Învățătura, înțelegerea și trăirea

(...) [Domnul e] lepădat și batjocorit, Lucrarea e prigonită, frații sunt în strâmtorare, [iar] noi să ne bucurăm... Ce ne pasă nouă că Lucrarea suferă, că Domnul suferă, că Numele Său este batjocorit?... Noi ne bucurăm cu oricine... Ne ducem să ne bucurăm... să cântăm, căci este numai distracție viața cu Hristos! Și cântare, și bucurie pe pământ, când Domnul suferă! Atunci nu-i drept să spună Domnul în ziua aceea: „Eu nu vă cunosc”? „Eu eram în suferință. Unde ați fost voi?” „Păi... noi ne-am bucurat!” „Eu eram în strâmtorare, purtam jug și sarcină, și răni, și sufeream în cuptorul de foc cu ai Mei. Voi... ați mâncat și ați băut. Asta ați căutat - și asta ați găsit!” (...) Că fiecare găsește ceea ce caută. Dumnezeu îngăduie să găsească. Au vrut distracție religioasă? Au găsit-o! Au vrut libertate când El era batjocorit? Au găsit-o! Au vrut adunare când El era prigonit și strâmtorat? Au avut-o! Acuma... au găsit-o ei. Asta au căutat-o, asta au găsit-o. Ce mai așteaptă de la Domnul? Cum spune El despre farisei: „Ei fac totul ca să fie văzuți de oameni. Adevărat vă spun: și-au primit răsplata.” „Voi ați dorit pe pământ o credință de bucurie. Adevărat vă spun: ați găsit-o! Ce mai așteptați acuma în cer?”

Domnul îl va recunoaște pe acela care va avea pe grumazul său urmele jugului lui Hristos; și pe umerii săi urma crucii Lui. Pentru că El a spus: „Luați jugul Meu și sarcina Mea”. „Luați jugul Meu...” Nu spune: „Veniți la cântările Mele”; sau: „la... distracția Mea”. Spune: „Luați jugul Meu și sarcina Mea, că jugul Meu este bun și sarcina Mea ușoară. Și veți găsi odihnă sufletelor voastre”.

Când Domnul suferă, este o nenorocire pentru credincios să petreacă. E o binecuvântare să sufere și el împreună cu Hristos. Sfântul Apostol Pavel zice: „Dacă suferim împreună cu El, vom împărăți împreună cu El”.(...)

Da... răspunderea păstorului pentru turma sa, sigur! Da, așa e! Când e vorba de suferirea prigoanei și a crucii împreună cu Mântuitorul, asta înseamnă. „Fiecare să-și ia crucea și să Mă urmeze”, spune Domnul. „Și unde voi fi Eu, va fi și ucenicul Meu.” Când El e în strâmtorare, când e în închisoare, când e în foc, acolo-i și ucenicul! Că nu poate fi în altă parte ucenicul. Așa spune: „Unde sunt Eu, va fi și ucenicul Meu”. Dacă Domnul e în prigoane, acolo trebuie să fie și ucenicul! Nu Domnul să fie în suferință și ucenicul să fie la distracție și la bucurie; chiar duhovnicești distracții! Când Domnul suferă, datoria ucenicului e să fie lângă Domnul.

De aceea, binecuvântat să fie Domnul că ne-a făcut parte să-L cunoaștem într-o Lucrare care de la început a avut parte de soarta lui Hristos. Unde a fost El primit, și ea a fost primită. Cine L-a iubit pe Hristos a iubit și Lucrarea Sa. Cine L-a prigonit pe Hristos n-a putut s-o iubească. Când a fost Hristos prigonit și batjocorit, a fost și ea prigonită. Când a fost El liber, a fost și ea, cel puțin, slobodă să-și poată, în bucurie, manifesta lacrimile și dragostea ei față de Hristos.

Că și faptul că Dumnezeu ne-a chemat să avem părtășie cu El într-o lucrare care are cea mai vizibilă pecete a dragostei și a aprobării Lui, cum e Lucrarea Oastei, este un mare har de la Dumnezeu. Pe pământ sunt multe lucrări. Mântuitorul însuși a spus că „în casa Tatălui sunt multe lăcașuri”. La Efeseni spune că din numele Lui își trage numele orice familie din cer și de pe pământ. La Corinteni spune că „toți vom învia, dar fiecare la rândul cetei lui”. Deci rânduială este, la Dumnezeu, în toate privințele. Și dacă, prin îngăduința lui Dumnezeu, s-a ajuns ca, în lumea aceasta, Biserica să se despartă în mai multe familii de credincioși, și în casa Tatălui sunt mai multe lăcașuri. Fiecare familie își va avea lăcașul ei acolo - dacă, în duhul ei, familia aceasta s-a încadrat, în simțire și lucrare, în lumina adevărului lui Hristos! Că vor fi foarte multe lucrări care nici nu vor vedea Fața și Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că ele nu sunt în adevăr. Adică în înțelesul sănătos al învățăturii lui Hristos. Ci sunt străine de adevăr. Aceste lucrări care nu sunt clădite pe temelia cea sănătoasă a adevărului sunt lucrări deosebite și străine. Dacă sfera cea mare a Bisericii lui Dumnezeu cuprinde mai multe familii credincioase, sunt și în afară de sfera aceasta alte lucrări, care nu fac parte, prin învățătura lor, din adevăr.

Mântuitorul a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. Ce înseamnă, practic, asta?

Calea este învățătura. Că scrie acolo la Fapte - și în multe locuri în epistolele Sfântului Pavel – că, calea e învățătura. Acuila și Priscila l-au luat pe Apolo și i-au arătat mai cu dinadinsul „calea”. L-au învățat calea, adică învățătura lucrării. Sfântul Apostol Pavel [vorbește despre] „calea Domnului”. Se spune acolo în multe locuri despre „calea”, care este învățătura.

Adevărul este înțelegerea dreaptă a învățăturii. Căci din învățătura aceasta iată cât de multe înțelesuri scot oamenii. Nu toate înțelesurile pot fi adevărate. Adevărată trebuie să fie numai o înțelegere. Dar oamenii, prin deșertăciunea minții lor, scot atâtea înțelesuri din aceeași învățătură. Domnul este felurit? El a vorbit adevărul în mai multe feluri? Și, cu toate acestea, iată cât de mulți oameni scot învățături felurite, adevăruri felurite din aceeași învățătură. Câte mii de secte sunt... Toate [apărute] din aceeași învățătură a cuvântului biblic. A înțeles Domnul o mie de căi, sau numai una? El a spus: „Eu sunt căile”, sau „Eu sunt Calea”?

Deci există o cale și există un adevăr. Și în învățătura aceasta, care este Calea, este o înțelegere dreaptă, care este Adevărul. Care este Adevărul? Mântuitorul a arătat două semne după care putem înțelege și cunoaște adevărul: durata și roadele.

În Fapte, Gamaliel spune: „Să nu vă atingeți de oamenii aceștia. Că dacă lucrarea aceasta e de la Dumnezeu, n-o veți putea nimici. Dacă nu-i de la Dumnezeu, se va nimici singură. Să nu vă pomeniți că lucrați împotriva lui Dumnezeu. Așteptați și veți vedea. Dacă durează, dacă ține, dacă are o întindere și durată, e de la Dumnezeu, că El este Acela statornic. Dar dacă numai vine și dispare, înseamnă că nu-i de la Dumnezeu, că El nu este astăzi într-un fel și mâine altfel.

Iar dacă nu are roade... Durata și roadele sunt cele două semne ale adevărului. Adevărul a fost același ieri, azi și în veci. El a avut totdeauna roade. Mântuitorul a spus: „După roadele lor îi veți cunoaște. Uitați-vă! După roade...”. Au roade sfințirea, curăția, dreptatea, cinstea, blândețea, bunătatea, facerea de bine, credincioșia - roadele Duhului? Sunt de la Dumnezeu. Nu le au? Oricât ar spune, ba... cu cât mai mult spun că sunt ai lui Dumnezeu, cu atâta nu sunt ai Lui. Pentru că „după roadele lor îi veți cunoaște”, spune Mântuitorul, nu după vorbe! După roade. Dacă roada este lauda de sine, jignirea și batjocura altuia, disprețuirea altora, călcarea în picioare a lucrurilor curate și bune, nu poate fi roada Duhului Sfânt, că roadele Duhului Sfânt sunt arătate care sunt. Atunci dacă roadele sunt rele, și pomul trebuie să fie rău, oricât de frumos ar fi împodobit și oricât de frumos ar arăta.

De aceea, Mântuitorul ne-a arătat cele două semne ale adevărului: durata lui și roadele lui. În învățătura în care Domnul a făcut să ne naștem noi și trupește, și sufletește, în aceasta vedem cele două semne: durata ei (pentru că de mii de ani, de la Mântuitorul, ea a rămas aceeași) și roadele ei. Toți martirii, sfinții, mucenicii și părinții noștri, înaintașii noștri duhovnicești, în credința asta s-au născut. Credința asta trăind-o, au realizat o viață de sfințenie. Aici au fost martirii și mucenicii! Semnele lor și mormintele lor sunt în bisericile rămase... din Efes, din Smirna, din Tiatira... Nu de mult am citit într-o revistă de-asta că s-a descoperit la Efes biserica și mormântul Sfântului Apostol Ioan. [Prin] săpăturile alea... Că după ce au trecut barbarii peste Efes și toate năvălirile alea otomane, [acestea] au nimicit tot și au ucis tot. Și au trecut sute de ani și praful și iarba au acoperit tot după trecerea acelora; că ei au nimicit orice ființă omenească. Acolo, când s-au dus și au dezgropat, au găsit, după documentele vechi, mormântul Sfântului Apostol Ioan și biserica sa. La Efes. Acolo unde a propovăduit el până la sfârșit și unde a fost înmormântat.

Acestea sunt semnele acestei credințe pe care o moștenim. Cum să nu ținem noi la ea atunci? Și dacă nu numai din trecutul îndepărtat și până astăzi, dar chiar și în viața noastră Domnul a făcut atâtea minuni și ne-a dăruit atâta binecuvântare în învățătura și-n adevărul acesta, cum să nu ținem la el atunci și cum să îngăduim ca oricine să-l disprețuiască și să tăcem când auzim cum alții râd, batjocorind credința părinților noștri și credința în care noi înșine am căpătat iertarea și răscumpărarea sufletelor noastre? Prin harul lui Dumnezeu, aici s-au născut părinții noștri și trupești, și sufletești, prin care noi înșine am gustat bucuriile pe care numai puterea minunii lui Dumnezeu le poate da cuiva pe pământ.

Așa a spus Mântuitorul: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. Calea o cunoaștem: e învățătura cea dreaptă și sănătoasă. Adevărul îl cunoaștem: este înțelegerea cea sănătoasă a învățăturii, care a putut dura de mii de ani și a dat atâtea roade. Vie ca acuma. Viața este trăirea noastră, [împlinirea] acestei învățături. Acesta este Hristos. „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”: învățătura sănătoasă, înțelegerea dreaptă a învățăturii și apoi trăirea ei.

Învățătura am avut-o totdeauna. Și adevărul l-au avut înaintașii noștri. Dar viața... aceasta ne-a lipsit. Prin harul lui Dumnezeu, El ne-a adus la cunoașterea Lui și ne-a dăruit această viață: trăirea noastră în credința aceasta. Pe asta n-am cunoscut-o, până când Dumnezeu S-a îndurat de noi și ne-a dat lumina aceasta. Și ne-a făcut să simțim chemarea Lui și lumina nașterii din nou. Atunci am început să avem viața. Calea o aveam, Adevărul îl aveam; Viața n-o aveam. Din clipa când am început să avem viața trăită după voia lui Dumnezeu, am simțit că suntem în Hristos. Și Părintele Iosif așa ne-a învățat și ne-a spus nouă: „Oastea Domnului este aflarea și vestirea lui Iisus cel Răstignit”. Asta este Oastea Domnului.

Ce înseamnă, practic, asta? Asta înseamnă că, prin învățătura cea sănătoasă, prin adevărul cel drept și sănătos mărturisit nouă, noi am găsit viața trăită în Hristos. Aflarea lui Iisus cel Răstignit înseamnă a ajunge să-L cunoști pe El prin Cuvântul și prin părtășia cu El și a ajunge să trăiești o viață cât mai apropiată de viața pe care a trăit-o El. În blândețea Lui, în bunătatea Lui, în iertarea Lui, în dragostea Lui, în dărnicia Lui, în jertfirea Lui de Sine, în iubirea Lui față de frați, în ascultarea Lui față de Dumnezeu. Asta este aflarea lui Iisus cel Răstignit! Și vestirea lui Iisus cel Răstignit înseamnă: pretinzându-ți ție să trăiești cum a trăit Hristos, să pretinzi și la alții acest lucru. Și să le spui și altora: Nimeni nu va putea vedea pe Dumnezeu, decât prin învățătura cea sănătoasă, prin înțelegerea cea dreaptă a învățăturii sănătoase și prin trăirea cu fapta și cu adevărul a acestei învățături în fiecare zi, cum ne-a învățat Mântuitorul.

Și Părintele Iosif așa ne-a învățat. Asta este „aflarea și vestirea lui Iisus cel Răstignit”. Nu numai o lozincă cu care să ne împodobim vorbirile noastre când ne întâlnim sau cântările noastre. Că în zadar vor fi frunzele mari și late, dacă roade nu sunt. Decât o frunză mare, mai bine o roadă mică. Decât vorbă multă, mai bine o cât de slăbuță trăire în Hristos și ascultare de cuvintele Sale și de voia Sa. Pentru că El însuși a spus. „De ce-Mi ziceți Mie «Doamne, Doamne», dacă nu faceți ce vă poruncesc Eu?” Și Sfântul Ioan a scris clar: „Cine zice că crede în Iisus trebuie să trăiască și el cum a trăit Iisus”. Nici mai mult, nici mai puțin.

Să ne dăm toate silințele să ajungem așa. Asta înseamnă Viața: trăirea în Hristos, pe măsura voii Sale și a pildei Sale celei Sfinte. La aceasta dorim să ne ajutăm și noi unii pe alții, să ne îndemnăm unii pe alții, să ne sfătuim unii pe alții, că toți suntem slabi. Și toți avem nevoie, în mijlocul luptelor pe care le ducem, să căpătăm întărire de la frații noștri, întărindu-ne și ajutându-ne unii pe alții. Sfătuindu-ne unii pe alții, veghind unii asupra altora, că nu toți suntem tari în același timp, nici nu suntem toți slabi în același timp. Când unul este mai slăbuț, este celălalt mai tare. Și atunci când unul greșește, celălalt vede. Și atunci, dacă fiecare veghem, ne sfătuim, ne mustrăm, ne îndemnăm unii pe alții la dragoste și la fapte bune. Dragostea este legătura noastră frățească; și faptele bune sunt lucrarea noastră în afară, între ceilalți oameni. La asta să ne îndemnăm. La cât mai multă unitate între noi și la cât mai bune fapte în mijlocul celor [din afară]. Prin aceasta vor cunoaște apoi ceilalți că noi Îl iubim pe Domnul și că Îl cunoaștem pe El. Prin aceasta va crește dragostea noastră față de Hristos. Și atunci nu ni se va părea nici departe, nu ni se va părea nici greu, nu ni se va părea nici mult. Ci vom fi gata cu bucurie să facem totul pentru dragostea Domnului.

Ce bine-i când așa înțelegem lucrurile și acest fel de a învăța îl avem toți! Căci noi trebuie să știm: toată puterea noastră, toată biruința noastră (a noastră, [adică] a Lucrării Domnului în care suntem. Căci când spunem „a noastră”, zicem toți frățietatea în care Domnul ne-a chemat), toată biruința acestei frățietăți și a Bisericii Domnului stă în unitatea dintre frați, în Hristos. Și unitatea nu o putem avea decât dacă ținem toți, cu toată puterea la învățătura noastră. Noi credința am primit-o prin învățătură. N-am putut crede înainte de a auzi. Prin auzirea Cuvântului am primit credința. Atâta vreme vom avea credința, cât vom păstra curată învățătura pe care am auzit-o și prin care am primit credința. Nu vedem noi că toți cei care au acceptat o modificare în învățătură, care au primit o învățătură străină și au schimbat ceva din învățătură n-au mai ajuns să mai creadă la fel? Credința i s-a modificat în clipa în care a primit o învățătură străină și a acceptat să-și modifice învățătura. Atunci și-a și pierdut credința! Cu cei care și-au schimbat învățătura nu mai crezi la fel. Adică el nu mai crede la fel. El își schimbă felul de a crede. Și cu cât își schimbă mai mult învățătura, cu atâta își depărtează credința. Și noi vom avea bucuria și biruința, și părtășia, și harul, și fericirea să ne întâlnim împreună câtă vreme vom păstra aceeași învățătură frățească. Câtă vreme vom veghea cu toată grija, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Dreptarul învățăturii sănătoase ține-l, cu credința și cu dragostea care este în Hristos Iisus. Că dacă vei face așa, te vei mântui și pe tine, și pe cei care te ascultă”. De aceea spun mereu: dacă veți citi cu atenție scrierile Sfinților Apostoli (îndeosebi pe Sfântul Pavel), [veți vedea că] el mereu vorbește despre învățătură. Dar și Sfântul Ioan spune: „Dacă vine cineva la voi și nu vă aduce învățătura aceasta, să nu-i ziceți «Bun venit», că vă faceți părtași păcatelor lui”. Căci prin învățătură străină, [el] strică adevărul și strică viața, și strică credința, și dezbină Biserica. Le spune Sfântul Pavel, în Fapte 20, celor din Efes de care s-a despărțit la Milet: „Știu că după plecarea mea se vor strecura între voi lupi care nu vor cruța turma și vor învăța pe ucenici lucruri deosebite și străine, și stricate, care nu trebuie să fie învățate”. Strecoară învățătura [rea]. Și Sfântul Pavel scrie și în Efeseni capitolul 3: „... Până vom ajunge toți la unirea credinței și a cunoștinței, la statura de om mare în Hristos. Ca să nu mai fim copii, purtați încoace și încolo de orice vânt de învățătură prin viclenia oamenilor și prin șiretenia lor în mijloacele de amăgire. Ci credincioși adevărului (adică statornici în învățătura de la început) și în dragoste (adică în unitatea frățească), să creștem în toate privințele, până vom ajunge la Cel care este Capul, Hristos. În El, tot trupul strâns legat, bine închegat, își primește creșterea potrivit cu lucrarea pe care o face fiecare încheietură”.

Iată câtă grijă avea Sfântul Apostol Pavel să-i sfătuiască pe frați despre rânduiala mai dinainte a lui Dumnezeu. Dumnezeu a rânduit, în Biserică, să fie fiecare acolo: apostoli, prooroci, învățători, păstori, pentru creșterea Trupului Său, care este Biserica, până vom ajunge toți la unirea credinței și cunoștinței. Adică și să știm cu mintea, și să credem cu inima la fel. Ca să nu mai fim copii, purtați încoace și încolo de orice vânt de învățătură, prin viclenia oamenilor și prin șiretenia lor în mijloacele de amăgire. Ci statornici în învățătură, credincioși adevărului și în dragoste, în unitatea frățească, să creștem în toate privințele. Asta este, deci, grija pe care trebuie s-o aibă mai ales frații lucrători. Dar nu numai frații. Ci și surorile.

Toți cei care am fost chemați să lucrăm împreună la înaintarea Evangheliei trebuie să avem cea mai mare grijă asupra păstrării învățăturii. Că dacă vom păstra învățătura la fel, vom păstra și unitatea credinței. Când vom accepta amestec de învățătură străină, atunci am acceptat dezbinarea de credință. Fiindcă oricine primește o învățătură străină își pierde credința.

lată, practic, atâtea adunări au spus: „frații penticostali”; sau: „frații baptiști”; sau: „frații adventiști”... Noi ne-am obișnuit să le zicem la toți frați, deși toți ne disprețuiesc... Toți se bucură de roadele dăruite de Dumnezeu acestei Lucrări: de cântările ei, de frații ei, de cărțile ei, de toate descoperirile date ei de Dumnezeu; dar ei, în ei înșiși, urăsc această Lucrare. Noi nu urâm pe nimeni. Nici n-am învățat niciodată să urâm pe nimeni. Nici nu lovim pe nimeni. Deși, suntem încredințați că majoritatea învățăturilor lor sunt rătăcite și sunt nepotrivite cu adevărul. Am spus: „Ei sunt oameni maturi, au convingerile lor - respectăm convingerile lor. Vor răspunde ei înaintea lui Dumnezeu pentru credința lor. Nu ne-am amestecat să le stricăm nici adunarea, nici să le amăgim sufletele, nici să dezbinăm casa nimănui. Dar cum s-au purtat ei față de noi?

Noi n-am spus: „Voi sunteți vânduți, pentru că, în timp ce Hristos este prigonit, voi vă bucurați de libertate”. N-am spus aceasta. Nici n-am vrut să spunem. Să nu judecăm pe nimeni. Dar ca Lucrare a lui Dumnezeu, în timp ce Evanghelia era prigonită, am suferit împreună cu Evanghelia. Toți. Că nu numai unii am suferit... ci toți am suferit. Și dacă numai o batjocură și numai o întristare plină de amărăciune [am suportat] când am văzut că e batjocorită Lucrarea și frații noștri alungați, și aceasta era o suferință pe care n-a fost unul să n-o simtă în inima sa față de Lucrarea Domnului.

Ei, cu toate că am luat parte la suferința lui Hristos când El a fost prigonit, nu i-am disprețuit pe alții, care erau lăudați și acceptați, în situația aceasta. Cu toate că, în starea aceasta în care am fost, am fi avut oarecum și scuza, și dreptul să facem lucrul acesta, n-am făcut. Ca să respectăm omul și credința fiecărui om. Dar... am fi așteptat cel puțin atâta și din partea celor care zic că-s credincioși; să se fi purtat [și ei așa] față de Lucrarea Oastei.

Ce au făcut ei însă?

Nu numai că au bârfit peste tot, dar s-au bucurat că Lucrarea este prigonită. Ca să poată să pună mâna și să răpească, și să facă rău. Au răspândit tot felul de zvonuri... că frații s-au botezat. Baptiștii au zis că la baptiști, penticostalii, că ne-am botezat la penticostali. Și au umplut nu numai țara, ci și peste hotare. Au venit frați din Serbia și au spus: „Fraților, pe noi frații ne-au trimis de-acolo să întrebăm: într-adevăr ați trecut toți la secte? Ce s-a întâmplat cu Oastea? Că toți [care] au fost pe-acolo au spus că pe o parte [v-au botezat] baptiștii, pe cealaltă parte penticostalii [Le-au spus] că noi toți am trecut la penticostali, ca să-i poată înșela; și pe foarte mulți i-a înșelat. Și cine lucrează cu minciuna și cu înșelătoria... cum poate să fie un astfel de om? Și duhul acelei lucrări care lucrează cu minciuna, pentru înșelăciune, cum poate să fie ea și să mai spună că e în Duhul lui Dumnezeu? „După roadele lor îi veți cunoaște”; și cunoști duhul după felul în care luptă: ce urmărește el? Foloasele lui Hristos? dacă ar urmări foloasele lui Hristos, atunci cu cât e cineva mai mult prigonit pentru Hristos, l-ar îmbărbăta mai mult; și l-ar apăra mai mult; și ar spune: „Da, uite, [noi suntem cumva] într-o situație mult mai favorizată decât ei. Dar ei suferă pentru Hristos”. Și ar fi trebuit să privească cu sfințenie la adunare și la suflete și să spună: „Rămâneți cu Dumnezeu acolo, pentru că pe voi Dumnezeu vă vădește că sunteți ai Lui pentru că suferiți împreună cu El. Iată, noi n-avem parte de suferință, ca lucrare”.

Dar cum s-au purtat? Uite cum s-au purtat...

Și, dacă astfel stau lucrurile, noi trebuie să avem ochii deschiși. Încă o dată am spus și spunem tuturor: nu disprețuim pe nimeni, nu batjocorim credința nimănui, nu judecăm pe nimeni în ce crede și în ce-i convins el că e bine să facă. Dar în ceea ce fac rău, nu pot spune că fac binele. Pentru că atunci când cineva se duce - când casa cuiva este aprinsă, în flăcări, arde - și el se duce nu să salveze, ci să fure de-acolo, la adăpostul flăcărilor, cum poți să-l numești pe un astfel de om? Nici om nu-l poți numi, dar credincios?... Că nici ca om nu [se cuvine să] faci astfel de lucruri. Dar când zici că faci acest lucru în numele lui Hristos? Lor nici nu le pasă de Hristos. pe ei îi interesează foloasele lor.

Nu spun că toți sunt așa... Dar majoritatea așa sunt. Și chiar dacă sunt acolo unele suflete mai aparte, lucrarea, duhul lucrării e așa.

De aceea trebuie să păzim cu toată scumpătatea Lucrarea Domnului. Și să păzim cu toată scumpătatea credincioșia și învățătura pe care am primit-o, pentru că atâta vreme vom păzi unitatea și curăția credinței și lucrarea lui Hristos. Pentru că aceea e lucrarea lui Hristos, care are semnele lui Hristos. Care sunt semnele Lui pe pământ? Ranele, spinii, suferința, jugul, sarcina, patima, ocara... Că așa a spus: „Să ieșim afară din tabără, să suferim ocara Lui”. Despre Moise este scris: „A primit mai degrabă să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu, decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale Egiptului”. Dacă Domnul este pe pământ în suferință în vremea aceasta și în prigonire, atunci suntem lucrarea Lui și purtăm cu adevărat numele Lui când suferim împreună cu El și nu ne lepădăm de El; și păstrăm cu credincioșie acest sfânt și scump tezaur de preț care este părtășia cu Hristos, unitatea cu învățătura. Toate sunt necesare: și bucuriile noastre, și sfătuirile noastre, și cântările noastre, și întâlnirile noastre. Dar este și mai necesar în vremea de acum să avem aceeași învățătură și orientare a noastră sănătoasă, [pentru] unitatea lăuntrică și [pentru aceeași] lucrare în afară.

Noi n-avem nici un fel de lege care să ne apere. Avem așa de puțini prieteni în afară... Pe mine mă prigonește... Credințele deosebite abia așteaptă să pună mâna să răpească și să fure. Iar aceia care ar trebui să fie păstori duhovnicești adeseori sunt împotriva noastră, deși noi am crescut în dragoste și în smerenie și am învățat, și ne-am îndemnat, și ne-am străduit să arătăm supunere deplină față de stăpânirea lumească, față de stăpânirea bisericească și să-i respectăm pe toți oamenii, că așa am fost învățați de părinții noștri duhovnicești și de învățătura în care ne-am născut. Dar față de noi iată cum se poartă toți!

De aceea, pentru că avem așa de puțini prieteni în afară și așa de puține legi care să ne apere și să ne dea deplină slobozenie și libertate, puterea noastră și bucuria noastră, și izbânda noastră pentru cauza lui Dumnezeu (că nu luptăm pentru altceva) și pentru mântuirea de-aproapelui nostru, a fraților noștri, a familiei noastre și a poporului nostru, [toate acestea stau în unitatea dintre noi]. Pentru că dorim, în mijlocul cetății în care suntem și al poporului în care suntem să fim o adunare sănătoasă și credincioși folositori semenilor noștri, pentru că așa am fost învățați și de aceea ne-am întors la Dumnezeu, să nu facem nici rușine, nici pagubă, nici rău nimănui, ci tuturor să le facem bucurie și folos, și mângâiere pe calea vieții. Întâi nouă și familiei noastre, după aceea familiei neamului nostru. Dar ca să putem face acest lucru, noi trebuie să avem cea mai multă grijă pentru unitatea și înțelegerea dintre noi.

Ne-greșit nu-i nimeni. Toți greșim în multe feluri. De aceea, pentru că toți greșim, toți trebuie să fim înarmați cu un fel frumos de a ne purta unii față de alții. Iertare, îngăduință și blândețe, și bunătate. Unde se dovedește rea-voință repetată și gând potrivnic dovedit, acolo trebuie să fim cu foarte multă înțelepciune și grijă, să nu îngăduim unora, care vor numai să facă rău, să facă rău.

Dar unde-i slăbiciune între frați și unde din greșeală se întâmplă uneori să își facă rău unii altora, acolo trebuie să avem celălalt fel de a privi: înțelegerea iertătoare și plină de blândețe frățească. Căci prin aceasta, toți suntem binecuvântați și toți suntem ajutați, și toți suntem sprijiniți. Fără aceasta nu vom putea niciodată.

Cea mai mare răspundere o au frații lucrători. Oriunde Domnul i-a ridicat și le-a pus în mână Cuvântul Său, au datoria să vegheze cu toată grija nu numai asupra învățăturii sănătoase - să nu-și permită să învețe altfel de învățături, ci numai învățătura sănătoasă - ci să vegheze apoi și asupra tuturor celor care ar veni să strice această învățătură, să tulbure Lucrarea. Dumnezeu ne-a învățat că păstorul este dator nu numai să hrănească turma, ci s-o și păzească. Acela este păstor adevărat, care-și face datoria și pentru a hrăni turma, și pentru a o păzi. Că dacă n-o păzește și numai o hrănește, acela crește turma pentru lupi. Propovăduiești, vestești, aduni suflete, le chemi la mântuire, dar nu veghezi asupra lor... Și vin apoi lupii și dintr-o parte, și dintr-alta și le răpesc, le nimicesc, le rup și le sfâșie.

De aceea noi trebuie să învățăm de la Mântuitorul, căci El așa ne-a învățat. El Își păzește oile Sale, El Și le cunoaște, El Și le apără și nimeni nu le va răpi din mâna Lui. Să învățăm și noi slujba aceasta de păzitori ai Lucrării. Să nu îngăduim ca orice străin să vină în adunare, să vorbească în numele fraților, să ne arunce săgețile învățăturilor sale și prin ele apoi, ca și cu niște lațuri, să tragă sufletele din Lucrare în altă parte, la rătăcirile lor. Să le spui: „Noi nu ne ducem la voi, noi vă lăsăm... Faceți ce vreți, învățați ce vreți... umblați cum vă place. Dar nu vă permitem nici vouă să veniți la noi și să tulburați credința noastră. Noi avem încredințarea că învățătura voastră este rătăcită. Dar noi nici nu vă batjocorim, nici nu venim să vă tulburăm. Faceți ce vreți! Dar nici nu vă permitem să tulburați adunarea noastră, să stricați familia noastră!” În măsura în care putem apăra sufletele și Lucrarea, să le și apărăm.

Asta, în ce privește apărarea credinței. Unitatea învățăturii noastre trebuie s-o păzim cu toată grija. Frații care mărturisesc Cuvântul lui Dumnezeu să se ferească să răspândească învățături auzite de la străini sau citite în cărți străine. Nu mai avem de-a face nimic cu ei. Noi am crescut - e adevărat - la școala dragostei evanghelice: să-i iubim pe toți, să-i primim pe toți, cu toată inima. Dar nu toți au ajuns la acest fel înalt de a crede și de a învăța. Ei îi consideră pe toți ceilalți rătăciți, [și că] numai ei merg pe calea adevărului. Ei, un astfel de om suferă de cea mai primejdioasă ispită și păcat al trufiei. Pe toți ceilalți îi disprețuiesc și numai pe sine se laudă. De un astfel de om și de astfel de duhuri noi trebuie să ne depărtăm. Până vor ajunge toți la felul cel înalt de a înțelege. Că-n dragostea lui Hristos, cine a ajuns să trăiască o viață în Hristos este frate, oriunde și-n orice limbă și neam ar chema el numele Domnului.

Până atunci trebuie să ne păzim și noi adevărul nostru cel puțin tot cu atâta grijă cu câtă păzesc ei rătăcirea lor. Să fim plini de geloși pentru Lucrarea lui Dumnezeu. Să avem un pic de gelozie în noi. Am mai citit și am mai spus uneori despre acel loc din Cântarea Cântărilor în care este scris, în capitolul 8, versetele 6 și 7: „Pune-mă ca o pecete pe inima ta; pune-mă ca o pecete pe brațul tău cel drept. Căci dragostea este tare ca moartea și gelozia este neînduplecată ca locuința morților”. Ce înseamnă, practic, pentru noi aceste cuvinte? Că, punând pe Hristos ca o pecete pe simțirile noastre, pe inima noastră, pe cea mai lăuntrică parte a ființei noastre, pe trăirea noastră lăuntrică, să-L punem ca o pecete pe faptele noastre, pe brațul nostru cel drept, pe faptele noastre din afară... Adică având viața din Hristos în noi și având viață din Hristos în mijlocul semenilor noștri, în afară, făcându-ne datoria cinstit, să ținem la Lucrarea aceasta cu o dragoste mai tare decât moartea. Nimic să nu ne poată despărți de frați și de Evanghelie, și de Lucrarea în care ne-a chemat Hristos. Nu! [Când] ți se va spune: „Te lași de frați? Părăsești Lucrarea? Te lepezi de Oaste? Te lepezi de frați? Sau: pedeapsa...; sau: moartea...”. Să fim în stare întotdeauna să spunem: „Primesc orice, dar de frații mei, de credința mea, de Lucrarea în care L-am cunoscut pe Dumnezeu nu mă voi lepăda, nu mă voi despărți niciodată”.

Asta este dragostea. Gelozia este neînduplecată. Gelozia aceasta însă [este unită] și însoțește dragostea. Acolo unde e dragoste adevărată este și gelozie. Nu se poate fără gelozie. Numai unde nu este iubire adevărată, acolo nu e gelozie. Dacă iubim Lucrarea Oastei și iubim frățietatea aceasta, și iubim învățătura și credința aceasta, atunci trebuie să fim, fraților, geloși pentru ea. Să nu ne fie tot una că ne ducem acolo sau că ne ducem aici. Să nu ne fie tot una că e învățătura cea bună sau nu. Să nu ne fie tot una dacă este o cântare frățească sau dacă este o cântare străină. Țin la Lucrarea Oastei cu toată gelozia cu care țin la ceea ce am mai iubit pe pământ. Țin la cântările ei, la învățătura ei, la sufletul ei, la frații ei, la calea ei și la credința ei mai mult decât la viața mea. Și iubesc cu gelozie Lucrarea aceasta. Oricât le-aș iubi pe celelalte, pentru aceasta am gelozie. Și n-aș dori să se piardă nimic din ea, nici să se abată, nici să se rătăcească, nici să se strice nimic.

De aceea aș dori și-L rog pe Domnul să ne dăruiască tuturor față de această Lucrare nu numai dragostea - care să fie mai tare decât moartea -, ci și o gelozie care să fie neînduplecată. Să nu mai permitem nimănui să strice; nimănui să dezbine; nimănui să abată Lucrarea de la calea ei. Să-i iubim cu gelozie pe frați, să iubim cu gelozie tot ce e al Lucrării. Și să apărăm cu gelozie Lucrarea aceasta față de oricine ar încerca s-o tulbure și s-o dezbine. Fie dinăuntru, fie din afară. Pentru că nu este... nu este, vă spun... Veți vedea; veți auzi și de la alții: că nu este o lucrare mai binecuvântată, mai curată, mai frumoasă, mai plină de putere, mai plină de lacrimi, mai plină de dragoste, mai plină de curăție și de sfințenie ca Lucrarea aceasta nicăieri. Nu noi o lăudăm, ci alții, care vin spun: „Cântări ca ale dumneavoastră, bucurii ca la dumneavoastră, lacrimi ca la dumneavoastră, momente și trăiri cerești ca la dumneavoastră n-am mai văzut”. Atunci, dacă ei mărturisesc că este așa - și noi simțim că este așa! -, cum să nu apărăm acest bun scump? N-am fi noi vinovați față de Dumnezeu și față de dragostea lui Hristos, și față de Cuvântul Său cel Sfânt dacă n-am ține cu toată gelozia la ea atunci când vedem cât de ușor o poate strica vrăjmașul prin amestecuri de învățături străine, din afară!

Să ținem la Lucrarea aceasta, căci ținem la fericirea noastră. Ținem la bucuria noastră, căci și pentru noi atâta este bucurie: când mergem în mijlocul fraților și vedem unitate și dragoste. Abia așteptăm să ne întâlnim și nu mai putem să ne despărțim. Atâta suntem fericiți toți.

Când fiecare se va simți ca un străin și fiecare va fi ca un lut lipit de fier, fără unitate și fără sudură puternică, atunci tot ce am avut bun s-a dus. Atunci putem să avem oricâte autorizații, putem să avem atunci oricâte recunoașteri și oricâtă libertate: n-avem harul lui Dumnezeu și zadarnice sunt toate. Starea noastră împreună va fi fățarnică, formalistă, rece și... fără nici un rod.

Dar câtă vreme Îl avem pe Hristos și unitatea, și dragostea, și părtășia frățească, vom fi fericiți și binecuvântați, fie că vom merge pe un drum mai larg, fie că va trebui să mergem mereu pe calea cea îngustă și strâmtă, și spinoasă.

Și aceasta depinde de fiecare dintre noi. Fie frate, fie soră, trebuie să păzim cu toții Lucrarea aceasta. Să nu permitem nimănui s-o batjocorească în fața noastră, nici să o dezbine. Ci cu toată puterea cuvântului și cu toată puterea hotărârii noastre să apărăm Lucrarea Domnului, că apărăm nu numai adevărul Său cel sfânt, ci apărăm și bucuria și fericirea noastră. Cum te duci cu bucurie într-o grădină încărcată de verdeață și de flori binecuvântate! Dar dacă lași ca toți porcii străinului s-o calce în picioare și s-o rupă, cum te mai duci acolo unde vezi numai jale și amărăciune?

Asta este o adunare peste care au trecut duhurile astea. Sigur... uitați-vă la Săsciori, uitați-vă la Laz, uitați-vă la Șibot, ce adunări erau acolo! Și ce a rămas pe urma celor care au trecut? Așa rămâne după Duhul lui Dumnezeu?

Cine poate spune că Lucrarea Oastei a stricat vreodată vreo adunare a cuiva? Nici nu ne-am dus niciodată [la ei] și - deși suntem convinși că vorbesc neadevăr și că învață rătăciri -, am respectat convingerile lor... Am spus: „E credința lor, noi nu ne amestecăm”. Și i-am lăsat. Dar față de Lucrarea Oastei cum s-au purtat ei?... De aceea, îi va judeca Dumnezeu.

Asta nu înseamnă judecată. Înseamnă numai o atenție și o înștiințare la grija față de Lucrarea peste care Dumnezeu ne-a pus nu numai s-o păstorim, ci s-o și veghem și s-o și apărăm. Și asta e datoria fiecăruia dintre noi.

Poate că era - știu eu? - mai bine de folosit timpul acesta în alt fel. Dar am considerat că acestea erau unele dintre lucrurile care trebuia să le vorbim împreună în clipa aceasta. Pentru că m-am rugat Domnului: „Doamne, trimite-mi ceea ce este mai necesar acum, în scurtele clipe pe care le avem să le petrecem împreună”. Și, fără să ne gândim, au venit lucrurile acestea. De ce? Pentru că suntem în mijlocul încercărilor și trebuie să ne orientăm foarte bine. Că degeaba - cum am spus - semănăm și îngrijim, dacă lăsăm să vină să culeagă oricine. Și degeaba avem noi o grădină frumoasă, dacă în jurul ei nu-i nici un fel de gard. Poate să treacă oricine pe-acolo, ca [prin] via din Psalmul 80, peste care trec toate fiarele pădurii. Trebuie să învățăm că Domnul ne-a învățat să păzim Lucrarea Sa, cum au spus în Cuvântul Său Sfinții Apostoli: „Păziți, vegheați, păstoriți turma lui Hristos... Faceți în așa fel încât să o puteți înfățișa înaintea Lui fără prihană, fără vină și în pace”. Și atunci, dacă El ne-a făcut să fim împreună lucrători cu El, să îngrijim nu numai să facem o zidire sănătoasă, ci să facem ca Neemia: să păzim zidurile de jos de cei care vor să le dărâme și să lucrăm... Lucrând, să ne apărăm... E datoria noastră...

***

Eu cred că-i bine să ne rugăm Domnului...

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Amin.

Tatăl nostru care ești în ceruri, sfințească-se Numele Tău. Vină Împărăția Ta și facă-se voia Ta precum în cer, așa și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. Și ne iartă nouă păcatele noastre precum iertăm și noi greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne mântuiește de cel rău.

O, Tatăl nostru care ești în ceruri, din toată inima noastră dorim să lăudăm Numele Tău cel sfânt, Făcătorul și Binefăcătorul nostru, pentru toate darurile și binefacerile Tale față de noi. Dar mai ales pentru darul cel mare pe care ni l-ai dat nouă, pentru că așa de mult ne-ai iubit, încât pe singurul Tău Fiu Ți L-ai dat, pentru ca și noi, dacă vom crede în El, să nu pierim, ci să avem viața veșnică.

Îți mulțumim că, prin Duhul Tău cel Sfânt, ne-ai făcut și pe noi să credem în El, ca să nu pierim.

Îți mulțumim pentru cuvântul pe care ni l-ai trimis și care ne-a atins inima noastră și a făcut să se deschidă, ca să-L primească în ea pe Domnul și Mântuitorul, făgăduința mântuirii noastre, taina răscumpărării și fericirii noastre, pe care Tu, Doamne, L-ai dat ca preț de răscumpărare pentru noi și preț de fericire pentru mântuirea noastră.

Mulțumim, Doamne, pentru că și de noi, de noi... chiar de noi, aceștia care suntem aci acum, împreună înaintea Ta, și de noi aceștia Te-ai îndurat, să ne faci și nouă parte de această chemare slăvită și să ne descoperi și nouă taina aceasta a Evangheliei, care este cunoașterea lui Hristos, Care este viața veșnică.

Îți mulțumim pentru fiecare dintre aceste suflete iubite pe care le-ai chemat la cunoașterea Ta, începând de la cel mai bătrân până la cel mai tânăr. Îți mulțumim, Doamne, că prin toți anii prin care am trecut și prin toate împrejurările prin care am trecut, Tu ne-ai păzit pe fiecare. Prin stările și ispitele pe care fiecare dintre noi le-am avut într-un fel, fiecare dintre noi știm cât ajutor ne-ai dat Tu, câtă mângâiere ne-ai arătat nouă, cât de puternic a fost brațul Tău [în] apărarea și izbăvirea noastră. Cât de dulce a fost odihna Ta, cât de bucuroasă și plăcută umbra Ta în arșițele prin care fiecare noi, într-un fel sau altul, a trebuit să trecem.

Acum Îți mulțumim din toată inima noastră (...) pentru această bucurie pe care ne-ai dăruit-o și pentru care niciodată nu vom putea îndeajuns să-Ți mulțumim. Pentru că după ce am gustat amarul, vedem cât de dulce este bucuria părtășiei frățești; cât de dulce este petrecerea fraților împreună, cât de binecuvântată este clipa în care putem unii lângă alții, cu o inimă și cu un duh, să Te binecuvântăm pe Tine în aceeași credință și învățătură. Îți mulțumim pentru învățătura aceasta, pentru că și aceasta este un dar de la Tine. Cât de mulți au ajuns în mrejele unor învățături rătăcite și nu mai pot scăpa din ele... Dar pe noi, Doamne, ne-ai adus la învățătura aceasta sănătoasă și curată, caldă, prin care am aflat credința aceasta care ne-a dus la cunoașterea Ta și la această trăire sfântă, în unitate cu Tine și cu frații și cu surorile noastre (...)

Te binecuvântăm pentru orice clipă fericită pe care ne-o dăruiești s-o putem petrece împreună. Te rugăm, Doamne, să ne faci să cunoaștem deplin voia Ta și Cuvântul Tău, pentru a-l trăi și pentru a-l păzi. Tu ai spus, Doamne, că dacă are cineva cuvintele Tale și le păzește, acela Te iubește. Și cine Te iubește pe Tine va fi iubit de Tatăl; și Tu și Tatăl veți veni și veți locui împreună cu el. O, Doamne Iisuse, aceasta este făgăduința Ta cea dulce și scumpă... cea mai dulce și mai scumpă. Dar pentru aceasta, noi avem cuvintele Tale; ajută-ne acum să le păzim. Să le păzim așa cum un paznic credincios păzește ceea ce i-a fost încredințat pazei lui: cu toată grija și cu toată vegherea; totdeauna gata s-o apere cu puterea sa, cu viața sa, cu sănătatea sa, cu tot ce are el, numai să păzească și să păstreze acest bun scump. Așa Te rugăm să ne ajuți și nouă să păzim învățătura și cuvintele pe care ni le-ai dat. Așa cum ni le-ai dat să le păzim, prin trăirea noastră și prin grija noastră, pentru ca alții să nu le poată nici răpi, nici strica. Pentru că în aceasta se va vedea dragostea față de Tine: cum vom ști și câtă grijă vom avea să păzim cuvintele Tale și să păzim învățăturile Tale și de păcatul din noi, și de răutatea din alții.

Te rugăm, Doamne, să binecuvântezi Lucrarea aceasta în care ne-ai chemat la părtășia cu Tine. Răsplătește în vecii vecilor acelor suflete Sfinte care au trecut la Tine, care au fost părinții noștri și care prima dată ne-au vestit Cuvântul Tău, prin care și noi am ajuns să Te cunoaștem; și cunoscându-Te, să Te iubim; și iubindu-Te, să Te ascultăm; și ascultându-Te, să trăim după voia Ta, Doamne, într-o viață sfântă, plăcută și desăvârșită.

Răsplătește-le tuturor celor care au ostenit pentru mântuirea noastră și le dăruiește putere, har și o mântuire veșnică.

Binecuvântează lucrătorii acestei Lucrări, frații noștri, conducătorii Lucrării Tale. Însoțește-i pretutindeni cu puterea Ta; crește-le numărul și sfințenia, dăruindu-le, Doamne, deplină unitate în felul de a învăța și în felul de a umbla, în felul de a lucra și de a crede. Pentru ca toți cei care auzim Cuvântul Tău de la ei să ne putem apropia uniți într-un gând și un cuget de Tine totdeauna și să putem păstra curată și unită Lucrarea în care ne-ai Chemat, Doamne.

Binecuvântează surorile noastre, acele suflete scumpe pe care [le-ai rânduit] să ia parte împreună cu noi la înaintarea Evangheliei Tale. Mamele noastre, soțiile noastre, surorile noastre, fetele noastre, frățiorii și surioarele noastre - pe toți să-i binecuvântezi. Să le dăruiești tuturor lumina și ajutorul Tău.

Dacă pe lucrătorii Tăi, Doamne, îi faci lumini, fă-le și pe ele mâini ajutătoare, mâini rugătoare, mâini mângâietoare, mâini jertfitoare, pentru ca Lucrarea Ta să poată propăși și prin frați, și prin surori și Numele Tău să fie slăvit. Iar la vremea răsplătirii, și ele, și ei să primească împreună răsplata după jertfa și osteneala pe care împreună au adus-o pentru Tine, Doamne.

Binecuvântează tineretul Tău, copiii noștri cei scumpi, pe care încă înainte de a-i avea i-am încredințat mâinii Tale. Pentru care ne-am rugat neîncetat, seara și dimineața, și pentru care nu vom înceta să Te rugăm până vom fi pe pământ noi, și ei. Dăruiește-le credință pentru mântuirea sufletului. Să-i crești, Te rugăm, cu o minte sănătoasă și cu o inimă curată, pentru ca Tu să-i poți folosi în urmă și pe ei, la rândul lor, în slujba Ta sfântă. [Fă-i] mărturisitori puternici, suflete de jertfă și rugăciune, credincioși prin care să-Ți duci mai departe Lucrarea Ta desăvârșit. Și pe toți urmașii lor Te rugăm să-i binecuvântezi până la sfârșit, cum Te rugăm să-i binecuvântezi pe toți înaintașii noștri și să le dăruiești o veșnică desfătare și răsplătire pentru toate ostenelile și credința lor, la Tine.

Binecuvântează, Doamne, pe toți cei iubiți ai noștri care sunt bolnavi, întristați, singuratici, amărâți, care au slăbit în credință și au răcit în dragoste, și s-au depărtat de adevărul Tău. Amintește-Ți, Doamne, de toți și cu bunătate dăruiește-le lumina și ajutorul Tău, ca nimeni să nu piară, ci toți să fie mântuiți.

Îndură-Te de întreg poporul nostru, Te rugăm, Doamne. Binecuvântează-i conducătorii lui și păstorii lui. Și în vremurile acestea grele în care suntem înconjurați din toate părțile de primejdii și de vrăjmași, apără Tu libertatea poporului nostru, granițele țării noastre și-i binecuvântează pe toți cei care le apără, ca și pe toți cei care veghează, pentru ca și noi să ne putem bucura de libertate și de pace, ca să-Ți putem sluji Ție cu dragoste și în liniște.

Binecuvântează lumea întreagă, Doamne, și mai dă o vreme de har. Lasă peste conducătorii popoarelor înțelegere și pace, pentru ca la adăpostul păcii, cu toții, Doamne, să putem avea Cuvântul Tău și peste toți să pătrundă Evanghelia Ta, pentru ca toți să audă Cuvântul mântuirii Tale și nimeni să nu piară, ci toți să fie mântuiți.

Noi Îți mulțumim pentru această vreme (...) de pace pe care ne-ai dăruit-o; din toată inima Îți mulțumim. Te rugăm, prelungește-o încă și ne dăruiește ajutor și putere să ne revedem mai des și mai mult unii cu alții. Tu știi câtă nevoie avem de întărire, de sfătuire și de mângâiere frățească. Pentru ca să putem duce în mijlocul oamenilor între care ne-ai așezat o viață curată și sfântă, folositoare tuturor. Și binecuvântând Numele Tău cel Sfânt, să ne putem bucura de harul Tău până la sfârșit.

Pentru această clipă plăcută și binecuvântată de întâlnire frățească Îți mulțumim. Toate sfaturile și îndemnurile Tale, fă să le punem la inimă. Să ne fie Lucrarea Ta scumpă, Doamne, căci ea este trupul Tău pe pământ și mireasa Ta din cer. Ajută-ne să iubim această Lucrare, să iubim Cuvântul Tău, să-l apărăm, trăindu-l mai întâi cu toată puterea din noi, cu toată curăția și apărându-l mai departe prin toată lucrarea noastră împotriva acelora care îl calcă sau care vor să-l strice.

Îți mulțumim, Doamne, pentru lucrătorii Tăi credincioși și statornici; pentru surorile noastre, sufletele de jertfă și rugăciune. Pentru fiecare clipă pe care ne-o dăruiești s-o petrecem împreună, pentru fiecare binecuvântare de la Tine, Îți mulțumim.

Și binecuvântând Numele Tău cel Sfânt, Te rugăm să fii și mai departe cu noi; să ne aperi de ispite, de păcate, de primejdii, de nenorociri, de vrăjmași, de tot ceea ce este rău. Și să ne rânduiești o viață ascultătoare și credincioasă, pentru ca, la sfârșitul ei, încununați de roade și de bucurie, să putem vedea Fața Ta fericită în ceruri, să lăudăm Numele Tău cel Sfânt împreună cu toți cei iubiți ai noștri, să Te binecuvântăm pe Tine.

Căci a Ta este Împărăția, puterea și slava, a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, acum și-n vecii vecilor. Amin.