul pământului, unde s-au pietrificat, dar, aprinzându-se, își redau căldura ce au absorbit-o de la soare. Orice foc și orice căldură din lume își au sorgintea în marea magazie de foc și viață care este soarele. Dacă n-ar fi focul cel ceresc al soarelui, n-ar fi nici focul cel de pe pământ.
Așa e și cu viața noastră cea sufletească. Focul cel ceresc al Duhului Sfânt este izvorul cel mare din care se adapă cu foc și căldură duhovnicească viața noastră și sufletul nostru.
Fără acest izvor ceresc nu există nici foc, nici căldură duhovnicească. Fără acest foc nu e posibilă viața duhovnicească. Unde n-ajunge căldura soarelui, nu este viață. Unde n-ajunge căldura Duhului Sfânt, nu este viață duhovnicească.
Sfânta Treime Se aseamănă soarelui. De la DumnezeuTatăl (Soarele) ne vine Lumina (Dumnezeu-Fiul) și căldura (Dumnezeu-Duhul Sfânt). Prin „lumină” și „căldură” lucrează Cerul de Sus la mântuirea noastră.