Cele de după aceea

Orice idee bună este un aluat viu pus într-o frământătură moartă pentru a o învia și a o transforma în ceva nou, bun și folositor. Lucrarea asta de transformare cere neapărat niște condiții învierii și vieții. Dacă frământătura este primitoare și atmosfera este caldă, dospirea se face repede și rezultatul este bun. Dar dacă frământătura este potrivnică și atmosfera este rece, nici cel mai bun aluat din lume nu poate s-o dospească, ci frământătura potrivnică și atmosfera înghețată nimicește orice aluat pus în ea.

Aluatul bun, pe care părintele Iosif spunea atunci fraților că l-a pus Sfatul Oastei prin Moțiunea înaintată în frământătura conflictului, cu nădejdea unei dospiri bune, a avut soarta înghețului. Aceeași soartă tragică o avuseseră și toate celelalte încercări de același fel pe care le mai făcuseră părintele și frații în toți acești trei ani de la izbucnirea acestui nefericit conflict.

Împotrivirea plină de răutate și ură a mitropolitului răzbunător nu s-a lăsat înduplecată de nimeni și de nimic. E uimitor și total de neînțeles cum nici un om și nici un argument, nici o încercare și nici un considerent nu l-au putut îndupleca pe acest om răzbunător și nedrept să vadă răul și crima pe care o face. Funcția pe care o îndeplinea, locul unde era pus, instituția pe care o servea și cauza împotriva căreia lupta, ar fi trebuit să-l cutremure și să-l prăbușească zdrobit sub povara răspunderii care se cerea de la el s-o asculte. Dar duhul rău care-l cuprinsese cândva și pe Saul când era în fața lui David, nu l-a mai lăsat să vadă nimic decât răzbunarea geloziei sale feroce și sângeroase. Cu tăvălugul puterii sale de o clipă a trecut nemilos peste orice dreptate, peste orice înțelepciune, peste orice milă. Și nu s-a oprit până ce a ucis, până ce a zdrobit, până ce s-a răzbunat asupra victimei-om.

Dar nu s-a oprit nici după ce și-a ucis victima-om,- a urmărit mai departe să ucidă și victima-idee. Aceasta însă n-a mai putut-o. Nu numai pentru că plata lui Dumnezeu l-a ajuns cum îl ajunge odată pe orice călău, dar și pentru că aceasta nu mai putea fi ucisă. Ideile lui Dumnezeu sunt nemuritoare. Ultimul timp al vieții sale și l-a trăit în paralizie și în singurătate, căzând pe jos și zvârcolindu-se adesea fără a avea pe nimeni care să-l ridice, mestecându-și limba și neputința în așteptarea celeilalte osânde și mai cumplite. Dar până la acel sfârșit, cu 20 de ani mai târziu, va mai căuta încă să facă mult rău. Răspunsul lui la încercarea înțeleaptă și frumoasă a Moțiunii Frățești din 12 Septembrie 1937, a fost o năpustire și mai furibundă a gazetei lui, «Lumina Satelor», împotriva părintelui Iosif, a foii «Ecoul», împotriva d-lui Octavian Metea, directorul gazetei ospitaliere pentru noi. Un potop de insulte și batjocuri se vărsa din acești vulcani noroioși asupra oricăror suflete nobile care încercau să apere victima nevinovată de cruzimea monstruoasei nedreptăți care o sugruma.

La o săptămână după asta a și venit de la București ordinul de suspendare și pentru «Ecoul». Răzbunătorul vrășmaș al frumosului Adevăr mai sugruma încă un profet, între templu și altar. Dar dl. Metea, prevăzător, mai făcuse între timp cerere pentru o nouă gazetă sub denumirea de «Alarma». Am încercat să scoatem îndată în continuarea gazetei «Ecoul» această nouă gazetă, dar vrășmașul tot așa de prevăzător și el în rău, își luase de acum măsuri și pentru eventualitatea asta. Așa că, informat la timp de iudele care nu dormeau, a fost oprită și «Alarma» chiar când primul număr era gata să fie expediat la cititori.

S-a mai încercat apoi scoaterea în continuare la București a foii «Ostașul Domnului», rămasă după părintele Vasile urmașilor săi. Dar după al treilea număr, în 21 Noiembrie 1937, a fost înăbușit și acest la patrulea glas al Adevărului, care împlinise și el, în timpul acesta scurt, slujba de a lămuri pe frați asupra trădării lui Vonica, unul dintre cei trei ucenici mai apropiați ce mai rămăseseră pe lângă profetul lui Dumnezeu martirizat.

În toată această vertiginoasă rostogolire a evenimentelor de atunci, când orice om cu o minte sănătoasă era înspăimântat și nedumerit cum este cu putință ca o autoritate bisericească și de Stat să-și piardă chiar în așa măsură orice judecată și echilibru,- singur omul și profetul lui Dumnezeu din centrul acestor evenimente era conștient și convins că nu poate să fie decât așa. Mintea lui, inspirată strălucit de Duhul lui Dumnezeu, prevăzuse și profețise că „litera" nu se va putea împăca niciodată cu Duhul. Că Saul va prigoni până la moarte pe David. Că omul firesc nu va putea suferi niciodată pe omul duhovnicesc. Că Hristos nu va putea colabora niciodată cu lumea fățărniciei și a minciunii.

Dar profetul lui Dumnezeu a încercat totul, fiindcă altfel nici adevărul acesta n-ar fi putut ieși niciodată atât de limpede la iveală. Nici conștiința frățească nu s-ar fi simțit împăcată. Nici dreptatea nu și-ar fi putut rosti atât de liniștită sentința ei dreaptă, dacă nu s-ar fi făcut și această ultimă și strălucită încercare.

Dar noi, privind acum mai departe și mai sus, spunem: Consfătuirea aceasta care a fost convocată inițial cu scopul exprimat de a se încerca în felul cel mai înalt posibil o aplanare a conflictului de la Oaste și a stabili o înțelegere și o colaborare între cele două părți ostile,- a avut în realitate alt scop, în planul lui Dumnezeu care o rânduise. Și anume, scopul de a fixa, în cadrul și în felul cel mai potrivit, atitudinea definitivă și clară a Oastei Domnului față de Biserică.

Această atitudine era de cea mai mare nevoie să fie fixată atunci. Nici mai devreme, nici mai târziu, fiindcă atunci era și timpul și împrejurarea cea mai potrivită, cea mai necesară și mai însemnată pentru aceasta. Era timpul cel mai din urmă și împrejurarea cea mai grea.

Timpul cel mai din urmă, pentru că părintele Iosif își trăia ultimele zile de viață. Și împrejurarea cea mai grea, fiindcă Autoritatea Bisericească își atinsese punctul cel mai de vârf al răutății ei față de Oaste și față de profetul său. Atunci trebuia Sfatul General al Oastei, în frunte cu alesul lui Dumnezeu. Deci, forul cel mai înalt și mai indicat să fixeze pentru totdeauna atitudinea sinceră și devotată a Oastei Domnului față de Biserica și credința noastră. Pentru ca să se vadă odată pentru totdeauna - și de către prieteni și de către dușmani, - că atitudinea noastră ca fii ai Bisericii și ai Neamului acestuia față de Biserica noastră și față de neamul nostru nu depinde de atitudinea acestora față de noi. Ci de conștiința noastră sinceră și curată față de ele. Și de credința și legământul nostru sincer și curat față de Dumnezeu, Care ne-a învățat să iubim și să respectăm aceste valori în felul cel mai înalt.

La punctul cel mai rece și mai urât al atitudinii Autorității Bisericești și Statale față de Oastea Domnului, ea a arătat cel mai fierbinte și mai frumos atitudinea ei față de ele. Orice altă mișcare, cu forța și cu numărul Oastei de atunci, cred că s-ar fi simțit îndreptățită să reacționeze și ar fi reacționat altfel.

În cazul lui Tudor Popescu lucrurile nu se împinseseră așa de departe - și totuși reacția ostilă s-a produs. Și mai erau și alte antecedente care, toate, pun în cea mai frumoasă lumină răbdarea și înțelepciunea marelui om al lui Dumnezeu, care era cel mai lovit și cel mai iubit atunci. Ce noblețe de caracter a avut acest strălucit profet al neamului și al timpului nostru! Ce viziune clară a scopului lui Dumnezeu cu Oastea Domnului și ce conștiință atentă spre a nu zădărnici nimic din tot ce era și putea fi frumos.

Părintele Iosif a intuit profund acest adevăr și a căutat și cu prilejul acesta să-și facă pe deplin datoria din locul gingaș în care era. Făcea și față de Autoritatea văzută gestul cel mai clar de supunere demnă, oferind mijlocul cel mai frumos prin care, menajându-se orice susceptibilitate, se puteau rezolva orice diferende. Dar își păstra în același timp și toată vegherea atentă și temătoare față de Autoritatea Divină al Cărei rob conștient era, spre a nu compromite sau zădărnici întru nimic nici planul lui Dumnezeu cu această Lucrare - plan de care el era atât de conștient și de convins.

De la depărtarea atâtor ani de atunci, ce limpede vedem acum acest adevăr! Și ce mare ne apare acum acest uriaș al lui Hristos, care, ca un munte, a văzut și dincoace și dincolo de evenimente. A fost și pe pământ și în cer.

Acesta a fost adevăratul scop pentru care Dumnezeu a inspirat atunci convocarea acestui Sfat General al Oastei Domnului pe țară. Ultimul Sfat la care a participat îndrumătorul divin, alesul Domnului.

Domnul Dumnezeul nostru Care veghează asupra Oastei Sale știa cât de necesară va fi pentru orientarea în tot viitorul ei fixarea în cadrul cel mai înalt și în felul cel mai clar a acestei atitudini. Nici o altă autoritate din mijlocul Oastei și în nici o altă împrejurare din istoria ei n-ar fi putut atât de competent și de frumos să facă acest lucru. De aceea acum și în vecii vecilor documentul acesta și Adevărul acesta istoric rămâne o sfântă și veșnică datorie și o cale de urmat a Oastei Domnului și a oricărui suflet chemat de Dumnezeu în ea, prin orice împrejurări de viață sau de moarte ar fi să treacă, până la răspunderea în fața lui Hristos unde suntem și unde vom ajunge cu toții.

Aceasta este semnificația Zilei și a Adevărului Istoric din 12 Septembrie 1937.

Rugăciune

O, Doamne și Dumnezeul nostru Cel cutremurător de Sfânt, în Mâna și în fața Căruia suntem cu toată conștiința și cu toate faptele noastre, Te rugăm primește mulțumirile noastre pentru toată grija și bunătatea care ai arătat-o Oastei Tale, pentru ca ea să nu poată fi nici zdrobită și nici abătută din calea și din rostul ei pe care Tu le-ai hotărât. Îți mulțumim pentru profetul Tău, omul sfânt pe care l-ai pus în fruntea acestei Lucrări sfinte. Și pentru felul în care ai îngrijit Tu atât de el, cât și de ea.

Te rugăm zădărnicește orice planuri vrăjmașe din lăuntrul și din afara Oastei Tale care vor să o nimicească sau să o abată de la împlinirea voii Tale și a Planului Tău cu ea. Și ridică și în viitor oameni luminați de Duhul Tău, care în împrejurările mari să știe alege cea mai potrivită cale pe care, mergând, să iasă cu bine și să ajungă cu bine până la Sfârșitul Biruitor și Ultim. Amin.