Cu Domnul spre Golgota - 1
Traian Dorz - Cântările Dintâi
Joi...
și plânge vântu-n frunze de măslin cu umbra deasă
e așa de tristă-acuma noaptea asta dureroasă!
o povară făr-de-margini parc-apasă toate cele
trist suspină râul Chedron plâns înlăcrimat de stele...
În grădină sub cupole de măslin și palmier,
în genunchi cu ochii-n lacrimi stă Isus privind la Cer:
Tată, dacă-i cu putință, depărtează-Mi suferința
totuși nu cum vreau Eu fie, ci precum ai Tu voința...
Și-n sudoarea cea de sânge rugăciunea I se curmă.
Ah, e greu păcatul lumii, cu de mii de ani în urmă
și cu mii de ani nainte, marea vină-a omenirii
cere-ntreagă-acuma Prețul mare-al Jertfei Ispășirii.
Lacrimi și sudori de sânge multe se preling la vale,
câte nu răscumpără-astăzi plânsul suferinței Sale!
Ucenicii dorm sărmanii, L-au uitat pe-nvățătorul
iar prin noapte ca tâlharii vine Iuda vânzătorul.
+
Vineri...
zori de zi... și-aceia ce-I strigaseră Osana
Îl loveau acum cu pumnii la Caiafa și la Ana.
Farisei, soldații, gloate și din față și din spate
Îi cer moartea-n gura mare: Răstignește-ni-L Pilate!
Soare, arșiță... și Crucea se împlântă-adânc în umăr
este greu păcatul lumii, fărdelege fără număr.
Te cutremuri: tras de funii, prin loviri, cu Crucea-n spate
Dumnezeu ridică-osânda omenirii vinovate.
Miez de zi... Golgota geme azi sub cea mai grea povară
răcnet răgușit de ură două cruci se ridicară
cuie, funii, scări, și-ntruna tot mai greu ciocanul pică
între doi tâlhari pe culme, altă Cruce se ridică.
La picioare ucenicul și cu Mama plâng de jale
undeva legat de-o creangă Iuda spânzură la vale
cerul se îmbarcă-n noapte totul prinde să-nfioare...
Pe Golgota cu tâlharii Dumnezeu pe Cruce moare.
+
Sâmbătă...
și norii-n fulger gem pe vârful Căpățânii
spre mormântul trist se-ndreaptă arhiereii și bătrânii
și pecețile de piatră le aștern cu-ngrijorare
poate-acuma o să aibă, în sfârșit, o sărbătoare!
Ucenicii-n deznădejde plâng cu greu îndurerarea
mai amar ca toți își plânge încă Petru lepădarea.
La mormânt de două laturi stau de strajă păzitorii
prin cetate fără grijă chefuiesc răstignitorii
fericindu-se căci iată e-n mormânt Răsculătorul
la Caiafa-n veselie și în cântec e Soborul
inima li-e mulțumită, împlinită li-e plăcerea
- Numai cineva tainic spune: se apropie-nvierea!
+
... Este noapte încă... cerul e senin și plin de stele
Petru undeva mai plânge amărât cu lacrimi grele
la mormânt glumesc soldații, luna scapără spre mare.
Dar de-odată-un fulger cade, flăcări tot văzduhul pare
și-mbrăcat în foc și raze un arhanghel se coboară
zbor pecețile-ntr-o parte piatra-n altă parte zboară
ca trăsniți cad păzitorii tremurând pierduți de frică
- cu Isus Biruitorul viața nouă se ridică!
E mormântul gol, căci Domnul înviase cu mărire
ne-a schimbat întunecimea pe vecie-n strălucire,
A-nviat Mântuitorul pus alăturea cu furii
s-a-mplinit în clipa asta Taina scriselor Scripturii.
Fosta-a judecat de lume, Crucea grea I-au dat să poarte,
cuie I-au bătut în palme, omorâtu-L-au cu moarte,
pus-au lespede deasupra, pusu-I-au peceți în cale, -
însă n-au putut s-oprească slava Învierii Sale!
Câți nu s-au luptat de-atuncea să-L îngroape sub vreo glie
și pecețile să-I pună iar deasupra, pe vecie?
- Însă chiar de-a fost pe Cruce și-apoi pus sub piatră rece,
chiar de-au început călăii plini de fală a-și petrece,
când ei nici gândeau atuncea au rămas cu toți de-ocară:
de sub lespezi Răstignitul totdeauna iese-afară.
Au fost mulți și fi-vor încă cei ce să-L omoare cată,
dar închis să-L țină nimeni n-o să poată niciodată,
că nu-i om și nici putere să-L îngroape pe vecie
El Isus Biruitorul biruie mereu și-nvie!