Credința în jertfa Domnului Iisus

„Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui ce ședea pe scaunul de domnie o carte scrisă și pe dinăuntru, și pe dinafară; pecetluită cu șapte peceți. Și am văzut un înger puternic care striga cu glas tare: (Cine este vrednic să deschidă cartea și să-i rupă pecețile?». Și nu se găsea nimeni nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ care să poată deschidă cartea, nici să se uite în ea”, deși era scrisă și pe dinăuntru, și pe dinafară.

Așa de minunat s-a vorbit aseară, când s-a citit din Corinteni și s-a amintit: „Voi sunteți epistola noastră în Hristos, scrisă în inimile noastre”.

Și mă întorc la cuvintele acestea: „pe dinăuntru și pe dinafară”. Ce frumos este - așa cum zice cântarea - când unitatea noastră-i sfântă, când întâlnirea noastră-i cerească și când și înăuntru, și în afară Hristos străluce în orice fel! Ce senină poate fi o mireasă când e mireasă și înăuntru, și în afară! Ce senin poate fi un mire atunci când e mire și înăuntru, și în afară! Ce senini pot fi frații și surorile! Ce senini sunt îngerii, care sunt îngeri și înăuntru, și în afară! Și ce senină și frumoasă, și fericită ar trebui să fie și este viața noastră atunci când suntem frați și înăuntru, și în afară...

Când cumva se strecoară [în noi] o altă stare, e așa cum se citea pe fața lui Iuda, că de la o vreme starea lui schimbată nu mai seamănă cu starea celorlalți ucenici și fața lui schimonosită nu mai semănau cu fața celorlalți ucenici. Ce sfânt și ce frumos este locul acesta când și înăuntru, și în afară Hristos străluce în orice fel!

Dar plecând de aici, să rămână [în noi] starea aceasta și să rămânem în starea aceasta, pe care s-o putem înfățișa și înăuntru, și în afară. Chiar dacă n-am putea spune nici un cuvânt... căci de atâtea ori bucuroși am fi să ne lăsați deoparte să tăcem. Ce bucuroși am fi dacă s-ar mai putea o dată [petrece] ca odinioară pe malul Iordanului, când Tatăl Ceresc L-a trimis pe Duhul Sfânt și când El a mărturisit despre Domnul Iisus, când Ioan Botezătorul Îl boteza pe Domnul: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în Care Îmi găsesc toată plăcerea. De El să ascultați!” Stăteam și ascultam cu toată plăcerea aseară Cuvântul Domnului care spunea că Domnul i-a chemat pe ucenici, i-a îmbrăcat cu putere și le-a spus: „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, propovăduiți și învățați-i până la marginile pământului să păzească ceea ce v-am poruncit”.

Sfântul Pavel zice: „Vă fac cunoscut, fraților, Evanghelia pe care am primit-o, pe care v-am propovăduit-o, în care ați crezut, în care ați rămas și prin care sunteți mântuiți, dacă o țineți așa cum v-am propovăduit-o eu”.

Sfântul Corneliu (nu mă-ndoiesc și mărturisesc în locul acesta că cred că el cunoștea Sfântul Cuvânt, pentru că-l iubea), când are descoperirea și vedenia aceea, îl cheamă pe Sfântul Petru. Venise [la el] îngerul. Putea îngerul să facă lucrarea aceasta [de propovăduire]; dar el îi zice: „Nu! Trimite la Iope, în casa lui Simon, tăbăcarul. Cheamă-l pe Petru și el îți va spune ce trebuie să faci”. Și când a venit Petru, l-a primit cu toată bucuria și i-a spus: „Bine ai făcut că ai venit. Suntem toți aici înaintea lui Dumnezeu, gata să ascultăm și să ne spui...”. Ce? Domnul le spusese ucenicilor să facă ucenici din toate neamurile și să-i [învețe] să păzească tot ce le poruncise Domnul Iisus. Citiți acolo cuvintele acestea unde zice: „Suntem gata toți înaintea lui Dumnezeu să ascultăm, să ne spui ceea ce ți-a poruncit Dumnezeu să ne spui”. Așa l-au ascultat, așa l-au primit, așa au primit Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu: și înăuntru, și în afară.

„Și am plâns mult pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea și să se uite în ea. Și unul din bătrâni mi-a spus: «Nu plânge! Iată că Leul din sămânța lui Iuda, rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea și cele șapte peceți ale ei». Și la mijloc, între scaunul de domnie și cele patru făpturi vii și între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel. Părea junghiat și avea șapte coarne și șapte ochi, care sunt cele șapte duhuri ale lui Dumnezeu trimise în tot pământul. El a venit și a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce ședea pe scaunul de domnie. Când a luat cartea, cele patru făpturi vii și cei douăzeci și patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută și potire de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinților. Și cântau o cântare nouă și ziceau: «Vrednic ești Tu să iei cartea și să-i rupi pecețile, căci ai fost junghiat și ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminție, din orice limbă, din orice popor și din orice neam»”. În cuvântul acesta intră și mântuirea sufletului nostru.

Evanghelia a rămas valabilă și prezentă până astăzi și va rămâne valabilă și prezentă cât va mai fi în mâinile noastre și - dacă va fi îngăduit - și În mâinile urmașilor noștri. Va fi totdeauna nouă, totdeauna prezentă, totdeauna putând ca să dea învățătură în neprihănire, pentru ca robul lui Dumnezeu care vrea să-și mântuiască sufletul să și-l poată mântui.

De aceea am spus de la început că nu avem cuvinte să mulțumim dragostei lui Dumnezeu, jertfei Domnului Iisus și lucrării Duhului Sfânt, Care S-a îndurat și a privit cu milă peste țara noastră, în Biserica noastră și în generația noastră, ca să ne poată mântui sufletele noastre. Și aici să ridice sufletele, ca să le facă destoinice pentru orice lucrare bună: destoinice pentru țară, destoinice pentru Biserică, destoinice pentru lucrarea neprihănirii, așa cum zice Sfântul Pavel, ca omul lui Dumnezeu să fie destoinic pentru orice lucrare bună. Începând de sus, de la lucrarea neprihănirii lui Dumnezeu, și până la cele mai de jos lucruri, omul lui Dumnezeu este gata să se aplece, este gata să asculte, este gata să le execute, este gata ca să le înțeleagă cu lepădare de sine, fără pretenții și fără scop.

De oameni de felul acesta are nevoie societatea noastră astăzi. De oameni de aceștia are nevoie țara noastră. De oameni de aceștia are nevoie Biserica noastră. De oameni de aceștia are nevoie Lucrarea lui Dumnezeu, care să se poată pune în slujba Lui și în slujba aproapelui, așa cum alții s-au pus în slujba noastră până la noi. Așa cum [scrie] la Evrei: „După ce Dumnezeu a vorbit în vechime prin prooroci în multe rânduri și în multe feluri, la sfârșitul veacurilor ne-a vorbit prin Fiul”. Iar acum nouă, după două mii de ani, ne-a vorbit prin părinții și prin înaintașii noștri pe care i-a ridicat ca odinioară pe Ioan Botezătorul. A venit un om trimis de Dumnezeu în țara noastră, în Biserica noastră, pentru ca să ni se aducă la cunoștință Evanghelia mântuirii sufletului nostru nu din afară, nu cu duhuri străine, din alte continente, cu alte idei, ci din mijlocul țării noastre, din mijlocul Bisericii și al poporului nostru, în învățătura sănătoasă a neamului nostru. Pentru ca aici, în Biserica Ortodoxă, să trăim o viață sfântă, așa cum se spune din fața altarului, închinându-ne toată ființa, închinându-ne toată viața [lui Dumnezeu], pe noi înșine și unii pe alții. Că cel închinat lui Dumnezeu nu poate să nu-I închine tot ce are.

Din anii tinereții, când nici nu mă gândeam la căsătorie, când m-am întors la Domnul și am făcut legământ cu Domnul, atunci I-am făgăduit și I-am spus: „Vreau să Te slujesc cu tot ce am, cu tot ce mi-ai dat și cu tot ce sunt. Dacă-mi vei da casă, cu casa mea, cu soția mea, cu copiii noștri, cu tot ce am”. Cel închinat lui Dumnezeu Îi închină tot ce are. Pentru că după ce ne-am închinat pe noi înșine, după aceea de la sine tot ce-i al nostru vine depus așa de liniștit și frumos, și sfânt în slujba lui Dumnezeu și în slujba aproapelui nostru, în slujba fraților noștri, în slujba celui necăjit, în slujba celui nenorocit, în slujba patriei, în slujba Bisericii. Omul duhovnicesc nu mai ține pentru el nimic. Ce a ținut Domnul Iisus pentru El? A venit și ne-a tot adus și nu ne-a cerut nimic. Din cât am primit, din cât primim în fiecare zi, din cât am primit de aseară până acum, cât întoarcem înapoi în cer? Tot ce am primit, am primit din cer. Am venit goi, cum zice Iov. N-am avut nici masă, nici casă, nici soție, nici copii, nici un loc frați, ceresc, nici surori. ce avem Și dacă astăzi avem o stare, o familie și o întâlnire, și un loc ceresc, ce avem să nu fi primit? Cât de datori suntem să întoarcem înapoi!... Și am vrea să ne întoarcem fericiți înapoi în cer. Acolo de unde am venit, am vrea să ne întoarcem cum am venit.

Dar nu ne mai putem întoarce așa, decât numai întorcându-ne la Domnul și crezând în Sângele și în Jertfa Domnului Iisus, care ne poate curăți care ne poate sfinți și aduce la starea cu care am venit când ne-am născut. Când se va împlini cuvântul și gândul că înainte de a fi ceea ce suntem eram ceea ce vom fi atunci când vom pleca de aici.

De aceea, dorința noastră cea mai arzătoare este aceasta, să ne întoarcem acasă înapoi așa cum am plecat, sfințiți prin credința în Sângele și în Jertfa Domnului Iisus, păstrându-ne curat și hotărât legământul în lucrarea în locul și în starea în care ne-a așezat Domnul. Și cu dorința să ne întoarcem înapoi și cu tot ce am primit, recunoscând că suntem așa de datori, din cât am primit, am întors înapoi așa de puțin. Haideți să ne facem o analiză scurtă, [să vedem] cât am primit de la naștere și până acum din cer și cât de puțin întoarcem noi: doar câteva clipe de rugăciune, câteva clipe de cântare, câteva clipe de cercetare a Cuvântului sau de cercetare a fraților. Iar restul vieții am pus-o în slujba firii noastre, în slujba familiei, a lucrurilor pământești.

O, noi primim mereu din cer, așa cum zice Sfântul David: „Tu îmi veghezi viața din răsărit până în apus și din apus până în răsărit”. În fiecare clipă, ochii Lui veghează asupra noastră și primim cu mână largă, de dimineață până în seară și de seara până dimineața. Și cât întoarcem noi? Cât am întors și cât întoarcem [chiar și] în locul acesta? Și cum ne întoarcem din locul acesta? Și mâine cât de folositori vom fi patriei noastre, întreprinderii unde lucrăm, familiei noastre, fraților și surorilor noastre, celor care au nevoie de ajutorul nostru și de bucățica noastră de pâine, dar și de un braț de sprijin pentru cel care e fără vedere sau pentru cel care e fără picioare, sau pentru cel care e fără adăpost, sau pentru cel care nu-L cunoaște pe Domnul Iisus ca Mântuitor și ca Răscumpărător, așa cum citeam aici, în versetul 9, că El a venit ca să aducă mântuirea tuturor neamurilor.

Ce frumos ne putem întâlni aici frați și surori de orice limbă, de orice neam, din orice ținut: fie moldovean, fie ardelean, bănățean, oltean, muntean, dobrogean. Ce frumos, aici suntem frați! Crezând la fel, trăind la fel, mărturisind la fel, păstrând la fel taina adusă pe umerii părinților noștri cărora le-a fost încredințată s-o aducă pe umerii lor, ca Urim și Tumim [odinioară pe pieptarul lui Aron], așa cum știți frățiile voastre din Sfântul Cuvânt, adică lumina și desăvârșirea. [Taina aceasta] a fost trimisă atunci pentru prima dată și ea a rămas așa de frumoasă și luminoasă până la noi. Iar acum vine să se așeze pe umerii noștri. Dacă o lăsăm și dacă nu ne scuturăm de ea, rămâne pe umerii noștri. [Haideți] să vedem cât suntem de datori ca să o ducem și noi!

[Ne bucurăm] când suntem chemați să participăm la întemeierea unor astfel de familii care de la temelie se zidesc prin credința Sfântului Petru: prin credința în Sângele și Jertfa Domnului Iisus. Pentru ca într-adevăr fiecare familie nouă care se întemeiază să poată fi o familie de bază pentru societate, o familie de bază pentru Biserică, o familie de bază pe care să se poată sprijini Lucrarea lui Dumnezeu, ca odinioară cea din Betania. Căci Lucrarea s-a răspândit așa de mult, dar Betanii sunt tot mai puține; nevoi sunt tot mai multe, case deschise tot mai puține, inimi deschise tot mai puține. Facă Domnul ca [așa să fie] și familia aceasta și toate familiile care s-au înjghebat și se vor mai înjgheba.

De multe ori privesc așa de bucuros și fericit că și în părțile noastre, la multe biserici ne-au venit preoți tineri. Parcă îi vedem formați așa de frumos și parcă și ei simt nevoia vremurilor noastre de a trăi frumos, de a mărturisi frumos și de a ridica Biserica și învățătura Bisericii la adevărata ei valoare. Chiar dacă s-a așezat un pic de praf, un pic de noroi, din netrăire, asupra acestei învățături minunate, vor să-l scuture, să-l dea deoparte și ea să poată propăși luminoasă așa cum ne-a fost lăsată.

Tot așa ne duce gândul la întemeierea familiilor, dorind ca fiecare să fie mai frumoasă, mai minunată, mai folositoare societății, Bisericii, Lucrării, pentru ca acum când ni se cere așa de mult să putem face față; iar mâine să putem pleca liniștiți și fericiți acasă, așa cum am venit de acolo. Slăvit să fie Domnul!