Popoarele vechi adorau focul

Învățații care cercetează scoarța pământului (geologii) spun că ar fi fost cândva o lume de oameni în care nu se ivise încă focul. Nu ne putem închipui ce viață grozavă va fi avut acea lume. Și ne putem închipui bucuria primilor oameni care au cunoscut darul și binecuvântarea focului. Lumea cea veche își dădea seama mai mult despre darul focului; poate tocmai din pricina că erau mai aproape de amintirea acelor vremuri, când încă nu se ivise focul pe pământ. Poate tocmai pentru asta toate popoarele păgâne se închinau focului și îl adorau ca pe ceva sfânt. Aproape toate popoarele păgâne aveau un fel de altare în care ardea fără încetare „focul cel sfânt”. La vechii perși, cultul focului era atât de important încât era socotit un mare păcat a stinge focul cu gura sau a-l „murdări” cu apa. Stingerea focului era îngăduită numai înădușindu-l cu țoale curate.

În vechea Grecie, era un altar al „focului sfânt” în care focul sfânt se aprindea numai prin concentrarea razelor soarelui, în semnul că focul e un dar al cerului de sus. Acest „foc sfânt” ardea neîncetat în patru temple din țară.

La vechii romani, era o tagmă întreagă de femei - așa-numitele vestale (un fel de călugărițe) - care aveau însărcinarea specială să păzească, cu zi cu noapte, „focul cel sfânt” să nu se stingă. Mai mult decât atât, fiecare familie, fiecare casă își avea cultul focului familial; își avea un fel de „altar” - o vatră în care „focul cel sfânt” nu se stingea niciodată.