Cinstirea părinților

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Nu putem să uităm niciodată semnul acesta pe care-l cinstim, pe care-1 respectăm, care ni-e drag. Nu putem uita niciodată mâna aceea iubitoare și scumpă care de prima dată ne-a dus mânuța noastră, când eram mititei, și ne-a învățat să spunem: „În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin”. În Biserica noastră mereu avem [prilejul] să ascultăm cuvintele: „Că Sfânt ești, Dumnezeul nostru, și între sfinți Te hodinești Tu”.

Binecuvântat să fie Dumnezeu că vedem o nuntă creștinească și sfințim și cinstim Numele Lui care e mai presus de orice nume la această nuntă.

Eram într-o Sfântă Casă de rugăciune a lui Dumnezeu, în duminica trecută, cu părintele împreună. Binecuvântate sunt aceste Case de rugăciune și păstorii care stau împreună cu turma lor. Ce bucurii neuitate am avut mereu prin acele locuri! Și se spunea acolo: „Avem așa obiceiuri frumoase de a spune: «Sfânt ești, Dumnezeul nostru»; «Sfântă-i Crucea»; «sfântă-i biserica». Dar de atâtea ori ne aducem aminte de noi, că în noi nu erau Sfinte. Doar pe buzele noastre aveam niște cuvinte așa frumoase și Sfinte, dar inima noastră nu era așa”.

Ne aducem aminte de un înălbitor de pânză care mereu se trudea și se jertfea, nici nopțile nu le dormea, căutând să înălbească pânzele lui cât mai frumoase. Dar trăia laolaltă cu un cărbunar. Cărbunarul trăia mereu în trândăvie și în lene. Se ocupa și el cu cărbunii lui din când în când, iar înălbitorul de pânză nu mai [avea timp], sărmanul, câtă muncă avea... și-l rugă pe cărbunar într-o zi:

- Du-te tu la sfânta biserică, fiindcă tu mai ai totuși vreme; eu nu mai pot. Ia, te rog, și du pânza aceasta albă și prezint-o acolo părintelui, că vreau să o dau în Numele Domnului, ca jertfă.

Cărbunarul ia pânza cu mâinile lui nespălate, ca s-o ducă la sfântul altar, s-o închine acolo Domnului, ca trimisă de un suflet iubitor și credincios. Dar pe urmă, când o desface cu mâinile lui, murdărește și fața cealaltă [a pânzei], care era așa de albă și așa de frumoasă. Și când o prezintă la părintele acolo, se uită părintele întristat și înlăcrimat și-i spune:

- Omule, trebuia întâi să-ți speli mâinile și-apoi să-mi aduci lucrul acesta alb și curat.

Și n-a fost primită jertfa aceasta, deși ea a fost adusă de cineva cu drag și cu bucurie; pentru că el nu-și spălase mâinile.

În felul acesta am fost noi odată, când nu-L cunoșteam pe Hristos, când nu-L cunoșteam pe Dumnezeu. Spuneam noi și atunci: „Sfânt e Dumnezeul nostru”; „Sfântă este biserica”, „Sfântă este Crucea”, dar noi nu eram sfinți. Lucrul acesta era așa de dureros...

Poporul nostru s-a născut un popor creștin. Și ne bucurăm și-I mulțumim lui Dumnezeu pentru aceasta. Dar în decursul vremilor s-a răcit așa de mult credința și am fost rămas numai cu numele că suntem creștini, dar faptele noastre nu dovedeau lucrul acesta, ci dovedeau tocmai altfel. Înduratu-S-a bunul Dumnezeu să ne trezească dintr-un somn greu. Înduratu-S-a bunul Dumnezeu și a trimis pe cineva... A trimit pe cineva în Biserica noastră, în poporul nostru, ca să ne trezească pe noi din starea aceasta în care eram, că noi ne gândeam că suntem buni creștini că spuneam și noi câte-un Tatăl nostru grăbiți câteodată sau mergeam la sfânta biserică. Ne gândeam că suntem creștini buni, că suntem botezați și noi. Dar nu ne dădeam seama că acea cale pe care ne duceam noi era o cale care duce la pierzare.

Faptul că ne găsim aci în ziua de astăzi, la această sărbătoarea a dragilor noștri, o... este o zi de bucurie, o zi de sărbătoare și se datorează Aceluia care ne-a trezit pe noi la o viață nouă prin Jertfa de pe Golgota. La toate nunțile se aduce cinste la cei doi tineri. Toate privirile se îndreaptă asupra lor. Este ziua cea mai frumoasă din viața lor, nu vor mai avea o zi așa de frumoasă ca ziua aceasta, ca sărbătoarea aceasta. [Dar] cred că ei nu se supără că noi am venit la nunta lor nu numai pentru ei, ci am venit pentru Iisus, Acela care S-a coborât din Cer aici jos pe pământ și a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. Se spune că în Betania, după învierea lui Lazăr, s-au dus mulți iudei acolo. Și s-au dus nu numai pentru Iisus, ci să-l vadă pe Lazăr care fusese mort. Erau curioși să-l vadă pe Lazăr. Într-adevăr, a fost el în mormânt patru zile; și a putrezit, și mirosea greu, și acum, iată, pot să vorbească cu el și să-l întrebe. Era și Domnul Iisus acolo, dar nu numai pentru Iisus s-au dus ei; ci s-au dus să-l vadă pe Lazăr.

Și noi am venit la această nuntă nu numai pentru mirii noștri dragi. Am venit pentru Iisus. Să slăvim Numele Lui la această nuntă, să cinstim numele Lui la această nuntă, să-I mulțumim lui Dumnezeu că mai vedem în zilele noastre din nou nunți creștinești, așa cum au fost ele la început și cum trebuia să fie de-a lungul veacurilor.

Mulțumim lui Dumnezeu pentru această Lucrare sfântă în care am fost noi treziți din somnul acela greu.

Mulțumim lui Dumnezeu că astăzi ne bucurăm văzându-vă și spunându-ne unii altora „Slăvit să fie Domnul!”. Mi-e așa de drag cuvântul acesta că nu avem altul ca și el. Dar ne aducem aminte de când urechile noastre l-au auzit prima dată. Și ne aducem aminte cine a făcut oare să audă urechile noastre acest cuvânt cum n-a fost altul, de „Slăvit să fie Domnul!”.

Ne bucurăm din toată inima noastră și am aminti mereu tinerilor noștri dragi care înfrumusețează aceste nunți, și le spunem mereu din partea Domnului: cinstiți pe părinții voștri. Am spus mereu aceste cuvinte și vrem să le mai repetăm, atâta vreme cât vom avea grai în noi. Cinstiți pe părinții voștri. Este o poruncă a lui Dumnezeu însoțită de o făgăduință: cinstiți pe părinții voștri.

Cu prilejul acestor nunți, mereu auzim cuvântul din Evanghelia de la Ioan capitolul 2, cu versetul 1 începând: „S-a făcut o nuntă în Cana Galileii și era acolo mama lui Iisus”. Nu putem să uităm lucrul acesta - și s-a mai amintit, și vom aminti mereu - că înainte de a veni Domnul Iisus acolo cu ucenicii Lui (pentru că El nu Se ducea fără ucenici; El mergea împreună cu ucenicii Lui) - înainte de a veni cu ucenicii Lui, Mama Domnului Iisus era acolo.

Am vrea să mai amintim un verset sau două versete din cartea 1 Împărați, capitolul 2, versetele 19 și 20. Este vorba de mama lui Solomon acolo, când vine ea la el și el stătea pe scaunul lui împărătesc. Și când intră mama lui acolo, el se scoală în picioare și se închină înaintea ei, se scoală să o întâmpine. Împăratul Solomon... când intră mama lui, se scoală în picioare să o întâmpine și se închină înaintea ei. Ia un scaun și îl pune lângă el, la dreapta lui, și-i spune: „Mama mea, ai vreo rugăminte, ai vreo cerere, că vreau să te ascult”.

Frații mei dragi și surorilor iubite, Solomon și-a cinstit mama. Ce vor fi zis ceilalți oameni mari care erau lângă el, în vremea lui, când au văzut că acest împărat - ca și care n-a fost altul și poate nici n-a mai fi - se pleacă și se închină în fața unei femei. Poate nu toți au cunoscut că este mama lui. Și mai ales că mama lui nu făcea parte din neamul lui Israel. Era o hetită. Iar Solomon se pleacă și se închină. Poate îi sărută mâinile, o îmbrățișează și Îi sărută amândoi obrajii. „Ce va fi?!...” Rămân toți uimiți... „Cum, cine este femeia aceasta, că împăratul așa o cinstește, așa i se pleacă, așa i se închină, îi dă scaun să șadă lângă el, la dreapta lui, și-i spune: „Dacă ai vreo rugăminte, doresc să te ascult”. Omul acesta a cinstit-o pe mama sa. Ne-a învățat până la sfârșitul veacurilor că datori suntem să ne cinstim mamele noastre; că datori suntem să ne cinstim părinții noștri.

Or, la nunta din Cana Galileii, Domnul Iisus a făcut transformarea aceea mare cu cele șase vase de piatră. Nimic nu era bun în ele, nimic nu aveau de preț. Aveau doar un singur lucru: greutatea, că nu puteau fi mutate dintr-un loc în altul. Și aceasta este ceva. Credincioșii, copiii lui Dumnezeu, au învățat de-atunci și până astăzi să aibă greutate în ei. Să nu-i poată muta nimeni de ici, colo. Să rămână statornici acolo în locul unde au fost puși. Vasele acelea poate nu era niște vase pentru o întrebuințare de cinste. Că într-o casă mare sunt multe feluri de vase: unele pentru o întrebuințare de cinste, altele pentru o întrebuințare de ocară. Dar în ele era niște apă... puțină apă; nu erau pline. Era apă pentru curățire, unde toți se spălau, care intrau la nuntă.

După ce a venit Domnul Iisus, [El] a făcut transformarea aceea mare, că din vasele acelea care erau pentru curățire a făcut niște vase din care a adus vinul cel mai bun, despre care a spus nunul: „Niciodată n-am gustat așa ceva”.

Așa face Dumnezeu atunci când vine El. Așa a făcut Domnul Iisus și în viața noastră. Așa face El într-o familie, așa face El când vine, când sosește El rugat de cineva, chemat de cineva, cum a fost atunci chemat de Mama Lui. Întotdeauna El Se duce acolo unde este chemat și dorit și [unde) pregătește cineva calea ca să vină El. După ce au văzut toți minunea aceasta, vor fi rămas cu privirile spre Domnul Iisus, toți uimiți - și sigur că-L vor fi cinstit: „Cine este Acesta, de a putut face lucrul acesta?”. Ei, dacă toți L-au cinstit pe Dumnezeu, dacă toți L-au cinstit, de la nunta din Cana, pe Domnul Iisus, credem noi oare că Mama Lui a rămas necinstită? Credem noi că Domnul Iisus nu i-a adus cinste Mamei Sale, dacă împăratul Solomon a adus cinste mamei lui? Dacă porunca lui Dumnezeu este să ne cinstim părinții, oare numai Fiul lui Dumnezeu să n-o cinstească pe Mama Lui?

Nu de mult am văzut o carte pe undeva (bine ar fi ca frații să n-o mai citească nici unii, niciodată). În cartea aceea n-o mai scotea pe Maica Domnul din „femeie”. Pretind unii credincioși că Îi dă cinste numai și numai lui Dumnezeu. Și prin faptul că Îl cinstesc pe Dumnezeu, nu mai cinstesc pe nimeni. Nu mai știu de Sfinții Părinți, nu mai știu de Sfânta Mamă, nu mai știu de sfânta Cruce, nu mai știu de sfânta biserică. Pentru ei nimic nu-i sfânt, numai Dumnezeu singur.

O, dacă Domnul Iisus îi cinstește pe cei pe care i-a trimis El, dacă Domnul Iisus l-a cinstit pe Moise, dacă Domnul l-a cinstit pe Iosua și spune: „Astăzi, Iosua, vreau să te înalț în fața poporului, să știe toți că tu ești omul Meu și Eu sunt cu tine”; dacă Domnul Iisus vorbește despre Ioan Botezătorul mulțimilor și spune: „El este acela mai mare decât care n-a fost nici unul născut din femeie; cel mai mare prooroc”, atunci oare de ce noi să nu-i cinstim, împreună cu Dumnezeu, pe cei pe care i-a cinstit Dumnezeu?

Noi vrem să-i cinstim întotdeauna; și datoria noastră Sfântă [este] să-i cinstim pe părinții noștri, căci de la ei avem tot ceea ce avem. De la părinții voștri trupești aveți viața, aveți casa, aveți un viitor, aveți tot ce aveți, tinerii noștri dragi. Și aveți datoria, până când îi veți avea, să-i cinstiți. Pentru ca atunci când nu-i veți [mai] avea, să puteți rămâne cu conștiința împăcată că atunci când i-ați avut, voi i-ați ascultat. Ascultarea voastră, iubirea voastră caldă și curată este cinstea cea mai frumoasă pe care o puteți aduce părinților voștri. Și dacă părinților noștri trupești suntem datori să le dăm cinstea, cât de datori trebuie să fim noi să le dăm cinstea părinților noștri duhovnicești? Cât de datori suntem noi?...

Suntem la această nuntă și ne-am întâlnit unii cu alții în această dulce frățietate, în această ostășie dulce a lui Iisus, pentru că Dumnezeu Tatăl ne-a iubit și ne-a dat ce-a avut mai drag și mai scump. Pentru că Fiul Lui ne-a iubit așa de mult și a purtat toată ocara noastră și a primit să moară, S-a jertfit pentru ca oricine va crede în El să nu mai moară, ci să aibă viață veșnică. De atunci a trecut multă vreme și noi - așa cum am amintit - eram departe de Cruce, eram departe de credință, eram departe de Dumnezeu. De aceea Domnul, în dragostea și în bunătatea Lui (am zis), S-a îndurat să ne trimită pe cineva iarăși, așa cum s-a amintit aici. O, cât de mult am vrea ca să privească [la nunți ca acestea] și ochii acelora care, pe lângă Jertfa Domnului Iisus, au pus jertfele lor, [pentru ca] sufletele lor să se umple de bucurie, cum spune despre Domnul Iisus: „Va vedea rodul muncii Sale și sufletului Lui se va înviora”.

O, Părinte Iosif, am vrea ca și sufletul tău să se învioreze lângă sufletul Domnului Iisus, Care te-a trimis la noi, privind și la această nuntă, la această întâlnire, la această sărbătoare creștinească ce se datorează și jertfelor tale. Priviți un strop la el, că nu putem să nu vorbim despre aceia care ne-au adus lumină, despre aceia care ne-au adus viață, despre aceia care ne-a adus la picioarele lui Hristos. Pentru că noi nu L-am cunoscut pe Dumnezeu și nu L-am fi cunoscut niciodată dacă n-ar fi fost oamenii aceștia ai lui Dumnezeu trimiși la noi. Prin jertfa lor și prin cuvintele lor care rămân veșnic neșterse noi am putut să vedem lumina și să-L cunoaștem pe Dumnezeu.

Haideți să mergem un strop până în Filipi și să-l vedem pe Apostolul Pavel cu Sila într-o temniță, într-o noapte, nu ca noi, la o bucurie aici, cântând. Ei cântau acolo răniți, cu picioarele în obezi; cântau cântări de laudă lui Dumnezeu. Niciodată n-a văzut temnița din Filipi așa ceva. Niciodată n-a auzit așa ceva. Toți câți au fost acolo înainte blestemau și plângeau. Acum sunt doi oameni deosebiți acolo. Nu blestemă, nu plâng; ei Îl laudă pe Dumnezeu și cântă cântări de laudă, așa încât temeliile temniței s-au clătinat și s-au zguduit și toate legăturile fiecăruia s-au rupt, și toate ușile s-au deschis. Și temnicerul vrea să-și scoată sabia, să se omoare, [crezând] că toți au fugit și răspunde el cu viața lui. Dar Sfântul Pavel îi spune: „Să nu-ți faci nici un rău! Aici suntem toți. N-a fugit nimeni”. Temnicerul cere o lumânare și, tremurând, se duce și se aruncă la picioarele lor și spune: „Domnilor, ce să fac ca să fiu mântuit? V-a trimis oare Dumnezeu aici la mine, că eu nu mă duceam la biserică? Aici v-a trimis Dumnezeu pe voi, ca să-mi dea mântuire sufletului meu”.

I-a [răspuns] Sfântul Pavel: „Crede în Domnul Iisus și vei fi mântuit și tu, și toată casa ta”. În ceasul acela din noapte, temnicerul i-a dus la el acasă, le-a spălat rănile. Poate nu i-a trebuit apă să spele rănile lor... le-o fi spălat cu lacrimile lui: „O, răni scumpe, pentru mine a trebuit să fiți voi chinuite și să veniți în locul acela întunecos, ca să mă scoateți pe mine din beznă și din întuneric”.

Slavă lui Dumnezeu pentru vrednicii Lui! Slavă lui Dumnezeu pentru rănile iubiților Lui! S-a întemeiat o Biserică în Filipi prin jertfă, că nu se poate nimic fără jertfă! O naștere nu se poate fără jertfă. Fiecare naștere cere o jertfă.

Ne putem gândi oare că temnicerul din Filipi, după ce L-a aflat pe Domnul Iisus, nu-l va fi prețuit și pe Sfântul Pavel? Nu se poate! Lângă Domnul Iisus, în inima lui a fost și părintele care l-a născut prin răni, care l-a adus la rănile Domnului Iisus și la Jertfa Domnului Iisus. El totdeauna când a vorbit despre Domnul Iisus cu lacrimi și-a adus aminte și de rănile părintelui său. Și de aceea, fraților dragi, ori de câte ori vorbim despre un Nume scump, Iisus (nu este altul ca și El!), pe buzele noastre imediat apare și celălalt nume: al lui Iosif.

Priviți-l pe Iosif (s-a amintit aici). L-a ales Dumnezeu din copilăria lui, l-a ales Dumnezeu din pântecele mamei lui. De ce oare așa face Dumnezeu cu unele suflete? Le sfințește pe ele întâi, ca să poată apoi lucra la sfințirea altora. La vârsta de șapte anișori, numai el rămâne fără mamă. Numai el n-are cui spune „măicuță”. Numai pe el n-are cine să-l mângâie, să-l ia în brațe. Toți copiii au mamă. Când [ai cui să] spui mamă, [aceasta] este darul și dragostea cea mai dulce de pe pământul acesta. De ce așa cu tine? A avut Dumnezeul tău un plan oare, Iosife? De ce apoi oare, mai târziu, cu trupul tău slăbănog, trecut mereu prin suferințe, când ajunseseși și tu să ai un viitor, să termini o școală, să te căsătorești și să fii și tu fericit, de ce oare numai cu căminul tău s-a întâmplat așa? De ce oare a trebuit soția ta să plece? De ce oare trei copii ai tăi în brațele tale a trebuit să treacă la Domnul când erau mai frumoși și știau să vorbească și când, cu mânuțele lor împreunate după gâtul tău, puteau să spună: „Tată drag...”. Iar apoi, la cel mai scurt timp, soția ta același lucru să-l facă, [spunând]: „Soțul meu drag!...”. Și tu să rămâi singur, Iosife. Pentru ca apoi, după ce Dumnezeu îți ia tot ce ai avut drag pe pământ, să-ți legi inima de Mântuitorul tău și să cânți cântarea aceea pe care nu a cântat-o nimeni până la tine: „Simțindu-mă singur, să cânt singurel: / mai lângă Domnul meu, mai lângă El”.

Așa a lucrat Dumnezeu cu acest om... Cu acest om, ca să-l facă un profet al vremurilor noastre. Cu acest om, cu acest preot, pentru ca prin el să înflăcăreze iarăși, să renască iarăși în Biserica noastră ce a fost odată. prin omul acesta a strigat glasul lui Dumnezeu în toată țara, până când l-ați auzit și frățiile voastre, și noi, pe toate ulițele și dealurile, și văile noastre: „Treziți-vă din somn, creștini! Creștini numai de nume! Veniți înapoi la Hristos, veniți înapoi la Biserică, veniți înapoi la ceea ce era odată!”.

Oastea Domnului nu este ceva nou. Nu, iubiților, vrem doar să legăm viitorul de trecutul care era altădată frumos și curat, vrem doar lucrul acesta.

Și pentru aceasta, iubiții mei frați, mulțumim lui Dumnezeu pentru cei care au înțeles acest glas și-l urmează, și-l prețuiesc, și-l respectă. Mulțumim lui Dumnezeu din toată inima și din tot sufletul nostru că și în locul acesta la această nuntă, vedem fețe fericite. Am văzut în locul acesta păstori care, de asemenea, își pun inima și toată dragostea lor ca să ducă mai departe, împreună cu credincioșii lor, această luptă Sfântă pentru dezrobirea din păcat a acelora care mai sunt încă, săracii, legați în ghearele celui rău.

Ne aducem aminte de un cuvânt al Domnului din proorocul Ieremia, când îi spune lui Ieremia: „Cheamă-i pe recabiți în casa Domnului și dă-le vin să bea”. Pentru că mulți văd numai vinul și nu văd altceva. Nu văd harul lui Dumnezeu, transformarea aceea mare ce-o face Dumnezeu la o nuntă; sau într-un suflet, sau într-o localitate atunci când vine El. Ieremia pe loc îi cheamă pe recabiți în casa Domnului și le spune: „Beți vin”. „O, zic ei, nuu! Noi nu bem vin. Da cum să bem noi vin, că ne-a spus tatăl nostru să nu bem nici noi, nici copiii noștri, nici nevestele noastre. Noi nu putem călca cuvântul tatălui nostru Recab. Nu-l călcăm pentru nimic în lume. Vei fi tu prooroc al lui Dumnezeu și va fi aici casa lui Dumnezeu, dar cuvântul părintelui nostru pentru noi este cel mai scump și cel mai mare. Noi nu-l călcăm! Noi nu bem vin”.

Oare au fost alungați recabiții din casa lui Dumnezeu pentru că ei au respectat cuvintele tatălui lor?

Nu, iubiților, ci au fost dați ca exemplu și ca o pildă pentru toți: Ai văzut cum recabiții ascultă de tatăl lor? Însă voi nu vreți să ascultați de Tatăl vostru...”.

Și noi, fraților, ca și recabiții de odinioară, nu vrem să nu ascultăm cuvintele părintelui nostru care ne-a născut pe noi la o viară nouă.

Oastea Domnului a pornit împotriva păcatului. Nu avem nimic împotriva învățăturii Bisericii. Ea e curată și sfântă, așa cum ne-au învățat înaintașii sfinți dinainte. Noi avem de luptat împotriva păcatului. Beția a fost aceea care a nenorocit atâtea case și atâtea suflete. Avem atâtea exemple - poate aci în mijlocul nostru -, atâtea surori mame care, din pricina beției care a fost în casa lor, au fost nenorocite și ele, și copiii lor. Și pe mulți i-a dus nu numai în sărăcie, nu numai în iad, ci i-a dus și sub pământ beția.

Și din pricina aceasta luptăm împotriva acestui păcat și împotriva sudalmelor, și împotriva celorlalte răutăți care apasă atâtea suflete și apasă poporul, și apasă neamul. Am vrea dezrobirea lor! Am vrea, iubiților...

„Carte Sfântă, Carte Sfântă,

răsărită-n a mea cale,

mii de lacrimi semănat-am

eu pe paginile tale.

Carte Sfântă, Mână Sfântă,

mi te-a pus la căpătâie,

de la prima mea cântare,

de la lacrima dintâie.”

La nunțile noastre este acest vin - și noi bem din el și nu ne mai săturăm de el. Ne ducem din locul acesta plini de fericire. Ne ducem de la nunta aceasta plini de bucurie și-I dăm slavă lui Dumnezeu. Zicea cineva demult despre nunțile care se făceau în chipul barbar:

„Ceremonia la nuntă e mai mult decât barbară,

cu femei destrăbălate, ce fac Taina de ocară.

(...)

Era mare veselie, era joc și voie bună,

alcoolul curgea gârlă, toate mergeau bine strună,

însă pe la miezul nopții, creștinii cei botezați

au făcut din veselie câmp de luptă între frați.

Zburau scaune și pahare ca într-un război deplin,

ce să spun... amestecară sângele la mulți cu vin.

Iar la nunțile pe care noi le facem creștinește,

nu se-ntâmplă nici o ceartă, ne petrecem îngerește.

Și astfel de obiceiuri noi luptăm să se lățească

între toți creștinii noștri-n toată țara românească.”

Mulțumim lui Dumnezeu, Aceluia care a început în noi, Aceluia care a început în frățiile voastre această sfântă lucrare. El poate să o ducă la desăvârșire și să lucreze tot ce a început frumos și curat.

Mulțumim lui Dumnezeu pentru căminul care se întemeiază astăzi.

Mulțumim lui Dumnezeu pentru părinții care știu și pot, și reușesc să-și crească copiii în ascultare de Dumnezeu, în ascultare de Biserică, în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu.

Mulțumim lui Dumnezeu pentru cei de dinaintea noastră, care au croit cărări drepte înspre Lumină; pentru toți aceia care ne-au învățat frumosul care ne-au învățat ce e cinstit. Noi îi cinstim și în viața lor, și după moartea lor pe aceia care au croit cărări drepte înspre Lumină. Părinții noștri ne-au învățat să ne iubim Biserica. Părinții noștri ne-au învățat să ne iubim mama noastră, ne-au învățat să ne iubim țara noastră, ne-au învățat să iubim munca și hărnicia, și cinstea. De aceea le datorăm cinstea; de aceea dorim să-i cinstim. Este și o poruncă a lui Dumnezeu: „Cinstiți pe părinții voștri”.

Dorim și pentru noul cămin, pe lângă toate binecuvântările fericite și frumoase și de-aici de pe pământ, și din veșnicie, pe lângă toate urările frumoase care li s-au [făcut] de ziua nunții lor, pe lângă toate acestea, Domnul să-i învrednicească de o mare cinste. Pentru ca și ei, cinstindu-i pe cei de dinaintea lor, la urmă să primească cinstea aceea de la Dumnezeul Cel Veșnic care privește pe pământ și-i vede pe toți aceia care se luptă și trăiesc o viață frumoasă și curată, ca să fie o pildă pentru cei care, în jurul lor, nu-L cunosc pe Dumnezeu. Să poată și ei să iasă mai spre Lumină, să poată spune și ei: „Aici e lucrarea lui Dumnezeu! Aici e degetul lui Dumnezeu. În oamenii aceștia trebuie să fie ceva”. Căminul lor să fie un cămin cinstit, un cămin în curăție. În căminul lor să se poată odihni Dumnezeu așa cum spune Biserica noastră: „Sfânt ești, Dumnezeul nostru, și întru sfinți Te odihnești”. Căminul lor să fie căminul lui Dumnezeu; și după aceea, căminul fraților; și pe urmă să fie căminul lor... Acolo să Se simtă bine Dumnezeu, Care a întemeiat acest cămin.

Și de la această dată încolo, să putem fi plini de bucurie că [aici este] încă o „Betanie” în care să mai poată veni Domnul Iisus cu ucenicii oricând, la miezul nopții, să Se simtă fericiți acolo, să Se poată odihni acolo și să poată pleca de acolo apoi fericiți, mai departe, la munca și la lupta pe care trebuie să o ducă așa ca atunci și astăzi. Slăvit să fie Domnul!