Ce fel de mișcare este Oastea Domnului

și cu cine se războiesc cei intrați în ea?

Vom spune îndată la început. Oastea Domnului este o armată sufletească. Ea poartă un război sufletesc. Ea poartă un război dârz contra păcatelor și stricăciunilor sufletești. Oastea Domnului mobilizează suflete la luptă contra păcatelor, contra întunericului și contra vrăjmașului diavol. Ea se luptă pentru Împărăția lui Dumnezeu și mântuirea sufletului.

Mulți vor zice: ce rost are această Oaste a Domnului căci doar toți creștinii sunt ostași de ai lui Hristos? Va fi, dar ei au dezertat demult din lupta mântuirii. Au părăsit frontul și pe Comandantul Luptei. Noi, cei din Oastea Domnului, ne-am întors înapoi la lupta mântuirii și ne-am pus din nou la cârma și comanda Marelui nostru Rege ceresc: Isus Mântuitorul.

În orice război, taina biruinței stă în aceea să-ți cunoști, întâi și întâi vrăjmașul cu care ai de luptat; să-i cunoști puterea și apucăturile ca să știi apoi cum să te aperi și cum să-l ataci. Așa e și lupta unui creștin. Mai întâi trebuie să ne cunoaștem vrăjmașul.

Cine este vrăjmașul cu care trebuie să ne războim noi creștinii, și pe care trebuie să-l biruim? Ni-l spune Scriptura: e diavolul. Aș putea îndată întări acest lucru cu grămezi de citate din Sfânta Scriptură. Amintesc acum numai două: Satana - zice Scriptura - e potrivnicul credincioșilor, vrăjmașul lor, care nu se odihnește... să ne împotrivim lui cu credință tare (1 Petru 5, 8-9). Îmbrăcați-vă în toată armătura lui Dumnezeu - zice ap. Pavel - ca să luptăm împotriva satanei și să nimicim toate săgețile lui cele aprinse (Efes. 6, 13-18).

Un lucru ciudat se poate însă observa între creștinii de azi: au început să nu mai creadă în diavolul. Un om din popor m-a întrebat astă vară, că oare zău, este diavol și unde șade?... Omul mă întreba așa râzând, în semn că el a ajuns să nu mai creadă în diavolul și să nu se mai teamă de el. De domnii de la oraș să nu mai vorbim; te râde în față când îi spui că este diavol.

Este și lucrul acesta o mare slăbire pentru viața cea creștinească. Credința în diavolul își are însemnătatea ei, o însemnătate foarte mare în viața noastră creștinească. De aceea stăruie Scripturile în nenumărate locuri spunându-ne apriat că este diavol și ne face băgători de seamă asupra isprăvilor lui. Cel ce nu crede în diavolul, pierde și credința în Dumnezeu, pentru că - între altele - tocmai diavolul și lucrurile lui ne face să ne îngrozim, să alergăm la Dumnezeu și să ne alipim de El și ajutorul Lui.

Diavolul nu se supără deloc că oamenii încep să nu mai creadă în el. Ba, dimpotrivă, tocmai diavolul este acela care șoptește oamenilor neîncetat să nu creadă în el. Ce viclean mare este diavolul! Se tăgăduie pe sine însuși pentru ca oamenii să nu-l cunoască și să nu afle înșelăciunile și meșteșugurile lui. În vreme de război, fiecare tabără caută să-și ascundă armele și armata. Așa face și diavolul: se ascunde tăgăduindu-se pentru ca mai ușor să-l poată birui pe creștin.