Conştiinţa împlinirii datoriei
Traian Dorz - Mărturisirea Strălucita
1 - Abia când ai ajuns îndrumătorul multora, vei simţi - şi trebuie să simţi, toată zdrobitoarea greutate a marii răspunderi pe care o ai, atât pentru cei ce te urmează, cât şi pentru adevăr.
Înalta conştiinţă a marii tale datorii, trebuie atunci să te chinuie neîncetat, cu teama că nu ţi-ai făcut-o niciodată îndeajuns de bine şi îndeajuns de mare,
îndeajuns de vrednică şi îndeajuns de frumoasă
aşa cum s-ar fi cerut.
2 - Cu cât e mai înalt locul pe care îl ocupi, cu atâta este mai largă şi aria răspunderii tale: faţă de Trecut, pentru Prezent şi pentru Viitor.
Faţă de Dumnezeu ai o mare răspundere pentru mântuirea sau pierzarea oamenilor daţi în răspunderea ta.
Faţă de oameni ai această răspundere pentru fericirea sau nefericirea lor.
Pentru sufletul şi trupul lor, care sunt nişte goluri neumplute de-ajuns niciodată.
3 - Lupta de a-ţi face astfel datoria, te va chinui neîncetat, pentru că niciodată nu vei ajunge să împaci deplin aceste mari trebuinţe:
- căutând să asculţi de Dumnezeu, vei nemulţumi pe mulţi oameni,
- ascultând pe oameni, vei nesocoti adeseori pe Dumnezeu.
Împăcând şi pe Dumnezeu şi pe oameni, te vei sacrifica totdeauna pe tine.
4 - Când ţi se pare că nu mai ai nici o luptă, atunci să fii cel mai treaz,
căci cea mai mare primejdie te pândeşte tocmai atunci când crezi că ai scăpat de orice primejdii,
şi răul din alţii nu-ţi poate face atâta pagubă ca răul din tine.
5 - Când nu mai ai nici un mai mare peste tine, atunci caută să fii cel mai supus marii tale datorii!
Conştiinţa răspunderii să ţi-o simţi cea mai grea, tocmai atunci când n-ai pe nimeni mai mare peste tine, care să-ţi poruncească şi să te mustre.
Fiindcă dacă atunci cazi, - eşti căzut pe totdeauna, - nu mai are cine să te înştiinţeze, nici cine să te ridice.
Dacă de acolo de sus greşeşti, nefericirea ta este nemăsurat de mare.
Şi paguba ta de neînlocuit.
6 - Luptă-te să dobândeşti cunoaşterea, dar niciodată să nu-ţi închipui că ai dobândit-o deplin,
ca să nu-ţi spui: Acum ştiu!...
că tocmai atunci se poate să rămâi de ruşine, fiindcă numai Dumnezeu cunoaşte TOT Adevărul.
7 - Noi, oricare am fi,
şi oricine ne-ar părea nouă că suntem,
şi oricât credem că am fi ajuns de sus pe scara cunoaşterii,
- prin chiar firea şi starea noastră de oameni mărginiţi,
suntem atât de puţin cunoscători, ca toţi oamenii.
Acela dintre noi care ştie cel mai mult, îşi dă seama cel mai bine de adevărul că nu ştie nimic.
De aceea să ne temem mereu de Dumnezeu şi de păcat,
pentru ca să rămânem totdeauna smeriţi şi alipiţi de Hristos, spre a ne păzi El şi scăpa de ispite şi de păcat.
8 - Domnul Isus le-a spus că ei, ucenicii Lui, nu vor pleca singuri - ci vor fi alungaţi.
Nu se vor duce risipindu-se fiecare dintre ei din voia lui însuşi, şi nici din vina sa - ci ei vor fi risipiţi.
Îi vor risipi alţii,
îi vor împrăştia alţii,
îi vor sili alţii să fugă, lăsându-L Singur, nu numai pe El - Domnul lor, ci însingurându-se şi ei fiecare, unul de celălalt.
9 - Ce grozav de dureroasă este uneori cernerea pe care diavolul o aduce!
Dar Dumnezeu o îngăduie,
peste ucenicii Domnului Isus.
În ceasul acela lovitura este năucitoare pentru toţi ucenicii. Nimeni dintre ei nu mai poate judeca nimic limpede.
Nimeni nu-şi mai poate stăpâni şi coordona actele, faptele, vorbele, gândurile şi reflexele sale.
Nimeni nu-şi poate păstra calmul lucid, cumpătul sănătos, controlul normal.
10 - În primul moment intervine zăpăceala loviturii neprevăzute, iar ceea ce face omul în această zăpăceală, nu vine nici din raţiune, nici din sentiment, - ci din instinct.
Nu vine nici din minte, nici din inimă, ci din fire, din reflex.
Abia după aceea, la unii mai degrabă, la alţii mai târziu, începe întâi mintea să pună rânduială în lucruri, - apoi inima în sentimente.
Şi numai după aceea lucrurile reintră iarăşi în normal.
11 - Ce bine este în clipele grele că mintea cunoscuse mai dinainte adevărul,
şi că inima era încredinţată despre El.
Când aceste două puteri revin la locurile lor, sufletul omului se redresează repede, iar omul ajunge îndată iarăşi lângă Domnul său
şi lângă fraţii lui.
12 - Şi pe voi, fraţii mei, Satana v-a cerut să vă cearnă cum cerni grâul.
Şi vă va mai cerne de multe ori.
Dar să ştiţi bine că şi pentru voi Mântuitorul Atotştiutor S-a rugat şi Se roagă şi Se va mai ruga,
- până la sfârşitul tuturor cernerilor.
Aveţi credinţă în rugăciunea Lui.
13 - Nu vă pierdeţi niciodată mintea şi inima, când va veni lovitura şi când veţi fi risipiţi, fiecare la ale lui dureri şi singurătăţi.
Nici nu vă învinuiţi atunci unii pe alţii, - căci nu voi ci o iscoadă şi un vânzător va fi marele vinovat, pentru toate cele ce au venit şi vor mai veni peste voi.
Un vrăjmaş şi un prigonitor va fi adevăratul răspunzător pentru risipirea, pentru dezbinările şi pentru durerile voastre.
Diavolul va fi blestematul urzitor al tuturor acestor suferinţe ale voastre şi ale Domnului vostru.
Diavolul - şi uneltele sale dintre voi.
Şi ei le vor şi ispăşi!
14 - După cum a venit ceasul cernerii, a venit şi cernerea; tot aşa când va trece ceasul ei, va trebui să treacă şi ea.
Reveniţi-vă după trecerea ei, în simţirile voastre sănătoase şi puternice, cât mai curând, - voi toţi cei care aţi rămas cu inima curată, după cernerea Satanei.
Şi căutaţi să dregeţi împreună cu Domnul, şi cât mai repede - spărtura dintre voi. Pentru ca diavolul să n-o facă şi mai mare.
Şi păcatul să nu facă pagube şi mai multe.
15 - Suflete curat şi credincios, oricât de mare ar fi vreodată risipirea din jurul tău, tu nu descuraja.
Oricât de singur vei fi ajuns vreodată, tu nu deznădăjdui, Tatăl tău Cel Ceresc va fi cu tine totdeauna.
Tatăl tău Cel Ceresc nu te va lăsa niciodată singur.
16 - Dumnezeu poate, în înţelepciunea Lui nepătrunsă, să îngăduie uneori risipiri în toate părţile a scânteilor Sale
dar tocmai aceasta va lucra la aprinderea unei mai puternice vâlvătăi a dragostei Lui, spre cât mai mulţi din cei ce zăceau în întuneric.
Şi pentru o cât mai largă răspândire a Focului Său cel Ceresc, care doreşte El să fie aprins cât mai curând.
17 - Niciodată Mântuitorul n-a făgăduit la ai Săi comoditate pe pământ.
În locul unde tot ce este rău trebuie dărâmat cu luptă
şi tot ce este bine trebuie zidit cu muncă,
- acolo niciodată nu va fi uşor pentru cei ce luptă şi pentru cei ce zidesc.
Unde tot ce este vechi se părăseşte atât de greu şi tot ce este nou se primeşte cu atâta împotrivire,
- acolo trimişilor lui Hristos li se va cere mereu sânge şi sudoare.
18 - În locurile unde tot ce este minciună şi păcat este ţinut cu atâta străşnicie şi tot ce este adevăr şi neprihănire este învăţat cu atâta nevoinţă,
- acolo va fi lipsă nu numai de o hotărâre definitivă,
sau de o jertfă totală,
dar şi de o muncă şi o luptă încordată şi îndelungă.
19 - Mântuitorul a ţinut totdeauna să-i încredinţeze de neclintit pe ai Lui, asupra celor două mari adevăruri de care, oricât de grea şi de îndelungată va fi lupta şi munca lor, - ei trebuie să fie permanent siguri. Şi de care niciodată să nu se îndoiască, anume că:
- Întâi: Sfârşitul lor va fi biruitor oricât va ţinea lupta lor.
- Al doilea: Că El va fi cu ei până la biruinţa finală. Aici un al treilea adevăr nu mai există.
20 - În timpul marilor lupte şi ale încordatelor munci, comenzile sunt scurte şi puţine.
Atunci nu mai este nici timp pentru mult, şi nu mai este nici nevoie.
Tot ce fusese nevoie să fie ştiut, li se spusese mai dinainte, în timpul pregătirii lor pentru asta.
Acum ostaşii Domnului avem nevoie numai de cele două scurte încredinţări, dar de neclintit.
Că ei vor birui.
Şi că Hristos este cu ei.
- Aşa Te rugăm Doamne Isuse, să ne faci şi pe noi.
Amin.