Ce fel de mişcare este Oastea Domnului

şi cu cine se războiesc cei intraţi în ea?

Vom spune îndată la început. Oastea Domnului este o armată sufletească. Ea poartă un război sufletesc. Ea poartă un război dârz contra păcatelor şi stricăciunilor sufleteşti. Oastea Domnului mobilizează suflete la luptă contra păcatelor, contra întunericului şi contra vrăjmaşului diavol. Ea se luptă pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi mântuirea sufletului.

Mulţi vor zice: ce rost are această Oaste a Domnului căci doar toţi creştinii sunt ostaşi de ai lui Hristos? Va fi, dar ei au dezertat demult din lupta mântuirii. Au părăsit frontul şi pe Comandantul Luptei. Noi, cei din Oastea Domnului, ne-am întors înapoi la lupta mântuirii şi ne-am pus din nou la cârma şi comanda Marelui nostru Rege ceresc: Isus Mântuitorul.

În orice război, taina biruinţei stă în aceea să-ţi cunoşti, întâi şi întâi vrăjmaşul cu care ai de luptat; să-i cunoşti puterea şi apucăturile ca să ştii apoi cum să te aperi şi cum să-l ataci. Aşa e şi lupta unui creştin. Mai întâi trebuie să ne cunoaştem vrăjmaşul.

Cine este vrăjmaşul cu care trebuie să ne războim noi creştinii, şi pe care trebuie să-l biruim? Ni-l spune Scriptura: e diavolul. Aş putea îndată întări acest lucru cu grămezi de citate din Sfânta Scriptură. Amintesc acum numai două: Satana - zice Scriptura - e potrivnicul credincioşilor, vrăjmaşul lor, care nu se odihneşte... să ne împotrivim lui cu credinţă tare (1 Petru 5, 8-9). Îmbrăcaţi-vă în toată armătura lui Dumnezeu - zice ap. Pavel - ca să luptăm împotriva satanei şi să nimicim toate săgeţile lui cele aprinse (Efes. 6, 13-18).

Un lucru ciudat se poate însă observa între creştinii de azi: au început să nu mai creadă în diavolul. Un om din popor m-a întrebat astă vară, că oare zău, este diavol şi unde şade?... Omul mă întreba aşa râzând, în semn că el a ajuns să nu mai creadă în diavolul şi să nu se mai teamă de el. De domnii de la oraş să nu mai vorbim; te râde în faţă când îi spui că este diavol.

Este şi lucrul acesta o mare slăbire pentru viaţa cea creştinească. Credinţa în diavolul îşi are însemnătatea ei, o însemnătate foarte mare în viaţa noastră creştinească. De aceea stăruie Scripturile în nenumărate locuri spunându-ne apriat că este diavol şi ne face băgători de seamă asupra isprăvilor lui. Cel ce nu crede în diavolul, pierde şi credinţa în Dumnezeu, pentru că - între altele - tocmai diavolul şi lucrurile lui ne face să ne îngrozim, să alergăm la Dumnezeu şi să ne alipim de El şi ajutorul Lui.

Diavolul nu se supără deloc că oamenii încep să nu mai creadă în el. Ba, dimpotrivă, tocmai diavolul este acela care şopteşte oamenilor neîncetat să nu creadă în el. Ce viclean mare este diavolul! Se tăgăduie pe sine însuşi pentru ca oamenii să nu-l cunoască şi să nu afle înşelăciunile şi meşteşugurile lui. În vreme de război, fiecare tabără caută să-şi ascundă armele şi armata. Aşa face şi diavolul: se ascunde tăgăduindu-se pentru ca mai uşor să-l poată birui pe creştin.