Creșterea duhovnicească

Slăvit să fie Domnul!

Sunt fericit și mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate etapele minunate prin care Domnul, de-atâția zeci de ani de când am venit în Lucrarea Sa, ne-a trecut. Noi, cei care numărăm acuma anii psalmistului - care spune că anii omului se numără până la 70 (pentru cei mai puternici se întind la 80...) -, am ajuns deci la pragul acestor ani. Și-I mulțumim lui Dumnezeu pentru ei.

Cu toții știm că toate lucrurile merg, nu stau pe loc. Sunt într-o continuă înaintare. Nu numai cele duhovnicești, ci chiar și cele materiale. Am citit undeva un studiu mai nou al unor învățați care spuneau că tot universul este într-o continuă creștere. Lumea cu tot ce este pe ea e într-o creștere continuă, ca un balon care are pe el desenate niște figuri. Cu cât îl umfli mai mult, cu atâta balonul crește și figurile de pe balon se măresc. Bineînțeles că, în ce privește lucrurile materiale și lucrurile omenești, există o limită peste care, oricât de mult ai umfla, balonul nu mai crește. Dar în lucrurile lui Dumnezeu, această limită nu există. La El totul este într-o continuă creștere.

Noi nu urmărim acuma creșterea universului fizic, a universului material; urmărim creșterea universului spiritual. Și putem deosebi această creștere și urmări această creștere în primul rând fiecare prin el însuși. Cunoștința crește. Noi vedem că, din momentul când noi ne-am întors la Domnul și am trăit revelația cea minunată a nașterii din nou, făptura noastră cea nouă care s-a născut atunci cunoaște mereu o creștere, o creștere, o creștere în toate privințele, cum spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Să creșteți în toate privințele”. Noi înșine, fiecare dintre noi care am făcut contactul acesta minunat cu Hristos și căpătăm prin El - așa cum mlădița capătă din viță - această creștere, această sevă de creștere și de rodire, vedem că acea putere din Hristos care a pătruns în noi în momentul nașterii noastre din nou și a făcut să crească în noi mugurul cel nou, ființa cea nouă, face în noi această creștere continuă.

Vedem că astăzi cunoaștem mai mult decât ieri. Mâine vom cunoaște mai mult decât astăzi. Din versetele pe care le citeam anul trecut și nu găseam nimic nou în ele... acum când le citim, câte lucruri minunate ni se desfășoară de fiecare dată! Adevărurile acelea pe care înainte nu le cunoșteam acum capătă, pentru noi, o cunoaștere strălucită. Am scris anul trecut o poezie; am făcut anul trecut un desen; am lucrat anul trecut la ceva; când, anul acesta, acum, sau peste un an încă, mă întorc înapoi la ceea ce am creat, atunci văd că ceea ce mi se părea atunci la cel mai înalt nivel posibil pentru situația mea de atunci, acum starea mea a depășit mult nivelul acesta și am de îndreptat atât de multe lucruri. Văd mereu lucrurile [într-un chip] mai nou și le conturez adevărurile și frumusețea lor mai desăvârșit.

Această lucrare o face în noi Duhul lui Dumnezeu, Care face creșterea noastră duhovnicească. Noi toți pornim de la punctul zero spre această creștere. Și, în măsura în care fiecare își dă toate silințele, harul lui Dumnezeu îl înveșmântă cu tot mai multă putere. Și astfel reușește să realizeze lucrări din ce în ce tot mai frumoase.

Duhovnicește, există această creștere a oamenilor care Îl iubesc pe Dumnezeu și care au făcut contactul cu Hristos, care se alimentează din El și a căror legătură cu Domnul este curată, sănătoasă, bună, trainică și vrednică. Acești oameni cresc. Duhovnicește, noi putem crește în firea omenească până la un anumit punct: până la superlativul pe care îl poate atinge firea omenească; și de acolo există un punct de trecere la firea dumnezeiască. Așa frumos spune Sfântul Apostol Petru despre această părtășie la firea dumnezeiască! Cine a ajuns să depășească stadiul cel mai înalt posibil la credincioșia omenească, a ajuns la părtășia firii dumnezeiești.

Înaintând în firea dumnezeiască, noi ajungem la starea aceea pe care au avut-o oamenii rari ai lui Dumnezeu. Oamenii investiți în chip deosebit cu Duhul lui Dumnezeu datorită eforturilor lor și a harului lui Dumnezeu [și] care au ajuns să poată comunica nu numai cu natura inferioară sau medie, ci și cu natura inferioară, și cu cea superioară. Oamenii mari ai lui Dumnezeu au vorbit și cu animalele, și cu îngerii. Avraam a găzduit îngeri, profetul a vorbit cu animalul... David spunea: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu (el auzea cerurile spunând slava lui Dumnezeu) și întinderea lor mărturisește laudele Lui. O zi spune altei zile acest lucru și o noapte dă de știre alteia, toate acestea cu cuvinte care n-au răsunet, care nu se aud, dar sunetul lor răzbate până la marginile pământului”. El aude și zice: „Cerurile, stelele Îl laudă pe Domnul, râurile, îngerii Domnului, oștirile Domnului...”. Acest om mare al lui Dumnezeu ajunsese părtaș firii dumnezeiești și comunica cu natura superioară.

Comunicarea cu îngerii era lucru obișnuit la oamenii lui Dumnezeu, cum a fost Avraam, cum a fost Moise, cum a fost Apostolul Ioan. Ce frumos vorbea Ioan cu îngerii, în Apocalipsa! Ce minunat îi comunicau îngerii acestui om superior al lui Dumnezeu! El ajunsese părtaș firii dumnezeiești.

Și astfel de oameni, pe măsura creșterii lor în Dumnezeu, pe măsura înaintării lor în această părtășie dumnezeiască cu natura superioară, creează opere mereu mai înalte, mereu mai frumoase.

Marii oameni ai lui Dumnezeu care au creat ceva de durată și de valoare în lume au fost tot acei oameni care au realizat această trăire și care, prin aceasta, au putut împărtăși omenirii valorile la care noi abia dacă putem, întinzându-ne pe vârful degetelor înțelepciunii și priceperii noastre, să le atingem partea lor cea mai de jos. Michelangelo... Beethoven... astfel de oameni care au creat niște lucruri extraordinar de mari, au fost oameni care au realizat în viața lor o trăire superioară, înaltă. Au putut comunica cu acele zone inaccesibile mulțimii, în care Dumnezeu le împărtășește adevăruri nemuritoare și pe care ei le pot transmite. Noi uneori simțim vag ceva divin, dar când încercăm să materializăm aceste simțăminte ne izbim de faptul că n-avem mijloacele prin care să le înfățișăm pe măsura frumuseții [la] care ni s-au împărtășit în aceste momente de revelație.

Sfântul Apostol Pavel spune: „Cunosc un om (...), nu știu dacă era în trup sau fără trup, Dumnezeu știe. Știu că a fost răpit până la al treilea cer și a auzit lucruri care nu-i îngăduit unui om să le rostească”. De ce nu-i îngăduit? Pentru că lucrurile din aceste stări înalte n-au corespondent de exprimare în limba obișnuită. Pentru lucrurile cerești nu avem termeni de comparație pe pământ, nici cuvinte prin care să le exprimăm. Se poate înțelege această afirmație a Apostolului, că „nu-i îngăduit unui om să le rostească”, că nu ni s-ar permite să spunem ceea ce Dumnezeu oprește a fi cunoscut în existența aceasta sau la nivelul acestor oameni. Sunt adevăruri pe care oamenii, în mod obișnuit, e bine să nu le știe, pentru că ar abuza prea mult de bunătatea lui Dumnezeu. Eu eram la începutul credinței mele când am avut un vis foarte interesant: eram cu încă trei tineri, doi mergeau în urma noastră, noi mergeam, doi, înainte. Pe sub o livadă, pe sub o pădure, pe niște cărări frumoase, cu iarbă verde, vorbind... undeva la vreo adunare. Și cel de lângă mine ziceam că-i Sfântul Evanghelist [Luca]; și l-am întrebat: „De ce se spune că sunt unele păcate pe care Dumnezeu nu le iartă?”. Și el mi-a spus: „Dumnezeu este nespus de bun, neînchipuit de bun, nemărginit de bun... Așa este și iertarea Lui. Uneori însă e nevoie să nu le spui oamenilor că Dumnezeu este nemărginit de bun, pentru că ar păcătui”.

Sunt anumite lucruri pe care nu-i voie să le spui oamenilor nu numai pentru că le-ar înțelege rău, ci le-ar exploata spre paguba lor și spre răstălmăcirea adevărului lui Dumnezeu. Însă sunt lucruri care nu se pot spune pentru că nu există termeni de comparație pentru ele în limba noastră. Și [în ce privește] Cuvântul lui Dumnezeu, cei care l-au scris uneori s-au izbit de această insuficiență a mijloacelor de exprimare în limba noastră a adevărurilor din lumea cealaltă.

Când se spune în Evanghelie despre îngerul care străjuia la mormântul Domnului când femeile au mers să vadă mormântul, se spune că acolo era un înger ca un fulger îmbrăcat în alb. Cum vă puteți închipui un fulger îmbrăcat în alb? Nu știu... Dar în limba omenească, în limba noastră nu s-a putut exprima altfel cum era de strălucit și de frumos îngerul acela.

Despre cetatea cea veșnică a Ierusalimului ceresc se spune: ulițele îi erau de aur străveziu. Ați văzut vreodată aur străveziu? Nu știu dacă există, dar nu îmi pot închipui un aur străveziu. Însă Sfântul Apostol n-a putut exprima în alt fel ceea ce a văzut el atunci. Iată deci că atunci când vrei să înfățișezi realitățile din viața cealaltă în limbajul obișnuit al realităților din viața aceasta te izbești de ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel, [că] a auzit lucruri pe care nu-i îngăduit omului să le rostească; pentru că el însuși a zis: „Ceea ce ochiul omului n-a văzut, urechea n-a auzit și la imaginația omului nu s-a putut sui, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce se încred în El „.

Dar până vom ajunge la acele realități pe care nu le poți exprima în limba aceasta, dar cu care uneori noi, duhovnicește, ajungem în atingere, trebuie să ne familiarizăm cumva cu un fel de vocabular prin care noi să ne putem mijloci exprimarea acestor adevăruri.

În colaborarea noastră cu Domnul există stadii de cunoaștere, stadii de intimitate cu Dumnezeu; sau de mai apropiată sau mai îndepărtată colaborare cu El. Asta depinde de starea noastră duhovnicească.

Am spus undeva că o lucrare de durată și de valoare pretinde patru condiții. Cel care vrea să lucreze pentru Dumnezeu sau pentru semeni ceva de durată și de valoare trebuie să muncească cel mai mult, să se roage cel mai mult, să iubească cel mai mult și să sufere cel mai mult. În această legătură de colaborare cu Domnul, noi înaintăm mereu îndeplinind ceva din aceste condiții. Dar tot ceea ce ne dă Dumnezeu etern și frumos depinde de gradul în care noi realizăm în slujba lui Dumnezeu, mai înalt și mai frumos, aceste condiții: să muncești cel mai mult, să te rogi cel mai mult, să iubești cel mai mult și să suferi cel mai mult. În această lucrare de colaborare cu Dumnezeu și în această muncă există etape. Nu de la început poți să ajungi la vârful scării. Urci treaptă cu treaptă până unde poți. În colaborarea și în umblarea, și în urcarea spre Dumnezeu nu există limită. Există însă un nivel pe care un om duhovnicesc îl ajunge realizând tot ceea ce poate prin firea omenească, prin starea de om în colaborare cu Dumnezeu, [din] firea omenească.

Însă, cum am spus, oamenii deosebiți ai lui Dumnezeu care au muncit cel mai mult, s-au rugat cel mai mult, au iubit cel mai mult și au suferit cel mai mult au ajuns la un moment în care au depășit acest nivel comun celor mai mulți credincioși sau care formează un plafon pentru cei mai mulți credincioși. Aceștia au spart plafonul și au trecut în părtășia firii dumnezeiești. Ei, cine a ajuns în această părtășie a firii dumnezeiești a reușit să realizeze și în vorbire, și în inspirație lucrări pe care știm că numai geniile, numai sfinții, numai profeții, numai oamenii deosebiți ai lui Dumnezeu au putut să le realizeze. Dar acestora li s-a cerut ades [îndeplinirea] celor patru condiții despre care am vorbit. Cine a putut să realizeze la cel mai înalt grad aceste însușiri a fost învrednicit de împărtășirea din partea lui Dumnezeu (...) de realizarea [unor creații] pe care numai Dumnezeu le poate inspira și pe care noi oamenii le admirăm și le vom admira mereu, socotindu-le geniale, adică excepții.

Pentru acești oameni care au ajuns părtași firii dumnezeiești, în această stare de părtășie cu firea dumnezeiască și de colaborare cu Dumnezeu, pentru acești oameni (...) moartea este numai un prag peste care ei, trecând, înaintează în veșnicie creând, la nivelul etern și nelimitat, din Dumnezeu, opere de care noi oamenii care trăim acum [ne uimim]. Celui care câștigase încă cinci talanți, Mântuitorul i-a spus: „Vino, slugă bună! Peste puține ai fost pus, peste multe te voi pune. Primește cârmuirea a zece cetăți”. Ce înseamnă asta? Socoteala cu talanții închipuie ziua când Mântuitorul Își cheamă robii Săi la sfârșitul vieții lor; încununarea muncii și lucrului lor în existența aceasta. Acum ei trec în existența cealaltă, în care Domnul le dă însărcinări extraordinar mai mari. Noi nu știm ce va însemna [cuvântul]: „Primește cârmuirea a zece cetăți”...

(...) [În acele] experiențe grele, dureroase, amare, usturătoare, în acele lucruri pe care le gustasem cândva ca pe-un pahar amar, n-am mai văzut acea stare de amărăciune și de întristare de care ne lamentam și ne tânguiam atunci. Ci am văzut că în medicamentul amar pe care ni-l dăduse Domnul să-l înghițim era însănătoșirea cea dulce, transformarea cea înaltă și sfântă la care am ajuns după ce am înțeles adevărul pe care îl trăisem atunci când îl trăiam, dar nu-l înțelegeam.

Datorită acestor mutații duhovnicești pe care le-am suferit în părtășia mea cu Domnul și prin toate experiențele grele prin care am trecut, datorită acestor mutații au intervenit în multe locuri din scrierile pe care le-am compus anumite modificări. Însă să știți că nu numai celor care scriu le trebuie și li se cere o anumită experiență și o anumită doză de suferință și de încercare prin care trebuie să treacă pentru a descoperi și pentru a înțelege unele adevăruri, ci și celor care citesc.

Adevărata operă creatoare se dovedește prin aceea că îi ajută și-i stimulează pe cititori să-și poată ridica și ei nivelul lor duhovnicesc urmărind îndeaproape pașii celui care a scris. Acela este folosit de Dumnezeu ca un microfon prin care vorbește graiul lui Dumnezeu, dar care, sfințind unealta de care se folosește la prima mână, urmărește aceeași sfințire și pentru unealta a doua sau a treia și mai departe... asupra cărora Dumnezeu vrea să influențeze pozitiv prin lucrarea inspirată a celui care a scris-o prin Duhul lui Dumnezeu.

Sunt unele bucăți la care știu precis locul, data, motivul inspirației. Sunt însă unele care nu sunt determinate de un anumit motiv, de un anumit loc, de o anumită clipă petrecută în viață, ci de un stadiu de creștere la care ai ajuns prin înmulțirea eforturilor cerute de cele patru condiții. Cu cât muncești mai mult, cu atât înveți să muncești mai frumos. Cu cât te rogi mai mult, cu atât puterea pe care o ai, lumina pe care o ai, harul pe care îl ai și îl primești prin comunicarea cu Hristos este mai profund și mai divers. Cu cât iubești mai mult, cu atât sufletul se sensibilizează și capătă nuanțe și capătă valori, și capătă putere de a exprima mai cald, mai profund, mai apropiat, mai dulce simțămintele prin care trec și celelalte suflete, dar care nu pot să exprime în acest fel ceea ce simt. Și cu cât suferi mai mult, cu atâta orizonturile se lărgesc, cu atâta duhul se înalță, se purifică, se sfințește în Dumnezeu. Și atunci capeți acea putere prin care Dumnezeu îți împărtășește adevăruri care nu se găsesc decât la acele zone înalte, ca în acele unde foarte încete care plutesc prin eter, dar pe care numai aparatele foarte sensibile le pot capta. Dumnezeu vrea să ne sensibilizeze starea noastră sufletească atât de mult, încât noi să putem capta acele unde pe care Dumnezeu numai la cele mai mari înălțimi le emană.

Pe cupola Capelei Sixtine din Roma, Michelangelo a zugrăvit facerea omului într-un chip foarte sugestiv: clipa când Dumnezeu i-a transmis viața. Adam este înfățișat ca un trup inert, cu mâna ridicată, cu degetul arătător de la mâna dreaptă cât mai sus. Și Dumnezeu Se coboară cu degetul Său arătător de la mâna dreaptă cât mai jos, până ajunge la cel mai jos nivel posibil și omul, ridicat până la cel mai înalt nivel posibil la firea lui, a făcut contactul cu Dumnezeu. Atunci s-a transmis viața. Duhovnicește tot așa se întâmplă În viața noastră. Când noi reușim prin aceste patru condiții: a munci cel mai mult, a te ruga cel mai mult, a iubi cel mai mult și a suferi cel mai mult, să ne ridicăm până la cea mai înaltă stare posibilă nouă, Dumnezeu coboară până la acea stare și ne transmite... Atunci se face contactul între noi și Dumnezeu și aceasta înseamnă opera nemuritoare, creația de durată și de valoare eternă. Atunci când noi... firea noastră îndumnezeită până la cel mai înalt nivel posibil se atinge de firea dumnezeiască, El ne transmite prin acest contact etern și unic viața în ființa noastră, în opera noastră, în tot ceea ce creăm noi. Și cine a ajuns să realizeze acest lucru în cel mai înalt fel posibil, acela a realizat ceva dumnezeiesc pe pământ. Amin.

***

Slăvit să fie Domnul!

(...) Când îți faci semnul crucii și spui: „În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh”, imediat ai ridicat tot ceea ce vrei să spui la o treaptă superioară; la o treaptă extraordinară. Ai și creat deja o atmosferă în care adevărurile despre care vrei să vorbești capătă mișcare liberă și frumoasă. Capătă viață și căldură. Capătă putere de imprimare în sufletele care le aud. Și eu cred că o astfel de stare și un astfel de început, și o astfel de participare e singura vrednică de cadrul și de locul pe care îl evocăm și în care dorim să fim.

În mijlocul nostru este Domnul Iisus. Numai gândul acesta, când într-adevăr îl simțim, ne cutremură. El e în mijlocul nostru. „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele (și nopțile...), până la sfârșitul veacurilor. Zice: „Amin”. Exact așa e.

El e aici. Dacă tot ceea ce spunem noi nu e vrednic de El, închipuiți-vă că lucrarea aceasta e de o notă inferioară. Dar când noi avem convingerea, credința hotărâtă și reală că în mijlocul nostru este Domnul, atunci eu cred că tot ceea ce aducem trebuie să fie la un nivel superior și de calitate înaltă. Gândiți-vă la acest lucru totdeauna.

Părerea mea este că, dacă într-adevăr dorim să înfățișăm aceste lucrări de o calitate plăcută înaintea Domnului, atunci noi trebuie să ne străduim să nu citim (nici aici, nici la adunare, nici oriunde), să nu citim din carte o poezie. Dacă putem să ne însușim atâtea lucruri pe care le știm și care le învățăm, atunci cu atât mai mult trebuie să ne dăm silința ca un verset din Biblie sau o strofă dintr-o cântare, sau o poezie să ne-o putem însuși în mintea noastră tânără. Priceperea noastră, inteligența noastră, memoria noastră este încă tânără. Ne putem ușor însuși aceste lucruri și să le spunem atunci nu citindu-le din carte, ci fără carte și din toată inima, cu toată simțirea și pasiunea și cu toată [participarea] noastră sufletească la actul acesta divin. Și cu memoria e ca și cu o sapă. Dacă lucrezi cu ea, se albește, se ascute, îți ușurează munca. Dacă nu o pui la muncă, ruginește și e așa de greu să mai... Atunci nu poți să ții în minte decât dacă citești sau dacă scrii, sau dacă...

Mi-aduc aminte cum lucram poeziile în acei ani lungi din închisoare, unde n-aveam nici caiet, nici carte, nici creion, nici hârtie, nici... nimica. A trebuit să le învăț și să le rețin în memorie pe toate. Aveam, primeam o idee o inspirație... Doar trăiam zile, săptămâni, luni, ani de zile acolo închiși. Fără nici o ieșire nicăieri. Cum poți să stai acolo și să [lași să treacă] timpul lui Dumnezeu și să nu lucrezi? Atunci am zis: „Trebuie să facem... N-ai creion n-ai hârtie; dar ai o memorie de la Dumnezeu. Deprinde-o, silește-o să învețe și să rețină”. A venit o idee... Mi se pare că una dintre cele dintâi, daca nu chiar cea dintâi, a fost poezia Eu nu știu, Doamne, viitorul. Am scris prima strofă în gând. Am reținut-o; am mers spre a doua strofă. Am reținut-o. Am repetat-o și pe prima, și pe a doua. Și apoi am făcut a treia și am repetat-o pe prima, pe a doua și pe a treia. Și am făcut-o pe a patra. Și am repetat-o pe prima, pe a doua, pe a treia, pe a patra. Și am făcut-o pe a cincea... până la a opta.

După aceea a trebuit să fac alta; și am scris-o pe cealaltă... cu suferința... Nu privi la suferința pentru Domnul. Și tot așa. Când am făcut a doua poezie, am repetat-o și pe prima, să n-o uit. Apoi la a patra le-am repetat și pe întâia, și pe a doua, și pe a treia, și pe a patra. Și la douăzeci de poezii mi-era capul plin... Le repetam pe toate și le rețineam. A fost mai greu când am ajuns la cincizeci, la șaptezeci, la o sută, la două sute. După aceea... nici n-aveam timp... Dacă le repetam pe toate, îmi trebuia trei zile să le repet la rând. Dar atunci mi-am înregistrat mai departe ideile și numărul. Știam că numărul 356 poartă titlul cutare.

Și după cinci, șase ani, când am ieșit din închisoare, am luat condeiul și hârtia și am pornit înapoi. Am întors filele memoriei și am putut să scriu Cântările Anilor, Cântările Roadelor, Cântări de Drum, Cântări Îndepărtate... cele mai multe de pe acolo sunt strânse. Că și cu memoria e ca și cu un plug. Cu cât ari cu el, cu atâta s-ascute și merge mai ușor prin pământ. Și cu cât îl lași să odihnească, cu atâta ruginește și pe urmă nu mai e bun de nimic. Deprindeți-vă memoria să rețină și să învețe. Siliți-o să învețe. Dați cu ea ca și cu o sapă și trageți cu ea ca și cu un plug; și o să vedeți ce frumoase lucruri se realizează. Sunteți tineri, ați reușit să învățați atâta carte și să rețineți atâtea adevăruri. O poezie, un capitol din Evanghelie să nu-l putem noi [memora]? Atunci când ești dezbrăcat și despovărat de citire, îți rămâne numai verva, puterea și duhul de a exprima ceea ce deja ai însușit. Și când e în tine Cuvântul, atunci îl dai cald, vibrant, puternic, clar, hotărât, fără greșeli. De multe ori [unii] citesc și citesc cu greșeli. Poate că sunt și scrise cu greșeli. Poate că sunt numai citite cu greșeli. Și la cântări, și la poezii am observat multe greșeli. Dar când le înveți pe de rost și ți le însușești așa cum sunt, atunci nu mai ești expus la greșeli. Pentru că nu poți să gândești și la voce, și la citit. Ori ochii, ori limba se încurcă pe undeva. Însă când îți însușești în memoria ta și îți umpli inima ta de cuvântul și de adevărul pe care vrei să-l spui...

Ce-am vrut să zic: e frumos așa, să facem pe viitor ca sora Tabita [care a recitat aici]. Încercați! Câteva versete din Cuvântul lui Dumnezeu, care v-au impresionat mai mult, învățați-le pe de rost. Și spuneți fără carte: „Așa zice Domnul Cuvântul Domnului de la Matei, capitolul 5, versetul 17 până la 25, spune așa...” Și spui cu toată inima Cuvântul lui Dumnezeu învățat pe de rost. „Strâng Cuvântul Tău în inima mea” e un adevăr...

Nu vă pară rău că întârziem acum la comunicarea aceasta și la starea aceasta de vorbă mai mult. Oboseala va trece, dar Cuvântul lui Dumnezeu și niște îndemnuri pe care le primim ne vor folosi mult în îmbunătățirea muncii noastre din viitor. Părerea mea e că ar fi bine ca toți cei care au, pe viitor, gândul să participe la o astfel de ședință literară să învețe pe de rost. L-ați auzit pe Adrian Păunescu? Câte poezii spune și nu citește din carte! O dată s-a întâmplat că l-am văzut... Și l-am admirat pe omul acesta că e în stare să rețină atât de multe lucruri și să le spună cu toată forța. Noi să nu fim, pentru Domnul, în stare să ne însușim două sau trei poezii, dacă sunt [în ele] niște adevăruri pe care le ținem cald și dulce la inima noastră, că ni-s dragi? Să nu ni le însușim noi? Și când mergem pe câmp să le repetăm; sau când lucrăm la diferite... să repetăm noi aceste lucruri care ne înalță sufletește, că, uite, sunt lucruri înălțătoare. Ce momente fericite și bucuroase trăim noi împărtășindu-ne acum aceste lucruri.

Eu aș zice să încercăm și să le învățăm pe de rost. La anii aceia, acu' 30-40 de ani, aveam și eu o memorie oleacă mai... Acum mi-ar fi greu să învăț pe de rost; dar dacă mi-aș da silința, aș putea și acum. Cu atât mai mult cei care sunt cu 50, cu 60 de ani mai tineri decât noi. Hai, pe viitor, să ne propunem, să ne luăm la întrecere! Și în privința aceasta. Dacă ne luăm la întrecere la strung și la... greblă, să ne luăm la întrecere să spunem mai frumos și mai fără carte, și mai adânc, și mai simțit aceste lucruri. Gândiți-vă ce frumoase vor fi atunci cenaclurile noastre literare când nu vom citi din carte! Altfel sunt. Și cred că dacă unul, doi pot să facă, și ceilalți vor putea face.

Bătrânii noștri care n-aveau caiet și creion știau toate cântările pe de rost. Ei nu știau carte, dar toate cântările le știau fără carte. Noi, spre rușinea noastră, acum nu știm... Dacă n-avem cartea, nu știm să cântăm o cântare întreagă. De multe ori greșesc și [la] o strofă. Din faptul că nu ne punem la contribuție memoria, să-și însușească, să înmagazineze și să rețină Cuvântul lui Dumnezeu în ea. (...)