Credinciosul vorbește din rai despre viața și trecutul său

În „oglinzile” (capitolele) din urmă am arătat starea cea cumplită în care ajunge păcătosul după ce a sfârșit cu lumea și păcatele. Am arătat chinurile sufletești ale iadului și ne-am ocupat în special de Ion, omul cel păcătos, care ne-a vorbit despre viața și trecutul său.

Acum ne vom ocupa cu fericirea care-i așteaptă în cealaltă lume pe cei care trăiesc o viață cu Domnul Iisus. Ne vom ocupa în special cu Ion, omul cel credincios, care a biruit lumea și și-a sfârșit viața câștigând darul de biruitor și cununa vieții.

În multe locuri se vorbește în Sfânta Scriptură despre fericirea veșnică ce-i așteaptă pe cei credincioși în lumea cealaltă. O, dacă ne-ar putea vorbi cineva din rai, ce lucruri minunate ne-ar spune! Să-l ascultăm pe Ion, omul cel credincios, care a câștigat viața veșnică. Dacă ar putea, Ion acesta ne-ar grăi astfel:

„Oameni buni, care trăiți încă pe pământ, ascultați cuvântul meu! Am fost și eu odată un creștin ca toți creștinii cei mulți din lume. Trăiam în duhul care este în lume. Trăiam și eu la rând cu lumea mare: cu modele ei, cu minciunile ei, cu înșelătoriile și păcatele ei. Mai dădeam câteodată și pe la biserică, dar numai cu trupul - numai de formă - iar la cârciumă mă duceam mai des. Mă rugam dimineața și seara lui Dumnezeu, dar toată ziua Îl suduiam. Trăiam încredințat că «mi-am făcut datoria și față de cele sufletești».

Într-o zi însă, mi-a căzut în mână Noul Testament. Am citit în el cele patru Evanghelii și am rămas pe gânduri. M-am întrebat: oare e adevărat ce spune aici? Dacă e adevărat, atunci eu sunt pierdut... Toată viața mea de creștin e o minciună mare, căci viața mea nu se potrivește deloc cu ceea ce spune Iisus Hristos în Evanghelie. Ori Evanghelia este o minciună care nu se poate trăi, ori viața mea este o minciună mare care nu vrea să trăiască așa cum se spune în Evanghelie.

Astfel judecându-mă, am simțit că se aprinde în mine dorul după o viață nouă, așa cum scrie la Evanghelie. Eram aprins pentru cele sufletești și îmi ziceam: n-am să mai păcătuiesc! Mă las de păcate.

Însă aprinderea mea n-a ținut mult. Am început, încetul cu încetul, să mă dau iar la roată cu lumea. Am început iar să mă răcesc... Am început iar să mă încălzesc cu alcoolul și să mă răcesc pentru cele sufletești. Îmi ziceam: așa e lumea și viața… Evanghelia nu se poate trăi în toate cuvintele ei.

Încetul cu încetul mă răcisem iar, aproape cu totul. În vremea aceasta sosiră încercări asupra mea. Nu mă mai slăbeau pagubele și necazurile. O mână nevăzută parcă mă izbea mereu. Însă eu îmi vedeam înainte de traiul meu cel păcătos. Uitasem aproape cu totul de aprinderea mea din cele ce citisem în Noul Testament.

Atunci o boală grea mă izbi la pat. Această boală îmi puse din nou Psaltirea și Noul Testament în mână. Mă simțeam acum în chipul fiului pierdut ajuns la marginea prăpastiei. Nu-mi mai rămăsese nici o putere decât să strig disperat: «Tată și Doamne, greșit-am la cer și înaintea Ta! Te rog, iartă-mă!»

Mi se părea că sunt oaia cea pierdută, căzută în cea mai adâncă prăpastie... Nu-mi mai rămăsese nici o putere decât să strig ultima mea strigare: Fie-Ți milă de mine, Doamne, scapă-mă, căci sunt pierdut!

Și Domnul Iisus m-a auzit. Ca pe o oaie bolnavă m-a ridicat în brațele Sale, mi-a legat rănile cele sufletești și m-a tămăduit. În acele clipe, am înțeles că Iisus este Mântuitorul meu, că El a venit anume să-i scape din pierzare pe cei pierduți. În acele clipe am înțeles că hotărârea mea ca să mă las de păcate n-ajunge nimic fără darul Lui… Mântuirea mea e darul Lui, viața mea e darul Lui și trebuie să o trăiesc pentru El.

De atunci am început să trăiesc cu Domnul. Multe ispite și încercări am mai avut, dar eu m-am ținut mereu de El. În multe chipuri și feluri a încercat Satan să rupă iar legătura dintre mine și El, însă eu m-am alipit cu tărie de El, am trăit cu El, am biruit ispitele cu El, am murit cu El și El mi-a dat acum o fericire veșnică.

Numai acum mi se descoperă deplin darul cu care Domnul a lucrat la mântuirea sufletului meu... O, numai acum văd eu cât a lucrat Domnul până m-a adus la picioarele Crucii Sale! El îmi pusese Noul Testament în mână; El mă aprinsese pentru o viață nouă! M-a chemat mai întâi cu buna. Dar nu L-am ascultat. M-a bătut pe urmă cu încercări, dar nu L-am priceput. Abia după mulți ani de zile am căzut biruit la picioarele Crucii Sale.

O, acum văd eu cu câtă dragoste și răbdare a lucrat Domnul pentru mântuirea sufletului meu. Eu Îl respingeam mereu; dar El Se apropia din nou de mine. Eu Îl părăseam mereu, dar El venea iar la mine. Domnul putea de atâtea ori să-mi zică: «Ticălosule! astfel răsplătești tu dragostea Mea și darurile Mele cu care umblu să te atrag la mântuire?» Dar Domnul n-a făcut acest lucru, ci El a răbdat mereu. El m-a împresurat mereu cu dragostea și cu darurile mântuirii până când, în sfârșit, am căzut biruit la picioarele Crucii Sale...

O, iubiții mei care trăiți pe pământ, luați aminte! Domnul lucrează mereu ca să vă poată atrage la mântuire. Domnul vă împresoară neîncetat cu dragostea Lui cea nemărginită. Domnul lucrează neîncetat să vă biruie și să vă atragă la picioarele Crucii Sale. El vă cheamă uneori cu glas dulce… Alteori, cu necazuri, boli și pagube... Nu respingeți chemarea Lui și dragostea Lui!

Și ce v-aș mai putea spune de aici din Împărăția Luminii? Noi avem aici o viață și o fericire pe care pământul n-o cunoaște și mintea voastră n-o poate cuprinde. În lume trăiesc oamenii ca puiul în coaja oului. Puiul trăiește, e viu și se mișcă în ou, dar încă nu vede lumea și lumina. Așa e și cu viața voastră! Voi trăiți încă în coaja lutului. N-aveți decât o înțelegere foarte restrânsă. Abia după ce vi se va sparge coaja lutului veți vedea Dumnezeirea și viața în toată mărirea și strălucirea ei.

O, de ce fericire, de ce bucurie, de ce dar mare m-a învrednicit Dumnezeu! O clipă mi-a fost viața… O clipă am ascultat de Domnul și El m-a răsplătit cu o bucurie și fericire veșnică.

Am însă și aici o întristare sufletească. Mă întristez și aici când mă gândesc la cei mulți, mulți care trăiesc în lume o viață pierdută, care își cheltuiesc viața în păcate. O, în ce orbie și nebunie sufletească trăiesc unii oameni! Mă uit de aici din înălțimile cerului peste pământ și oameni... Doamne, ce măreție mi se descoperă de aici! Văd soarele făcânduși cursul său și luna, calea sa... Văd nenumăratele stele și planete urmându-și calea pe care le-a rânduit-o Dumnezeu. Noaptea se perindă cu ziua, ziua cu noaptea, iarna cu vara... Pământul își dă roada; toate urmează întocmai rânduiala pusă de Dumnezeu, Făcătorul lor.

Numai pe om, făptura cea mai aleasă a lui Dumnezeu, îl văd mișcându-se în contra voinței lui Dumnezeu. El singur strică marea ascultare și armonie pe care o arată toate lumile și făpturile făcute de Dumnezeu.

Văd în dosul oamenilor pe Satan... El strică ascultarea omului de Dumnezeu. El strică liniștea oamenilor pe pământ și el le fură și cerul. Ah, frații mei care trăiți încă pe pământ, feriți-vă de ispitele lui Satan! El vă duce să trăiți o viață în contra lui Dumnezeu! Viața e ca o clipă. Cu această clipă umblă Satan să vă cumpere osânda veșnică. Feriți-vă de el și de ispitele lui!

Rugăciune

Iisuse, Bunule Doamne! Învrednicește-mă și mă întărește și pe mine să pot dobândi fericirea cea veșnică! Nu mă lăsa, Doamne, să cad în nebunia de a pierde o fericire veșnică pentru o clipă de patimi și plăceri trecătoare.

Duhule al lui Dumnezeu! Luminează-mă să văd rosturile vieții mele! Adu-mi aminte neîncetat că viața mea cea pământească este o clipă și această clipă mi s-a dat ca să dobândesc cu ea bucuria și fericirea cea veșnică, trăind o viață cu Domnul. Luminează-mă, Duhule al lui Dumnezeu, să văd și să înțeleg planurile pe care le are Domnul Iisus cu mântuirea mea și planurile pe care le are Satan cu pierderea mea. Aprinde-mă neîncetat pentru Domnul, pentru cele sufletești, pentru o viață trăită cu Domnul... Pentru râvna mântuirii sufletești. Încălzește-mă și mă întărește neîncetat cu darul și harul Tău cel sfânt până când va sosi clipa să trec „Acasă” la Domnul și să trăiesc cu El în vecii vecilor. Amin.