Cuvânt cătră mamele și soțiile ce și-au perdut fiii sau soții în răsboiu

„Nu este durere ca și durerea noastră“...

Vouă vreau să vă vorbesc azi, vouă mamelor și soțiilor cari ați perdut în răsboiu ceea ce ați avut mai scump: pe fiii sau soții voștri.

De câte ori vă văd, de câte ori mă uit peste voi, peste ceata voastră cea cu inima și haina cernită înțeleg durerile voastre, v’aud par’că strigând cu prorocul: „Nu este durere ca și durerea noastră“. Cu adevărat nu este durere ca și durerea voastră, căci dacă răsboiul cel mare a împărțit din belșug aproape tuturor oamenilor suferințe, năcazuri, dureri - vouă v’au lăsat pe cele mai multe și pe cele mai grele.

Dacă răsboiul ne-a rănit pe toți - ranele noastre se vindecă, le vindecă mereu vremea, a voastre însă nu se vor mai putea vindeca, tămădui deplin niciodată ci din ele va sângera mereu durerea perderii scumpilor voștri. Dacă răsboiul și vremile grele de azi ne-au băgat aproape pe toți în fronturi de suferințe - fronturile noastre se astupă, le astupă mereu vremea și că mâne vom scăpa, și eși din ele - voi însă ve-ți petrece până la moarte în frontul durerilor.

Dar nu de aceea vorbesc ca să vă pornesc lacrimile din ochi și să vă deschid ranele din inimă. Acesta mi-ar fi lucrul cel mai ușor, căci ochii voștri stau „deapururi gata să plângă“ și ranele voastre să sângereze mereu. Datoria mea nu este să vă mai sporesc plânsul, ci datoria mea - a noastră a tuturor - este să cercăm cum v’am putea opri plânsul din ochi și alina durerile din suflet.

Să vă tămăduim deplin ranele voastre sufletești nu vom putea niciodată - le putem însă lega, le putem alina durerea, vă putem mângăia.

Mângăierea cea mai mare ce v’o putem și trebuie să v’o dăm este aceea, ca să înțelegem jertfa voastră. Noi, copiii noștri și toți urmașii noștri vor trebui să înțeleagă că scumpii voștri n’au murit numai pentru ei, nici numai pentru voi ci ei au murit pentru noi toți. Ei nu sunt dară numai morții voștri ci ei sunt și morții noștri, ai neamului nostru. Dacă noi Românii după ce sute de ani am stat slugi în casa străinilor - (care era a noastră) - azi am ajuns stăpâni în casa noastră care ne cuprinde pe toți, deapururi să ne aducem aminte că acolo în temelia casei noastre celeia nouă și mândre se află îngropați scumpii voștri ca și tot atâtea jertfe pe cari s’a ridicat casa.

În poporul nostru este o credință veche care spune că orice clădire nouă și frumoasă chiar și o casă nouă cere jertfă, cap de om. Din această jertfă a eșit frumoasa poezie „Mănăstirea de la Argeș“ de care vă puteți aduce aminte cei ce ați umblat la școală.

„Pe Argeș în jos, pe un mal frumos“ plecase meșter Manole cu „nouă calfe de zidari“ la zidire „meșteri mari“. Ei s’au apucat să ridice mănăstire „loc de pomenire“ frumos și minunat cum să nu mai fie altul. Și s’au apucat de lucru Manole cu zidarii. - Dar zidirea și lucrul nu mergea nici cum nainte, căci ce „zideau ei ziua“ „noaptea să surpa“. Atunci, ne spune poezia că Manole și meșterii au făcut învoială să arunce sorți și pe care va cădea soartea să-și îngroape de vie nevasta în zidul mănăstirii. Soartea a căzut pe Manole și el a trebuit să-și îngroape în zidul mănăstirii pe soția lui Anna. Numai cu această jertfă s’a putut isprăvi mănăstirea cea frumoasă și minunată.

No vedeți! Așa suntem și noi. Și noi ne-am ridicat casă nouă și frumoasă care cuprinde pe toți Românii. Dar ca și mănăstirea lui Manole așa și casa noastră a cerut jertfe, vieți de om. Aceste jertfe sunt, dragile mele, scumpii voștri. Ei sunt îngropați în temelia casei, patriei noastre celeia nouă ca și tot atâtea jertfe cari au ajutat-o să se poată isprăvi. Și noi cari ședem azi în casa cea nouă nu trebuie să uităm acest lucru și cu limbă de moarte trebuie să lăsăm și tuturor urmașilor noștri să nu-l uite.

Și iarăși dacă să spune că suntem un neam înviat, nu vom uita niciodată că învierea noastră a trecut prin patimile suferințele și moartea scumpilor voștri; Numai după ce ani de zile scumpii voștri au purtat crucea răsboaielor și au suit Golgotele fronturilor și a morții - ne-a sosit învierea.

Și dacă iubiții voștri au suferit chinuri și Golgote de Hristoși ai neamului - nu vom uita că și voi sunteți ca tot atâtea Născătoare cari cu ochii plânși și inima rănită purtați durerile perderii iubiților voștri.

În durerile voastre primiți dar ca o mângăere mărturisirea noastră că vă înțelegem jertfa. Dar pe voi nu vă poate mângăia numai această înțelegere sufletească - vouă vă trebue ajutor, sprijin în lipsurile și și vremile grele de azi - În casa noastră cea nouă au fost și sunt atâtea alea de isprăvit și pus la rând încât se poate că nu ne-am apropiat de voi, de durerile și lipsurile voastre așa cum trebuia. Ca mâne însă când va fi liniște și rânduială în casă toată grija noastră vă va căuta pe voi și copilașii voștri. - Dar, va striga careva dintre voi - nu „mâne“ ci azi, cât mai iute avem lipsă de ajutor și drept aveți căci peste orice rânduială am avea prin casă trebue să treacă grija de voi.

Să vă uităm pe voi ar încununa că lăsăm să ne blasteme din temelia casei morții voștri și lacrimile voastre.

Dar noi știm - și trebue să ne ferim - că nu poate fi casă cu noroc aceea în temelia căreia este blăstăm.

Jertfele iubiților voștri și ale voastre strigă dar după datoria noastră de a vă ajuta pe voi lipsurile și copilașii.

De aceea ca încheiere cătră voi mă întorc iubiților fii, să vă spun, să vă aduc aminte că datoria de a ajuta pe sermanele femei și copii cari ș’au perdut pe scumpii lor în răsboiu este a noastră a tuturora precum și morții lor au murit pentru noi, binele nostru a tuturora. A uita această datorie, a ne închide dinaintea ei în casa și belșugul nostru ar însemna că strângem pe capul și pe sufletul nostru blăstămul morților și lacrimile viilor.

Noi ne vom feri - și să ne ferim - de această greșală și păcat aducându-ne aminte și gândindu-ne totdeauna că grija lor ne întărește temelia casei, norocul și puterea din ea. Așa făcând vom ajuta să se întărească, să se facă statornicie și norocul, puterea, mărirea de azi și de mâne a neamului nostru românesc. Amin.