Cu Domnul spre Golgota - 1
Traian Dorz - Cântările Dintâi
Joi...
şi plânge vântu-n frunze de măslin cu umbra deasă
e aşa de tristă-acuma noaptea asta dureroasă!
o povară făr-de-margini parc-apasă toate cele
trist suspină râul Chedron plâns înlăcrimat de stele...
În grădină sub cupole de măslin şi palmier,
în genunchi cu ochii-n lacrimi stă Isus privind la Cer:
Tată, dacă-i cu putinţă, depărtează-Mi suferinţa
totuşi nu cum vreau Eu fie, ci precum ai Tu voinţa...
Şi-n sudoarea cea de sânge rugăciunea I se curmă.
Ah, e greu păcatul lumii, cu de mii de ani în urmă
şi cu mii de ani nainte, marea vină-a omenirii
cere-ntreagă-acuma Preţul mare-al Jertfei Ispăşirii.
Lacrimi şi sudori de sânge multe se preling la vale,
câte nu răscumpără-astăzi plânsul suferinţei Sale!
Ucenicii dorm sărmanii, L-au uitat pe-nvăţătorul
iar prin noapte ca tâlharii vine Iuda vânzătorul.
+
Vineri...
zori de zi... şi-aceia ce-I strigaseră Osana
Îl loveau acum cu pumnii la Caiafa şi la Ana.
Farisei, soldaţii, gloate şi din faţă şi din spate
Îi cer moartea-n gura mare: Răstigneşte-ni-L Pilate!
Soare, arşiţă... şi Crucea se împlântă-adânc în umăr
este greu păcatul lumii, fărdelege fără număr.
Te cutremuri: tras de funii, prin loviri, cu Crucea-n spate
Dumnezeu ridică-osânda omenirii vinovate.
Miez de zi... Golgota geme azi sub cea mai grea povară
răcnet răguşit de ură două cruci se ridicară
cuie, funii, scări, şi-ntruna tot mai greu ciocanul pică
între doi tâlhari pe culme, altă Cruce se ridică.
La picioare ucenicul şi cu Mama plâng de jale
undeva legat de-o creangă Iuda spânzură la vale
cerul se îmbarcă-n noapte totul prinde să-nfioare...
Pe Golgota cu tâlharii Dumnezeu pe Cruce moare.
+
Sâmbătă...
şi norii-n fulger gem pe vârful Căpăţânii
spre mormântul trist se-ndreaptă arhiereii şi bătrânii
şi peceţile de piatră le aştern cu-ngrijorare
poate-acuma o să aibă, în sfârşit, o sărbătoare!
Ucenicii-n deznădejde plâng cu greu îndurerarea
mai amar ca toţi îşi plânge încă Petru lepădarea.
La mormânt de două laturi stau de strajă păzitorii
prin cetate fără grijă chefuiesc răstignitorii
fericindu-se căci iată e-n mormânt Răsculătorul
la Caiafa-n veselie şi în cântec e Soborul
inima li-e mulţumită, împlinită li-e plăcerea
- Numai cineva tainic spune: se apropie-nvierea!
+
... Este noapte încă... cerul e senin şi plin de stele
Petru undeva mai plânge amărât cu lacrimi grele
la mormânt glumesc soldaţii, luna scapără spre mare.
Dar de-odată-un fulger cade, flăcări tot văzduhul pare
şi-mbrăcat în foc şi raze un arhanghel se coboară
zbor peceţile-ntr-o parte piatra-n altă parte zboară
ca trăsniţi cad păzitorii tremurând pierduţi de frică
- cu Isus Biruitorul viaţa nouă se ridică!
E mormântul gol, căci Domnul înviase cu mărire
ne-a schimbat întunecimea pe vecie-n strălucire,
A-nviat Mântuitorul pus alăturea cu furii
s-a-mplinit în clipa asta Taina scriselor Scripturii.
Fosta-a judecat de lume, Crucea grea I-au dat să poarte,
cuie I-au bătut în palme, omorâtu-L-au cu moarte,
pus-au lespede deasupra, pusu-I-au peceţi în cale, -
însă n-au putut s-oprească slava Învierii Sale!
Câţi nu s-au luptat de-atuncea să-L îngroape sub vreo glie
şi peceţile să-I pună iar deasupra, pe vecie?
- Însă chiar de-a fost pe Cruce şi-apoi pus sub piatră rece,
chiar de-au început călăii plini de fală a-şi petrece,
când ei nici gândeau atuncea au rămas cu toţi de-ocară:
de sub lespezi Răstignitul totdeauna iese-afară.
Au fost mulţi şi fi-vor încă cei ce să-L omoare cată,
dar închis să-L ţină nimeni n-o să poată niciodată,
că nu-i om şi nici putere să-L îngroape pe vecie
El Isus Biruitorul biruie mereu şi-nvie!