Popoarele vechi adorau focul

Învăţaţii care cercetează scoarţa pământului (geologii) spun că ar fi fost cândva o lume de oameni în care nu se ivise încă focul. Nu ne putem închipui ce viaţă grozavă va fi avut acea lume. Şi ne putem închipui bucuria primilor oameni care au cunoscut darul şi binecuvântarea focului. Lumea cea veche îşi dădea seama mai mult despre darul focului; poate tocmai din pricina că erau mai aproape de amintirea acelor vremuri, când încă nu se ivise focul pe pământ. Poate tocmai pentru asta toate popoarele păgâne se închinau focului şi îl adorau ca pe ceva sfânt. Aproape toate popoarele păgâne aveau un fel de altare în care ardea fără încetare „focul cel sfânt”. La vechii perşi, cultul focului era atât de important încât era socotit un mare păcat a stinge focul cu gura sau a-l „murdări” cu apa. Stingerea focului era îngăduită numai înăduşindu-l cu ţoale curate.

În vechea Grecie, era un altar al „focului sfânt” în care focul sfânt se aprindea numai prin concentrarea razelor soarelui, în semnul că focul e un dar al cerului de sus. Acest „foc sfânt” ardea neîncetat în patru temple din ţară.

La vechii romani, era o tagmă întreagă de femei - aşa-numitele vestale (un fel de călugăriţe) - care aveau însărcinarea specială să păzească, cu zi cu noapte, „focul cel sfânt” să nu se stingă. Mai mult decât atât, fiecare familie, fiecare casă îşi avea cultul focului familial; îşi avea un fel de „altar” - o vatră în care „focul cel sfânt” nu se stingea niciodată.